Capitolul I INTEGRAREA DISCIPLINEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII ÎN

STRATEGIA CORPORATIVĂ

1.1. Conceptul de strategie corporativă şi caracteristici fundamentale ale acesteia

În contextul economic actual, strategia corporativă a dobândit un rol fundamental,

deoarece abordează probleme majore care afectează viitorul organizaţiilor. Dacă în procesul de
elaborare a strategiei s-au comis erori, întreprinderea va suporta consecinţele, riscând propria
supravieţuire. Când îşi elaborează strategia în mod adecvat, o organizaţie beneficiază direct de
efectele favorabile ale acesteia.
Strategia corporativă poate fi definită ca scopul existenţei unei organizaţii. Cu toate
acestea, scopul în sine nu constituie o strategie. Trebuie elaborate planuri sau acţiuni, pentru
ca acest scop să fie transpus în practică. Aşadar, strategia corporativă reprezintă un “sistem
format din obiective, scopuri sau aspiraţii de bază şi din politici sau planuri esenţiale, formulate
astfel încât să definească domeniul de activitate actual sau potenţial al companiei şi profilul
actual sau potenţial al acesteia”. (Andrews; K – The Concept of Corporate Strategy; Irwin;
Homewood, III; 1971; p.28)
Orice organizaţie trebuie să-şi gestioneze strategiile în trei domenii principale:
 resursele interne;
 mediul extern în care organizaţia îşi desfăşoară activitatea;
 capacitatea organizaţiei de a adăuga valoare producţiei sale.
Strategia corporativă poate fi considerată un proces care face legătura dintre
managementul resurselor interne ale organizaţiei şi sistemul de relaţii externe ale acesteia cu
furnizorii, clienţii, concurenţii şi mediul social-economic în care îşi desfăşoară activitatea.
O serie de cercetători, cum ar fi Ohmac (a se vedea The mind of the Strategist, Penguin,
Harmondsworth; 1982; p.36) sugerează că strategia corporativă este cu adevărat necesară doar
în cazul în care organizaţia se confruntă cu concurenţii, pentru că absenţa unei ameninţări
concurenţiale înseamnă lipsa nevoii de strategie. Aceasta este un punct de vedere destul de
îngust privind strategia şi mediul său; chiar şi un monopol fără concurenţi are nevoie de o
strategie pentru a-şi proteja poziţia. Strategiile corporative ar putea fi necesare pentru simplul
motiv al tendinţei generale de privatizare a monopolurilor naţionalizate. În acelaşi context, se
poate spune că fundaţiile de caritate se află în concurenţă pentru strângerea de fonduri şi pentru

1
angajarea de voluntari de care depinde desfăşurarea activităţii lor. Strategia corporativă nu este
mai puţin relevantă în acest context.
Alţi cercetători, cum ar fi Mintzberg (a se vedea lucrarea “Crafting Strategy”, în
Harvard Business Review, iulie-august, 1987) au sugerat ideea că mediul este atât de incert,
încât ar fi imposibilă planificarea unei strategii corporative pe termen lung. Ea ar trebui
modelată, adică elaborată “pas cu pas”, printr-un proces cognitiv care implică experimentarea.
Organizaţia ar putea tinde să adauge valoare prin operare eficientă, dar mediul în permanentă
schimbare oferă managerilor prea puţine posibilităţi (aproape inexistente) de a planifica în
avans. Exemplele unor asemenea evoluţii ambientale cuprind:
 progrese tehnologice majore, cum ar fi Internetul;
 acţiuni imprevizibile ale guvernului, cum ar fi o criză importantă.
Necesitatea de a explora mai aprofundat scopul strategiei corporative depăşeşte
cerinţele evoluţiei mediului şi ale managementului resurselor. În esenţă, această necesitate se
referă la adăugarea de valoare stocurilor recepţionate de organizaţie, oricare ar fi aceasta.
Pentru a-şi asigura supravieţuirea pe termen lung, o organizaţie trebuie să integreze materiile
prime pe care le recepţionează, să le adauge valoare prin activităţile sale operaţionale şi apoi să
livreze produsul finit clienţilor.
De exemplu, compania Hewlett-Packard recepţionează materiile prime pe care le
achiziţionează (componente, energie, aptitudini umane şi echipamente de capital) – şi apoi îşi
utilizează propriile resurse şi cunoştinţe pentru a crea un produs (computer, imprimantă) care o
valoare superioară valorii combinate a tuturor materiilor prime utilizate pentru fabricarea sa.
Modul în care valoarea poate fi adăugată şi consolidată este crucial pentru strategia corporativă.
Valoarea adăugată va fi distribuită persoanelor fizice sau juridice implicate în activitatea
întreprinderii, astfel:
 acţionarilor care sunt proprietarii companiei şi beneficiază de dividende pentru acţiunile
pe care le deţin;
 angajaţilor care primesc o parte din valoarea adăugată sub formă de retribuţie;
 managerilor care beneficiază de valoare adăugată sub formă de salarii şi alte facilităţi;
 Guvernului care primeşte o parte din valoarea adăugată sub formă de impozite.
Managerul financiar poate desprinde concluzii importante privind repartiţia valorii
adăugate, făcând următoarele calcule:
Cheltuieli cu personalul
(1)
Valoare adaugata

2
Valoare adaugata
(2)
Numar salariati
Valoare adaugata
(3)
Im obilizari brute
Primul raport indică ponderea din valoarea adăugată distribuită salariaţilor, al doilea
arata nivelul productivităţii pe salariat, iar al treilea – nivelul productivităţii unei unităţi de
capital (imobilizări) folosite în exploatare. În condiţiile în care rezultatul raportului prezentat în
relaţia (1) este mare, rezultatul raportului din relaţia (2) este redus, se poate afirma că
managementul întreprinderii se confruntă cu o problemă privind remunerarea factorilor de
producţie. Astfel, are loc un transfer de valoare de la factorul de producţie capital către
factorul de producţie muncă, alterând capacitatea întreprinderii de a reînnoi şi dezvolta
dotările sale materiale.
În prezent, orice strategie corporativă trebuie să se bazeze pe cinci elemente
caracteristice care se referă, în principal, la nevoia de a oferi avantaje faţă de concurenţi:
durabilitate, unicitate/ diferenţiere, avantaj competitiv, exploatarea relaţiilor de
corespondenţă dintre organizaţie şi mediu, vizionară. Pentru a înţelege mai bine importanţa
acestor elemente-cheie, le vom comenta pe bază de exemple succinte referitoare la dinamica
pieţei globale a telecomunicaţiilor:
1. Durabilă. Pentru supravieţuirea pe termen lung a organizaţiei, este important ca
strategia să fie durabilă. France Telecom sau Deutsche Telekom nu ar fi avut nici un motiv să
se implice în noi alianţe globale cu compania americană Sprint în cazul în care colaborarea ar
fi durat doar un a. Or, se aşteaptă ca cei trei parteneri care au creat societatea mixtă Atlas, să
investească în acest proiect, 54 miliarde dolari, in următorii 5 ani;
2. Distinctă. Strategia corporativă trebuie să se deosebească de concurenţi, conţinând,
eventual, inovaţii. O strategie durabilă este mai fezabilă daca se distinge de concurenţi actuali
sau potenţiali. Una din problemele strategice cu care se confruntă companiile de telecomunicaţii
menţionate constă în faptul că nu este suficient de clar; cât de diferită va fi în realitate noua
companie mixtă – Atlas. Din acest motiv, strategia corporative se concentrează asupra
identificării şi exploatării unor asemenea deosebiri;
3. Oferă avantaj concurenţial. Strategia corporativă trebuie să fie, nu numai distinctă,
ci să reprezinte un avantaj real care ar permite organizaţiei să avanseze. Strategia corporativă se
desfăşoară, de obicei, într-un mediu concurenţial. Chiar şi organizaţiile guvernamentale
monopoliste sunt nevoite să concureze pentru obţinerea de fonduri cu agenţiile guvernamentale
rivale. Pe piaţa globală de telecomunicaţii de la începutul anilor 2000 exista un amalgam

3
competitive de organizaţii guvernamentale şi companii private. Noua companie Atlas va
concura cu mai multe companii mixte internaţionale de prim rang care, în prezent, se află în
proces de constituire; de exemplu, British Telecom şi compania americană MCI investesc 5,3
miliarde dolari în societatea mixtă pe care au creat-o şi care se numeşte Concert;
4. Exploatează legăturile dintre organizaţie şi mediul ei. Este vorba de legături care
nu pot fi atât de uşor imitate şi care contribuie la obţinerea unor performanţe superioare.
Strategia urmează sa exploateze numeroase legături care există între organizaţie şi mediu.
Asemenea legături pot fi contractuale (formale) sau informale (acestea din urmă nu reprezintă o
obligaţie legală, dar nu înseamnă că au o importanţă mai mică).
În cazul companiilor de telecomunicaţii, sumele mari destinate investiţiilor trebuie
încadrate într-un acord formal pentru a securiza relaţiile stabilite. Legăturile cu guvernele şi
administraţiile alianţelor comerciale (Comisia Europeană, de exemplu) sunt, de asemenea,
vitale pentru succes. Astfel, la sfârşitul anului 2000, autorităţile guvernamentale americane şi
Comisia Europeană au avizat pozitiv activitatea holdingului British Telecom – MCI în SUA şi
Europa, pe când alianţa France Telecom – Deutsche Telecom – Sprint continuă să se confrunte
cu obstacole majore. Guvernul American a declarat ca pieţele de telecomunicaţii din Franţa si
Germania nu sunt complet deschise pentru companiile americane, deci nu există nici un motiv
care să susţină accesul holdingului franco-german pe piaţa americană;
5. Vizionară. Strategia corporativă trebuie să aibă capacitatea de a propulsa organizaţia
în viitor, pe baza unor decizii inovatoare. În cazul serviciilor de telecomunicaţii, aflat intr-o
rapidă schimbare, viziunea asupra viitorului este de o importanţă vitală. Această viziune poate
ţine de mediu, dar de fapt ţine de organizaţia însăşi. Cunoaşterea locului pe care ar trebui să-l
ocupe British Telecom sau MCI în noua ordine globală peste cinci sau zece ani va oferi tabloul
care va determina şi va direcţiona deciziile pe parcursul perioadei de referinţă.
Strategia corporativă are trei domenii de bază: analiză strategică, elaborarea
strategiei, implementarea strategiei. Deşi aceste trei domenii de bază sunt prezentate într-o
anumită ordine, în practică se întrepătrund şi se suprapun. Pe măsura elaborării strategiei
trebuie să facem distincţie între proces, conţinut şi context. Procesul reprezintă metodele prin
care este formulată strategia; conţinutul cuprinde deciziile strategice care se vor adopta
ulterior; contextul face trimitere la mediul în care organizaţia îşi desfăşoară activitatea şi îşi
elaborează strategia. Dintre toate acestea, procesul este, de obicei, domeniul care cauzează
majoritatea problemelor, deoarece nu poate fi cuantificat cu precizie.

4
1.2.Evoluţii în strategia corporativă: de la întreprinderea
productivă la întreprinderea “fără uzină”

În perioada de după cel de-al doilea război mondial, când noua clasă de manageri
profesionişti a început să caute noi idei privind gestionarea formelor mari, conceptele iniţiale de
strategie au fost preluate din arta militară. Astfel, dacă scopul strategiei militare este de a
pregăti, planifica şi desfăşura un război, scopul strategiei firmei este de a “lupta” într-un mediu
concurenţial, asigurându-şi supravieţuirea şi dezvoltarea în cele mai bune condiţii. Managerii
continuă să vorbească despre pieţe “atacate” şi competitori “înfrânţi”, dar analogia dintre
comandamentul unităţilor militare şi managementul firmelor a fost curând abandonată, datorită
puţinelor puncte comune.
Între anii 1960-1970, strategia corporativă a început să reprezinte un plan complex şi
meticulos elaborat, bazat pe previziuni detaliate privind economiile naţionale şi pieţele
concrete. Această abordare a strategiei şi-a pierdut reputaţia, deoarece mulţi oameni o acuză
pentru diversificarea exagerată a produselor şi pentru crearea unor conglomerate cu
performanţe slabe. În plus, succesul firmelor japoneze din anii 1970, s-a realizat în absenţa unei
planificări detaliate, punând şi mai mult la îndoială utilitatea acesteia. De asemenea, mulţimea
de date statistice şi de scopuri asamblate în planuri meticuloase, nu au putut evita cele două
crize neaşteptate ale petrolului din deceniul şapte al secolului trecut.
Pe fondul aceluiaşi proces evolutiv, strategia corporativă a cunoscut în anii 1980, noi
dimensiuni de abordare a conţinutului său. Un economist de la Harvard Business School –
Michael Porter – a susţinut că profitabilitatea firmei este determinată de caracteristicile ramurii
economice şi de locul firmei în cadrul acesteia care determină strategia unei companii.
Profesorul Porter a afirmat că sarcina de bază a firmei este de a identifica segmente de piaţă pe
care să le poată apăra de concurenţi, prin masuri adecvate ca diferenţierea produselor şi costuri
de producţie reduse şi care să se transforme în adevărate obstacole pentru noii rivali.
Tot anii 1980 au mai evidenţiat că strategia unei corporaţii nu are o fundamentare
ştiinţifică ci, mai degrabă, se bazează pe tatonarea adversarului, rezultând un fel de metodă a
descurcării; pentru mulţi cercetători, termenul sună destul de suspicios, ca şi cum s-ar afirma că
cea mai bună strategie este lipsa acesteia. În ciuda fluctuaţiilor neaşteptate de opinie, începutul
anilor ’90 a Calmat oarecum, disputele în plan ştiinţific. Unele dintre cele mai influente voci de
la Harvard Business School - profesorii1 Hammel şi Prahalad – au subliniat că strategia unei

1
Lynch, R. – Strategia corporativă; editura ARC; Chişinău; 2002; p.85

5
corporaţii ia în considerare punerea în valoare a aptitudinilor întreprinderii (dezvoltarea
rapidă a produselor, procese de producţie de înaltă calitate, inovaţia tehnologică şi serviciile) şi,
apoi, identificarea pieţelor pe care aceste aptitudini pot fi exploatate.
Pe de altă parte, dimensiunea strategică a managementului financiar caracteristic
începutului mileniului al treilea, nu poate să facă abstracţie de neobişnuitul concept de
“întreprindere fără uzină” care s-a dezvoltat pe fundalul “noii economii”.
În concepţia profesorului Jean-Marie Harribey, “noua economie” reprezintă o revoluţie
conceptuală care obligă la abandonarea aproape în totalitate a categoriilor utilizate pentru
analiza credinţei sau slăbiciunii că oricine se poate îmbogăţi la bursă, se ajunge la concluzia că
piaţa financiară şi, în special, piaţa de capital este pe cale să devină locul principal unde se
creează valoarea pe care acţionarii o revendică.
“Noua economie” de tip capitalist modifică raportul de forţe dintre acţionari şi ceilalţi
“stakeholders”, pe fondul următoarelor mutaţii în mediul de afaceri:
1. munca este pe cale de dispariţie şi nu mai poate constitui substanţa valorii. Ea
dobândeşte un caracter abstract şi, în consecinţă, nu mai poate fi cuantificată. Practic, se
produce o trecere de la economia producătoare de bunuri materiale (bazată pe materie şi
muncă), la economia producătoare de informaţie (bazată pe informaţie şi cunoştinţe);
2. creşte productivitatea muncii, ca urmare a îmbunătăţirii nivelului de cunoştinţe, şi a
perfecţionării tehnicilor de punere în valoare a reţelelor de sisteme de producţie şi schimb; însă,
dacă sporeşte productivitatea muncii, valoarea mărfurilor scade. Un studiu efectuat în Franţa a
demonstrat că în perioada 1988-1998 productivitatea muncii a crescut cu 26%, în timp ce
puterea de cumpărare a salariului net a crescut numai cu 1,6%; ne putem întreba, unde s-a dus
diferenţa, dacă nu în profitul întreprinzătorului;
3. s-a amplificat fenomenul de concentrare a întreprinderilor prin fuziuni sau absorbţii,
iniţiatorii acestor strategii având intenţia de a ocupa cele mai bune poziţii în mediul
concurenţial, pentru a “capta” cât mai multă valoare posibilă.
4. marile întreprinderi se delocalizează, se confruntă cu probleme sociale şi de creştere
economică faţă de care trebuie să caute soluţii. Aceste soluţii nu sunt deloc benefice pentru
angajaţi, deoarece îşi pot pierde locul de muncă. De exemplu, atunci când proprietarii
companiei Michelin au anunţat desfiinţarea a 7500 locuri de muncă, cursul la bursă al acţiunilor
corporaţiei a crescut cu 12%. De asemenea, la 26 iunie 2001, preşedintele PDG Alcatel – Serge
TCHRUK – a anunţat intenţia de a crea o întreprindere “fără uzină”.
De fapt, acest concept corespunde întreprinderii fără ateliere de producţie, deci fără
angajaţi, în urma vânzării uzinelor de fabricaţie către investitori din China şi Singapore.

6
Exemplul celor de la Alcatel a fost urmat şi de compania Philips, îndepărtând angajaţii de
regimul de salariat şi apropiindu-I de un regim fără protecţie socială, incompatibil cu
standardele “Europei sociale”.
Întreprinderea devenită “fără uzină”, deci fără activitate productivă şi fără angajaţi, în
urma externalizării operaţiilor de producţie, îşi conservă activitatea financiară şi, eventual,
activitatea de cercetare şi concepţie. Singurii “stakeholders” care au de câştigat de pe urma
acestor transformări, reflectate inclusiv în bilanţul contabil al întreprinderii, sunt acţionarii. Ei
îşi însuşesc întreaga valoare creată cu sprijinul direct al managerilor, care este mai degrabă, o
valoare captată (ascunsă, după cum consideră unii specialişti).
Impunerea unui asemenea model organizaţional în lumea afacerilor reprezintă o ficţiune
care nu-i avantajează decât pe acţionari, eventual pe manageri, dar îi discriminează cu
certitudine pe salariaţi; în acelaşi timp, „întreprinderea fără uzină” ilustrează o dimensiune
strategică eronată a managementului financiar care duce la lipsa creşterii economice, într-un
mediu de afaceri european şi internaţional aflat în prezent în regres, confruntat cu incertitudine
şi instabilitate.

1.3.Analiza competitivităţii întreprinderilor europene în contextul pieţei mondiale

În noul mediu de afaceri specific globalizării caracterizat de existenţa unor pieţe

liberalizate, companiile europene sunt confruntate direct cu o presiune concurenţială uriaşă care
transcede frontierele sectoriale şi geografice. O analiză aprofundată efectuată recent de Comisia
Europeană privind competitivitatea întreprinderilor europene pe pieţele mondiale reflectă,
succint, următoarele:
 Europa este puţin reprezentată în sectorul serviciilor pe piaţa mondială; specializarea
rămâne insuficientă în sectoarele care au cunoscut o dezvoltare rapidă, necesitând o
strategie de marketing foarte puternică;
 sectorul audiovizual este într-o poziţie concurenţială nefavorabilă, nefiind apărat
specificul cultural al fiecărei ţări membre a UE;
 întreprinderile europene formează prea puţine alianţe în domeniul IT; singurul exemplu
viabil este „zona întreprinderilor din Cambridge” care cuprinde 1200 întreprinderi de
înaltă tehnologie şi care angajează peste 4000 de oameni. Spre deosebire, în SUA, în
celebra Silicon Valley, 11 noi firme sunt create în fiecare săptămână, iar o întreprindere
este introdusă la bursă la fiecare 5 zile. În plus, în perioada 1981-2000, valoarea
industriei de PC (personal computers) a plecat de la „zero” şi a ajuns la 100 miliarde

7
 USD; companii ca Apple, Compaq, Cisco, Sun, Oracle neexistând în urmă cu 20 de ani;
de asemenea, în SUA, două treimi din locurile de muncă create în perioada 1995-1999
provin din industria de IT;
 lipsesc investiţiile masive în cercetare-dezvoltare, ştiut fiind că firmele americane
investesc anual în sucursalele lor din străinătate, peste 10 miliarde USD în proiecte de
cercetare dezvoltare;
 este nevoie de o valorificare mai bună a capitalului uman, de ameliorarea calităţii vieţii
şi a coeziunii sociale;
 lipseşte cultura antreprenoriatului în şcoli, universităţi şi alte instituţii de formare,
deoarece s-a pus un accent prea mare pe posibilitatea de a câştiga uşor la bursă. Se
cultivă mentalitatea conform căreia afacerile sunt sortite eşecului şi se pierde uşor
controlul asupra unei societăţi, fiind mai simplu să se obţină profituri prin operaţiuni de
gestiune a portofoliilor de titluri financiare;
 întreprinderile europene au acces dificil pe pieţele financiare primare, or aceasta le
limitează drastic accesul la resurse de finanţare;
 se constată o lipsă de coordonare a politicilor fiscale în spaţiul comunitar şi este nevoie
de revizuirea legislaţiei privind bancruta şi solvabilitatea, în vederea întăririi disciplinei
financiare.
Una dintre cele mai importante ţări ale UE – Germania – considerată drept „motor al
UE” a cunoscut după 2001 performanţe inferioare faţă de creşterea economică medie a ţărilor
din zona euro, reflectată în scăderea P.I.B./locuitor de la 29.668 euro (2001) – 25.200 euro
(2004). Între cauzele contra – performanţelor economiei germane, se pot menţiona:
 degradarea competitivităţii;
 presiune fiscală excesivă şi finanţe publice dezordonate care generează indisciplină
financiară;
 piaţă a muncii prea rigidă, care a generat creşterea şomajului;
 suportarea efectelor financiare ale reunificării.
Cu toate aceste efecte nefavorabile, exporturile rămân dinamice şi se constată întărirea
parteneriatelor între firmele industriale – bănci – companii de asigurare. Întreprinderile sunt
îngrijorate de faptul că, la sfârşitul anului 2005 se va decide „viitorul” sectorului bancar public;
la această dată, băncile publice regionale (Landesbanken) îşi vor pierde garanţiile publice
(conform unei decizii adoptate de Comisia Europeană). Aşadar, băncile publice regionale vor fi
obligate să-şi găsească noi modalităţi de finanţare, fapt care antrenează sporirea costului de

8
refinanţare şi, inevitabil, scumpirea creditelor acordate. La latitudinea băncilor regionale rămân
două opţiuni: fie întărirea cooperării între bănci şi casele de economii; fie chiar fuziunea între
bănci şi casele de economii.

1.4.Dimensiuni ale disciplinei financiare a întreprinderilor româneşti reflectate în

documentele oficiale ale Comisiei Europene
Raportul de ţară pentru România al Comisiei Europene din 6 octombrie 2004 declară
economia României ca fiind o economie de piaţă funcţională, dar neconcurenţială.
Raportul arată reticenţa Comisiei Europene faţă de un mediu concurenţial anormal, aşa
cum este cel din România, şi exprimă o anumită îngrijorare faţă de efectele economice ale
integrării.
Pe de o parte, se observă slaba capacitate a întreprinderilor româneşti, mai ales a celor
mici şi mijlocii, de a intra în competiţia europeană, cu efecte grave din punct de vedere social
pentru România, în primul rând, dar şi pentru statele din Uniunea Europeană, care vor trebui să
facă faţă efectelor dezavantajoase ale implantărilor de întreprinderi europene în România, unde
forţa de muncă este încă foarte ieftină, iar statul încă practică o «disciplină» fiscal defectuoasă.
Pe de altă parte, este incriminată practica statului român de a interveni în competiţia
economică, distorsionând jocul liberei concurenţe, prin politica de privatizare şi de ajutoare de
stat mascate sub forma reeşalonării sau iertării de datorii fiscale.
Raportul remarcă şi faptul că România are o economie funcţională cu o piaţă de capital
«infantilă». Slaba dezvoltare a sistemului de pensii şi asigurări, insuficienta pregătire
profesională a personalului instituţiilor publice implicate în organizarea şi funcţionarea pieţei de
capital, concepţia legislativă confuză şi glisantă în domeniu au împiedicat dezvoltarea pieţei de
capital.Pilonii unei economii de piaţă, falimentul şi piaţa de capital sunt modeşti.
Gradul scăzut de dezvoltare al pieţei de capital din România este determinat de
instabilitatea macro-economică, de o slabă protecţie a drepturilor acţionarilor şi de dimensiunea
redusă a activelor investitorilor instituţionali. Pentru ca obiectivele reglementării pieţei de
capital (creşterea încrederii investitorilor în produsele pieţei, în vederea mobilizării economiilor
personale către aceste produse, creşterea lichidităţii produselor investiţionale, creşterea şi
diversificarea surselor de finanţare pentru emitenţi etc.) să poată fi atinse este necesară
odisciplină financiară adecvată , iar aceasta este posibilă numai în condiţiile implementării unor
mecanisme adecvate de guvernare corporatistă.

9
Interesul investitorilor pentru produsele pieţei de capital româneşti se menţine încă la un nivel
neglijabil, în ciuda oportunităţilor şi conjuncturilor favorabile ale acestei pieţe (care, printre
altele, nu a reacţionat negativ la criza bursieră a anilor 2001-2002, ba chiar a înregistrat creşteri
în chiar această perioadă).
O explicaţie a disciplinei financiare defectuoase a întreprinderilor româneşti, poate fi
găsită în analiza diversităţii tipurilor de legi şi acte normative aplicabile (Legea societăţilor
comerciale, legislaţia primară şi secundară a valorilor mobiliare, legislaţia referitoare la
insolvenţa comercială, legislaţia muncii etc.) şi în frecventa modificare şi ajustare a acestora.
Totuşi, principala problemă line de aplicabilitatea practică şi nu de legislaţia nesatisfăcătoare.
Un exemplu tipic îl reprezintă faptul că amendamentele curente ale legilor încearcă să
reinventeze sancţiuni pentru un anumit abuz, care ar fi putut fi rezolvat în cadrul juridic
existent, dacă ar fi fost aplicat în mod corect.
Dificultatea fundamentală legată de implementare constă în slabul sistem judiciar şi
administrativ, incapabil să aplice sancţiunile încălcării drepturilor deţinătorilor de acţiuni.
Instanţele duc lipsă atât de personal specializat şi imparţial, cât şi de surse financiare, de unde
rezultă litigii care se soluţionează după perioade îndelungate. Datorită practicii judiciare
nesatisfăcătoare, principiile guvernării corporatiste, spre exemplu, pot părea un obiectiv greu de
atins. Cu această săracă implementare legală, companiile şi managerii pot continua să se
comporte aşa cum le dictează interesele de moment şi să încalce chiar şi reguli elementare, cu o
sancţionare relativă. Absenţa aplicării legii creează o competiţie incorectă şi un climat de
neîncredere între partenerii de afaceri.
O soluţie ar putea fi ranforsarea procedurilor de arbitrare în litigiile ce ţin de piaţa de
capital. Instanţele de arbitraj pot deveni mai credibile decât instanţele de drept comun, prin
faptul că arbitri sunt specialişti în domeniu, iar termenele sunt mult mai scurte, în
instituţionalizarea acestor tribunale arbitrate rolul crucial îl au autorităţile administrative,
organizaţiile reglatoare şi auto-reglatoare. De altfel, aceste instituţii pot fi principalii factori în
dezvoltarea practicilor guvernării corporatiste, prin asigurarea unui nivel minim al aplicării
drepturilor deţinătorilor de acţiuni.
În ţările în care legislaţia şi jurisprudenţa asigură protecţia acţionariatului, iar gradul de
corupţie este redus, sistemele financiare se orientează către finanţarea prin piaţa de capital.
Piaţa de capital poate asigura: mobilizarea şi alocarea economiilor, ceea ce permite finanţarea
mai uşoară a investiţiilor; reducerea riscului şi garantarea lichidităţii; furnizarea de informaţii
către investitori şi controlul asupra societăţilor emitente (un control corespunzător favorizând
investiţiile şi creşterea economică). Finanţarea externă a activităţii emitentului (prin oferte

10
publice către investitori) reprezintă o sursă a creşterii economice. Dacă emitentul este o
companie profitabilă, emisiunea încorporează, de obicei, prime de emisiune, care contribuie
substanţial la finanţare, întreprinderile care au acces la finanţarea externă prin piaţă de capital
înregistrează o rată de dezvoltare peste nivelul firmelor care se finanţează doar din surse interne
(capital propriu), în ţările cu un nivel sporit al PIB-ului, piaţa de capital este mai activă şi mai
eficientă decât sistemul bancar, iar pe măsură ce ţara devine mai bogată, sistemul financiar
tinde să se orienteze către acest gen de finanţare (market-based).
Pentru România, ca de altfel pentru toate ţările foste comuniste, adoptarea standardelor
internaţionale de raportare este de o importanţă specială. Moştenire a sistemului comunist,
sistemul contabil, utilizat şi astăzi de majoritatea companiilor româneşti, este menit în primul
rând a răspunde unor scopuri statistice si de impozitare, informaţia contabilă reprezentând
principalul argument în planificarea centralizată din economia socialistă de comandă.
Managerii fostelor întreprinderi de stat, în mod voit şi conştient, erau experţi în manipularea cu
informaţii false a administraţiei centrale; anumite informaţii economice erau considerate ca
nefiind publice, ci secrete, fiind ridicate, uneori, Iu rangul de secret de stat. Această atitudine nu
s-a schimbat aproape do loc în prezent, majoritatea managerilor societăţilor de stat privatizabile
sau privatizate manifestându-şi indiferenţa sau ostilitatea faţă de ideea de transparenţă. Din
acest punct de vedere, cotarea tuturor societăţilor de stat privatizabile prin distribuirea de titluri
de privatizare (procesul de privatizare în masă, PPM), înainte de introducerea principiilor
transparenţei şi informării în baza unor standarde general acceptate, a fost o marc greşeală.
Atitudinea ostilă sau indiferentă a managerilor acestor societăţi faţă de transparenţă ameninţă să
se extindă şi la societăţile particulare, companiile româneşti cotate, care, în marea lor
majoritate, sunt reticente faţă de principiul transparenţei, ceea ce este un risc major pentru
funcţionalitatea economiei de piaţă în România. Transparenţa particulară este dependentă de
transparenţa publică. Presiunile administrative şi legale nu sunt suficiente pentru a asigura un
nivel rezonabil al informării. De altfel, şi informaţiile publice ce ţin de activitatea statală sau a
instituţiilor publice sunt greu accesibile, datorită omisiunii de publicare sau chiar ascunderii lor.
O astfel de atitudine a puterii publice este un semnal, urmat îndeaproape şi la nivel economic.
Dacă puterea obişnuieşte să mintă, va minţi şi managerul societăţii de stat sau al celei
particulare.
Companiile româneşti trebuie convinse, însă, că informarea continuă este o manifestare a
disciplinei financiare, reprezintă un avantaj şi nu o povară, dar lipsa unei cereri concertate din
partea actualilor şi potenţialilor acţionari rămâne principalul motiv pentru care companiile nu

11
sunt interesate în publicarea informaţiilor. Fără o piaţă primară şi secundară activă nu va exista
nici cointeresarea în a face informaţia disponibilă.
O îmbunătăţire a efectelor economiei de piaţă în România, în fapt, consolidarea bazelor
instituţionale ale economiei de piaţă, presupune asimilarea mecanismelor şi principiilor
guvernării corporatiste, acestea putând asigura, în societăţile cotate şi în întreprinderile publice
un control semnificativ al persoanelor iniţiate şi al managerilor, care deţin controlul fie prin
pachete semnificative de acţiuni, fie indirect, prin control asupra acţiunilor deţinute de angajaţi.
Guvernarea corporatistă evidenţiază necesitatea existenţei şi implicării în viata socială a
investitorilor instituţionali; pentru România, un punct de plecare îl pot reprezenta fostele
fonduri de privatizare (actualmente, societăţi de investiţii financiare), care joacă încă un rol
semnificativ în structura proprietăţii marilor întreprinderi.
Totuşi, pot fi identificate o serie de dificultăţi ce limitează gradul de implementare a
guvernării corporatiste, dintre care următoarele trei exemple sunt edificatoare:
- managerii şi acţionarii majoritari, inclusiv statul, practică pe scară largă abuzul
nesancţionat şi în forme mai mult sau mai puţin evidente faţă de acţionarii minoritari, ori îi
ignoră pe aceştia; sunt frecvente externalizările de active ale societăţilor cotate, iar conflictele
de interese sunt, de obicei, indiferente autorităţilor de reglementare;
- păstrarea de către stat calităţii de acţionar care deţine controlul asupra unui mare număr
de societăţi, în care reprezentanţii statului acţionar sunt dominaţi mai mult de interese politice
decât de o judecată de afaceri;
-prezenţa modestă a investitorilor instituţionali pe piaţa de capital, ceea ce se explică prin
lipsa titlurilor lichide, lipsa de încredere şi lipsa unei protecţii adecvate a acţionarilor minoritari;
investitorii care au investit iniţial pe piaţa românească de capital sunt în prezentprizonieri ai
propriilor investiţii în titluri ne lichide, exit-ul acestora fiind în general însoţit de mari pierderi.

1.5.Factori de protejare/asigurare a disciplinei financiare a întreprinderii

Orice societate pe acţiuni care şi-a elaborat o strategie corporativă, are nevoie în
implementarea efectivă a acesteia, de două elemente fundamentale: fixare de atribuţii şi
stabilirea de responsabilităţi.În opinii ale autorilor francezi şi britanici actuali, aceste două
elemente formează bazele disciplinei financiare ale unei corporaţii.Pe acelaşi fundal, se înscrie
şi opinia cercetătorilor americani care sunt de părere că disciplina financiară preţuieşte şi
cultivă responsabilitatea şi face economia de piaţă să funcţioneze.

12
 Deşi mecanismele guvernării corporative urmăresc să protejeze interesele tuturor celor
implicaţi într-o afacere, dar să-şi asume totodată responsabilităţi, disciplina financiară este
obligaţia prioritară a conducătorilor.Ea devine grija permanentă a unui manger, îl preocupă în
orice moment şi o respectă din teama faţă de sancţiune.Această atitudine se justifică deoarece,
în contextul guvernării corporative, managerul ocupă locul central, este implicat în mod direct
în procesul de creare a bogăţiei, dar are capacitatea de a influenţa modul în care avuţia este
distribuită către “stakeholders”.
Disciplina financiară se instaurează la nivel microeconomic prin următoarele modalităţi
principale de acţiune:
-cadrul normativ;
-aplicarea principiilor de guvernare corporativă:transparenţă, informare, implicarea
acţionarilor minoritari în viată societăţii, răspundere;
-aplicarea teoriei responsabilităţii manageriale bazată pe loialitate şi asumare de
responsabilitate în interiorul corporaţiei;
-protecţia drepturilor creditorilor care determină întărirea constrângerilor bugetare şi
responsabilizează debitorii;
-adoptarea Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară care asigură informaţii
de calitate adecvată, credibilă, comparabilă cu ceelalte ţări.
Aşadar, cadrul normativ deţine poziţia principală în asigurarea disciplinei sau
indisciplinei financiare, atunci când actele normative sunt aplicte în mod necorespunzător sau
lasă loc la interpretări diferite.În acest sens, se pot identifica următorii factori de
protejare/asigurare a disciplinei financiare:
1.antante;
2.exploatarea abuzivă a poziţiei dominante;
3.controlul concentrărilor economice;
4.ajutoare de stat;
5.grupurile de interes.
De menţionat că, primii patru factori sunt reglementaţi în dreptul concurenţei, iar al
cincilea-grupurile de interes-provine din dreptul comercial.

1.ANTANTELE
Antanta reprezintă orice înţelegere intervenită între doi sau mai mulţi agenţi
economici(întreprinderi, exprimată sau nu în scris-indiferent de forma, titlul ori natura actului
sau a clauzei ce o conţine-sau tacită, explicită sau implicită, publică sau ocultă, în scopul

13
coordonării comportamentului concurenţial.Conform legislaţiei româneşti(Legea concurenţei
nr.21/1996 cu modificările şi completările ulterioare), dacă înţelegerile respective au ca efect
restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească, ele vor fi
interzise.Altfel spus, sunt reprimabile numai antantele „rele”, apte să producă distorsiuni ale
concurenţei.
Atingerea concurenţei trebuie să fie semnificativă, în sensul că nu vor fi sancţionaţi
agenţii economici care au o putere redusă de piaţă şi o cifră de afaceri mică.Cifra de afaceri este
stabilită printr-un plafon da către Consiliul Concurenţei(pe baza Instrucţiunilor din 29 aprilie
2004).Cota de piaţă totală trebuie să depăşească 5%(când părţile implicate sunt concurente) şi
10%(când părţile implicate nu sunt concurente).În consecinţă, antantele vor fi analizate cauzal,
pentru a se putea constata concret, dacă efectele lor sunt sau nu dăunătoare, în sensul că
acorduri aparent inocente se pot dovedi a fi anticoncurenţiale.
Comportamente anticoncurenţiale identificate şi sancţionate ĩn jurisprudenţă sunt
următoarele:
-fixarea concertată, ĩn mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare, a
tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum şi a oricăror alte situaţii comerciale;
-limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice ori a investiţiilor;
-ĩmpărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriu teritorial, al
volumului de vânzări şi achiziţii ori pe alte criterii;
-aplicarea ĩn privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente,
provocând ĩn acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj ĩn poziţia concurenţială;
-condiţionarea ĩncheierii unor contracte de acceptarea de către parteneri a unor clauze stipulând
prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte;
-participarea , ĩn mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau la orice alte forme de concurs de
oferte;
-eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau ĩmpiedicarea accesului pe piaţă şi a
libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţi economici, precum şi ĩnţelegerile de a nu
cumpăra de la sau de a vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare rezonabilă.

2.EXPLOATAREA ABUZIVĂ A POZIŢIEI DOMINANTE

Poziţia dominantă este acea situaţie de forţă economică deţinută de întreprindere de
întreprindere care îi conferă posibilitatea unor comportamente independente faţă de concurenţi,

14
clienţi şi consumatori, precum şi posibilitatea de a denatura concurenţa efectivă pe piaţa în
cauză.
Se poate aprecia că ne aflăm ĩn prezenţa unui exerciţiu abuziv al poziţiei dominante,
când se ĩntâlnesc următoarele două elemente:
-conduita ĩntreprinderii dominante vizează eliminarea unuia sau unora dintre concurenţi
sau a ĩntregii concurenţe, ori poate avea un asemenea efect;
-prin această conduită, ĩntreprinderea profită de poziţia sa dominantă pentru a-şi
procura, ĩn detrimentul altor concurenţi şi/sau al consumatorilor, un avantaj nefiresc, pe care
jocul normal al concurenţei nu i-ar fi permis să-l obţină.Avantahul este anormal dacă riscurile
suportate de agentul economic sunt disproporţionat de mici faţă de beneficiile dobândite.
Abuzul de poziţie dominantă se poate realiza prin:
-impunerea , în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a
tarifelor ori a altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau
beneficiari;
-limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul
utilizatorilor sau consumatorilor;
-aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale de prestaţii
echivalente, provocând un dezavantaj în poziţia concurenţială;
-condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri, a unor clauze de
efectuare a unor prestări suplimentare, care n-au nici o legătură cu obiectul acestor contracte;
-practicarea unor preţuri excesive sau de ruinare, sub costuri, în scopul înlăturării
concurenţei;
-vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prin impunerea
unor preţuri majorate consumatorilor interni;
-dominaţia unui partener comercial asupra altuia mai slab, în raporturile lor bilaterale.

3.CONTROLUL CONCENTRĂRILOR ECONOMICE

Concentrarea economică reprezintă operaţiunea realizată prin orice act juridic, având ca
obiect fuziunea a doi sau mai mulţi agenţi economici independenţi sau dobândirea controlului
asupra a doi sau mai mulţi agenţi economici, ori părţi din aceştia. Criteriul esenţial ĩn temeiul
căruia o fuziune este caracterizată ca fiind concentrare economică este schimbarea radicală a
controlului asupra uneia sau asupra tuturor părţilor implicate.
Dobândirea controlului reprezintă acea formă de realizare a concentrărilor economice,
prin care agenţii economici sau persoane fizice obţin, direct sau indirect, o influenţă

15
determinantă asupra unuia sau mai multor agenţi economici, ori asupra unor părţi ale acestora.
Din perspectiva dreptului concurenţei, contează pragmatic doar rezultatul : concentrarea
influenţei decisive asupra politicii comerciale a unui agent economic.Obţinerea controlului se
realizează prin: participările la capitalul social prin achiziţionarea de acţiuni(părţi sociale),
inclusiv ĩn procesul de privatizare; cumpărarea de active; relaţiile de dependenţă economică.
Ĩn timp ce primele două modalităţi se exprimă prin acte juridice, cea de-a treia
constituie o situaţie de fapt ce poate fi determinată contextual, pe baza unui numar de elemente
concrete, de la caz, la caz. Starea de dependenţă economică poate fi , de exemplu, generată de
ĩncheierea unor acorduri importante de livrare pe termen mediu sau lung care, combinate cu
diverse legături structurale, conferă o influenţă determinantă a furnizorului sau clientului asupra
partenerului său. Controlul poate fi unic şi conjunct.
Controlul unic se dobândeşte de un agent economic sau de o persoană fizică, ce
controlează deja, singură sau ĩn comun, un alt agent economic.Participările majoritare la
capitalul social, conferind majoritatea drepturilor de vot, constituie exemplul cel mai tipic, fie
că sunt realizate de agenţi economici(ex.Renault la SC Automobile Dacia) , fie că sunt realizate
de persoane fizice(dl.Cristescu la SC Foraj Sonde SA Bascov).Controlul unic se mai poate
exercita prin deţinerea unei poziţii minoritare de control.Exclusivitatea controlului asigurat prin
intermediul unei poziţii minoritare poate fi legală sau de drept. Cel care deţine controlul
beneficiază de drepturi speciale, cum ar fi acţiuni preferenţiale care conferă majoritatea
drepturilor de vot, ori puterea de a stabili strategia comportamentului comercial( de ex.
Posibilitatea de a numi mai mult de jumătate din numărul membrilor organelor de conducere).
Controlul conjunct(ĩn comun) se dobândeşte de doi sau mai mulţi agenţi economici
acţionând ĩn comun ori de o asociaţie de agenţi economici sau de mai multe persoane
fizice.Participanţii la operaţiune convin asupra modalităţilor de exercitare ĩmpreună a
controlului:
-egalitatea ĩn drepturile de vot sau la numirea organelor de conducere, care este cea mai
clară formă de control ĩn comun; ea se realizează atunci când agentul economic controlat are
numai doi acţionari care detin ĩn cote egale capitalul social( ex. Consiliul General al mun.
Bucureşti şi grupul german RWE Entsorgung AG, cu participări de 50%);
-drepturile suplimentaree de veto recunoscute acţionarilor monoritari, explicit sau
implicit, privitoare la deciziile strategice, cu impact asupra comportamentului comercial al
agentului economic. Asemenea decizii pot privi: alegerea conducerii şi adoptarea bugetului,
stabilirea planului de afaceri, investiţiile, atunci când ĩntreprinderea operează pe o piaţă
relevantă caracterizată printr-un volum mare al investiţiilor;

16
 -exercitarea obişnuită a drepturilor de vot, când cei care exercită controlul convin
printr-un acord asupra influenţei pe care o pot exercita şi a formelor de exercitare a
acesteia.Acordul este expres , atunci când părţile ĩşi definesc explicit linia comună de conduită
şi se angajează reciproc să acţioneze pentru materializarea ei sau când acţionarii transferă unui
alt agent economic drepturile cumulate de vot.

4.AJUTOARE DE STAT
Ajutoarele de stat se justifica pentru a corecta esecurile pietii si ca instrument de
promovare a modificarilor structurale, avand drept scop final cresterea competitivitatii agentilor
economici pe piata.
Principalul act normativ care reglementeaza materia ajutorului de stat in Romania este
Legea nr.143/1999 privind ajutorul de stat, modificata si completata prin Legea nr.603/2003 si
Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.94/2004 aprobata cu modificari prin Legea nr. 507/2004.
La acest act normativ de baza se adauga un numar de 23 de Regulamente si 8 instructiuni emise
de catre Consiliul Concurentei. Consiliul Concurenţei poate autoriza măsuri ce constituie ajutor
de stat în baza regulamentelor si a instrucţiunilor emise în aplicarea Legii ajutorului de stat,
reglementari ce sunt armonizate cu acquis-ul comunitar.
Institutiile implicate in acordarea ajutoarelor de stat sunt : Consiliul Concurentei si
initiatorii si furnizorii de ajutoare de stat.
Consiliul Concurentei are ca principale competente:

- autorizeaza ajutoarele de stat notificate in conditiile legii;

- analizeaza compatibilitatea ajutoarelor de stat cu legislatia in domeniu;
- hotaraste sa opreasca acordarea unui ajutor de stat notificat in conditiile legii;
- impune conditii si obligatii pentru compatibilizare;
- inventariaza ajutoarele de stat acordate, atat cele supuse obligatiei de notificare, cat si
cele exceptate acestei obligatii;
- monitorizeaza ajutoare de stat aprobate in ceea ce priveste respectarea conditiilor
prevazute de actele normative si actele administrative;
- intocmeste raportul anual cu privire la ajutoarele de stat acordate in Romania;
- solicita instantei de judecata anularea actului prin care a fost acordat un ajutor de stat
ilegal sau interzis si cere recuperarea ajutorului acordat si a dobanzii aferente;
- constata savarsirea contraventiilor si aplica sanctiunile prevazute de lege.

17
 Furnizorii ajutoarelor de stat sunt autoritatile administratiei publice centrale (ministerele,
agentiile guvernamentale), autoritatile administratiei publice locale, precum si alte organisme
care administreaza surse de stat si care sunt imputernicite sa acorde ajutoarele de stat, cum ar fi:
bancile, institutiile financiar-bancare. Autoritatile care elaboreaza scheme de ajutor de stat pot
avea si ele calitatea de furnizori de ajutor de stat.
Trebuie precizat ca doar furnizorii de ajutoare de stat sunt aceia care acorda aceste ajutoare,
Consiliul Concurentei avand doar competenta de a le autoriza, dupa ce verifica daca sunt
indeplinite toate conditiile prevazute de lege.
Orice intentie de a acorda un ajutor de stat sau de a modifica un ajutor existent trebuie sa
fie notificata Consiliului Concurentei. Fara autorizarea acestuia nu poate fi acordat nici un fel
de ajutor de stat. Initiatorul si furnizorul ajutorului de stat trebuie sa notifice intentia de a acorda
ajutor de stat, astfel incat un ajutor de stat sa poata fi instituit printr-un act normativ sau printr-
un act administrativ numai dupa ce a fost autorizat de catre Consiliul Concurentei. De altfel,
evaluarile Comisiei Europene in materia aplicarii legislatiei in domeniul ajutoarelor de stat pun
accent pe autorizarea intentiei de a acorda ajutoare de stat, deci pe un control ex ante, astfel
incat actul administrativ final sa contina toate conditiile si criteriile conform carora se acorda un
ajutor de stat. Tot Consiliul Concurentei poate interzice un ajutor de stat care denatureaza in
mod nejustificat mediul concurential normal si care ar afecta aplicarea corespunzatoare a
acordurilor internationale la care Romania este parte.
A. NOTIFICAREA AJUTOARELOR DE STAT
Scopul controlului ajutoarelor de stat acordate de catre autoritatile publice sau de catre
organismele care administreaza surse ale statului este acela de a evalua masura in care un ajutor
de stat este compatibil cu mediul concurential normal, intr-o economie de piata in care preturile
produselor si tarifele serviciilor sunt reglate de cerere si oferta.

Autoritatile publice sau alte organisme care administreaza resurse publice au obligatia in
calitate de furnizoare/initiatoare de ajutoare de stat sa notifice Consiliului Concurentei orice
intentie de a acorda un ajutor de stat nou sau de a il modifica pe unul deja existent.
Beneficiarii ajutoarelor de stat nu pot sa se adreseze direct Consiliului Concurentei.
Daca acelasi furnizor sau initiator intentioneaza sa acorde mai multe ajutoare de stat, fiecare
dintre acestea trebuie sa fie notificat Consiliului Concurentei pentru a fi autorizat. Sunt
exceptate de la obligatia notificarii acele ajutoare de stat care se situeaza sub pragul minim
prevazut de lege (respectiv un miliard, pentru o perioada de 3 ani). Ca urmare a notificarii,

18
Consiliul Concurentei va verifica in ce masura un ajutor de stat propus este compatibil cu un
mediu concurential normal (conform legislatiei in vigoare).
In practica, in marea majoritate a cazurilor, furnizor al ajutoarelor de stat acordate este
Ministerul Finatelor Publice si, intr-o mai mica masura, alte autoritati ale administratiei publice,
precum ar fi cazul Ministerului Transporturilor, Constructiilor si Turismului, Ministerul
Economiei si Comertului, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Agentia
Nationala pentru Ocuparea Fortei de Munca sau Agentia Nationala pentru Intreprinderile Mici
si Mijlocii. Aceste autoritati ale administratiei publice acorda ajutoare de stat pentru realizarea
unor politici publice in domeniul lor de competenta, iar schemele de ajutor de stat elaborate
sunt scheme minimis.
In toate cazurile, chiar daca ajutorul de stat este initiat de catre alte autoritati ale
administratiei publice, Ministerul Finantelor Publice va fi implicat in faza de avizare a actului
normativ prin care se acorda ajutorul de stat. De exemplu, in procesul de privatizare al unor
societati comerciale apartinand statului, furnizor al ajutoarelor de stat acordate la privatizare
este fie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, fie Oficiul Participaţiilor Statului şi
Privatizării în Industrie din cadrul Ministerului Economiei si Comertului ( care are personalitate
juridica proprie, afalndu-se in subordonarea MEC ).
In situatia in care Ministerul Finatelor Publice este furnizor al ajutoarelor de stat,
directiile vizate din cadrul sau ori din cadrul Agentiei Nationale de Administrare Fiscala vor
trimite adrese spre puncte de vedere Directiei Generale Ajutor de Stat, Practici Neloiale si
Preturi Reglementate, pentru ca aceasta sa se exprime in legatura cu compatibilitatea unui ajutor
de stat cu legislatia existenta.
Notificarea catre Consiliul Concurentei este obligatorie pentru orice activitate care ar
putea fi considerata ajutor de stat, indiferent care ar fi forma acestuia, inclusiv in cazul
modificarii unui ajutor de stat existent. In acest din urma caz, pentru a se obtine decizia de
autorizare, notificarea se face ca in cazul unui ajutor nou, cu mentiunea faptului ca este vorba
de modificarea unui ajutor existent. Aceasta notificare trebuie transmisa de catre furnizorul
ajutorului de stat in 3 exemplare si cu suficient timp inainte, pentru ca si Consiliul Concurentei
sa poata sa se pronunte in intervalul de timp prevazut de Legea nr.143/1999, respectiv 60 de
zile. Notificarea va fi efectuata prin intermediul formularului de notificare prevazut de lege,
impreuna cu toate celelalte informatii specifice (asa cum sunt ele prevazute in Regulamentul
Consiliului Concurentei din data de 31.12.2004 prinvind forma, continutul si alte detalii ale
notificarii unui ajutor de stat). Este esential ca aceasta notificare sa cuprinda motivarea
oportunitatii acordarii ajutorului de stat, strategia in care este incadrat obiectivul, studiul de

19
piata si efectele pozitive, comparativ cu cele negative, asa cum au fost ele apreciate de catre
furnizorul/initiatorul ajutorului de stat.
Datele continute in formularul de notificare completate de catre furnizorul ajutorului de
stat trebuie sa fie complete si cat mai exacte, tocmai pentru a permite Consiliului Concurentei
sa analizeze in conditii optime compatibilitatea acestuia cu dispozitiile legale in vigoare. Toate
aceste informatii se obtin printr-o stransa colaborare dintre furnizorul si initiatorul ajutorului de
stat cu beneficiarul acestuia.
Practic, intr-o prima etapa are loc strangerea de informatii de la directia din minister
(furnizor al ajutorului de stat) cea mai in masura sa ofere datele necesare notificarii si care
cuprind informatii despre piata pe care activeaza agentul economic, efectul previzibil al
ajutorului asupra pietei pe care activeaza beneficiarul, cuantumul ajutorului, forma acestuia,
obiectivele pentru care este acordat, etc. La nivelul Ministerului Finantelor Publice se
elaboreaza proceduri de lucru prin care sa se institutionalizeze modalitatea de colaborare dintre
directiile din cadrul acestuia si din cadrul Agentiei Nationale de Administrare Fiscala (cu
aplicabilitate directa si in ceea ce priveste colaborarea in domeniul ajutoarelor de stat).
In cea de a doua etapa a elaborarii notificarii, furnizorul ajutorului de stat ia legatura cu
beneficiarul ajutorului de stat pentru ca acesta sa transmita toate informatiile ce il privesc si
care trebuie incluse in notificare. Un caz special a fost acela al notificarii ajutoarelor de stat ce
au fost acordate anterior aparitiei Regulamentului Consiliului Concurentei din data de
31.12.2004 referitor la forma, continutul si alte detalii ale notificarii unui ajutor de stat prin care
a fost introdusa obligatia notificarii ex ante a intentiei de a acorda ajutoare de stat. Conform
acestui regulament, toate ajutoarele de stat acordate anterior aparitiei sale trebuie totusi
notificate Consiliului Concurentei. Ori, in practica furnizarii ajutoarelor de stat s-au lovit de
reticenta sau pasivitatea beneficiarilor ajutoarelor de stat in a transmite informatiile ce ii priveau
pe acestia din urma, atata vreme cat ajutoarele de stat le fusesera deja acordate. O posibila lipsa
de colaborare din partea beneficiarului ajutorului de stat este astazi pe deplin evitata prin
instituirea obligatiei de notificare ex ante. Beneficiarul ajutorului de stat are acum tot interesul
de a colabora cu institutia publica furnizoare a ajutorului de stat, pentru a-i oferi toate
informatiile necesare completarii formularului de notificare.
O data ce a primit formularul de notificare, Consiliul Concurentei analizeaza
informatiile furnizate, iar daca se considera ca acestea sunt inexacte sau incomplete va cere
completarea lor in termen de maxim 20 de zile de la data primirii notificarii. In practica,
dificultatea a fost generata de complexitatea informatiilor pe care Consiliul Concurentei o poate
solicita furnizorilor ajutoarelor de stat. In lipsa existentei unor studii de piata corespunzatoare

20
care sa dea o imagine asupra sectorului analizat, uneori se poate ivi imposibilitatea pentru
furnizorul ajutorului de stat de a furniza informatiile solicitate sau de a le oferi in intervalul de
timp prevazut de lege sau de a le oferi in forma ceruta (mai ales in acest din urma caz, este
posibil ca activitatea agentului economic caruia i se acorda ajutorul de stat sa nu fie structurata
de asemenea maniera incat sa se poata furniza informatiile intr-o anumita forma; de exemplu
modalitatea de organizare a activitatii contabile). Legislatia romana in materia ajutoarelor de
stat, armonizata si compatibilizata cu legislatia comunitara, mai ales in privinta informatiilor
solicitate pentru notificare poate fi diferita de realitatile economice.
Furnizorul ajutorului de stat colaboreaza cu celelalte ministere in vederea obtinerii unor
informatii cat mai exacte si cat mai cuprinzatoare. De asemenea, este posibil ca si Consiliul
Concurentei sa ceara furnizorului ajutorului de stat argumente suplimentare pentru incadrarea
unui ajutor de stat intr-o anumita categorie ( de exemplu, incadrarea fie in Regulamentul
Consiliului Concurentei referitor la ajutorul de stat regional, fie in Regulamentul Consiliului
Concurentei referitor la ajutorul de stat pentru intreprinderile mici si mijlocii). In practica,
Consiliul Concurentei nu a infirmat incadrarea unui ajutor de stat data de furnizorul acestuia.
Atat in ceea ce priveste termenul pana la care Consiliul Concurentei poate cere
informatii suplimentare, cat si cel pana la care furnizorii ajutoarelor de stat au obligatia de a le
transmite acestuia au fost uneori depasite, insa pe masura ce sistemul referitor la ajutoarele de
stat s-a dezvoltat s-a inregistrat o respectare a acestor termene.
In masura in care Consiliul Concurentei nu solicita informatii in termenul mentionat, se
considera ca notificarea este completa. Notificarea devine efectiva, fie de la data inregistrarii
notificarii la Consiliul Concurentei, fie de la data la care au fost primite de catre acesta toate
informatiile suplimentare de la furnizorul ajutorului de stat. In masura in caree
furnizorul/initiatorul ajutorului de stat, ulterior notificarii, dar inaintea unei decizii definitive a
Consiliului Concurentei, modifica termenii in care se acorda ajutorul de stat, comunica imediat
acest lucru Consiliului Concurentei. Daca acesta din urma considera ca toate modificarile
intervenite afecteaza ajutorul de stat, astfel incat acesta prezinta trasaturile unuia nou, va
informa pe furnizorul ajutorului de stat sa modifice formularul ajutorului de stat sau sa depuna
o noua notificare. In orice moment furnizorul /initiatorul ajutorului de stat poate retrage
notificarea inaintata, renuntand astfel la ajutorul acordat.
O data ce notificarea este completa, incepe sa curga termenul de 60 de zile in care,
conform legii, Consiliul Concurentei trebuie sa se pronunte. Consiliul Concurentei poate
pronunta 5 tipuri de decizii:

21
  nu considera masura autorizata ca fiind ajutor de stat;
 autorizeaza masura notificata ca ajutor de stat;
 autorizeaza masura notificata ca ajutor de stat in anumite conditii;
 deschide o procedura de investigatie, pentru a obtine detalii suplimentare;
 nu autorizeaza masura notificata ca ajutor de stat, interzicand respectivul ajutor.
In practica, Consiliul Concurentei nu pronunta nici o decizie atata vreme cat nu are loc
procedura de preconsultare cu Comisia Europeana. El elaboreaza un proiect de decizie pe care
il transmite Comisiei Europene si numai dupa ce aceasta s-a pronuntat asupra autorizarii sau a
interzicerii unui ajutor de stat, Consiliul Concurentei va pronunta in mod corespunzator o
decizie.
In nici un caz, in ceea ce priveste procedura de autorizare de catre Consiliul Concurentei
a ajutoarelor de stat nu se aplica Orodonanta de urgenta a Guvernului nr.27/2003 privind
procedura aprobarii tacite. In primul rand, O.U.G.nr.27/2003 se aplica tuturor autorizatiilor
emise de autoritatile admnistratiei publice. In art.3 din ordonanta amintita, se arata ca prin
autorizatie se intelege actul administrativ emis de autoritatile administratiei publice prin care se
permite solicitantului desfasurarea unei anumite activitati, prestarea unui serviciu sau
exercitarea unei profesii. Se observa ca enumerarea textului este una limitativa. Ori, in art. 2 din
Legea nr.143/1999 privind ajutorul de stat se arata ca ajutor de stat este orice masura de sprijin
acordata de catre stat sau de catre unitatile admnistrativ-teritoriale, din resurse de stat sau
resurse ale unitatilor teritorial-administrative ori de alte organisme care admnistreaza surse ale
statului sau ale colectivitatilor locale, indiferent de forma, care distorsioneaza sau ameninta sa
distorsioneze concurenta prin favorizarea anumitor intreprinderi, a productiei anumitor bunuri,
a prestarii anumitor servicii sau care afecteaza comertul dintre Romania si statele membre ale
UE, fiind considerat incompatibil cu un mediu concurential normal. Notiunea de ajutor de stat
nu se incadreaza asadar in enumerarea textului O.U.G.nr.27/2003, respectiv desfasurarea unei
anumite activitati, prestarea unui serviciu sau exercitarea unei profesii. Deci, nu se poate
clasifica autorizarea pe care Consiliul Concurentei o da ca fiind o autorizatie administrativa
clasica. Mai mult, in cazul acestei autorizatii, raportul juridic se stabileste intre o persoana
juridica/fizica, de drept privat si o alta de drept public, respectiv autoritatea administratiei
publice locale. In procedura de autorizare a ajutorului de stat de Consiliul Concurentei, sunt
implicate doua autoritati ale administratiei publice, respectiv Consiliul Concurentei si furnizorul
ajutorului de stat, persoana juridica de drept privat fiind doar beneficiarul acestei masuri.

22
 De asemenea, in materia ajutorului de stat, Legea nr.143/1999 privind ajutorul de stat
arata in art.5, alin.1 ca orice ajutor de stat, indiferent de forma si indiferent de beneficiar,
trebuie autorizat de Consiliul Concurentei din punct de vedere al efectelor sale asupra
concurentei, cu exceptia cazurilor in care legea prevede altfel. Art.3, indice 1 din aceeasi lege
defineste ca ajutor de stat ilegal acel ajutor de stat, altul decat cel existent sau exceptat de la
obligatia notificarii, acordat fara a fi fost autorizat de Consiliul Concurentei sau acordat dupa ce
a fost notificat, dar inainte de emiterea unei decizii de catre Consiliul Concurentei in termen
legal. Asadar, legea speciala instituie in toate cazurile obligatia autorizarii ajutorului de stat de
catre Consiliul Concurentei, fara a admite vreo exceptie de la aceasta regula. In masura in care
legea speciala prevede aceasta regula, se vor aplica dispozitiile sale si nu cele ale legii generale
( care este O.U.G.nr.27/2003 privind procedura aprobarii tacite). Aceasta aprobare tacita cu
atat mai mult nu este posibila cu cat in actualele conditii orice decizie de a acorda un ajutor de
stat nu se ia mai inainte de a se desfasura procedura de preconsultare cu Comisia Europeana
(stabilita prin Pozitia Comuna din 08.12.2004).
Incepand cu anul 2007, o data cu integrarea Romaniei in Uniunea Europeana toate
ajutoarele de stat ce vor fi acordate pe teritoriul tarii noastre vor fi notificate direct Comisiei
Europene, astfel incat Consiliul Concurentei isi va pastra competentele stabilite de legile in
vigoare pe domeniul concurentei.

B. RAPORTAREA AJUTOARELOR DE STAT

Inventarul ajutoarelor de stat cuprinde lista actelor normative sau a actelor

administrative care contin scheme de ajutor de stat si/sau ajutoare de stat individuale care au
fost instituite sau care se acorda in anul de raportare si lista cu alocarile specifice in cadrul unei
scheme de ajutoare de stat; lista cuprinzand ajutoarele de stat individuale (cu precizarea bazei
legale a acordarii ajutoarelor de stat, obiectivelor acestora, a naturii si originii lor, a
beneficiarilor si a conditiilor de acordare); centralizatorul ajutoarelor de stat ce include sintetic
valoarea ajutoarelor de stat acordate, cuantificate si clasificate in functie de natura, originea si
obiectivele codificate ale acestora.
Acest inventar se intocmeste anual de catre Consiliul Concurentei pe baza informatiilor
solicitate si transmise de catre furnizorii ajutoarelor de stat. In vederea intocmirii inventarului,
autoritatile responsabile vor completa fisele prevazute in anexele la Regulamentul Consiliului
Concurentei din data de 22.04.2004 privind procedurile de raportare si monitorizare a
ajutoarelor de stat. Furnizorii de stat au obligatia de a tine o evidenta specifica privind

23
ajutoarele de stat acordate si cuantumul lor, astfel incat sa fie capabile sa furnizeze informatiile
in forma solicitata, prevazuta prin Regulament. Toate aceste informatii se transmit Consiliului
Concurentei pana la data de 31 iulie a anului urmator anului de raportare. Orice informatii
suplimentare solicitate de catre Consiliul Concurentei se vor transmite de furnizorul ajutorului
de stat in termen de maxim 15 zile.
Furnizorul ajutoarelor de stat va pune la dispozitia Consiliului Concurentei informatii
care au in vedere: natura ajutorului de stat acordat; originea acestuia; cuantumul; durata
acordarii si conditiile de acordare. De asemenea, furnizorul ajutorului de stat va transmite orice
alte informatii necesare actualizarii anuale a inventarului (actualizarea are in vedere cei doi ani
anteriori anului de raportare). In cadrul Ministerului Finatelor Publice aceasta obligatie o are
Serviciul de Evaluare si Notificare a ajutoarelor de stat din cadrul Directiei Generale Ajutor de
Stat, Practici Neloiale si Preturi Reglementate. Directia mentionata trimite Consiliului
Concurentei un raport cu privire la ajutoarele de stat ce au fost acordate de catre acest minister,
diferentiate pe categorii in functie de obiective, natura sau originea ajutorului de stat.
Consiliul Concurentei isi rezerva dreptul de a verifica ulterior realitatea informatiilor
primite. Astfel, prin persoane din cadrul Consiliului Concurentei imputernicite in acest scop, va
verifica la furnizorii si beneficiarii ajutoarelor de stat corectitudinea determinarii cuantumului
ajutoarelor, veridicitatea informatiilor care au stat la baza calculului sau alte informatii
necesare. Furnizorii ajutoarelor de stat au obligatia de a pune la dispozitie toate datele necesare
pentru calculul valorii si intensitatii ajutorului de stat.
Pana la data de 15 decembrie Consiliul Concurentei va intocmi un raport anual care se
inainteaza spre aprobare Guvernului, se publica in Monitorul Oficial si se transmite Comisiei
Europene. Aceasta contine o centralizare a ajutoarelor de stat acordate pe scheme de ajutor si pe
ajutoare de stat individuale, pe obiective, pe sectoarele sensibile, pe felul de activitate, etc.

C. MONITORIZAREA AJUTOARELOR DE STAT

In egala masura, Consiliul Concurentei monitorizeaza si ajutoarele de stat acordate, atat
cele supuse obligatiei de notificare si autorizare, dar si cele exceptate de la aceasta obligatie. In
aceasta etapa sunt implicati aceeasi actori institutionali: Consiliul Concurentei si
furnizorii/initiatorii ajutoarelor de stat.
Persoanele imputernicite de catre Consiliul Concurentei pot solicita furnizorilor de
ajutoare de stat, dar si beneficiarilor acestora toate documentele si informatiile necesare, cu

24
mentiunea bazei legale si a scopului solicitarii. Se pot stabili si termenele pana la care furnizorii
ajutoarelor de stat trebuie sa transmita informatiile cerute.
In activitatea de monitorizare a ajutoarelor de stat acordate, Consiliul Concurentei va
verifica cum au fost respectate de catre furnizorii si beneficiarii ajutoarelor de stat prevederile
actelor normative si a actelor administrative prin care au fost instituite ajutoarele de stat; in ce
masura au fost aplicate deciziile sale; cum au fost respectate de catre furnizorii si de catre
beneficiarii ajutoarelor de stat regulile cu privire la cumulul de ajutoare de stat; care este
concordanta dintre efectele scontate si cele obtinute efectiv prin acordarea ajutoarelor de stat;
daca ajutoarele de stat se incadreaza in pragurile de intensitate maxima admisibila.
Furnizorii ajutoarelor de stat trebuie sa dovedeasca ca au organizata o evidenta a
ajutoarelor de stat acordate, astfel incat sa fie posibila identificarea oricaror detalii referitoare la
ajutorul de stat acordat.
In indeplinirea acestei competente Consiliul Concurentei efectueaza controale la
furnizorii de ajutoare de stat, la beneficiarii acestora sau la obiectivele la care au fost puse in
aplicare masurile de sprijin.

Furnizorii ajutoarelor de stat pun la dispozitia personalului imputernicit de catre

Consiliul Concurentei evidenta pe fiecare beneficiar de ajutor de stat, cu indicarea sumelor
acordate in cadrul fiecarei scheme de ajutor de stat pe care o au in administrare, a transelor
acordate in cazul ajutoarelor de stat individuale sau orice alta informatie relevanta. Aceeasi
obligatie legala fata de Consiliul Concurentei o au si beneficiarii ajutoarelor de stat. Acestia
trebuie sa tina si o evidenta specifica care contine suma totala a ajutoarelor primite si baza
legala prin care acestea au fost acordate. Personalul Consiliului Concurentei verifica datele
necesare pentru evaluarea ajutorului de stat si pentru determinarea intensitatii acestuia.
In practica, avand in vedere ca ulterior autorizarii ajutoarelor de stat, furnizorii acestora
sunt obligati sa efectueze o activitate de supraveghere si ca, Consiliul Concurentei are obligatia
monitorizarii ajutoarelor de stat acordate, are loc o dublare a competentelor acestor institutii.
Ambele efectueaza proceduri de monitorizare/supraveghere si solicita in acest sens informatii
de la beneficiarii ajutoarelor de stat. Este posibil chiar ca inspectiile efectuate de aceste doua
categorii de institutii sa se suprapuna, cu atat mai mult cu cat Consiliul Concurentei are
posibilitatea deschiderii unei investigatii in masura in care are suspiciuni in ceea ce priveste
realitatea datelor furnizate.

25
 La finalul actiunii de monitorizare, pentru fiecare furnizor sau beneficiar de ajutoare de
stat, Consiliul Concurentei intocmeste un raport de monitorizare, pentru fiecare actiune in
parte. Concluziile si propunerile de masuri vor fi ulterior valorificate de catre acesta.
In egala masura, in cadrul colaborarii institutionale in materia ajutoarelor de stat,
periodic se organizeaza comitete interministeriale la care participa Consiliul Concurentei si
celelalte institutii publice, furnizoare ale ajutoarelor de stat. In cadrul acestor comitete se pun
in discutie actele normative prin care au fost acordate ajutoare de stat, ultimele aparitii
legislative in domeniu, decizii ale Consiliului Concurentei sau disfunctionalitati/probleme in
ceea ce priveste notificarea ajutoarelor de stat, scopul acestor intruniri fiind imbunatatirea
activitatii in acest domeniu. In egala masura, se discuta si care sunt categoriile de ajutoare care
trebuie notificate Consiliului Concurentei. Totusi, s-a evidentiat ca punctele de vedere
exprimate de Consiliul Concurentei in chestiunile amintite nu sunt intotdeauna respectate.

D. CONTROLUL ULTERIOR AL AJUTOARELOR DE STAT

a. Procedura in cazul ajutorului de stat ilegal

In cazul in care Consiliul Concurentei intra in posesia unor informatii referitoare la un

ajutor de stat presupus ilegal, va analiza datele transmise. In acest sens va solicita informatii de
la partile implicate ( furnizor, initiator sau beneficiar al ajutorului de stat ), iar daca acestea nu
raspund solicitarii sale, va decide deschiderea procedurii de investigatie. Rezultatul acestei
proceduri consta intr-o decizie a Consiliului.
Daca ajutorul de stat ilegal a fost acordat prin act administrativ, Consiliul Concurentei
solicita Curtii de apel in a carei raza teritoriala isi afla sediul furnizorul/beneficiarul ajutorului
de stat sa pronunte suspendarea acordarii ajutorului pana cand Consiliul Concurentei va lua o
decizie in acest sens. Consiliul deschide o procedura de investigatie, iar rezultatul acesteia
consta intr-o decizie. Daca decia este de interzicere a ajutorului de stat, Consiliul va solicita
aceleiasi instante competente suspendarea, recuperarea sau rambursarea ajutorului de stat
acordat pana la acel moment si a dobanzii aferente respectivei sume.
Daca ajutorul de stat a fost acordat printr-un act normativ cu putere de lege, Consiliul
Concurentei sesizeaza autoritatea emitenta si solicita suspendarea actului normativ prin care a
fost acordat ajutorul de stat. Furnizorul si beneficiarul ajutorului de stat sunt informati cu
privire la solicitarea transmisa autoritatii emitente si sunt invitati sa notifice din nou ajutorul de

26
stat, potrivit procedurii inscrise in Regulamentul Consiliului Concurentei din data de
31.12.2004 cu privire la forma, continutul si alte detalii ale notificarii unui ajutor de stat. Daca
acestia nu notifica in termenul de 30 de zile prevazut de Regulament, Consiliul Concurentei va
deschide o procedura de investigatie care se va finaliza cu o decizie. In functie de aceasta
decizie sa va lua o masura cu privire la modificarea sau nu a actului normativ prin care a fost
instituit ajutorul de stat analizat. Consiliul Concurentei poate solicita recuperarea ajutorului de
stat ilegal in termen de 10 ani de la data acordarii sale.Aceeasi procedura se aplica si in cazul
utilizarii abuzive a unui ajutor de stat.
b. Procedura in cazul schemelor de ajutor de stat existente
Daca in urma activitatii de monitorizare Consiliul Concurentei constata faptul ca o
schema de ajutor de stat nu mai este compatibila cu legile existente, acesta va informa atat
furnizorul, cat si beneficiarul ajutorului de stat si le va solicita transmiterea de comentarii in
termen de 30 de zile. In masura in care, ca urmare a analizei informatiilor primite, Consiliul
considera ca respectiva schema nu mai este conforma legislatiei in vigoare in materia
ajutoarelor de stat, va emite o recomandare prin care se solicita furnizorului sa ia masuri pentru
eliminarea incompatibilitatii respectivului ajutor. Recomandarea Consiliului Concurentei poate
avea in vedere:
 modificarea substantiala a schemei de ajutor de stat;
 introducerea unor cerinte procedurale;
 anularea schemei de ajutor de stat.
In cazul in care furnizorul ajutorului de stat accepta modificarile propuse, informeaza in acest
sens Consiliul Concurentei si ulterior pune in aplicare masurile acceptate. In cazul in care
furnizorul ajutorului de stat nu accepta masurile propuse, informeaza in acest sens Consiliul
Concurentei. Daca, dupa analiza argumentelor aduse, Consiliul nu este de acord cu cele
propuse, va initia procedura de investigatie.
E. ZONELE DEFAVORIZATE
Zonele defavorizate sunt reglementate prin O.U.G. nr.24/1998 republicata, cu
modificari. Ele sunt definite ca fiind arii geografice, strict delimitate teritorial, care indeplinesc
cel putin una dintre urmatoarele conditii:
 au structuri productive monoindustriale, care mobilizeaza in activitatea zonei
mai mult de 50% din populatia salariata;
 sunt zone miniere unde personalul a fost disponibilizat, in proportie de peste
25% prin concedieri colective;

27
  s-au efectuat concedieri colective in urma lichidarii, restructurarii sau a
privatizarii unor agenti economici, care au afectat mai mult de 25% din numarul
angajatilor cu domiciliu in zona respectiva;
 rata somajului depaseste cu 30% media existenta la nivel national;
 sunt zone izolate, lipsite de mijloace de comunicatii si infrastructura este slab
dezvoltata.
Zonele defavorizate se stabilesc prin hotarare de guvern, la propunerea Consiliului National
pentru Dezvoltare Regionala. O zona devaforizata poate apartine uneia sau mai multor unitati
administrativ-teritoriale. O arie geografica poate fi declarata zona defavorizata pentru o
perioada de cel putin 3 ani si de maxim 10 ani. Agentia Nationala pentru Dezvoltare Regionala
este autoritatea de reglementare pentru aceste zone. In Romania exista la acest moment 38 de
zone defavorizate in care se concentreaza aproximativ 3200 de agenti economici.
In ceea ce priveste ajutoarele de stat, agentii economici beneficiaza de acestea pana la
atingerea intensitatii maxim admise a ajutorului de stat ( respectiv 50 % ; I= ajutor de
stat/costuri eligile ). In Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.24/1998 privind regimul zonelor
defavorizate se prevede la art.6 alin.2 ca agentii economici beneficiaza:
 de scutirea de la plata taxelor vamale pentru materiile prime si componente importante,
necesare in vederea realizarii productiei proprii in zona;
 de scutirea de la plata taxelor percepute pentru modificarea destinatiei sau scoaterea din
circuitul agricol a unor terenuri destinate realizarii investitiei;
 de acordarea din Fondul special de dezvoltare aflat la dispozitia Guvernului a unor sume
pentru finantarea unor programe speciale.
Pentru ca cel putin primul tip de ajutor acordat era considerat ca fiind in flagranta
contradictie cu prevederile legislatiei comunitare in domeniu (fiind considerat ca fiind ajutor de
operare, deci un ajutor de stat interzis), s-a constituit un comitet interministerial la care au
participat: Ministerul Integrarii Europene, Ministerul Finantelor Publice prin Directia Generala
Ajutor de Stat, Practici Neloiale si Preturi Reglementate, Ministerul Administratiei si Internelor,
Ministerul Transporturilor, Constructiilor si Turismului, Agentia Romana pentru Investitii
Straine si Autoritatea Nationala pentru Valorificarea Activelor Statului ce avea in vedere
modificarea legislatiei in domeniul acordarii ajutoarelor de stat pentru zonele defavorizate.

28
 Astfel, prin Legea nr.239/2004 pentru completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului
nr.24/1998 privind regimul zonelor defavorizate ajutoarele de stat amintite au fost excluse,
ramanand ca ajutor de stat permis de lege doar scutirea de la impozitul pe profit pentru acei
agenti economici care obtinusera deja certificatul de investitor. Acest proiect de lege a fost
rezultatul colaborarii stranse dintre Ministerul Finantelor Publice, prin Directia Generala Ajutor
de Stat, Practici Neloiale si Preturi Reglementate si Ministerul Administratiei si Internelor, sub
coordonarea negociatorului sef-adjunct, secretar de stat in cadrul Ministerului Integrarii
Europene. Ulterior, toate facilitatile fiscale prevazute prin Ordonanta de urgenta a Guvernului
nr.24/1998 au fost abrogate prin Ordonanta Guvernului nr.34/2004 privind unele masuri
financiare, termenul de abrogare fiind de 90 de zile de la data intrarii in vigoare a ordonantei.
In calculul intensitatii ajutorului de stat s-au avut in vedere doar costurile eligibile aferente
investitiilor efectuate pana la data de 15.09.2004. Ajutoarele de stat pentru aceste zone se
calculeaza incepand cu 01.01.2004 conform Regulamentului Consiliului Concurentei referitor
la ajutorul de stat regional.
In egala masura, in ceea ce priveste ajutoarele de stat pentru zonele defavorizate,
Romania a solicitat pe capitolul concurenta, respectiv componenta ajutoare de stat acordarea
unor perioade tranzitorii ce au avut in vedere durata maxima de existenta a acestor zone.
Aceste perioade tranzitorii s-au obtinut in urmatoarele conditii:
Pentru agentii economici carora li se acordase deja un certificat de investitor permanent
intr-o zona defavorizata pana la data de 01.07.2003, exceptarea de la plata taxelor pentru
noile investitii se va aplica pe toata durata existentei zonei defavorizate:
 pentru 3 zone defavorizate ( Brad, Valea Jiului, Balan ) pana la data de 31.12.2008
inclusiv;
 pentru 22 de zone defavorizate ( Comanesti, Bucovina, Altan Tepe, Filipesti,
Ceptura, Albeni, Schela, Motru Rovinari, Rosia Montana, Bocsa, Moldova Noua-
Anina, Braolt, Apuseni, Stei-Nucet, Borod Dobresti-Vadu Crisului, Popesti-Derna-
Alesd, Ip, Hida-Surduc-Jibou-Balan, Baia Mare, Borsa Viseu, Rodna ) pana la
31.12.2009 inclusiv;
 pentru 3 zone defavorizate ( Cugir, Zimnicea, Copsa Mica ) pana la 31.12.2010
inclusiv.
Agentiile pentru dezvoltare regionala au obligatia tinerii evidentelor reprezentand
ajutoarele de stat acordate fiecarui agent economic care detine certificat de investitor. In egala
masura, ele informeaza semestrial Ministerul Administratiei si Internelor cu privire la evolutia
acestor date. Daca se constata ca s-a atins durata maxim admisa de lege, Consiliul Concurentei

29
va informa in acest sens furnizorii ajutoarelor de stat si pe agentii economici vizati cu privire la
incetarea acordarii facilitatilor.
In practica, s-a dovedit a fi extrem de dificil sa se controleze de catre agentiile pentru
dezvoltare regionala sau de catre furnizorii ajutoarelor de stat agentii economici stabiliti in
zonele defavorizate si care beneficiau de facilitati fiscale. Acest lucru s-a datorat si numarului
mare de zone defavorizate si numarului extrem de crescut de agenti economici. Mai mult, s-a
constatat ca ajutoarele de stat acordate agentilor economici nu au dus la o imbunatatire a
situatiei economice a zonei, asa cum fusese preconizat in momentul infiintarii lor.
Furnizor al ajutoarelor de stat, in cazul zonelor defavorizate este Ministerul Finantelor
Publice, prin Directia Generala Ajutor de Stat, Practici Neloiale si Preturi Reglementate.

F. ZONELE DE LIBER SCHIMB

Zonele de liber schimb au fost infiintate prin Legea nr.84/1992 privind regimul zonelor
libere. Conform legii mentionate, zonele de liber schimb se definesc ca fiind zone geografice
ale teritoriului Romaniei in care operatorii desfasoara activitati, iar marfurile, mijloacele de
transport si alte bunuri se supun prevederilor Legii nr.141/1997 privind Codul Vamal.
Infiintarea si delimitarea teritoriala a zonelor libere se fac prin Hotarare de Guvern, la
propunerea autoritatilor administratiei publice locale si centrale interesate. Tot prin Hotarare de
Guvern se aproba si regulamentul de organizare si functionare a zonei libere. Administratiile
zonelor libere functioneaza ca regii autonome aflate sub autoritatea Ministerului
Transporturilor, Constructiilor si Turismului sau sub autoritatea administratiei publice locale,
dupa caz. Coordonarea metodologica a activitatii administratiilor zonelor libere se face de catre
Ministerul Transporturilor, Constructiilor si Turismului. In Romania exista 6 zone libere dintre
care 5 dintre ele au contracte de concesiune ( Constanta Sud-Basarab, Braila, Galati, Giurgiu si
Curtici-Arad ). In ceea ce priveste zona de liber schimb Sulina, aceasta nu a incheiat contracte
de concesiune.
Agentii economici au debutat activitatea in aceste zone prin incheierea unor contracte de
concesiune, prin care administratia zonei libere, in calitate de concedent, a transmis pentru o
perioada de cel mult 49 de ani agentului economic, in calitate de concesionar, dreptul si
obligatia de exploatare a unui bun, a unei activitati sau a unui serviciu public contra unei
redevente.
Ajutorul de stat in aceste zone se poate acorda pentru investitiile realizate, cu conditia
indeplinirii criteriilor privind ajutorul de stat regional si ajutorul de stat pentru intreprinderile
mici si mijlocii.

30
 Furnizorul ajutorului de stat elaboreaza scheme de acordare a ajutoarelor de stat pentru
agentii economici din aceste zone, aprobate prin lege sau prin hotarare de guvern. Furnizorul
ajutoarelor de stat pentru aceste zone era inainte de modificarea adusa prin Hotararea
Guvernului nr.1900/2004 privind compatibilizarea ajutoarelor de stat existente, acordate in
temeiul Legii nr.84/1992 privind regimul zonelor libere Ministerul Transporturilor,
Constructiilor si Turismului.
Institutia publica abilitata in monitorizarea ajutorului de stat este Consiliul Concurentei.
Toate aceste autoritati, impreuna cu administratiile zonelor libere monitorizeaza
atingerea intensitatii maxime a ajutorului regional pentru fiecare agent economic.
In 2002, prin decizie a Primului-ministru s-a constituit un Comitet interministerial avand
drept misiune compatibilizarea legislatiei existente in acest domeniu cu legislatia comunitara in
materia ajutoarelor de stat. Din componenta acestui comitet interministerial faceau parte:
Ministerul Finantelor Publice prin Directia Generala Ajutor de Stat, Practici Neloiale si Preturi
Reglementate, Ministerul Transporturilor, Constructiilor si Turismului, Agentia Romana pentru
Investitii Straine, Ministerul Integrarii Europene, Ministerul Administratiei si Internelor si
directiile administratiilor zonelor de liber schimb. Rezultatul acestei colaborari s-a concretizat
in Legea nr.244/2004 pentru modificarea si completarea Legii nr.84/1992, prin care se prevedea
ca ajutorul de stat se va acorda in conditiile referitoare la ajutorul de stat regional, respectiv
intensitatea ajutorului nu trebuie sa depaseasca valoarea de 50%. De asemenea, prin Legea
nr.414/2002 privind la impozitul pe profit se prevedea ca agentii economici stabiliti in zona nu
mai beneficiaza de scutirea la impozitul pe profit. Beneficiau de o scutire cu 5% la impozitul
pe profit pana la data de 31.12.2004 doar acei agenti economici care investisera in zona de liber
schimb mai mult de 1 milion $ pana la data de 01.01.2002.
Practic, ca urmare a modificarilor intervenite in legislatia referitoare la zonele de liber
schimb, agentii economici stabiliti in aceste zone nu mai beneficiau de nici un fel de facilitate
fiscala, deoarece aceasta ar fi fost contrara prevederilor comunitare in materia ajutoarelor de
stat. In consecinta, in anul 2004 s-a format un alt grup de lucru la care au participat
reprezentanti ai Ministerului Finantelor Publice, Ministerului Administratiei si Internelor si
Ministerului Integrarii Europene, grup a carui misiune era gasirea unei solutii la situatia
existenta. Rezultatul activitatii acestui grup de lucru a fost proiectul Hotararii de Guvern
nr.1900/2004 privind compatibilizarea ajutoarelor de stat existente acordate in temeiul Legii
nr.84/1992. Ulterior elaborarii acestui act normativ, institutiile implicate in acest grup de lucru
au purtat discutii pana in luna noiembrie a anului 2004 cu Comisia Europeana asupra
continutului si a compatibilitatii prevederilor acestuia cu cele comunitare. Comisia Europeana a

31
aprobat solicitarea autoritatilor romane de acordare a unei perioade tranzitorii privind ajutoarele
de stat pentru agentii economici din zonele de liber schimb.
Astfel, schema de ajutor se va derula pana la data de 31.12.2011 si va consta in
diminuarea redeventei pe care o au de achitat agentii economici care au incheiat contracte de
concesiune pana la data de 01.07.2002 cu administratiile zonelor libere. A fost o solutie de
compromis si care contracara efectele negative pe care le-ar fi generat anularea contractelor de
concesiune ale agentilor economici. Reprezentantii Ministerului Finantelor Publice,
Ministerului Integrarii Europene si Ministerului Administratiei si Internelor au desfasurat
proceduri de conciliere cu acesti agenti pentru gasirea unei solutii eficiente si a unui nivel
echitabil al redeventei care sa acopere facilitatile fiscale (ajutoarele de stat) ce nu mai puteau fi
acordate. Ministerul Finantelor Publice a fost cel care a calculat cuantumul ajutorului de stat ce
nu se mai acorda si redeventa corespunzatoare. Ca urmare a colaborarii dintre institutiile
amintite, administratiile zonelor de liber schimb au renegociat cu agentii economici contractele
de concesiune si redeventa ce urma a fi platita de catre acestia. Urmeaza ca Ministreul
Finantelor Publice sa vireze in contul Ministerului Transporturilor, Constructiilor si Turismului
sau in contul administratiilor publice locale diferenta de suma care se pierde prin redeventele
diminuate.
Avantajele mentinerii zonelor libere sunt următoarele:
-sunt mult mai usor de controlat si de monitorizat de catre autoritatile competente si mai
ales de catre acelea competente in materia ajutoarelor de stat (exista o evidenta mult mai clara
asupra numarului de agenti economici stabiliti in zona si a intrarilor si a iesirilor de marfuri si
bunuri; teritoriul pe care se intind este mai limitat );
-contribuie la dezvoltarea locala (prin instalarea in zona a tuturor utilitatilor necesare
desfasurarii activitatilor economice);
-la expirarea duratei contractelor de concesiune toate imbunatatirile aduse revin
unitatilor concedente;
-contribuie la orientarea fluxurilor de marfuri.

5.GRUPURILE DE INTERES ECONOMIC(G.I.E.)

Grupurile de interes economic sunt o creaţie originală a dreptului francez, o inovaţie
în raport cu societăţile civile sau comerciale şi cu asociaţiile fără scop lucrativ.Reglementarea
datează din anul 1967 şi a venit într-o perioadă în care nici societăţile şi nici asociaţiile nu erau
perfect adaptate noilor condiţii economice care au impus această nouă instituţie juridică.

32
 Conform doctrinei franceze, grupurile de interes economic sunt entităţi care, respectând
independenţa economică şi juridică a participanţilor, le permite acestora să pună în comun
mijloace de producţie, pentru a-şi dezvolta şi mai eficient activitatea, decât dacă ar fi rămas
izolaţi.Prin urmare, G.I.E. sunt o formă intermediară între asociaţii şi societăţi.
G.I.E. este reglementat în ţara noastră prin Legea nr.161-2003;el reprezintă o asociere
între două sau mai multe persoane fizice şi juridice, constituită pe o perioadă determinată, în
scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii
rezultatelor activităţii economice.
Funcţionarea G.I.E. presupune existenţa unor organe de conducere, de administrare şi
control.Membrii G.I.E. au următoarele drepturi:
-dreptul de a se informa asupra gestiunii grupului;
-dreptul la vot în adunările generale;
-dreptul de a acţiona în justiţie;
-dreptul de a se retrage din grup;
-dreptul la dividende;dacă din activitatea grupului rezultă profit, acesta va fi redistribuit
în totalitate, în mod obligatoriu, între membrii grupului, sub formă de dividende.În nici un caz,
nu se va constitui fond de rezervă, spre deosebire de societăţile comerciale, unde există
obligaţia constituirii fondului de rezervă;
-dreptul de a lua din fondurile grupului, sumele de bani necesare efectuării cheltuielilor
deja făcute sau pe care urmează să le facă în interesul grupului, fără a se putea depăşi
cuantumul acestor cheltuieli.
Ĩn privinţa capitalului social, grupul de interes economic se aseamănă cu societatea ĩn
nume colectiv prin faptul că legea nu prevede un minim de capital social, chiar grupul se poate
constitui şi fără capital. Ĩn cazul existenţei unui capital social, aporturile pot fi ĩn numerar şi
natură, ĩn creanţe, ĩntocmai ca ĩn cazul societăţii ĩn nume colectiv. Aporturile ĩn muncă nu fac
parte din capitalul social, pentru că ele nu pot servi drept garanţie pentru creditori. Grupul nu
poate emite el ĩnsuşi, acţiuni, obligaţiuni sau alte titluri negociabile. De remarcat ca numărul
maxim de angajaţi ai unui grup nu poate fi mai mare de 500 persoane.

33