Sunteți pe pagina 1din 87

TEMA : FOBIE SOCIALĂ

Introducere:
Capitolul I. Aspecte teoretice şi sociale ale fobiei sociale.
1. Definiţie a anxietăţii. Abordări din mai multe
perspective.
1.2. Anxietatea ca stare şi ca trăsătură de personalitate.
1.3. Nevroza anxioasă.
1.3.1. Tabloul manifest şi dinamica afectivă.
1.3.2. Factorii ce stau la baza apariţiei
comportamentului anxios.
1.3.3. Atitudinile şi conflictele centrale.
1.3.4. Mecanismele de apărare.
1.3.5. Anxietatea – factor provocator de inhibiţii.
Influenţa ei asupra activităţii şi stilului de comunicare.
1.4 Anxietatea la copii
2. Definirea şi abordarea fobiei sociale din mai multe
perspective.
2.1 Modelul biologic
2.2 Modelul psihofiziologic (comportamental)
2.3 Modelul terapiei cogniti-vo-comportamentale
2.4 Abordarea psihanalitică

Capitolul II. Teorii etiologice şi terapeutice asupra


fenomenului de tulburare anxioasă.
1. Terapia gestalistă.
2. Psihoterapia existenţială.
3.Analiza bioenergetică.
4.Psihoterapia rogersariană orientată pe client.
5.Hipnoterapia.
6.Psihoterapia tranzacţională
7. Din perspectiva terapiei realitate
8.Terapia cognitivă
Capitolul III. Diagnosticul fobiei sociale.
1. Tablou simptomatologic.
2. Forme şi manifestări clinice ale anxietăţii.
3. Descriere generală a instrumentelor şi procedeelor de
diagnosticare a fobiei sociale.

Capitolul 4. Obiectivele şi metodica cercetării


4.1. Scopul şi obiectivele cercetării.
4.2. Metodologie.
4.2.1. Subiecţi şi procedura.
4.3. Studii de caz.

Concluzii finale

Bibliografie
INTRODUCERE

În lucrarea care urmează m-am referit asupra


cunoştinţelor recente în ceea ce priveşte tratarea fobiei sociale.
Mai precis, m-am întrebat care sunt intervenţiile ce şi-au dovedit
eficienţa acestei tulburări. Am început cu o descriere a
tulburării. M-am oprit apoi asupra unor probleme importante
pentru evaluarea personabilităţii pacientului cu fobie socială.
Am făcut o încercare de prezentare scurtă a terapiilor
celor mai cunoscute incluzănd teoriile etiologice şi
teraerapeutice.privind problema ce mă interesează.
Prin alte cuvinte, m-am condus de ideea “Cum este
abordată fobia socială din punctul de vedere a mai multor şcoli”
şi care sunt strategiile, metodele cele mai eficiente în aceste
cazuri.
Am precizat, de asemenea, un rezumat conţinând indicaţii
în ceea ce priveşte eficienţa terapiei eclectice asupra
tulburărilor de anxietate, ca apoi să propun un model propriu de
psihoterapie ecletică, verificănd eficienţa ei prin aplicarea în
practică.
Rolul anxietăţii

Omul de rând din societatea noastră este prea puţin


conştient de importanţa pe care anxietatea. o are în viaţa
noastră. Ea poate fi un factor determinant în viaţa noastră fără a
şti lucrul acesta. Gradul de conştientizare al acestui efect nu
indică nicidecum vigoarea şi importanţa ei. Unii nevrotici sunt
pe deplin conştienţi că sunt hăituiţi de anxietate. Manifestările
acesteia variază extrem de mult : aceasta poate să apară daca
anxietate difuză, sau dimpotrivă, sub forma unor atacuri de
anxietate, poate fi asociată unor situaţii sau activităţi bine
definite, cum ar fi convorbiri importante cu o personă influentă;
poate cu un conţinut bine determinat, cum ar fi teama de a
înebuni. Alţii sesizează că au o anxietate pe moment cunoscând
sau nu condiţiile care le provacă, dar fără a-i atribui vreo
importanţă. În sfârşit există persoane nevrotice conştiente doar
de faptul că au stări depresive, stări de imperfecţiune, tulburări
ale vieţii sexuale şi altele de felul acesta, dar care nu sunt deloc
conştiente că au sau au avut vreodată stări de anxietate. De
obicei primele declaraţii în cabinetul terapeutului sunt inexacte.
Terapia acestor persoane duce la descoperirea, în pofida
aparenţelor, a unei anxietăţi la fel de intense, dacă nu cumva
mai intense.
Un anxios ar da orice spre a scăpa de anxietatea sa spre a
evita senzaţia aceasta. Sunt şi multe inactive, principalul fiind
faptul că anxietatea intensă este unul dintre cele mai
chinuitoare afecte pe care le putem trăi.
Anumite elemente ale afectului sunt insuportabile pentru
individ. Unul dintre acestea este senzaţia de neputinţă. În
faţa unui pericol anxiosul se simte disperat, ceea ce este
insuportabil pntru acele persoane pentru care puterea,
superioritatea, ideea de a săpâni pe situaţie este un ideal
prevalent. Această reacţie ei o resimt ca pe o demonstraţie de
slăbiciune sau laşitate.
Un alt aliment al anxietăţii este aparenţa ei
iraţionalitate. Este de neîndurat pentru că se simt în pericol
fiind înghiţiţi de forţe iraţionale contrastante, ei care s-au
antrenat pentru a exercita asupra lor un strict control
intelectual.
Ultimul element al anxietăţii este avertismentul că ceva
în noi este dereglat. Cu cât mai disperată este persoana, cu
atât mai mult că se simte prinsă în plasa încâlcită a fricii sale şi
a mecanismului de apărare şi cu atât mai mult se agaţă de iluzia
sa că are dreptate şi că este perfectă în toate, respingând
instinctiv orice insinuare că ceva este în neregulă cu sine şi că
este nevoie de o schimbare.
A te teme de privirea celorlalţi, a te simţi inferior şi a evita
situaţiile care intimidează sunt care-şi au originea tot concepţiile
perfecţioniste asupra existenţei. Fobiile sociale stânjenesc viaţa
a milioane de indivizi care trăiesc cu spaima de a se trezi expuşi
privirii celorlalţi, îşi programează existenţa în aşa fel încăt să
evite o asemenea eventualitate şi sfârşesc foarte frecvent prin a
rămâne izolaţi şi în depresiune. După statisticile O.M.S., 24Î. din
populaţia lumii ar fi în cauză.
Persoanele având acest tip de anxietate se tem tot atât de
mult de părerea negativă a celorlalţi, cât şi de criticile pe care
aceştia le pot exprima cu voce tare. Ele au foarte adesea un
sentiment de inferioritate şi de umilinţă. Izolarea corelaţională
care rezultă din disperarea lor, îi demoralizează şi poate împinge
spre extremităţi că alcoolul, drogul, sinuciderea.
Capitolul 1. Aspecte teoretice şi sociale ale fobiei
sociale:

1.1 Definţii şi puncte de vedere


referitoare la anxietate

“Întreaga dinamică, a sistemului personalităţii umane


(formarea, manifestarea şi realizarea) este circumscisă şi
condiţionată în mod nemijlocit de dialectica raportului dintre
solicitările interne (stările de motivaţie proprii individului) şi
solicitările externe (existenţele şi stările de motivaţie proprii
mediului existenţial, în primul rând celui social)” (Golu Mihai,
1993).
Anxietatea este un dezechilibru social de tip reactiv şi
care se pot manifesta în grupele comunitar – umane ,
consecutiv acţiunii unor factori stresanţi, exogeni, cu acţiune
îndelungată şi repetată, care limitează capacităţile de finalizare
a comportamentului uman n raport cu propiile sale tendinţe sau
aspiraţii naturale.
În reacţia la stres un rol vital îl au procesele psihice ce
include evaluarea şi interpretarea personală. Această reacţie
apare sub formă de luptă pentru control şi stăpânire a situaţiei
lor, mai ales când ele sunt difuze, neclare pentru individ. Endler
elaborează un model interacţional al anxietăţii, conform căruia
individul are “predispoziţie” de a reacţiona la stres cu anxietate
crescută (Golu Mihai, 1993).
Lader (1977) defineşte anxietatea drept “o stare afectivă
neplăcută având calităţile subiective ale fricii, asociată cu
sentimentul unui pericol, ameninţarea fiind difuză,
disproporţionată în raport cu intensitatea emoţiei, sau aparent,
această ameninţare lipseşte”.
După Bălcescu şi Nicolau “anxietatea este o stare
afectivă negativă, aflată în strânsă legătură cu disconfortul creat
de instalarea unei stări de motivaţie”. Un motiv ar fi teama de a
fi respins, ceea ce se traduce prin inabilitatea şi insadisfacţia
comunicaţională şi trăirea sentimentului de incapacitate în ceea
ce priveşte menţinerea unei relaţii. Aceste persoane se
manifestă ca fiind timide, neîncrezute, încordate, anxioase,
îngrijorate şi banale, creând disconfort pentru ceilalţi cu care
interacţionaeză.
Spielberger arată că anxietatea este o stare emoţională
sau condiţie neplăcută, caracterizată printr-o senzaţie
tensoinată subiectivă, teamă şi supărare, ea fiind stimulată de
activarea sistemului nervos autonom.
V. Satir. descrie starea de anxietate în felul următor:
Atunci când percepem situaţia ca fiind periculoasă simţim,
dureri de stomac, încordare musculară, se dereglează ritmul
respiratoriu, uneori se întâmplă să avem ameţeli, în cap ne vin
idei de genul : “ Eu nu trebuiesc nimănui. Nimeni nu mă iubeşte.
Eu nu pot face nimic”. Aceasta indică scăderea autoaprecierii.
Ca urmare obţinem compartamente distorsionate, inadecvate
situaţiei.
C. Money a folosit mai înainte termenul ca fiind sinonim
cu teama, indicând prin aceasta o înrudire între anxietate şi
teamă. Ambele sunt, de fapt, racţii emoţionale faţă de un pericol
şi ambele pot fi nsoţite de senzaţii fizice, cum sunt tremurătura,
transpiraţia, palpitaţiile violente care pot fi atât de puternice
încât o spaimă instantanee poate să ducă la moarte. Dar şi în
acest caz este de făcut o deosebire între anxietate şui frică. Este
o simplă şi clară distincţie : frica este proporţională cu pericolul
pe care cineva îl are de înfruntat, pe când anxietetea este o
reacţie disproportţională la pericol. , ba chiar o reacţie la un
pericol imaginar. O astfel de reacţie a fost numită de către C.
Horney – anxietate nevrotică. Conţinutul anxietăţii nevrotice
proclamă o anumită atitudine neântemeiată, cu toate că nu va
întâmpina nici o dificultate ca să dea acţiunii sale o bază
raţională. Impresia de reacţie disproporţională se risipeşte de
îndată ce este înţles sensul anxietăţii. De exemplu persoana
care manifestă anxietatea în legătură cu moartea, date fiind
suferinţele pe care le îndură, ele nutresc în secret dorinţa de a
muri. Dacă cunoaştem acest factor, putem numi anxietatea cu
privire la mâncare drept o reacţie adecvată…”
Pentru teoreticienii învăţării acestă stare ar fi o reacţie
de teamă condiţionată, o tendinţă dobândită a omului la orice
ameninţare a armoniei şi echilibrului sau interior. Sunt trei tipuri
de reacţie a omului la ameninţări: frica, ruşinea, vina. Ele sunt
trezite de comentariile celor din jur, sau, şi mai rău, de
comentarii proprii, sunt uneori depăşite rapid, dar alteori
persistă (Janis, 1971).
După Hawton, Salkovskis, Kirk şi Clark (1989)
“anxietatea este definită ca fiind o teamă nespecificată, fără
legătură cu situaţiile externe şi care nu este asociată cu
comportamentul de evitare sistematică a anumitor stimuli, cum
se întâmplă în cazul fobiilor.
Cu toate acestea, interviurile realizate asupra unor
pacienţi suferind de anxietate au condus la concluzia că nu este
vorba chiar de o teamă fără obiect pentru că respectivii pacienţi
percep mediul înconjurător ca fiind ameniţător şi anxiogen.
astfel “anxietatea este un răspuns logic la o interpretare eronată
a realităţii” (Holdevici, 1996).
Cercetărie recente au evidenţiat prezenţa a două tipuri de
manifestare a anxietăţii. (Barlow, Blanchard, Vermilya şi Di
Nardo, 1986; Clark ş. a., 1988) :
 Atacurile de panică
 evaluarea nerealistă anxioasă a evenimentelor
existenţiale (ea poate fi însoţită şi de simptome
somatice)
Aceste două tipuri de anxietate sunt clasificate în D.S.M
III R (1987) sub denumirea de :
 tulburare de tip panică;
 tulburare caracterizată prin anxietate generalizată .
Marea majoritate de pacienţi suferă de ambele tipuri de
anxietate. Lader şi Marks (1971) afirmă că tulburările de
anxietate sunt prezente la aproximativ 8Î din pacienţi care se
adresează la cabinetul de psihiatrie sau psihoterapie. Tulburările
fobice afectează un număr mult mai redus de pacienţi 13Î).
Mulţi autori tind să pună un semn de egalitate între
anxietate şi angoasă , pe care le conideră după aspecte ale
aceleiaşi stări, prima pe versantul psihologic, cea de-a doua pe
cel somatic. angoasa este reprezentată de tulburările fizice pe
care însoţesc anxietatea, traducând mobilizarea tuturor
resurselor energetice ale individului, o anxietate pe un organ
(Sârbu, Aurelia, 1979). Dicţionarul Larousse păstrează
aceeaşi poziţie. : “Anxietatea se deosebeşte de angoasă prin
absenţa modificărilor fiziologice”. Desigur, e foarte evident
faptul că aceasta este doar o delimitare teoretică.
E binevenit, să explicăm aici ce e fobia socială în raport cu
anxietatea. Sursele susţin c fobia socială este aceeaşi anxietate
mai precis – anxietate generală (D.S.M III R), anxietatea
fundamentală după C. Horney, anxietatea anticipatorie fixată pe
viitor care îşi are obiectul său strict determinat – societatea şi
tot ce ţine de ea.
După Beck “trăirea noastră negativă este generată sau
amplificată de o atitudine nerealistă, de o percepţie
distorsionată a informaţiei care nu parvin, accentuându-le
caracterul negativ, şi care sunt întreţinute de un monolog
nepotrivit”.
Din perspectiva corelaţional-emotivă tulburările
emoţionale şi comportamentale sunt consecinţa sistemului
perfecţionist, catrastrofizant şi auto-evoluativ de a vedea
existenţa şi propria pesoană.
Existenţialiştii (Cassier, 1994) susţin ideea precum, că
anxietatea, teama, panica sau sentimentul de culpabilitate apar
datorită unei subestimări a propriei persoane sau a neacceptării
condiţiei umane, fapt ce duce la o depersonalizare şi apariţie la
“situaţia-limită” ce determină o existenţă umană alienată,
absurdă, izolată şi lipsită de sens.
Analiza tranzacţională mai adaugă aici “Persona
anxioasă” se încadrează, într-un scenariu existenţial de pe
poziţia căruia comunică “Eu nu sunt O.K.”. Un anxios este u
hipercriticist, imatur, suferă de singurătate şi depresie, ce face
abuz de trucuri, mecanisme defensive şi recurge la diferite
jocuri psihologice, de exeplu cum ar fi jocul “Victima” (“eu sunt
fără ajutor”).
Terapia realitate se conduce de următoarea ipoteză
“Omul fără identitate, “fără nume” este anxios, nesadisfăcut …
Suferinţa” noastră se datorează unei incongruenţe între ceea ce
simţim şi ceea ce facem, iar aceasta duce la izolare, stare de
confuzie, anxietate socială, plictiseală, neputinţă”. “ Când
libertatea experenţială a subiectului este ameninţată, acestuia
nu-i este permis să simtă sentimentele pe care le simte totuşi în
mod manifest, sub pedeapsa de a pierde condiţiile de care
depind actualizarea sa şi, anume, afecţiunea sau stima celor din
jur. Aceasta îi produce starea confuză, de dezorientare, pe scurt
anxietatea”,(Rogers).
Conform teoriei geştaliste “anxietatea în contact cu
sine şi cu alţii este întreţinută de confuzie, ce parvine din
neconştientizarea de sine”.
Analiza bioenergetică - “Când în aceeaşi situaţie, există
şi posibilitatea plăcerii şi ameninţarea durerii trăim anxietatea”.
Pentru psianalisti anxietatea s-ar explica prin frustrarea
libidoului şi interdicţiile dictate de Supraeu, anxietatea ar fi
semnalul de pericol adresat Eului – adică persoanei conştiente –
care astfel prevenite poate reacţiona prin măsuri adecvate sau
mobilizându-şi mecanisme de apărare. Aceste pericole se
schimbă pe parcursul dezvoltării psihosexuale ale individului şi
sunt, în ordinea apariţiei lor : 1) pericolul de a pierde obiectul
dragostei; 2) pericolul de a pierde dragostea obiectului; 3)
castrare şi 4) pericolele rezultând din Supraeu.
Toate aceste definiţii prin suprapunere vin să se
completeze, dar în esenţă sensul rămîne acelaşi : “Anxietatea
este o stare afectivă de tip reacţiv, caracterizată ca fiind difuză,
greu de legat de un anumit obiect sau situaţie. Aceasta se
datorează fie neconştientizării de sine, fie lipsei de identitate
sau aotoaprecierii scăzute, ceea ce presupune o interpretare
subiectivă, distorsionată a reralităţii. Într-un cuvânt, anxietatea
apare la confruntarea propriilor solicitări şi interpretări cu
cerinţele, condiţiile mediului. Simptomatologic ea se manifestă
printr-o stare de nelinişte, de apăsare, tensiune, îngrijorare şi
teamă nemotivată, fără obiect, care este neconfortantă din
punct de vedere psihologic.
Sunt dominate sentimente intense de insecuritate
(generate de teama abandonului, pedepsirii, a producerii unor
accidente, a unei nenorociri şi catastrofe iminente, Dicţionar
de psihologie coord N.Schiopy, 1997). Această stare pune
stăpânire pe persoana umană şi o domină, provocând o senzaţie
penibilă de neputinţă în faţa pericolelor pe care le simt că se
apropie, au scăderi importante de randament intelectual.
Anxietatea are grade diferite de profunzime. Când este
prezentă într-o proporţie mai redusă, ca atare, generalizată de
fond, poate fi considerată fenomen normal, cu valenţe
motivaţionale şi chiar cu rol declanşator al creativităţii, când
este mai accentuată şi mai profundă devine simptom al unor
tulburări psihice (este prezentă în depresiuni, psihostenii, în cele
mai multe dintre nevroze).

1.2 Anxietatea ca stare şi ca trăsături de


personalitate

Cattel şi Scheier (1958, 1961, Cattel, 1966) în urma


unor studii, de analiză, factorială identifică doi factori distincţi ai
anxietăţii anxietatea ca stare (state anxiety) şi anxietatea
ca trăsătură (trait anxiety). Anxietatea ca trăsătură descrie o
particulă a persistenţei relativ stabilă, aceentul căzând pe
diferenţele individuale sau comportamentul anxios ce-l
caracterizează pe diferiţi indivizi. dar anxietatea se poate referi
şi la un complex de reacţii sau răspunsuri – o stare tranzitorie
sau condiţia organismului care-l poate varia în intensitate şi
fluctua în timp. acesta este sensul anxietăţii ca stare
(Spielberger, 1966).
Anxietatea ca particularitate stabilă a persoanelor (trait
anxiety) este considerată ca o dimensiune care-l afecteză,
nemijlocit eficienţa funcţională a sistemului cognitiv
(Spielberger, Gorsuck şi Lushene, 1970). În general i se
atribuie o combinaţie negativă în legătură cu performanţa
indiferent că este vorba de prformanţele academice sau
profesionale. În orice activitate pe care o desfăşurăm, reacţia
anxiogenă constituie o condiţie mai mult sau mai puţin
prezentă, dar existentă, uneori cu cazul uşor de identificat
(prezentarea la un examen, contractul cu o situaţie necunoscută
etc.), alteori cauzele rămân necunoscute.
C. Horney propune noţiuni care ar putea echivala cu cele
descrise de Cattel – anxietatea fundamentală şi anxietatea
specifică. Anxietatea fundamentală este o atitudine
caracterială (sau trasatură după Cattel) obţinută în urma
repetării unor reacţii specifice caracteristice.
Anxietăţile specifice sunt reacţii nevrotice la situaţii de
conflict bine motivate, determinate, nealterând structura
personalităţii.
C. Horney distinge.
- Anxietate fundamentală (sau nevroză caracterială)
- Anxietatăţi specifice (sau nevroze simple, situaţionale
echivalent după Cattel - anxietate ca trăsătură, anxietate ca
stare).
Anxietatăţile specifice pot fi provocate de o cauză reală,
anxietate fundamentală continuă să existe chiar dacă nu există
nici un stimul. Prima constă din reacţii nevrotice la situaţii
conflictuale de moment, din partea indivizilor ale căror relaţii
personale sunt netulburate şi există o relaţie neadecvată între
situaţia conflictuală şi reacţia nevrotică. Această relaţie lipseşte
în nevroza caracterială. Cea mai uşoară provocare poate
determina o reacţie din cele mai puternice.
Deşi formulele de mainifestare ale anxietăţii sau de
protecţie împotriva acesteia sunt nenumărate şi variază de la
individ la individ, anxietatea fundamentală este mereu mai mult
sau mai puţin aceeaşi, variind doar în extensiune şi în
intensitate. Aceasta poate fi descris prin senzaţia de a fi mic,
insignifiant, abandonat, periclitat, într-o lume care se arată plină
de abuzuri, înşelăciune, atacuri, umilinţă, trădare şi invidie.
Anxietatea fundamentală stă la baza tuturor relaţiilor cu
oamenii. Se manifestă printr-o neâncredere funciară faţă de
toată lumea, care se poate disimula în convingerea superficială
că oamenii în general sunt plăcuţi, iar această convingere poate
coexista cu instituirea mecanică de bune relaţii cu ceilalţi;
dispreţul profund faţă de toată lumea se poate camufla în
dispoziţia de a-i admira pe toţi.
Anxietatea fundamentală are implicaţii precise în
atitudinea individului faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Aceasta
înseamnă izolare emoţională, cu atât mai greu de suportat cu
cât ea coincide cu un simţământ de slăbiciune intrinsecă a Eului.
Aceasta înseamnă o slăbire a veritabilei temelii a încrederii în
sine. {i poartă germenul unui conflict potenţial între dorinţa de a
se încrede în ceilalţi şi imposibilitatea de a o face, din cauza
profundei suspiciuni şi a ostilităţii faţă de ei. Aceasta înseamnă
că din cauza slăbiciunii sale intrinseci, individul doreşte să
arunce toată responsabilitatea pe alţii, doreşte să fie protejat şi
ocrotit, în timp ce, pe fondul ostilităţii fundamentale, există mult
prea multă neâncredere pentru ca această dorinţă să fie dusă la
bun sfârşit.
Iar urmarea este mereu aceea că el are a-şi cheltui cea
mai mare parte a energiei întru asigurarea liniştii.
Cu cât mai insuportabilă este anxietatea, cu atât mai
meticuloasă trebuie să fie mijloacele de protecţie. Există în
societatea noastră patru modalităţi principale în care o persoană
încearcă să se protejeze mpotriva anxietăţii fundamentale :
afecţiunea, supunerea, puterea, retregerea.
Afecţiunea securizantă, poate fi subdivizată, în orice
formă, poate servi ca o protecţie puternică împotriva anxietăţii.
Deviza este : “Dacă mă iubeşti, nu mă vei lovi”.
Supunerea, poate fi subdivizată, după cum se referă sau
nu la anumite persoane sau la instituţii.
Aceasta poate există în supunerea la tradiţii la ritualurile
unei religii sau la cerinţele persoane puternice, adică în
ascultarea de reguli sau de cerinţe. atitudinea respectivă poate
lua forma lui a trebui să fie “bun”.
Aceasta atât poate lua o formă mai generală de
conformare la dorinţele potenţiale ale tuturor persoanelor şi de
evitare a orice ar putea să genereze resentimente. În asemenea
cazuri individul, îşi reprimă critica la adresă celorlalţi, este
dispus să se lase a fi el însuşi obiect de abuz, fără o
discriminare.
Deviza supunerii este : “Dacă mă predau nu voi fi lovit.”
Puterea. Individul caută să realizeze securitatea prin
câştigarea în fapt a puterii, ori prin succes, posesiunile,
admiraţie, superioritatea intelectuală. Deviza este : “Dacă am
putere, nimeni nu mă poate lovi”.
Retragerea din lume înseamnă realizarea independenţei
faţă de ceilalţi, faţă de treburile exterioare, care poate fi
dobândită, de exemplu, prin acumularea de proprietăţi. Dar
există de obicei, o îngrijorare exagerată legată de savurarea
acestora, ele fiind păstrate cu parcimonie, deoarece singurul
motiv de a fi protejat împotriva tuturor eventualităţilor. Un alt
mijloc care serveşte acelaşi scop al independenţei exterioare
este restrângerea la minimum a trebuinţelor.
Independent, în rapot cu trebuinţele interne poate fi
dobândită, de exemplu prin sforţarea individului de a se detaşa
emoţional de oameni, aşa încât nimic să nu-l poată lovi sau
descumpăni. Acesta înseamnă reducerea la tăcere a propriilor
trebuinţe emoţionale, sau renunţarea la propriile dorinţe. Deviza
este “Dacă mă retrag, nimeni şi nimic nu mă poate lovi”.
Aceste variante tentative de protejare împotriva anxietăţii
fundamentale pot duce la evaluarea unei nevroze. Dar aceasta
depinde de intensitatea lor potenţială.
Deci, “nevroza se produce numai dacă conflictul dintre
dorinţele individuale şi cerinţele sociale generează anxietate şi
dacă tentaţiile de a risipi anxietatea conduc în schimb la
tendinţe defensive care deşi, la fel de imperative, sunt totuşi
incompatibile una cu alta (Caren Horney)”

1.3 Nevroza anxioasă

În concepţia lui Freud “nevroza anxioasă” este definită în


felul următor : “Combinaţie variată de manifestări fizice şi
mintale de anxietate neprovocate de un pericol real şi survenind
sau prin accese, sau sub forma unei stări permanente.
Anxietatea este de obicei difuză şi poate deveni panică”. El
descria trei categorii de tulburări anxioase:
 anxietate uşoară sau anxietate de aşteptare
(expectanţă);
 anxietate fobică sau de situaţie ;
 accesele de angoasă.
Ele se numesc traumatice, atunci când erau puternice şi
interne, şi intense, şi anxietate de semnalare în cazul unei
manifestări mai benigne. Inerente fiecăruia în anumite momente
existenţiale, anxietatea nu se înscrie întodeauna în sfera
psihopatologie, având uneori când se desfăşoară într-o
amplitudă mai redusă, rol mobilizator şi adaptiv.
Sunt cazuri când anxietatea este detaşată de concret,
nedistinctă, este proiectată în viitor, un viitor pe care individul îl
pecepe ca fiind încărcat de surprize neplăcute, cu semnificaţii
implacabile. Când atinge o amplitudine clinică, anxietatea fie
scade randamentul şi capacităţile de adaptare (în nevroze), fie
dezorganizează conduita, constituind fundalul propice
dezvoltării unor elemente psihotice (Predescu, Op. cit,
pag.183). Se întâlneşte în special în melancolia anxioasă,
psihastenia, neurastenia, stări paranoide, intoxicaţiii, în
perioadele de debut a psihozelor, în cursul unor afecţiuni
endocrine.
După Caren Korney, unul dintre criteriile la care
recurgem spre a numi nevrotică o persoană este acela dacă
modul său de viaţă coincide cu vreunul din modelele de
comportament recunoscute în prezent. Concepţia de normal
variază de la o societate la alta, variază şi în cadrul aceleeaşi
societăţi, în funcţie de persoană, în funcţie de clasa socială,
variază în raport cu sexul, (exemplu, în occident se presupune
că bărbaţii şi femeile au temperamente diferite).

1.3.1Tabloul manifest

Există două caracteristici pe care le putem descrie în toate


nevrozele, fără a avea o cunoaştere profundă a structurii
personalităţii:
 o anumită rigiditate în reacţie;
 o discrepanţă între potenţialităţi şi realizări.
Prin rigiditate în reacţii se subînţelege acea lipsă de
flexibilitate care ne face incapabile de a reacţiona diferit n
situaţii diferite. O persoană nevrotică poate fi suspicioasă tot
timpul, indiferent de situaţie, fie că este conştientă sau nu de
starea sa. Ea poate reacţiona cu duşmănie la orice insinuare,
chiar dacă înţelege că aceasta este în propriul său interes. Un
nevrotic poate fi mereu nehotărât.
Este un semn de nevroză dacă, în pofida aptitudinii lor
rămâne neproductivă sau dacă, în pofida tuturor posibilităţilor
pe care le are de a fi fericită, persoana respectivă, nu se poate
bucura de ceea ce are; sau dacă o femeie frumoasă se simte
incapabilă de a fi atractivă pentru bărbaţi. Cu alte cuvinte
nevroticul are impresia că el însuşi este o barieră în calea
propriei fericiri.
Dinamica afectivă a producerii nevrozelor e pusă în
mişcare de anxietate şi mecanismul de apărare construite
împotriva acesteia.
Stările de anxietate sau de teamă sunt omniprezente.
Este o reacţie de teamă sau de apărare. Atunci când ne e teamă
de ceva şi facem tot posibilul ca să ne apărăm de posibilele
accidente, factor de teamă şi apărare sunt de asemenea
prezenţi.

1.3.2 Factorii ce stau la baza


apariţiei comportamentului anxios.

Apariţia comportamentului anxiogen de tip nevrotic nu are


deloc de-a face cu gradul de conştiinţă sau de raţionalitate, şi
implică următorii doi factori.
În primul rând, condiţiile de viaţă din orice societate
generează unele temeri. Acestea pot fi cauzate
 de pericolele exterioare (catastrofe naturale, duşmani)
 de formele de relaţii sociale (ostilitatea reprimată,
nedreptatea, dependente forţate, frustrare)
 de condiţiile culturale (frica de demoni, frica de violare
a tabuurilor).

1.3.3 Atitudinile şi conflictele centrale

De aceste temeri nu scapă nici un individ. Însă, nevroticul


nu numai împărtăşeşte temerile comune tuturor indivizilor din
societatea respectivă, ci date fiind condiţiile vieţii sale
individuale (care se întreţes cu condiţiile obşteşti), încearcă
temeri care, atât cantitativ cât şi calitativ, deviază de la acela
ale modelului social.
În al doilea rând, temerile care se manifestă într-o
societate dată sunt în general amortizate prin anumite procede
de protecţie (cum sunt tabuurile, ritualurile, obiceiurile).
Persoana normală se supune temerilor şi defensele din societate
în care trăieşte şi totodată e capabilă să-şi valorifice
potenţialităţile şi să se bucure de satisfacţiile pe care i le oferă
viaţa. Nevroticul are mereu de plătit un preţ exorbitant pentru
defensele sale, ceea ce duce la deteriorarea a vitalităţii şi
comunicativităţii sau lucru şi mai specific, la deteriorarea
capacităţii sale de autorealizare şi de desfătare. Ea suferă în
permanenţă.
Există o altă caracteristică esenţială a nevrozei anume
prezenţa unor tendinţe conflictuale în planul existenţei, despre
care nevroticul însuşi nu este conştient (ce priveşte conţinutul
lor) şi în legătură cu care el încearcă să găsească unele soluţii
de compromis realizate cu o mare risipă de resursele ale întregii
personalităţi.
Definiţie: Nevroza este o tulburare psihică caracterizată
de spaime şi mecanisme de apărare împotriva acestor spaime
cât şi de tendinţa de a găsi soluţii de compromis pentru tendinţe
aflate în conflict. Numim nevroza această tulburare numai în
cazul în care există o deviere de la modelul de comportament
propriu unei societăţi date.
Din perspectiva socială, formarea caracterului este mai
importantă decât simptomele, deoarece caracterul şi nu
simptomele influenţează comportamentul uman.
Se pune problema dacă persoanele nevrotice au în comun
trăsături atât de esenţiale. Similarităţile la care ne găndim nu
privesc manifestările sau căile lor de apariţie, ci privesc însuşi
conţinutul conflictului (conflictele care pun actualmente
persoana în stare de agitaţie).
Ca urmare a psihoanalizei celor mai variate categtorii de
personalităţi, ţinând cont de diferite tipuri de nevroze, diferite ca
vârstă, temperamente şi interese şi provenid din diferite straturi
sociale s-a descoperit că atât conflictele centrale cât şi
interelaţiile acestora în ceea ce priveşte dinamica conţinutului,
erau în esenţă similare la toate acestea.
Problemele care pot fi prezente în nevroză:
 lupta cu problemele de competiţie
 teama de eşec
 izolarea emoţională
 neâncrederea în ceilalţi şi ei înşişi
Acestea diferă doar cantitativ de problemele care în
societatea naostră le dau bătaie de cap persoanelor normale.
Similaritatea în ceea ce priveşte conflictele fundamentale
este similaritatea atitudinilor accesibile observaţiei de suprafaţă.
Ele pot fi clasificate:
1) atitudinea referitoare la acordarea şi receptarea
afecţiunii ;
2) atitudinea referitoare la evaluarea Eului;
3) atitudinea referitoare la afirmarea de sine;
4) agresiune;
5) sexualitate.
1) Una dintre tendinţele predominante ale nevroticelor
epocii noastre este excesiva lor dependenţă de aprobarea sau
de afecţiunea celorlaţi. La nevrotici există o foame oarbă de
aprecieresau afecţiune, indiferent dacă ei manifestă vreun
interes faţă de persoanele în cauză sau dacă judecata acelei
persoane are vreo importanţă pentru ei.
În afară de aceasta există o contradicţie pronunţată de
aprobare sau de afecţiune şi propria lor capacitate de a se
manifesta afectiv. Pretenţiile excesive privind luarea în
considerare a propriilor lor dorinţe pot merge mâna în m4nă cu
o mare lipsă de consideraţie pentru ceilalţi.
2) Insecuritatea exprimată în această dependenţă de
ceilalţi este în a doua trăsătură - sentinţa de inferioritate şi lipsa
de adecvare a comportamentului. Ele pot să apară sub diferite
aspecte – cum ar fi convingerea de a fi incompetent, stupid şi
neatractivi şi pot să manifeste fără să aibă nici o bază în
realitate.
Sentimentele de inferioritate pot să apară sub form de
plângeri sau nelinişti, iar pretinsele defecte pot fi luate drept un
fapt dovedit.Nevroticii pot tăinui pe de altă parte, trebuinţe
compensatoare de automărire, manifestă o înclinaţie
compulsivă de a se pune în valoare, de a-i impresiona pe alţii şi
pe ei înşişi cu tot felul de atribute care conferă prestigiu în
societatea noastră cum sunt banii, cunoştinţe de eruditate ş.a.
3) Atât referitoare la afirmarea de sine include inhibiţii
bine definite Ei manifestă inhibări în exprimarea propriilor
dorinţe sau în cerinţe, atunci când se pune problema să facă
ceva în interes personal, în exprimarea unei opinii sau a unei
critici justificate, în punerea la punct a cuiva, în selectarea
oamenilor cu care doresc să se asocieze, în contactul cu
semenii, şi aşa mai departe există inhibiţii şi cu privire la
apărarea propriei poziţii. ei sunt adesea incapabili să se apere ei
însuşi împotriva unui atac sau să spună “nu” dacă nu doresc să
consimtă la dorinţele altora. E vorba, la urma urmei, de inhibiţii
care se referă la a şti ce vor : dificultăţi în luarea deciziilor, în
formarea opiniilor, în a îndrăzni să dea expresie dorinţelor.
4) Prin agresiune se are în vedere acte împotriva cuiva,
atacuri defăimare, uzurpare, ca şi orice comportament ostil.
Tulburări de acest fel se manifestă în două moduri diferite:
- înclinaţiile spre agresivitate, dominaţiile, hiperexigenţă,
la pornirea de a o face pe stăpânul, de a excroca şi de a căuta
nod în papură.
Unle persoane sunt conştiente de faptul că sunt agresive,
altele în sinea lor sunt convinse că întruchipează onestitatea sau
că pur şi simplu îşi exprimă părerea, deşi în realitate sunt
ofensive.
- găsim la suprafaţă atitudinea de a se simţi lesne înşelaţi,
dominaţi, dăscăliţi, manevraţi sau umiliţi. Adesea aceste
persoane nu sunt conştiente de propria lor atitudine, ei cred cu
tristeţe, că toată lumea le stă împotrivă.
5) Sfera sexualităţii include următoarele particularităţi :
- trebuinţe compulsive de activitate sexuală.
- fie inhibiţii legate de asemenea activităţi.
- particularităţi descrise în grupele precedente.
Inhibiţii pot să apară la orice persoană care conduce la
sadisfacţia sexuală. Ele intervin în abordarea persoanelor de sex
opus, în peţit, în actul sexual ca atare sau plăcerea sexuală.

1..3.4 Mecanisme de apărare

În societatea noastră există patru modalităţi principale de


a scăpa de anxietate : să o raţionalizezi; să o negi; să o
marchezi; să eviţi gândurile, sentimentele impulsurile şi
situaţiile care ar putea să o evoce.
Raţionalizarea este cea mai bună explicaţie în ceea ce
priveşte fuga de responsabilitate. Ea constă în transformările
anxietăţii într-o frică raţională.
În cazul în care întâlnim o viguroasă apărare a atitudinilor
iraţionale, putem fi siguri atitudinea apărată îndeplineşte o
funcţie importantă pentru un individ. În loc să se simtă o pradă
uşoară pentru emoţiile sale, individul va simţi că poate
inteprinde ceva în situaţia dată, pentru că el se simte în
întregime raţional şi îndreptăţit.
Negarea existenţei anxietăţii înseamnă exculderea ei
den conştiinţă. În asemenea cazuri nimic nu se face în legătură
cu aanxietatea, sunt vizibile doar formele fizice care însoţesc
frica sau anxietatea, cum sunt transpiratul, transpiraţia,
accelerarea bătăilor inimii, senzaţia de sufocare, frecventul
imbold de a urina, diareea, accesele de vomă, iar în sfera
mentalului o senzaţie de nelinişte. Toate acestea pot fi expresia
exclusivă a unei anxietăţi existente, dar care este reprimată. De
exemplu, i se face greaţă în tren transpiră noaptea.
Este de asemenea posibilă o tăgăduire conştientă a
anxietăţii, o încercare conştientă de a birui, de exemplu,
tratând-o cu indiferenţă sau prin expunere. Dar tot ceea ce
nevroticul poate obţine prin “împăcarea cu sine” este să înlăture
o anumită manifestare a anxietăţii. Însă de obicei, rezultatele
sunt subestimate, ele nu au influenţat la nivel psihic în vederea
consolidării aprecierii de sine. Cu alte cuvinte, dinamica
esenţială a personalităţii rămâne neschimbată şi atunci când
nevroticul nu mai are manifestări vizibile ale tulburării sale el
pierde în acelaşi timp un stimul vital în lupta lui cu ele.
Agresivitatea uneori poate fi o expresie a procesului luptă
cu anxietatea sau cu timiditatea sub presiunea sentimentului că
este atacat, adesea fiind luată drept o expresie directă a unei
ostilităţi reale.
Narcotizarea – o modalitate de a se elibera de anxietate
inconştient prin consumarea de a face acest lucru: - de a te
consacra unor activităţi sociale din frică de singurătate, situaţia
nu se schimbă în cazul în care este recunscută ca atare. O altă
modalitate de narcotizare este aceea de aceea de a te cufunda
în muncă, procedeu care este recunoscut în caracterul
compulsiv al muncii şi în indispoziţiea care apare duminica şi în
zilele nelucrătoare. Aceeaşi modalitate ar putea servi drept
supapă de siguranţă prin care să fie eliminată anxietatea.
Evitarea tuturor situaţiilor, gândurilor sau
sentimentelor care ar putea să genereze anxietate. Aceasta
poate fi un proces conştient. Mai exact, o persoană poate fi
conştientă că are stări anxioase şi poate fi conştientă de faptul
că le evită. Pe de altă parte, persoana poate fi numai vag
conştientă sau nicidecum conştientă de stările sale anxioase, de
încercările sale de a le evita. Ea poate de exemplu, să
tărăgăneze pe o zi pe alta chestiuni care au legat cu anxietatea,
cum ar fi luarea de decizii participarea la o abatere, despărţirea
de cineva – acest lucruri sunt interpretate ca neavând
importanţă, sau poate să pretindă” că acest lucru nu-i sunt pe
plac şi în consecinţă, le desconsideră. Când o astfel de evitare
are loc în mod automat, avem de-a face cu fenomenul
inhibiţiei.

1.3.5 Anxietatea ca factor provocator de inhibiţie.


Influenţa ei asupra activităţii şi stilului de
comunicare

Inhibiţia constă în neputinţa de a face, de a simţi sau de a


gândi anumite lucruri, iar funcţia ei este aceea de a evita
anxietatea care ar apărea în cazul în care persoana ar încerca să
facă, să se simtă sau să gândească acele lucruri. Anxietatea
nefiind conştientă nu poate fi vorba de un efort conştient. În
forma lor spectaculoasă inhibiţiile au loc în blocajele funcţionale
caracteristice isteriei: orbiri, muţenii, paralizii ale membrilor; în
sfera sexuală, inhibiţiile sexuale le reprezintă frigiditatea şi
impotenţa; în sfera mentalului – inhibiţii de concentrare de
formare sau de exprimare a opiniilor, de contactare a oamenilor.
Precondiţiile necesare conştientizării inhibiţiilor.
1) Trebuie, în primul rând, să fim conştienţi de dorinţa de a
face ceva ca să fim conştienţi de neputinţă de a se trece la
faptă. De exemplu, trebuie să nutrim unele ambiţii mai înainte
de a se înţelege că ne izbim în acestă direcţie de inhibiţii.
Timiditatea în a-şi exprima observaţiile critice (inhibaţie
minoră)-> împiedicarea organizării ideilor, amânarea
prezentăriilor (inhibaţie mai puternică) -> inhibaţia nu permite
apariţia nici unei idei critice, acceptarea orbeşte a tot ce s-a
spus şi chiar de a admira cele spuse (conştiinţa inhibiţiei lipseşte
cu desăvârşire).
2) Un al doilea factor care poate să împiedice
conştientizarea se face atunci când inhibiţia are o funcţie atât
de importantă în viaţa individului încât aceasta preferă să
insiste asupra faptului că este vorba de de o situaţie imuabilă.
Individul se consideră apt de a face unei competiţii şi aceasta îl
ajută, pe când dacă i s-ar face cunoştinţă că e inhibat, el ar fi
expus unei anxietăţi îngrozitoare.
3) E imposibil să devii conştient de inhibiţiile personale în
cazul în care acestea coincid cu formele de inhibare socialmente
aprobate ori dacă ele se încadrează în ideologiile existente.
Inhibiţia oricărei revindecări se raportează uşor la dogma
că modestia este o virtute, o inhibiţie privin gândirea critică la
adresa dogmelor dominante în politică, religie sau în orice alt
domeniu poate să ne scape atenţiei şi putem fi pe deplin
incoştienţi de existenţa unei anxietăţi privind faptul de a ne
expune pedepsei, criticii sau ostracizării.
Proiecţia : constă în atribuirea propriilor caracteristici ale
sinelui altor oameni.
Regresia şi fixaţia - în perioadele de stres acut, o pers
poate, în mod incoştient, să caute să se întoarcă într-un stadiu
de dezvoltare anterior, cu scopul de a scăpa de anxietatea
existentă. El poate începe să se poarte în moduri care
caracterizează perioada în care avea mai puţină răspundere şi
mai multă dependenţă protectivă.
Fixaţia asupra unui aspect de personalitate reuşeşte să
elimine anxietatea care se pare că acompaniază orice
dezvoltare a personalităţii. Se caracterizează prin caracteristicile
imature la o persoană matură cronologic.
Somatizarea – reacţiile emoţionale se reflectă în
simptome fizice. Reacţiile emoţionale la situaţii puternic
semnificante să reuşească evitarea câmpului conştient printr-o
conversie somatică. Pacientul se agaţă cu disperare de
simptome oricât de dureros sau incapacitant ar fi fost.
Contrareacţia – un impuls inacceptabil este exprimat în
interesul evitării pedepsei sau ameninţării pedepsei. De
exemplu, sunt comportamente care presează individul dinăuntru
lui, reflectând tendinţa de a cuceri anxietatea, prin provocarea
ei. Individului îi este, cumva, mai frică de a-i fi frică decât îi este
de stimulul care i-o provoacă. (E. E. Levit, 1975).
Compulsivitatea – conştientizarea anxietăţii, a stresului,
a fricii, este evitată printr-un comportament care, în mod sigur,
este asociat cu o aprobare puternică, cu o recompensă pozitivă.
Cunoscut şi sub numele de “sindrom de anticompetenţă
copilărească”, el acţionează foarte frecvent în forme benigne,
conducând la formele benigne, conducând la formarea unor
caracteristici utile şi adaptive ale personalităţii adultului.
Acei oameni mai mult predispuşi sau expuşi la anxietate,
la stres, dezvoltă astfel de comportamente compulsive. Ele pot
varia, de la reacţii fobice la insecte sau praf la tensiuni generate
de dezordine în casă sau pe masa de lucru; de la nevoia
punctualitate exagerartă la comportamente bizare, cum ar fi
spălarea pe mâini de mai multe ori pe zi, etc. “Este cel mai bun
mecanism de apărare, cre aduce mari servicii nu numai celui cel
practică, ci şi comunităţii în care trăieşte. Condiţia care se cere
este să fie folosit în limite rezonabile, iar pericolul care apare
este de a-l transforma pe ce-l care-l foloseşte într-un “om
mecanic” atunci când nu este în apele lui, când este anxios,
frustrat sau prea stresat”. (Irina Scorban, rev. Psihologia, B,
1997).
Anxietatea conectată cu aceste atitudini exercită influenţe
asupra activităţilor ca atare:
În primul rând, a întreprinde o activitate pe care o simţim
anxioasă produce o senzaţie de tensiune, oboseală sau istovire.
Multe dificultăţi atribuite, de obicei, suprasolicitării, sunt în
realitate cauzate nu de munca însăşi, ci de anxietatea
referitoare la relaţiile cu colegii.
În al doilea rând, anxietatea raportată la activităţi va
aduce la o înrăutăţire a acelei activităţi. Dacă există, de
exemplu, o anxietate legată de darea ordinelor, atunci acestea
vor fi date de parcă s-ar prezenta scuze, aşadar ineficient.
În al treilea rând, anxietatea raportată la activitate, va
strica plăcerea care, de altfel, ar fi savurată. Lucrul acesta nu de
adevărat în ceea ce priveşte anxietăţile minore; dimpotrivă ele
pot să producă un exces de zel. O anxietate puternică
referitoare la relaţiile sexuale va face ca acestea să fie total
neâmbucurătoare.
Aşadar, un individ poate fi mai anxios decât crede el că
este. Anxietatea se poate ascunde în spatele unor senzaţii de
indispoziţie, cum sunt durerile cardiace şi oboseala; ea se poate
disimula în stări de teamă care par a fi raţionale şi justificate. Ea
poate să ia forma acelei forţe care ne împinge la beţie sau ne
face să ne cufundăm în tot felul de distracţii. Adesea o vom găsi
la originea neputinţei de a ne bucura de anumite lucruri şi
întodeauna o vom descoperi ca factor provocator de inhibiţii.
Bineînţeles că anxietatea condiţionează şi un anumit stil
de comunicare. După V. Satir.
1.4Anxietatea la copii

La copii, studiul psihopatologic al tulburărilor afective este


foarte dificil datorită labilităţii afective ce caracterizează
copilăria şi datorită faptului că ei încă nu pot exprima suficient
prin limbaj, trăirile sale. În plus unele tulburări afective întâlnite
la adult pot fi interpretate altfel la copil, ele se înscriu în aria
normalului.
În copilărie, anxietatea se manifestă de cele mai multe ori
atât de intens, încât domină întreaga personalitate. Copii anxioşi
se recunosc de exemplu, de exemplu, prin faptul că le e frică pe
întuneric, sau într-o încăpere luminată (Karl Leonard, 1975).
În prima copilărie, caracteristice pentru starea sa de
anxietate sunt intensitatea, variabilitatea, durata scurtă şi
superficialitatea.
În a doua copilărie se urmăreşte labilitatea sa afectivă,
capacitatea de stăpânire a emoţiilor, sociabilizarea, capacitatea
de a realiza comunicarea afectivă.
În a treia copilărie atitudinile afective faţă de diverse
situaţii din ambianţă, succesele în procesul instructiv educatic.
Reacţiile de frică la copii sunt considerate normale până la
un punct, atunci când sunt motivate raţional şi adecvate
situaţiei. Copilul resimte frica foarte difuz datorită lipsei de
experienţă. În aceste cazuri frica se apropie mai mult de
anxietate.
Anxietatea la copil are un caracter episodic şi uneori se
manifestă sub forma unor explozii emoţionale. Debutul
anxietăţii este brusc, crizele pot dura câteva minute, eventual
repetându-se în aceeaşi zi şi sunt însoţite de manifestări
negative.
Examinarea istoriilor din copilărie ale unui mare număr de
nevrotici, s-a ajuns la concluzia că numitorul comun ţine de
mediu.
Principala calamitate este întodeauna lipsa de afecţiune,
de căldură sufletească autentică. Cauza pentru care un copil nu
primeşte destulă căldură şi afecţiune constă în incapacitatea
explicată de propriile lor nevroze. Acţiunile şi atitudinile acestor
părinţi nu poate decât să genereze ostilitate şi anxietate.
Factorii care generează ostilitatea la copil sunt :
frustrarea dorinţelor copilului şi gelozia. Copii pot accepta o
mulţime de privaţiuni dacă ei simt că privaţiunile sunt
îndreptăţite, fireşti, necesare. Contează şi spiritul în care
frustrările sunt impuse. Gelozia ţine de aşa factori contribuitori
ca lipsa de afecţiune şi spiritul de competenţă.
O poziţie ostilă faţă de familie sau faţă de un membru al
acesteia este nefavorabilă pentru dezvoltarea copilului. Pericolul
constă în reprimarea protestului, reflectarea criticii sau
acuzaţiilor. Ca efect copilul îşi ia asupra lui vina şi se simte
nedemn de a fi iubit. Deci, ostilitatea refulată va genera ca
urmare anxietate.
Motivele pentru a-şi refula ostilitatea într-o astfel de
atmosferă ar fi: neputinţa, frica, afecţiunea sau sentimentul
de nevinovăţie.
Neputinţa copilului este un dat biologic. El este
dependent de mediu în ceea ce priveşte împlinirea trebuinţelor
sale – mai înâi celor biologice, apoi celor ce include psihicul,
viaţa intelectuală şi spirituală, până se maturizează şi devin
capabili să-şi ia viaţa în propriile mâini. În condiţii nefavorabile
neputinţa este în mod artificial accentuată de intimidare (i se
ascund laturile dificile ale vieţii, hiperprotejarea), de alintare sau
menţinerea copilului în stadiul dependenţei emoţionale. Cu cât
mai neajutorat este făcut un copil cu atât mai puţin va îndrăzni
el să-şi manifeste opoziţia. Sentimentul fundamental ar fi:
“Trebuie să-mi reprim ostilitatea pentru că am nevoie de
tine “ .
Frica este generată direct prin ameninţări, pedepse
precum şi prin accese de mânie sau scene violente la care
copilul este martor.
Frica mai poate fi provocată şi de intimidarea directă prin
confruntarea copilului cu marile pericole ale vieţii : microbi,
accidente de automobil, “străini” mâncători de oameni, copii
needucaţi, căţăratul pe copaci. Cu atât mai mult i se vâră
copilului spaima, cu atât mai puţin va cuteza el să manifeste
ostilitate. Deviza ar fi:
“ Trebuie să-mi reprim ostilitatea pentru că mie
frică de tine ”
Iubirea. Când copilul este intimidat, se poate agăţa de
acest substituit de iubire, fiindu-i frică să se răzvrătească pentru
ca nu cumva să piardă răsplata pentru faptul de a se arăta docil.
“Trebuie să-mi reprimi ostilitatea de teamă de a nu
pierde iubirea”.
Sentimentele de vinovăţie are două motive:
- copilului îi e teamă că ostilitatea pe care o simte să
dăuneze relaţiilor sale cu părinţii : ei l-ar părăsi, şi-ar retrage
bunăvoinţa sau se va întoarce împotriva lui.
- în societatea noastră “nu e bine să fii ostil”, altfel “Ei
sunt demni de dispreţ dacă exprimă sau ascund
sentimente faţă de părinţi ori încalcă regulile instituite
de ei”.
Cu cât copilul se simte mai vinovat de încălcarea unui
teritoriu interzis, cu atât mai puţin cutează el să se simtă mai
răuvoitor sau să-i acuze pe părinţi.
Sfera sexuală este interzisă pentru copii. Prohibiţiile sunt
exprimate prin tăceri, ameninţări, prin pedepse şi copilul ajunge
să simtă că curiozitatea sexuală şi activitătatea sexuală sunt
interzise şi le permite, sau există cumva vreo fantazare sexuală,
îl poate face pe copil să se simtă vinovat. Deviza este: “Trebuie
să-mi reprim ostilitatea pentru că aş fi un copil rău dacă
aş face-o”.
În diverse combinaţii aceşti factori îl pot duce pe copil să-
şi refuleze ostilitatea, şi în ultima instanţă, îi produce anxietate.
Anxietatea infantilă este un factor necesar, dar nu şi o
cauză suficientă pentru dezvoltarea unei nevroze.
Circumstanţele favorabile, o schimbare timpurie a anturajului
pot să prevină o dezvoltare nevrotică. Dar aşa cum adesea se
întâmplă, condiţiile de viaţă nu sunt de natură să diminueze
anxietatea, atunci nu numai că aceasta poate să persiste ci va
creşte în mod progresiv şi pune în mişcare toate procesele care
constituie nevroza.
Se poate dezvolta în mod progresiv anxietatea generală
cu privire la “lume” sau care mai poate fi numită fobie socială.
Un copil crescut în aşa atmosferă ca aceea descrisă nu va
îndrăzni, în propriile-i contacte cu ceilalţi să fie tot atât de
întreprinzător şi de combativ ca ei. El îşi va pierde certitudinea
de a fi dorit şi va lua o şicană inofensivă drept o nemiloasă
respingere. El va fi lezat mai uşor decât ceilalţi şi va fi mai puţin
în stare să apere singur. Aceşti factori duc la dezvoltarea
insidioasă a sentimentului predominant de a fi singur şi
neajutorat într-o lume ostilă. Reacţiile caracteristice se
cristalizează într-o atitudine caracterială. Această atitudine
oricând poate dezvolta o nevroză. Ea a fost definită de către C.
Korney “anxietatea fundamentală”.

2. Definirea şi abordarea fobiei sociale


din mai multe perspective.

Gillian Butler (1989) arată că fobia reprezintă o teamă


exagerată şi persistentă de un obiect sau de o situaţie care de
regulă sunt nepericuloase. În cazul fobiilor sociale vedem
dezvoltându-se o “frică persistentă, iraţională şi o dorinţă
reţinută de la a evita situaţii în care subiectul poate fi observat
atent de altcineva” (W.Kuber, Psihoterapiile, 1997).
Subiectul se teme de lucruri cu ar fi evaluările negative, critică
sau teama de a fi respins. Fobiile sociale se pot contra pe unele
aspecte concrete cum ar fi teama de a vorbi, în public, de
mânca în public. În aceste cazuri evitarea situaţiei anxiogene
este mai dificil de realizat decăt în cazul altor fobii.
De regulă, nu se cunoaşte exact originea fobiilor. Rareori
pacientul fobic poate descrie un eveniment psihotraumatizant
despre care spune că stă la originea fobiei. Majoritatea autorilor
(în special comportamentaliştii) sunt de părere că acestea sunt
frici dobândite prin condiţionare ca urmare a unor experienţe
nefericite, conduite amplificate de reacţii excesive ale
anturajului sau de insecuritatea datorită absenţei mamei. Uneori
această condiţionare se fizează în perioada de stres puternic sau
în stări de supraactivare când reacţiile caracterizate prin teama
se invaţă cu uşurinţă.
Pentru psihoanalişti, mecanismul cauzal este un conflict
intrapsihic inconştient. Subiectului îi este teamă de impulsurile
sale pe care nu şi le poate asuma le neagă realitatea efectul
fiind deplasarea acestei frici pe obiect sau situaţie. După
(Marks 1969), prezenţa şi natura factorilor precipitatori nu au o
legătură directă cu tulburarea fobică şi nu este necesar să
cunoaştem cauza care a produs fobia pentru a o trata cu succes.

2.1 Modelul biologic

Pacienţii care se plâng de fobii sociale suferă de


tahicardie, tremurături, de transpiraţie etc. atunci câd se află în
situaţii ce implică o evaluare socială.
Această indică o activitate autonomă crescută. Aceste
observaţii au dat naştere ipotezei după care fobia socială ar fi
consecinţa unei producţii excesive de catecolamie în situaţii de
stres sau a unei sensibilităţi crescute la creşterea normală de
catecolamie. Acestă ipoteză a putut fi confirmată parţial, dar nu
se dovedea suficientă pentru explicarea fobiei sociale.
Tratamentul fobiei sociale, după acest model, este
bineînţeles de natură biologică şi vizează sedarea excitaţiei
autonome prin reglarea chimică cu ajutorul mijloacelor
farmacologice care s-au arătat eficiente:
- inhibitorii monoamin-oxidazei (I.M.A.O.) : (exemplu:
fenelzina propusă de Ziebowitz şi al. în 1986)
- beta-blocantele : propanol (Faloon ş.a (1981), atenalol
(Gorman şi al (1985))
- antidepresive triciclice şi benzodiazepinele:
clompiramina şi imipramina, alprazdamul, diazepina
Aceste medicamente au fost folosite în cercetări clinice;
rezultatele nu sunt totuşi clare. Ele cu mult cedează efectului
placebo.
2.2 Modelul psihofiziologic (comportamental)

Concepţia psihofiziologică subliniază interacţiunea


factorilor psihici şi biologici. Criza de panică nu este considerată
ca fiind spontană, fără stimul declanşator intern sau extern, ci
ca un produs de interacţiuni complexe între senzaţii corporale
primare (de ex. o creştere a ritmului cardiac), procesele
afectivo-cognitive şi o reacţie consecutivă a pacientului. Aşa
cum ilustrează schema de mai jos, fenomenele biologice sau
psihice sunt percepute mult mai puţin chiar şi interpretate ca
“pericol”. Aceasta antrenează dezvoltarea anxietăţii şi panicii
care acţionează, la rândul lor, asupra diferitelor elemente
intensificându-le sau modificândule. Derularea concretă e
influenţată de caracteristicile biologice şi istoria însuşirii de
cunoştinţe individuale, tipul şi eficacitatea strategiei de control,
cât şi de particularitatea situaţiei.

Stimulul
declan}ator
(intern sau extern)

Perceperea
amenin]@rii

Interpretare Aprehersiune
catastrofic@
Senza]ii corporale Hiperventila]ie
Schema dezvoltării unei crize de panică (după Clark şi
Salkovskis, 1987)
Tratamentul trebuie să vizeze diminuarea anxietăţii şi să
desfacă legăturile sale cu senzaţiile corporale şi procesele
cognitive ce însoţesc tulburarea. În perioada fazei diagnostice a
tratamentului se caută astfel mai întâi factorii declanşatori şi
condiţiile ce însoţesc crizele de anxietate (hiperventilaţie mod
de a se hrăni, cogniţii, situaţii interpersonale). În etapa
următoare, informaţiile obţinute sunt folosite în timpul
comunicării unui model explicativ individual care se referă la
modelul psihofiziologic al tulburările iraţionale menţionate mai
sus. Urmează apoi prezentarea metodelor de confruntare şi de
control al anxietăţii indicate pentru simptomatologia în cauză
care sunt produse pentru a rupe cercul vicios. Este vorba despre
tehnici respiratorii, cât şi de diferite strategii de stăpânire de
sine care să permită controlul simptomelor anxioase.

2.3 Modelul terapiei cogniti-vo-comportamentale

După acest model, fobiile sociale se dezvoltă pe un teren


cu predispoziţie biologică şi psihică la reacţii anxioase.
Totuşi se studiază mai mult comportamentul subiectului în
situaţii sociale. Din această perspectivă, persoana suferind de
fobii sociale reacţionează la solicitarea socială prin sentimente şi
gânduri negative, care-i orientează atenţia mai degrabă asupra
propriei persoane decît spre obligaţia creată de situaţia socială.
Individul se întreabă dacă va fi capabil să stăpânească situaţia,
dacă va fi anxios şi dacă ceilalţi îşi vor da seama de aceasta,
care vor fi consecinţele comportamentului său etc., în loc să-şi
îndrepte atenţia asupra rezolvării sarcinii (de exemplu să
asculte, să evalueze ceea ce aude, să formuleze un răspuns).
Aceasta duce la creşterea anxietăţii şi la activarea sistemului
autonom, situaţie care din nou e percepută de pacient, care
amplifică tensiunea şi împiedică găsirea unei soluţii optime
sarcinii respective. Dacă ulterior va găsi situaţii similare el va
reacţiona asemănător şi va avea tendinţa de a le evita sau de a
le suporta cu o nelinişte mai mult sau mai puţin importantă.
Tratamentul fobiei sociale se bazează, în funcţie de
această abordare, pe expunere (confruntare) şi pe restructurare
cognitivă. El vizează nu numai diminuarea anxietăţii, ci şi
punerea în ordine a competenţelor sociale şi modificarea
gândurilor şi atitudinilor care sunt la baza atitudinii anxioase. În
acest scop, se combină şi se utilizează mai multe procedee.

2.4 Abordarea psihanalitică

După Freud, fobia e legată de un conflict ce ţine de


fanteziile sexuale inconştiente. Angoasa asociată sadisfacţiei
pulsionale este deplasată şi proiectată în spaţiu. După
concepţiile psihanalitice mai recente, ar fi vorba totuşi mai puţin
de un conflict în ceea ce priveşte problema separaţiei şi a
delimitării. După aceste cercetări, miezul conflictului s-ar găsi
într-un conflict legat de dorinţa de a deveni autonom şi adult, şi
dorinţa de a evita angoasa care presupune emancipare.
Terapia trebuie să ia în considerare, în special,
componenta imaginară a angoasei şi are drept scop să permită
pacientului să înţeleagă conflictul fundamental, să interpreteze
şi să facă să dispară transferul care s-a dezvoltat pe parcursul
terapiei. Că acest lucru nu se poate face după procedeul clasic,
Freud a recunoscut-o deja în 1911.
“… Nu stăpâneşti niciodată o fobie dacă te astepţi ca prin
analiză bolnavul să fie convins s-o abandoneze, …, n-ai succes
decât cu condiţia de a-i putea determina prin influenţa analizei,
să meargă pe stradă şi să lupte cu angoasa, în timpul acestui
tratament.”.
Capitolul II. Teorii etiologice şi terapeutice
asupra fenomenului de tulburare anxioasă.

1. Psihoterapia gestalistă în tulburări fobice (anxioase)

Abordarea gestalistă a personalităţii propune un model


teoretic numit “ciclul experienţei gestaltiste”. Acest model
desfăşoară elementele experienţei ca un proces continuu prin
care nevoile organismului, impun grade şi forme diferite de
contact cu mediul prin intermediul cărora, ele pot fi satisfăcute.
Ciclul experienţei gestaliste include parcurgerea a cinci stadii:
care se generalizează continuu, unul pe celălalt, în cadrul unui
model funcţional (Mel Robin, 1984).
1) Senzaţie 2) Conştientizare 3) Acţiune 4) Contact 5)
Retragere.
1) Ciclul integrării persoanei sau contactării la mediu
începe cu senzaţiile prin care se experimentează trăirea şi
semnificaţia stimulilor care acţionează asupra organismului.
Omul discriminează direct “ce este”, “ce nu este”. Dincolo de
experienţa personală, copii învaţă din familiile lor şi “ce pot” şi
“ce trebuie” să vadă, să audă, săsimtă şi “ce nu pot”, “ce nu
trebuie” “să perceapă”. Aceasta crează o primă confuzie şi
anxietate în modulo de contact, prefigurănd graniţe impuse.
copii introectează toate impunerile comportamentale şi ulterior
idealurile sau convingerile altora, necritic, ca o plastilină
maleabilă la “căldură şi ameninţarea perderii acesteia din cuibul
parental”, pentru ca mai târziu să devină adulţi cu o moralitate
supraîncălzită. Ei investesc o cantitate enormă de energie în
menţinerea graniţei între obligaţii şi dorinţe şi multe dintre
impunerile introectate îi determină să fie ceea ce ei nu sunt,
crescându-le rezistenţa la schimbare.
2) Conştientizarea deplină este procesul prin care se intră
în contact cu cele mai importante evenimente din câmpul
individual (intrapsihic) sau din mediu (exteropsihic). Punctul
culminant este realizarea imediată a insight-ului – condiţie
pentru restructurarea gestaltului, pentru creştere.
Orice negare a situaţiei şi a cerinţelor acesteia ca şi a
propriilor dorinţe şi răspunsuri alese de persoană - este o
perturbare a conştientizării.
Dacă o conştientizare deplină poate să clarifice şi să
confere siguranţa de sine, o perturbare a acestui proces
întreţine confuzie şi anxietate în contactul cu sine şi cu alţii.
Neconştientizarea de sine mută conflictul real sai imaginar
doar, din plan extern, în plan intern şi perpetuează un model de
autoafalsificare soldat cu blocaj şi suferinţă.
3) Acţiune. Persoana blocându-şi impulsul de a acţiona
resimte tensiune musculară şi durere. Ea poate experimenta
atât puterea de a acţiona eficient, cât şi acţiunea ineficientă,
aceasta din urmă favorizând inhibiţia, paralizia voinţei. Unele
persoane cu dificităţi de acţionare (absenţa iniţiativei,
susţinerea acţiunii, finalizarea acţiunii, adecvarea acţiunii) îşi
dezvoltă compensator alte abilităţi, ca de pildă fantazarea,
teoretizarea capacităţii observaţionale, dar suferă de o
incapacitate de a pune în acţiune ideile, proiectele etc.
Teoria gestalistă are în vedere în mod special stimularea şi
amplificarea acţiunii, utilizând multiple tehnici corporale
(respiratorii, posturale metafora corporală etc.)
4) Contactul. Un stadiu crucial al ciclului este
experimentarea contactului cu exteriorul (persoane obiecte,
situaţii mediu). O graniţă de contact optimă, care să menţină un
raport de echilibru dinamic între sine şi mediu, necesită o
anumită flexibilitate adaptivă, bazată pe armonizarea între
deschidere şi rezistenţă, 6ntre permeabilitate şi evitare.
5) Retragerea presupune o încheiere acceptată a vechilor
probleme de relaţie, cu sine şi cu alţii. Persoanele care nu
reuşesc să se detaşeze de vechile probleme ale unui ciclu
experienţial, se agaţă cu îneverşunare de relaţii
“nedeterminate”, se îneverşunează în a-şi păstra vechile
tranzacţii, semnificaţii şi resentimente, rămÎn fizate de un vechi
patern experenţial. În acest fel ele se auto sabotează în procesul
de creştere.
Figura 1

senzaţie
(a rămâne aşa) (a nu simţi
insensibilitate)

retragere conştientizare
(rezistenţe) (confuzie, anxietate)
contract acţiune
(tensiune musculară durere)

Ciclul experienţial Gestalt (după M Rabin, 1980)

Persoanele care suferă de sentimente de autorespingere,


sau care se tem să nu fie respinşi, cu complexe de inferioritate,
cei care se autoînşeală, cu acute sentimente de frustraţie, cu
dificultăţi de exprimare a sentimentelor şi opiniilor cu conduite
evitante, exitante, dubitative, inhibaţi blocaţi, anxioşi, într-un
cuvânt – toţi cei care trăiesc nefericirea şi nu ştiu cum să
depăşească această stare sunt cei mai indicaţi pentru această
formă de terapie. Ei sut direct interesaţi de modul în care pot
autoconştientiza cum să se autoregleze.
Stiluri, modalităţi şi tehnici de lucru în teoria gestalistă:
“A veni în întâmpinare” şi “a intra în rezonanţă” sunt două
atribute esenţiale în munca terapeutului gestalt.
- Pentru a clasifica şi a extinde experienţa ce exprimă prin
expresia “a lucra cu …” (cu corpul, cu emoţiile, cu
comportamentele proprii clientului său pe care le
experimentează din perspectiva altora).
Tehnicile de focalizare se bazează pe interogaţii ghid şi pe
exerciţii (ex. ce simţi, la ce gândeşti încearcă să faci asta)
Dintre tehnicile experimentale cele mai cunoscute sunt :
a) Exerciţii de conştientizare corporală conştientizarea
tensiunii musculare şi a relaxării psihomusculare;
conştientizarea ritm respirator şi a modificării lui în conexiune cu
emoţiile sau cu retrăirea anumitor situaţii sau cu imaginarea
altora, constientă senzaţiilor care comunică stări de disconfort,
constientizarea ritmului cardiac în conexiune cu stările şi
găndurile asociate, conştientizarea posturii, nimicirii în
conexiune cu stările sau cu gândirea pacientului, conştientizarea
rezistenţelor sau dependenţelor în contactul corporal în directă
conexiune cu problemele spaţiului personal şi cu relaţii de
intimitate, etc. Ca urmare, insul devine mai conştient de sine şi
de contactele sale cu lumea.
b) Exercitare de conştientizare afectivă şi relaţională
 tehnica scaunului gol ca suport de dialog – joc de
rol cu persoane semnificative sau dialogarea dintre
“părţile eului aflate în conflict”. El îşi dezvoltă în timpul
acestei comunicări o strategie de rezolvare a acestui
conflict, de unificare a polarităţilor.
 tehnica reprezentată în spaţiul personal ajută
subiectul să-şi conştientizeze imaginea de sine în relaţia
cu mediu, problemele de contact şi graniţele personale.
 tehnica “zidul” – se pot conştientiza strategiile prin
care subiectul se confruntă cu obstacolele existenţiale
permite autoexplorarea şi găsirea soluţiei: determină
dependenţa emoţională versus maturitatea emoţională;
 tehnica “cubul” – relevantă pentru modul în care
persoana face faţă la izolare, raportul dependenţă
afectivă - autonomie, nevoia de comunicare cu ceilalţi,
rezistenţa în situaţiile limtă. Poate fi un bun suport de
restructurare mentală în depăşirea propriilor blocaje,
precum şi a unor tendinţe nevrotice de tip anxios,
claustrofobic şi sociofob;
 tehnica “menţine-te !” încurajează pacientul să se
păstreze în ceea ce simte şi să relateze;
 tehnica “scenarizării sau punerii în scenă” – se
bazează pe punerea în acţiune chiar a sentimentelor şi
a ideilor incomode, nemărturisibile, reţinute sau
refuzate conştient în a fi communicate. “Spunei-o” este
încurajat să verbalizeze sentimente la adresa unei
persoane.

c) Exercitarea de conştientizare cu suport imaginativ şi de


restructurare cognitivă. Prezentăm în continuare câteva tehnici
de integrare şi restructurare, unele bazate pe suport imaginativ
şi reprezentare vizuală, altele folosind suport kinestezic -
postural ori schimbarea raportului figură - fond.
 tehnica fanteziei ghidate Se utilizează în situaţia în
care pacientul îşi crează şi întreţine anxietăţi, neputinţe
sau evaluări eronate, ca urmare a unei procesări
secvenţiale, scotomizate a unor evenimente cu mare
încărcătură emoţională. Tehnica respectivă poate
reconstitui, focalizănd pe detalii semnificative, cursul
evenimentelor experimentate de subiect, reintegrându-l
prin descoperirea înţelesului adevărat care le explică
sau poate crea o imagine acceptată a sinelui sau a
cuiva, ca suport pentru integrarea unei părţi respinse a
eului. De exemplu, un pacient care suferă de
sentimentul de autorespngere poate vizualiza imaginea
mamei care-l acceptă necondiţionat şi parcurge un
dialog imaginar cu această imagine. (suport afectiv
pozitiv).
 tehnica de diminuare şi integrare : pentru a
diminua sau neutraliza efectul de ancorări şi paternuri
rigide, pacientul este pus să-şi imagineze opusul a ceea
ce afirmă şi să conştientizeze un eveniment, sau relaţie
dein această nouă perspectivă.
 tehnica metapoziţiilor este utilizată în scopul
restructurării scutului cognitiv în lucrul cu polarităţile.
Pacientul este antrenat într-un proces de
autoconştientizare a naturii conflictului. El câştigă
treptat distanţă şi obiectivitate în înţelegerea şi
rezolvarea problemei, prin experimentarea succesivă a
rolurilor altei persoane, mai ales a acelei cu care se află
în conflict direct, apoi a celui care asistă la conflict,
ş.a.m.d.
 tehnica autodezvăluirii terapeutului
Ca regulă, pacienţii singuri îşi creează şi întreţin
anxietatea. Ei nu sunt conştienţi de modul în care îşi autoinduc
unele comportamente ineficiente sau greşite, fiind de fapt
autorii sau programatorii inconştienţi, ai acestora, pe baza unor
judecăţi sau evaluări pripite sau care le scapă de sub control
conştient, sau care pur şi simplu le emit din inerţie sau
stereotipie cultural – educaţională. Gestalt terapia propune
pentru situaţii date tehnica fanteziei ghidate cu ajutorul căreia
pacientul poate reconstitui, focalizând pe detalii semnificative,
cursul evenimentelor experimentate pe subiect, reintegrându-le
prin descoperirea înţelesului adevărat care le explică sau poate
crea o imagine acceptată a sinelui sau a cuiva, ca suport pentru
integrarea unei părţi respinse a Eului. Restructurarea aici se
produce la nivel mental, imaginativ, care este simultan şi o
expresie afectivă. Noul “proiect” mental antrenează o
restructurare emoţională pozitivă constând într-o mai bună
acceptare. Acest tip de contact relaţional va fi transferabil în
experienţe actuale de relaţie.
- foarte frecvent persoanele sunt constrânse de graniţele
modurilor obişnuite de a gândi, aşa încât, în câmpul conştiinţei
lor nu încape nici o alternativă posibilă. Sunt implicate aici
mecanisme de reprimare şi negare, ca şi învăţarea, imitaţia,
modelele culturale. Pentru a diminua şi neutraliza ac. efect de
ancorare a patternurilor rigide, pacientul este pus să să-şi
imagineze opusul a ceea ce afirmă, sau consideră a fi adevărat
şi să conştientizeze un anumit eveniment sau relaţie din această
nouă perspectivă. Efortul imaginativ îi poate revela şi aspectele
şi semnificaţiile noi, în raport cu care el se deschide şi
reexperimentează situaţia.
I se propune pacientului să reconsidere o situaţie o relaţie
sau propria imagine negativă, autorespinsă, din perspectiva a
cel puţin 3 calităţi, avantaje sau beneficii, după ce a precizat
toate elementele reprobabile, respinse sau negative a
respectivului obiect, situaţii, relaţii, tc. O astfel de tehnică
solicită pacientului să exprime sentimente pozitive şi negative în
legătură cu o aceeaşi persoană, sau să exprime verbal stări
negative inexplicabile, cum ar fi tensiunea internă, frica, plânsul.
O altă tehnică (Lowen, analiza bioenergetică) : atunci
când relatează pacientului despre o anumită emoţie pozitivă sau
negativă, este rugat s-o localizeze în corp şi să lucreze asupra
ei.
2. Psihoterapia existenţialistă sau
experienţa căutării sensului fiinţei

În concepţia existenţialiştilor nu există boală psihică ci


numai situaţii problematice şi impasuri existenţiale, ceea ce
înseamnă pierderea sensului existenţei ca urmare a scăderii şi
reprimării potenţialului uman.
Nevroza este expresia disperării existenţiale. Anxietatea
teama, panica şi sentimentul de culpabilitate apar datorită unei
subestimări a propriei persoane sau a neacceptării condiţiei
umane, fapt ce duce la o depersonalitate şi apariţie, la “situaţii
limită” ce determină o existenţă umană alienată, absurdă,
izolată şi lipsită de sens.
Anxietatea este considerată a fi pozitivă, deoarece prin
intermediul ei individul conşitentizează faptul că existenţa este
limitată (fragilă) şi de aceea individul este singurul responsabil
de scopul şi direcţia propriei vieţi.
Se consideră că maturizarea reprezintă o precondiţie
esenţială a libertăţii şi realizării de sine, iar sinceritatea şi
umorul sunt condiţii ale creşterii autentice. Rolul hotărâtor în
maturizare revine însă capacităţii de comunicare, pasiunii rostirii
cuvântului, transmiterii mesajelor interumane, socializării prin
cuvânt şi informaţie. Nici un fenomen smuls din comunicare, nu
mai poate fi numit fenomen de adaptare psihologică. {i aceasta
pentru că alături de limbajul conceptual există un limbaj
emoţional, alături de limbajul logic sau ştiinţific există un limbaj
al imaginaţiei poetice “La origine limbajul nu exprimă gânduri şi
idei, ci sentimente şi emoţii” (E. Cassirer, 1994).
Rollo May (1967) consideră că anxietatea poate avea
atăt un rol pozitiv cât şi unul negativ. Anxietatea se consideră a
fi pozitivă atunci când clientul înfruntă situaţiile de viaţă care-l
fac anxios, atunci când se aruncă în luptă pentru a deschide
posibilităţile vieţii. Anxietatea are un rol negativ atunci când
subiectul evită aceste posibilităţi, mulţumindu-se să trăiască
limitat şi resemnat.
În viaţă, subiectul nu se poate conduce după nevroza
existenţială care impune reducerea sau chiar anularea
autonomiei determinând instalarea anxietăţii, lipsa valorii şi a
sensului existenţial. Se urmăreşte nu atât eliminarea anxietăţii
cât transformarea anxietăţii nevrotice în anxietatea normală cât
şi a capacităţii de a trăi în condiţiile acestei anxietăţi normale”
(I. Holdevici şi I. P. Vasilescu, 1993).
Pacientul va învăţa să se confrunte cu propriile reacţii,
sentimentele, temeri şi anxietăţi într-o manieră constructivă.
Existenţialiştii susţin că o persoană poate fi schimbată numai
printr-o viaţă schimbată. Scopul analizei nu este acela de a alina
simptomul sau de a ajuta clientul să se “ajusteze” la societate,
ci de ajuta clientul să să-şi descopere fiinţa să devină deplin
conştient de propria existenţă În felul acesta schimbarea este
văzută ca posibilă, ajută el să ia o atitudine de angajare în viaţă,
în proiecte existenţiale.

3. Anxietatea din perspectiva analizei bioenergetice

Orientarea în viaţă este către plăcere şi departe de


durere. Nu deschidem şi ne îndreptăm spontan către plăcere; ne
contractăm şi ne retragem la fel de spontan din faţa durerii.
Când, în aceeaşi situaţie, există posibilitatea plăcerii şi
ameninţarea durerii, trăim anxietate. Acest tip de situaţii, în
care sunt incluse semnale mixte, sunt cauza anxietăţii de fond
care însoţeşte orice tulburare nevrotică sau psihotică. Ele apar
în copilărie, în relaţia părinte – copil. Atâta timp cât oferă hrană,
contact de stimulare senzorială, părinţii sunt o sursă de plăcere.
Foarte curând însă ei încep să fie asociaţi şi posibilităţii durerii
semnalul mixt generează anxietate, iar apărarile se dezvoltă.
Ele reduc anxietatea, dar concomitent reduc viaţa şi vitalitatea
organismului.
Însă aparările nu blochează, în totalitate impulsurile către
obţinerea plăcerii. Dacă s-ar întâmpla astfel, aceasta ar
conduce, în cele din urmă, la moartea persoanei. Într-o analiză
dusă la extrem, moartea reprezintă apărarea totală, completă
împotriva anxietăţii. şi în măsura în care orice apărare
reprezintă o limitare a vieţii, o putem considera ca pe o moarte
parţială.

Schema generală care explică problemele personalităţii:


privare – căutarea plăcerii – frustrare
anxietate – mecanism de apărare – pedeapsă
Pentru a alege un caz individual, sunt importanţi trei
factori:
a) timpul : cu cât anxietatea a apărut mai timpuriu, cu
atât apărările sunt restructurate la un nivel mai profund;
b) situaţia care a produs anxietate;
c) mecanismul de apărare mobilizate pentru a-i face faţă.
Funcţie de modul în care se adaptează la lume,
personalitatea poate oscila între două extreme: persoanele care
se apără pe sine şi persoanele care se exprimă pe sine. Le-am
mai putea denumi şi persoane care stagnează şi persoane care
cresc. Primele se raportează defensiv la lume, cealaltă expresiv
şi creator.
Persoana defensivă este caracterizată prin prezenţa
mecanismelor de apărare. Cum acestea pot fi de mai multe
tipuri şi persoana defensivă poate îmbrăca mai multe forme (5),
cunoscute sub denumirea de forme caracteriale: schizoidă,
orală, psihopată, masochistă, rigidă. Rolul mecanismului de
apărare este de a proteja inima împotriva anxietăţii. O astfel de
persoană va ridica o mulţime de baricade în calea anxietăţii şi
nu va permite ca inima sa să fie uşor atinsă (zona instinctelor).
În acelaşi timp, ea nu va răspunde lumii din inimă. Defensele
trebuie înţelese ca un proces evolutiv, la nivele diferite ele luând
forme diferite, aşa cum se poate observa în schema de mai jos:
Criteriul inimă : ceea ce trebuie apărat : a iubi şi a fi
iubit
Nivelul emoţional : sentimente suprimate de teamă,
panică, durere, tristeţe, furie, disperare.
Nivelul muscular : tensiuni musculare cronice, care
împiedică sentimentele reprimate să ajungă la nivelul Eului
(constient).
Nivelul eului : negarea, proiecţia, raţiona;izarea,
blamearea, neâncrederea.
Terapia bioenergetică
Orice persoană nevrotică, trăieşte într-o măsură mai mare
sau mai mică, în afara lumii, prin urmare, unul din scopurile
terapiei va fi amplificarea contactului cu lumea persaona trebuie
să stabilească ma itntâi un bun cantact cu sine. Cim zona de
contact cu lumea a oricărei fiinţe este scopul, relaţia cu el
devine esenţială.
Majoritatea exerciţiilor bioenergetice au drept scop
înlăturarea sau reducerea blocajelor ce împiedică asimilarea
experienţei. Atâta timp cât energia individului este fie blocată în
trecutul său infantil, fie orientată către un viitor compensator,
populat cu scopuri nerealiste, el va rămâne suspendat, în afara
prezentului şi a realităţii. Analiza bioenergetică urmăreşte să
elibereze această energie, şi făcând-o disponibilă pentru “acum
şi aici”, să redeclanşeze procesul creşterii.
Analistul bioenergetician lucrează simultan la două
nivele : nivelul energetic (lucrul cu corpul) şi nivel verbal (munca
analitică).
a) Lucrul cu corpul are drept scop restabilirea balanţei
energetice, adică a echilibrului dintre încărcare şi descărcare.
Încărcarea cu energie se obţine, în principal, prin tehnici cu
exerciţii care provoacă o respiraţie completă şi profundă de
cantitate de oxigen din corp crescănd nivelul energetic creşte.
Descărcarea energiei presupune înlăturarea blocajelor
exprimate sub forma tensiunilor musculare cronice, emoţiilor
reprimate, de obicei prin strigăt sau plâns, se alătură în mod
natural.
b) Secvenţa analitică constă în ascultarea istoriei
pacientului: “citirea” ei aşa cum este întimpărită la nivelul
corpului.
4 Psihoterapia rogersiană centrată pe persoană

Comportamentul nostru este determinat de conjugarea a


doi factori : tendinţa la actualizare şi noţiunea Eului. Prima
reprezentare a factorului dinamic, a doua factorul reglator, una
furnizează energia, cealaltă direcţia.
Actualizarea Eului succesul şi eficacitatea lui nu depind
deloc de situaţia “reală”, “obiectivă”, ci de situaţia aşa cum o
percepe subiectul. Ori subiectul percepe situaţia în funcţie de
noţiunea Eului său; ceea ce se raportează la Eu are tendinţe să
fie perceput în relief şi este succeptibil de a fi modificat în
funcţie de dorinţele, neliniştile subiectului ceea ce nu se
raportează la Eu are tendinţe de a fi perceput mai vag sau să fie
total neglijat.
Dacă există congruenţe între “percepţii” şi “realitate”, în
ceea ce priveşte noţiunea “Eului”, acţiunea tendinţei
actualizante va fi adecvat condusă de noţiunea “Eului”, acţiunea
tendinţei actualizante va fi adecvat condusă de noţiunea Eului
şi individul va avea toate
şansele pentru a-şi atinge scopurile pe care şi le propune de
asemenea comportamentul său va avea tendinţa de a asigura
menţinerea şi îmbogăţirea Eului. În caz negativ, adică acolo
unde îmbogăţirea Eului comportă lacune şi erori, tendinţa
actualizantă va fi prost luminată, ea îşi va propune scopuri greu
de atins dacă nu irealizabile, şi orice alt lucru fiind la fel va
ajunge la eşec, cu toate frustrările care rezultă şI care împiedică
bună funcţionare.
Pentru ca noţiunea Eului să fie realistă ea trebuie să fie
fundamentată pe experienţa autentică a subiectului, adică pe
ceea ce simte în mod real. Astfel spus, subiectul este psihic liber
când nu se simte pentru a păstra fie afecţiunea sau stima
celorlalţi care joacă un rol important în “economia” sa internă,
fie stimă de sine.
Când liberteatea experienţială a subiectului e ameninţată,
acestuia nu-i este permis să simtă sentimentele pe care le simte
pentru a păstra fie afecţiunea sau stima celorlalţi care joacă un
rol important în viaţa sa. Neliniştea e cauzată de exteriorizarea,
apoi existenţa sentimentelor sale. Procedeul dovedindu-se
“fecund”, adică reprimând condiţiile conservării şi ridicării
moralului Eului, tinde să-l adopte ca mod de viaţă. Totuşi o parte
a experienţei sale trăite reale scăpând cunoaşterii sale, controlul
comportamentului său îi scapă în aceiaşi măsură. Din acel
moment se produc dezamăgiri şi decepţii şi subiectul devine
confuz, dezorientat, pe scurt, nevrotic. Deci această alienare a
subiectului în raport cu experienţa trăită ste chiar ceea ce
constituie personalitatea nevrotică.
Scopul terapiei rogersiene este să-l ajute pe pacient să-şi
înţeleagă pe deplin sentimentele, gândurile şi dorinţele, fără a
trebui să recurgă la manevre defensive, va fi corespondenţă
între experienţa sa reală, trăită şi percepţiile sale. Experienţele
negative de ostilitate, de inferioritate, de frică, vor fi
reprezentate în conştiinţă, la fel de uşor şi fidel ca experienţele
pozitive de securitate, succes, afecţiune. Dacă există
corespondenţă strânsă între experienţă şi percepţie, nu va
rezulta decât faptul că, prin comportament va fi adecvat
condus, căci este percepţia, mai ales percepţia Eului, ceea ce
determină direcţia acestuia (atenţie “adecvat” şi nu “perfect”).
Tehnicile propuse de Rogers sunt:
1) Clasificarea sentimentelor clientului : se face prin
reflecţie, meditaţie şi afirmaţie. Accentul este pus pe
sentimemntele prezente.
2) Reformularea conţinutului afirmatiilor clientului se
folosesc alte cuvinte decât cele ale clientului pentru a revărsa
mai multă lumină asupra problemelor cu care acesta se
confruntă, pentru a elimina confuziile.
3) Acceptarea necondiţionată, sintetic redată, presupune
comunicare empatică autentică, acceptare pozitivă verbală, şi
non verbală (mimică şi pantomimică de tip compresiv) .

5.Hipnoterapia.Viziune conceptuală

Din perspectiva hipnoterapiei simptomul (inclusiv şI


anxietatea) se manifestă ca o reacţie de apărare a Eului
pacientului împotriva unor conflicte mai profunde sau mai
superficiale. Diverse simptome sunt mesaje ale organismului
prin care acesta comunică faptul că nu este în regulă cu el,
conflicte care îşi găsesc calea de exprimare în sistemul gastro -
intestinal produc simboluri de tipul:
“mi se pune un nod în gând”
“acesta îmi face rău”
“nu mai pot să înghit situaţia aceasta”
O mare cantitate de agresivitate sau frustrare care nu
este exprimată verbal, poate să se manifeste sub forma unor
simtome. Astfel, de pildă, insomnia poate ascunde o teamă
inconştientă de moarte, iar în cazul colitelor ulceroase
psihomaticienii spun că pacientul “se rode pe dinăuntru” din
cauza eforturilor pe care le face de a scăpa de problema sa.
Conflictele mai superficiale pot fi abordate prin simpla
terapie centrată pe simtom, în cazul conflictelor mai severe este
absolut necesară terapia de profunzime care se referă la
combinarea tehnicii de hipnoză cu unele metode specifice
psihoanalizei. Ea se numeşte hipnoanaliză.
Demersul terapeutic
Hipnoterapia reprezintă tratamentul psihoterapeutic
realizat cu ajutorul hipnozei. Hipnoza e o terapie centrată pe
simptom
şi se înscrie printre psihoterapiile de profunzime “care prin
sugestii verbale precum şi imaginile sugerate îşi propune să
restructureze personalitatea subiectului şi modificări durabile în
psihicul acestuia urmărind astfel eliminarea unor probleme
psihice.
Specialiştii au demonstrat că, pentru simpla eliminare de
simptom nu este neapărat necesară o transă profundă ,
obiectivele pe care şi le propune terapeutul putând fi atinse şi
printr-o relare sau transă medie.
Un avantaj important al hipnozei îl reprezintă faptul că
această metodă se poate combina cu succes şi cu alte tehnici
de psihoterapie scurtă, abordarea pacientului putându-se realiza
din unghiuri diferite, ceea ce creşte şansa de vindecare a
acestuia.
Factorii hipnozei sunt : sugestia, sugestibilitatea,
hipnotizabilitatea, vizualizarea şi imageria mentală.
Prin hipnoză se induc sugestii directe, vizănd dispariţia
simtomului. Sugestibilitatea este reacţia faţă de sugestie şi
intensitatea acestei reacţii. Hipnotizabilitatea reprezintă
aptitudinea unui subiect de a atinge un anumit nivel al stării
hipnotice.
Hipnoterapia acordă un rol deosebit tehnicilor de
vizualizare şi imagerie mintală, mai ales în primele faze ale
tratamentului, atunci când se cere pacientului să-şi reprezinte
propria tulburare , pentru a se putea trece ulterior la
constituirea sugestiilor terapeutice. O astfel de tehnică este
tehnica de desensibilizare. Aflat în stare de transă hipnotică,
subiectul este instruit să repete mental o anumită situaţie, de
regulă anxioasă, imaginându-şI că îi va face faţă cu bine, fiind
calm şi controlat.
De exemplu, unei paciente cu trac la examen i se sugera
că se află în ziua examenului , că intră în sală şi se aşează în
bancă fiind calmă, relaxată stăpână pe situaţie. În continuare i
se cere să-şi imagineze că în momentul în care primeşte
subiectele e cuprinsă de un fel de inspiraţie care o ajută să - şi
amintească precis pe cele invăţate.
Tehnica hipnotică este atât de adaptabilă şi flexibilă încât
ea serveşte adesea la facilitarea intervenţiilor altor tehnici
crescându-le în acest mod capacităţile curative. De asemenea
ea se foloseşte cu succes la faza de investigare a conflictelor,
precum şi în stadiul terminal, atunci când se administrează
sugestiile generale de întărire a Eu-lui.
Aplicarea hipnoterapiei presupune :
- Explicarea în ce constă terapia, spunându-i-se
pacientului că tratamentul va fi gratulat, iar succesele se vor
instala treptat.
- Realizarea exerciţiilor de relaxare (exemplu autogen
Schultz, Iacobson).
- Aplicarea testelor pentru măsurarea gradului de
succesibilitate hipnotică (testul încleştării degetelor şI al
catalepsei pleoapelor).
- Inducerea în starea de transă (tehnica bazată pe
numărare asociată cu o tehnică de imagerie vizuală - coborârea
scării ş.a).
- Administrarea sugestiilor ţintite . Aplicarea lor în mod
repetat.
- Aplicarea metodelor întăririi Eu-lui (exemplu metoda lui
Harţland), ce presupun sugestii menite să ducă la creşterea
încrederii în sine, precum şi la reducerea anxietăţii.
- Evaluarea proceselor : practicarea independentă a
tehnicii de relaxare, stăpânirea simtomului.
Hipnoanaliza are două etape principale (Hartland, 1975)
1. Analitică : se referă la descoperirea de către pacient a
conflictelor inconştiente care sunt generatoare de boală.
2. Sintetică : prin intermediul “insightului” şi reducării,
pacientul este ajutat săşi elaboreze noi deprinderi de gândire şI
noi modele de comportament şi în consecinţă, să-şi
reconstruiască încrederea în sine, în capacitatea sa de
autocontrol şI de a face faţă existenţei aşa cum este ea.
Principalele tehnici ale hipnoanalizei.
1. Tehnica asociaţiei libere.
2. Inducerea visului. Pacientul este instruit să viseze în
timpul şedinţei hipnotice. Visul este interpretat din
perspectiva analitică.
3. Tehnica scrisului automat. Se plasează un creion în
mâna pacientului aflat în transă.
4. Desenul hipnotic
5. Terapia prin joc. Pacientul aflat în hipnoză se joacă cu
materialele puse la dispoziţie.
6. Terapia dramatică. Pacientul este instruit să
reproducă în stare de hipnoză incidentele dramatice din
cursul existenţei sale ca şi cum le-ar trăi din nou.
Tehnica este deosebit de utilă mai ales pentru
exprimarea deschisă a agresivităţii şi a ostilităţii.
7. Regresia de vârstă
8. Tehnica privirii în bila de cristal. Pacientului i se
sugerează că vede bila de cristal trecutul său,
conflictele sale, situaţii psihomatizante. Scenele pot fi
modificate şi reţinute în formă schimbată.
9. Tehnica tensiunii experimentale – inducerea unui
conflict experimental.
10. Tehnica teatrului
11. Tehnica mozaicului.

6. Analiza tranzacţională

Analiza tranzacţională propune modelul care consideră că


în fiecare individ coexistă trei stadii ale eului (active, dinamice şi
observabile): de părinte, de adult, de copil. fiecare stare
“operează” atât la nivel individual cât şi interpersonal,
manifestându-se în maniera de a simţi, gândi şi acţiona la un
moment dat.
- Stadiul Eului copil : reprezintă o stare regresivă a
eului, un psihic arhaic. Uneori este intuitiv creativ şi spontan,
alteori rebel sau neconformist, alteori dependent şi comformist.
- Stadiul Eului Părinte : gândeşte, simte şi se compară
în maniera propriilor părinţi sau alte figuri parentale preluate în
timpul copilăriei. Conţine norme, morală, atitudini şi credinţe
moştenite.
Stadiile coexistă într-o manieră latentă şi întreţin un dialog
dinamic şi continuu în interiorul nostru funcţionând dependent
unul de altul. O schimbare într-o anumită stare a eului va
antrena modificări şi în celelalte stări. De exemplu, un anxios va
avea copilul dezvoltat diminuând sau contaminând stadiul de
părinte şi adult. Se va manifesta imatur, isteric.

P P

A A

C C

Stadiile eului Contaminarea de


sunt distincte c@tre copil a
}i separate celorlalte studii
(Persoana
normal@)

PC PE A CL CA

Egograma unui anxios (hipercriticist, singuratic,


imatur)

2) Comunicarea şi scenariile de viaţă


Fiecare persoană se încadrează într-un anumit scenariu
esenţial de pe poziţia căruia comunică şi se relaţionează cu
celelalte persoane. A Harris (1967) distinge patru scenarii
existenţiale cuprinse în manifestările comportamental –
relaţionale.
Eu sunt O.K. – tu eşti O.K. : relevă o biografie (mentalitate)
de câştigător
Eu sunt O.K. – tu nu eşti O.K. : persoana se raportează la
lume cu frustraţie, furie. Blamează şi nu are încredere în
oameni. Este o poziţie “paranoidă”.
Eu nu sunt O.K. – tu eşti O.K. : reprezintă un scenariu de
viaţă “depresiv”. Această Persoană sunt cuprinse de teamă,
vinovăţie depresie, inadaptabilitate, manifestă comportament
defensiv, neputincios.
Eu nu sunt O.K. – tu nu eşti O.K. : exprimă inutilitate,
zădărnicie. Manifestă lipsă de speranţă. Este specific persoane
psihotice.
Individul anxios experimentează scenariul de viaţă “Eu nu
sunt O.K. - tu nu eşti O.K”.
Idealul terapiei este obţinerea unui scenariu existenţial
normal.

3) Planul de viaţă sau matricea biografică


Planul de viaţă este originat în copilărie, întărit de către
figurile parentale, justificat prin evenimentele ulterioare şi
culminănd cu o alternativă de schimbare. Cuprinde diferiţi
protagonişti : eroi şi eroine, călăi şi victime persecutori şi
salvatori. Poate fi comic, tragic, fascinant, plictisitor, banal sau
glorios. Nu de puţine ori, aceste planuri pot fi ratate, schimbate
sau îmbunătăţite.
Potrivit acestei viziuni, viaţa este văzută ca fiind rezultatul
interacţiunii dintre ereditate, evenimente exterioare, plan de
viaţă şi decizii independente.
4) Tranzacţii – reprezintă legătura stimul răspuns dintre 2
stări ale Eului aparţinând la două persoane diferite. Ele pot fi
pozitive sau negative; complementare, încrucişate sau
ulterioare.
Trenzacţii pozitive (de încredere, afecţiune, valorizare,
apreciere) determină continuarea comunicării. Tranzacţia
negativă (de dominare, umilire, ridiculizare) stopează sau
alterează comunicarea. Tranzacţii complementare : răapunsul
vine de la acelaşi stadiu al Eului căruia i-a fost adresat stimululu
şi se întoarce spre acelaşi stadiu al Eului care a trimis stimulul
respectiv.

P P
s
A A
r
C C

Tranzacţii încrucişate : răspunsul nu mai revine de la


aceeaşi stare şi este destinat unei anumite stări a Eului alta
decât cea care a trimis stimulul.

P P P P

A A A A

C C C C
Tranzacţiile ulterioare se desfăşoară pe două planuri. Pe
unul explicit, manifest, conştient şi pe altul psihologic, ascuns,
subânţeles (mimică, gest ş.a).
5) Jocurile psihologice
Sunt trucuri, mecanisme defensive, strategii demodate
care confirmă scenariu de viaţă în care funcţionează individul
respetiv. Fiecare individ are la dispoziţie un repertoriu de jocuri
la care apelează circumstanţial, în funcţie de rolurile care i se
oferă pe scena vieţii. De regulă, jocurile sunt învăţate în
copilăria timpurie, când s-a apelat la diferite strategii pentru a
obţine recunoaşterea şi valorizarea.
Se joacă fără înştiinţarea Eu-lui Adult, datorită
repetitivităţii, lasă un sentiment de împlinire.
Fără să vrea îl provoacă pe partener să comunice la nivel
psihologic codificat, ceea ce crează o senzaţie de confuzie “de
surpriză”
Specialiştii în analiza tranzacţională consideră că indivizii,
dacă întodeauna unul din următoarele trei roluri biografice:
Rolul de persecutor “sunt mai bun decât tine, îmi eşti
inferior”
Defavorizarea, desconsideră celelalte persoane
Rolul de salvator “{tiu de mai mult decât tine, îmi eşti
inferior ”
Caută să ofere sprijin.
Rolul de victimă “sunt fără ajutor”, “Nu sunt O.K.”
Se simte înfrânt. Anxiosul, de regulă, preia acest rol.
Aceste roluri sunt strategii de a “smulge” valorizarea din
partea celorlalţi. În timpul vieţii victima va căuta tot timpul un
persecutor care să o învingă şi căruia să-i slujească. În acelaşi
timp va căuta şi un salvator care să o ajute şi să-i confirme
neputinţa.
Scopuri şi strategii terapeutice
 Evaluarea şi schimbarea scenariilor de viaţă prin
dezvoltarea şi implementarea unor decizii personale. Practic se
rescrie scenariu de viaţă. De obicei se foloseşte tehnica
regresiei de vârstă.
 Realizarea unor tranzacţii autentice prin
conşitentizarea, înţelegerea şi interpretarea jocurilor
psihologice. Se examinează seturile comportamentale, afective
şi cognitive (tehnica jocurilor ca rol).
 Identificarea stadiilor Eului şi recunoaşterea
influenţelor acestora în timpul interacţiunilor social (tranzitorii).
Învăţarea obţinerii autonomiei personale şi poziţionarea pe un
scenariu de învingător.
 Echilibrarea egogramelor prin transfer energetic între
stadiile Eului. Dinamica energetică să fie controlată şi dirijată
conştient.

7. Din perspectiva terapiei realitate

Acest gen de terapie consideră că nevoia psihică


transcedentă tuturor comunităţilor şi religiilor este nevoia de
identitate de individualitate care se dobândeşte prin
interelaţionarea social–umană şi se reflectă în sistemul axiologic
şi religios, în statusul socio–economic şi în filozofia de viaţă.
Orice fiinţă umană are nevoie de libertate respect aprecieri
pozitive sau negative, de a i se rosti numele şi de a fi recunoscut
ca om. Cristalizarea şi consolidarea identităţii personale precede
performanţa.
Primul pas pentru schimbare este depistarea unui
comportament, autentic, cinstit corect. Acceptăm realitatea aşa
cum este ea pentru că nu putem să o schimbăm în sensul
rescrierii istoriei personale. Dar în general, suntem autonomi şi
responsabili pentru prezent şi viitor.
Omul fără identitate, “fără nume” este anxios, depresiv,
nesadisfăcut şi neâmplinit. Subiecţii cu identitate se simt iubiţi,
acceptaţi, sunt sadisfăcuţi, deţin speranţe şi bucurie.
- Suferinţa noastră se datorează unei incongruenţe între
ceea ce facem, iar peste Golgota noastră proprie se aşterne
izolarea, întunericul, anxietatea de relaţie socială, plictiseala,
insadisfacţia, urătul şi neputinţa.
Regula de bază a vieţii nu este alta decât transparenţa.
Terapia realitate se opune tuturor raţionalizărilor, scuzelor
sau explicaţiilor distorsiunilor, urmărind sensul şi logistica vieţii.
Metode şi tehnici terapeutice
Umorul – dezvoltă abilitatea de a vorbi liber şi a râde de
propriile greşeli şi erori. Râsul şi umorul reprezintă bucurie,
fericire şi bună dispoziţie.
Strategii
Pozitivitate : discutarea şi întărirea planurilor ce pot
determina comportamente pozitive.
Controlul percepţiilor : meditaţie.
Confruntarea.
Planuri şi contracte.
Rezolvarea conflictelor.

8.Terapia cognitivă
Cuvântul cogniţie este folosit în general în psihologie
pentru a desemna orice reprezentare mentală şi subiectivă a
realităţii obiective (lumea exterioară, pe noi înşine, viitorul
nostru, pe ceilalţi etc.) Terapia cognitivă pleacă de la ipoteza
potrivit căreia, majoritatea trăirilor noastre negative sunt
generate sau amplificate de o atitudine nerealistă, de o
percepţie distorsionată a informaţiilor care ne parvin,
accentuându-le caracterul negativ, şi care sunt întreţiunute de
un monolog interior nepotrivit.
Terapia cognitivă este un demers firesc, ce permite
subiectului să conştientizeze acest mecanism şi să-şi schimbe
starea sufletească.
În situaţia dificilă unii se fac aproape instantaneu, altora le
ia ceva mai mult timp, pe când alţii par să se cufunde într-o
melancolie care alternează considerabil cursul normal al
existenţei lor. În principal, e vorba de discursul interior pe care
şi-l ţin referitor la aceeaşi experienţă. Acesta e motivul pentru
care oamenii reacţionează atât de diferit.
Terapia cognitivă este foarte eficientă în tratarea fobiilor
sociale.
Fobia socială (cum ar fi teamă de a fi evaluat negativ,
criticat sau de a fi respins) în interpretarea cognitiviştilor este
dobândită prin condiţionare. Ea se instalează de regulă gradat,
ca rezultat al repetări unor experienţe mai mult sau mai puţin
nxiogene, sau prin învăţarea socială. Uneori acestă condiţionare
se fixează în perioada de stres puternic sau în stări de
supraactivare, când reacţiile caracterizate prin teamă se învaţă
cu uşurinţă.
După Marks (1969) “prezenţa şi natura factorilor
precipitatori nu au legătură directă cu tulburărea fobică”. Ea
este rezultatul interpretării situaţiei percepute ca periculoasă.
Fobia reprezintă o frică o frică disproporţionată faţă de
sursa care o produce, iar reacţiile, cum ar fi grija exagerată sau
reacţia de evitare sunt inadecvate. Reacţiile menţin problema
pentru că sporesc starea afectivă negativă iniţială şi chiar mai
mult, produc noi simptome, cum ar fi anxietatea anticipatorie,
apare tensiunea unui pericol şi frustrarea. Este vorba aici despre
cercul vicios din care nu poate ieşi pacientul.

“Cercul vicios” al anxietăţii de tip fobic.

Stimul

Criza de panic@
spontan@

Comportament Senza]ii
ele corporal

Cogni]ii
concomitente

Evitarea menţine anxietatea pentru că subiectul nu mai


învaţă că obiectul sau situaţia care îl sperie nu sunt periculoase
deloc sau nu sunt atât de periculoase pe cât îşi închipuie. Aceşti
factori importanţi care întăresc simptomele sunt gândurile
negative în legătură cu menţinerea anxietăţii sau în legătură cu
anticiparea consecinţelor confruntării cu situaţia fobică.
Pentru succesul tratamentului este necesară identificarea
exactă a acestor factori (condiţii) care menţin simptomul.
Modul lui A.T. Beck, părintele fondator al termenului
cognitiv este unul elaborat, în care se disting trei nuveluri parţial
suprapuse pe reprezentările realităţile. Gândurile automate
corespund nivelului celui mai superficial (celmai trector). Ele
sunt reflectarea proceselor cognitive mai durabile, pe care le
putem asimila cu raţionamente (nivelul cognitiv 2). Aceste
raţionamente depind de structuri fundamentale cum sunt
postulatele, valorile şi credinţele noastre (nivelul 3).
Munca de punere în evidenţă apoi de reformarea modului
de percepţie şi de gândire se face gradat, de la nivelul cel mai
superficial, la nivelul cel mai profund. Modificarea valorilor şi
cerinţelor morbide ale unui subiect dezichilibrat produce
ameliorări durabile ale sentimentului şi comportamentului său.
Reformarea gândurilor disfuncţionale se însoţeşte şi de de un
program de reeducare comportamentală.
Deformările de raţionament
Tulburările sunt provocate de un limbaj interior nerealist şi
descurajant. Există stereotipuri de distorsiuni ale
raţionamentului, capcanele în care cad persoanele vulnerabile
psihic – cronic sau temporar. Iată principalele ei manifestări.
1.Radicalizarea : a vedea totul fie în negru, fie în alb.
2.Suprageneralizarea : a dramatiza o dificultate
obişnuită, generalizând-o în mod excesiv, folosind adverbe ca
“totdeauna” şi “niciodată”.
3.Deformarea selectivă : a nu reţine decât partea
negativă a lucrurilor, a minimaliza ceea ce e pozitiv, amplificând
ceea ce e negativ.
4.Autoaprecierea : a crede că toate calităţile noastre,
atuurile şi succesele noastre n-au nici o valoare şi nu servesc la
nimic.
5.Inferenţa:
- a citi gândurile altora;
- a ghici viitorul;
- a face declaraţii pripite.
6.Emotivitatea : a en proiecta stările sufleteşti asupra
realităţii.
7.Prezenţa lui “ar trebui” : a socoti că lumea, viaţa
“trebuie”
8.Etichetarea : a identifica persoana cu acţiunile şi
componentelor lor.
9.Personalizarea : a pune întreaga răspunde pentru o
problemă în circa şi acelaşi persoane.
Deformări cognitive legate de anxietate, de panică şi de
nervozitate:
- a ghici viitorul : “O să ieşim”.
- a face deducţii pripite: “Oamenii m-ar dispreţui dacă ar
şti că sunt neliniştită, nervoasă”.
- “ar trebui” : ”Nu trebuie să intru în panică. Nu e normal”
- emotivitatea : “Simt că voi avea un accident”
- deformarea selectivă : “Faptul că nu-i plac lui M, îmi
strică seara”.
Starea de indispoziţie se permanentizează atunci cînd au
loc:
Reacţii exagerate la persoanele deosebit de sensibile.
Resemnarea. Individul va resemna anxietatea ca o a
doua natură, fără a căuta să remedieze cauzele care le provoacă
pe care ar fi dorit să le să o atace cu tărie.
Aberaţiile judecătoreşti. Prezenţa regulată a unor
deformări de raţionament.
Problemele de exprimare. A nu sţi când şi cum să-ţi
exprimi sentimentele, a le exprima mereu de teamă că ele să nu
vă trădeze.
A se da cu capul de pereţi. Lucrurile scapă de sub
control şi depăşeşte capacitatea individului.
Idealismul. Încăpăţânarea în vizarea obiectivelor
nerealiste şi irealizabile, ambiţia de creştere şi evoluţie.
Disperarea,
Pierderea de viteză. Pierderea încrederii în sine,
pierderea gustului pentru plăcerile vieţii.
Principalele scheme disfuncţionale
Există idei preconcepute dar bine înrădăcinate, irealiste şi
iraţionale dar care primesc adeziunea unui număr mare de
oameni. Dr. Ellis a găsit zece din ele:
1.Trebuie să obţin aprobarea sau dragostea tuturor
oamenilor care contează pentru mine.
2.Trebuie să demonstrez că sunt competent şi apt de
reuşită cel puţin într-un anumit domeniu.
3 Unele persoane sunt răutăcioase. Ele ar trebui să fie
condamnate şi pedepsite pentru răutatea lor.
4. Dacă lucrurile nu merg cum vreau eu, totul devine
insuportabil, îngrozitor şi catastrofal.
5. Dispoziţiile mele sunt rezultatul factorilor externi şi nu
am capacitatea să le schimb.
6. Trebuie să fiu mai precaut în legătură cu tot ce este,
pare sau poate deveni priculos sau neliniştitor..
7. E mai uşor să evit dificultăţile şi să-mi abandonez
răspunderile, decât să le fac faţă.
8. Sunt cu totul tributar trecutului meu, în ceea ce priveşte
sentimentele şi comportamentele mele naturale.
9.Ar trebui, totuşi, să pot schimba lucrurile care îmi
displac.
10. Fericirea poate fi atinsă şi fără să te străduieşti prea
mult
Abordarea deformărilor prezente în schemele cognitive
mai profunde, precum postulatele. Valorile, credinţele pentru a
le îndepărta sau pentru a modifica “propria hartă a lumii”
presupune dezvoltarea treptată a unui sistem de valori mai
sănătos şi mai apt să ne aducă bucuria şi fericirea la care
aspirăm. Pentru aceasta condiţia principală este acţiunea,
aplicarea, confruntarea directă cu situaţia. Doar prin acţiuni ne
angajăm personal pe deplin, şi dezvoltăndu-le dorinţele şi
intenţiile.
Fazele pe care le rostim în sinea noastră, cel mai adesea
pentru a amâna executarea unei sarcini:
1.N-am chef de asta acum. Nu trebuie aşteptat să avem
o motivaţie pentru a acţiona, ci dacă am hotărât ceva s-o facem
îndată ce se poate, iar impresiile negative de la început se vor
estompa.
2. Am impresia că o să fie greu şi neplăcut. Foarte
puţine lucruri se obţin fără effort, fără trudă şi fără frustrare.
Unii se pleoştesc încă de la prima dificultate, din cauza unui
nivel prea slab de rezistenţă la frustrare şi rezistenţă la frustrare
şi eşec - el s-a lăsat înfrânt. Pe când câştigătorii sunt gata să ia
în piept orice provocare, inclusiv pe aceea de a suferi înfrângeri
repetate.
3 Teama de eşec. Prefer să nu fac nimic, decât să risc
să eşuez. Ei se tem de ceea ce întreprind pentru a fi acceptat
în societate. Eşecul este pentru ei sinonim respingerea şi
singurătatea, ei trebuie să reuşeşti.
4. Prefer să nu fac nimic decât să risc să fac ceva
imperfect
5. Oricum nu mi-ar aduce nimic bun.
6. Trebuie neapărat să mă pun pe treabă. Cu cât
spunem că “trebuie” să facem un anumit lucru, care nu ne
entuziasmează, cu atât avem tendinţa să-l amânăm pe mai
tărziu.
7. N-am să mă las călcat pe bătătură. Protestul prin
“nu” la ceva ce nu ne place.
8. “Repunerea în discuţie.”
Există strategii care permit depăşirea timidităţii, anxietăţii
sociale. Depăşind aceste neajunsuri individuale recăpătate o
doză de libertate foarte importantă pentru echilibru şi
vitalitatea.
1. A fi cu inima deschisă. A împărtăşi sincer
sentimentele cu alţii este cel mai bun mod de a depăşi temerile
sociale pe care le are individul. A disimula sentimentele
negative e o atitudine care întreţine tensiunileexistente în
relaţiile dintre oameni, şi care determină ca individul să simtă
respins, altfel decât ceilalţi şi inadaptat (când de fapt căuta
exact inversul, prin refulare). Dar a fi sinceri şi deschişi cu alţii
înseamnă o relaţie profundă şi satisfăcătoare.
2. Cel mai bun antidot împotriva anxietăţii sociale constă
în înfruntarea situaţiei temute şi nu în evitarea ei, o tehnică pe
care o numim "expunerea gradată”. Metoda interpretării unui
rol, permite organizarea cu un prieten sau în cabinetul unui
terapeut un fel de scenariu, pretinzând ceea ce se poate
întâmpla mai înfricoşător cu individul în realitate. E vorba, deci,
despre o pregătire pentru o adevărată expunere care s-ar putea
substitui acesteia din urmă, şi care prezintă următoarele
avanaje:
1. Pacientul nu se va teme că va fi ridicularizat umilit sau
rănit din cauza scenei, deoarece este vorba de un joc cu un
prieten binevoitor, ce inspiră încrederea pe care nimeni
altcineva n-o poate arăta.
2. Va putea monta scenariu cel mai înspăimântător care
există, adică cel care corespunde situaţiei celei mai catastrofale
pe care şi-o poate imagina şi deci, se va pregăti să suporte
situaţii care în viaţa reală au puţine şanse să fie atât de
evidente.
3. Sfidarea neliniştilor. Expunerea în faţa obiectului
spaimei este o metodă fundamentală pe principiul că, intrând
deliberat în contact cu ea, fără a o combate şi fără a fugi de ea,
acesta cu siguranţă o va reduce.
Jurnalul stărilor mele sufleteşti
1) Împrejurările indispoziţiilor mele: ……………………………
…………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………..
2) Sentimentele mele negative. Exemplu: tristeţe,
anxietate, furie etc şi intensitatea lor pe o scară între 1 (minim)
şi 100 (maxim).
mă mi-e
anxios ruşinat
simt: teamă
intensit
70Î 60Î 60Î
ate

(3) Gândurile
mele automate
cotate de la 1 (4) Deformările Alternativele
la 100 după prezente raţionale
creditul pe care
şi-l acordă
1
2
..

Pacientului i se cere sub formă de exerciţiu să-şi


imagineze situaţii provocative sau să joace vre-un rol, astfel
terapeutul va afla ce gânduri îi trec prin cap, care-i sunt
temerile, cum ar completa el coloana a treia.
O trăsătură comună tuturor celor care suferă de anxietate
socială, anume credinţa complet eronată că o persoană
“normală” şi echilibrată trebuie să acţioneze totdeauna cu
dezinvoltură, cu uşurinţă, cu precizie, să nu facă niciodată
greşeli sau să se încurce. Orice abatere în raport cu această
normă este considerată dramatică şi umilitoare, putând genera
o reacţie de respingere din partea celorlalţi. Numai perspectiva
unei asemenea eventualităţi îi îngheaţă pe fobicii şi îi determină
să facă totul pentru a rezolva situaţiile în care acestea s-ar
putea produce. Este un raţionament care rezultă în general din
una din schemele următoare:
- sunt nedemn şi inferior celorlalţi;
- trebuie să mă dovedesc excepţional sau chiar perfect
pentru a fi acceptat.
O generalizare abuzivă (“toată lumea ei”) este frecventă
el se simte singur, cu incertitudinile şi neliniştele lui, în timp ce
restul lumii funcţionează fără probleme, ca o maşină bine unsă.
Pare incapabil să conceapă că societatea e alcătuită din indivizi
obişnuiţi, fiecare cu slăbiciunile, fragilitatea şi dificultăţile sale
personale.
Vine să adauge şi să mărească anxietatea,
autocondamnarea cu privire la neliniştea resimţită, un sentiment
de vinovăţie: e vorba de sindromul “ar trebui”, “n-ar trebui”.
Aceste revendicări trădează adeziunea la un perfecţionism
emoţional latent, care exclude, în mod arbitrar, posibilitatea
oricărei forme de anxietate la o persoană echilibrată.
Sfidarea ridicolului. Este o metodă foarte eficace de
desensibilizare prin expunere rezervată celor cărora nu le
lipseşte îndrăzneala. Ea constă în sfidarea lucrurilor de către
individul care se teme. Dacă îi este teamă să fie remarcat – să
se arate în public; dacă îi e teamă să râdă de el – să-l facă
înadins pe măscăriciul. Toate acestea trebuie practicate, în
general, în locurile publice, suficient populate ca să-i păzească
anonimatul. Prezenţa la distanţă a unui prieten complice va fi
adesea mai mult decât utilă pentru a-i da un minim de încredere
necesar.
Aceste exerciţii sunt prea complicate pentru unii atunci se
recomandă practicarea unor strategii mai puţin stresante :
cursurile de teatru, de dans sau de expresie corporală, unde va
învăţa progresiv să iasă din izolare.
Capitolul III. Diagnosticul fobiei sociale.

1.Tabloul simptomatologic

Iang (1968) distinge


1) Simptome fiziologice :
 tahicardie, transpiraţii tremur, respiraţie accelerată,
tensiune sau dimpotrivă slăbiciune musculără, furnicături în
stomac, senzaţie de greaţă, senzaţie de sufocare.
2) Simptome comportamentale :
 senzaţia că subiectul este stană de piatră sau
tendinţa de fugă (evitarea).
3) Simptome subiective :
 variază de la subiect la subiect şi include gănduri de
tipul : “a-şi fi putut să mor” şi stări afective cum ar fi : jenă,
ruşine teamă şi furie.
Deci, fobicii reacţionează pe plan fiziologic,
comportamental şi subiectiv şi aceste reacţii împiedică dispariţia
simptomelor (aceste simptome pot să nu fie asociate). Reacţiile
menţin problema pentru că sporesc starea afectivă negativă
iniţială şi chiar mai mult, produc noi simptome, cum ar fi
anxietatea anticipatorie, aprehersiunea unui pericol şi frustrarea
Declanşator situaţional

Fiziologic Comportament Subiectiv


Tehnicardie Reacţii de fugă “O să
cad”
Tremurat Strigăt de ajutor “E
îngrozitor”
Transpiraţii Reacţia “stană de piatră” teamă,
jenă

Simptome
Reacţii

Fiziologic Comportament Subiectiv


Tahicardie Retragere şi evitarea “Nu pot
face faţă”
Oboseală unor activităţi agreabile
Scăderea încrederii
Îngrjorare, Frustrare

2. Formele şi manifestării clinice ale anxietăţii.

Se întâlnesc următoarele forme ale anxietăţii:


1. Forme izolate, care cuprind:
- criza paroxistă de anxietate, cu debut brusc sau pe un
fond anxios preexistent
- starea de anxietate cronică, cu un caracter permanent şi
care este resimţită ca o tensiune internă, asociată cu
manifestări somatice
2. Forme asociate ale anxietăţii:
- nevroza fobică şi obsesivă în isterie;
- psihozam, în special, în faza delirului la schizofrenie, la
melancolici;
- mdicina somatică : însoţitoarea tuturor bolior;
Manifestări clinice majore ale anxietăţii
după Clark, 1988 după D.S.M. III R

- criza de anxietate tulburarea de tip panică.


- anxietatea de aşteptare anxietate generalizată
- echivalenţele somatice ale anxietăţii.
a) Atacurile de panică apar brusc, neaşteptat, indiferent
de situaţie. Aceasta constau în trăirea unui sentiment puternic
de pericol iminent, sentiment însoţit de o serie de manifestări
psihofiziologice de mare amploare; senzaţie de leşin,
tremurături, trăirea sentimentului de irealitate.
Caracterul brusc şi neaşteptat al manifestărilor respective
îi sugerează pacientului ideea că ar putea fi victima unei boli
somatice sau psihice grave; infarct, pierderea controlului,
instalarea unei stări psihotice (de nebunie).
În absenţa atacurilor de panică pacienţii sunt calmi
neliniştiţi, cu toate că mulţi dintre ei trăiesc o anumită stare de
anxietate anticipatorie cu privire la un posibil atac în viitor.
b) A doua formă sub care se manifestă tulburarea
anxioasă reprezintă evaluarea nerealistă şi anxioasă a unor
evenimente existenţiale. Si în acest caz anxietatea poate fi
însoţită de o serie de simptome somatice ca de pildă :
supraîncărcarea musculară, tremurături, nelinişte, fatigabilitate,
tulburări respiratorii; palpitaţii, transpiraţii excesive, uscăciune a
gurii, ameţeli, senzaţie de greaţă, diaree, micţiuni frecvente,
dificultăţi de concentrare a atenţei, senzaţie de nod în gât,
insomnie, irascibilitate etc.
Un număr mare de pacienţi suferă de toate trei tipuri de
anxietate.
Atacurile de panică debutează, de regulă, brusc,
aproximativ între 20 şi 30 ani (Rapel, 1985). Anxietatea
generalizată poate avea şi ea un debut brusc dar cel mai adesea
acesta are un caracter insiduos.
Aceste tulburări emoţionale sunt însoţite de anumite
modele cognitive:
a) Gândurile negative ce apar în mod automat atunci când
subiectul trăieşte starea de anxietate;
b) Afirmaţiile şi regulile cu caracter disfuncţional care
reprezintă seturi de atitudini şi credinţe pe care le împărtăşesc
indivizii în legătură cu ei înşişi şi cu lumea înconjurătoare şi care
îi determină să interpreteze diverse situaţii într-un mod negativ.
Mai precis, individul are o autoapreciere scăzută, iar lumea este
percepută ca fiind ostilă, duşmănoasă.
Procese care contribuie la menţinerea tulburărilor
(Clark. 1986, 1988).
1.Tendinţa de a interpreta o serie de simptome
corporale într-un mod catastrofic (”Eu sunt nebun”)

Stimuli declan}atori (interni


sau externi percepu]i ca o
amenin]are)

Interpretarea
senza]iilor corporale
ca fiind semnele Aprehersiune
unei catastrofe
Senza]ii corporale

2) Hipervigilenţa : în mod frecvent îşi explorează stările


proprii, cea ce îi face să remarce senzaţii pe care majoritatea
nici nu le observă. Aceste senzaţii sunt, la rândul lor,
interpretate ca semne ale unei boli grave.
3) Anumite comportamente de tip evitant – ceea ce
întăreşte interpretările negative ale pacienţolor.
Aceste trei tipuri de anxietate însoţesc fobia socială, ami
ales, când ea a devenit cronică şi destul de intensă.
Aşadar, fobia socială se caracterizează printr-o reacţie
anxioasă în legătură cu o situaţie concretă - atunci când
individul se află în societate şi se simte evaluat. Această stare
poate fi însoţită de o criză de panică sau nu, ea poate deveni
cronică, sau altfe zis, anxietate generalizată (sau de aşteptare).
Această stare presupune anumite modele cognitive
disfuncţionale care pun în acţiune procesele de menţinere a
tulburării descrise mai sus : hipervigilenţa, comportamentul
evitant ş.a.
Capitolul IV. Obiectivele şi metodica cercetării

1.Scopul şi obiectivele lucrării

Lucrarea cuprinde abordarea terapeutică a câteva cazuri


de fobie socială, cu scopul urmăriri evoluţiei sub tratament a
persoanelor respective. Obiectivele cercetării sunt:
1. Urmărirea efectului demersului terapeutic propus
asupra cazurilor de fobie socială.
2.Ameliorarea simptomelor principale ale pacientului.
Obiectivele generale ale terapiei:
1. Scoaterea pacientului din criza existenţială.
2. Reducerea, eliminarea simptomului.
3. Întărirea Eu-lui şi capacităţilor integrative ale Eu-lui.
4. Modificarea opiniilor eronate ale subiectului despre ei
însuşi şi despre lumea înconjurătoare.
5. Dezvoltarea la subiect al unui sistem clar al identităţii
personale.
6. Rezolvarea, restructurarea conflictului intrapsihic al
pacientului.
Metodologie:
1. Antrenamentul de relaxare (treninghul autogen
Schultz).
2. Procedee comportamental cognitive.
 procede de expunere (in vivo, în plan imaginativ)
 restructurarea cognitivă
 antrenamentul abilităţilor sociale
3. Tehnici pentru întărirea Eu-lui (sugestii ţintite).
Materiale
Instrumente de autoevaluare (C.P.I.) Allport.
Chestioanr de anxietate (D.S.M. III - R).
Autoevaluarea zilnică a anxietăţii.
Tehnici proiectice (testul familiei, arborelui, psihodrama).
Interviul clinic

Etapele desfăşurării interviului clinic :


1. Se determină natura exactă a fobiei.
2. Se evaluează nivelul corect al anxietăţii (DSM III - R).
3. Manifestarea simptomului în viaţa pacientului. Rolul său
perturbator.
4. Factorii declanşatori şi condiţiile ce însoţesc criza de
anxietate (hiperventilaţie, modul de a se hrăni, cogniţii, situaţii
interpersonale)
5. Evaluarea comportamentului fobic în scale ierarhice
gradate.
6. Evaluarile de tip cognitivist şi anume gândurile negative
sau predicţiile în legătură cu ceea ce crede că se va întâmpla.
7. Evaluarea pozitivă şi negativă a simptomului de către
pacient. Conştientizarea beneficiului secundar.
8. Scoaterea în evidenţă a resurselor pacientului (hobby –
uri, prieteni, particularităţi ale persoanelor).

Interviul de evaluare
(conform teoriei cognitiv comportamentale)

1) Istoria instalării comportamentului fobic


2) Factorii care-l menţin
3) Gândurile cu privire la problema sa
4) Strategii adaptive pe care le-a folosit
5) Definiţia scopurilor tratamentului
1) Istoria instalării comportamentului fobic nu este absolut
necesară. E mult mai important să fie cunoscuţi factorii care o
menţin
2) Sunt importanţi factorii de natură cognitivă:
- gândurile cu privire la situaţiile considerate periculoase,
6ndoielile cu privire la eficienţa tratamentului sau cu privire la
posibilitatea de a-l urma;
- dacă nu cumva mai apar şi alte simptome: depresia,
anxietatea generalizată
- dacă această fobie este importantă pentru subiect – e un
mod de adaptare (beneficiu secundar).
3) Mulţi pacienţi vorbesc cu dificultate despre fobiile lor
pentru că aceasta le trezeşte anxietatea. Pentru uni vizita la
cabinet îi face să se cofrunte cu situaţii anxiogene reale
(exemplu de a vorbi cu cineva). Ca regulă, ei se tem să arate
ridicol pentru că fobiile lor li se par iraţionale.
4) Terapeutul trebie să se informeze cu privire la
strategiile adoptive pe care le-a folosit înainte pacientul, pentru
că ar putea fi incorporate, de pildă, în cazul depresiv (dacă
pacientul obişnuieşte să se gândească la altceva pentru a-şi
calma anxietatea).
Situaţia se complică în cazul în care pacientul recurge la
strategii cu efecte nocive, precum e abuzul de acool,
tranchilizante. Ei obţin efecte benefice pe moment, dar devin
dependenţi în perspectivă. În astfel de cazuri se recomandă un
tratament special. Tratamentul psihoterapic poate fi de folos mai
târziu : pacientul va fi învăţat să abordeze situaţii dificile, să
achiziţioneze strategii adaptive mai eficiente şi fără efecte
nocive, să-şi descopere resursele proprii : hobby-uri, aspecte ale
existenţei neafectate de comportamentul fobic; existenţa unor
persoane apropiate care să-l ajute; particularităţile personalităţii
lui.
5) Obiectul general al terapiei aste evident :
- rermisiunea simptomelor;
- modalităţi concrete de rezolvare a problemelor;
- masuri de ameliorare a relaţiilor sociale.
Acordul între pacient şi terapeut în privinţa scopurilor
terapiei este absolut necesar pentru ca pacientul să se angajeze
plenar în tratament. Este important să se discute cu pacientul
care sunt obiectivele specifice. De exemplu pacientul poate dori
să nu mai simtă niciodată anxietate în situaţii sociale. El se
aşteaptă la miracole. Pacientului i se va explica că efectul
tratamentul va depinde de modul în care el îşi asumă
responsibilitatea; că pentru succesul terapiei este nevoie de
perseverenţă şi curaj. {edinţele de terapie trebuie însoţite de
fiecare dată de o temă pentru acasă. I se va explica pacientului
că scopul terapiei este spargerea cercului vicios. Doar pacientul
va face acest lucru, el va trece la o treaptă la alta, iar terapeutul
trebuie să-l încurajeze şi să-i “arate” progresele obţinute de
către pacient.

Tehnici şi proceduri terapeutice

Terapia ţine de următorul plan de acţiune:


1) Exploatarea eului Se examinează felul cum pacienţii
îşi interpretează propriile existenţe şi este ajutat să-şi
recunoască principiile pe care se fundamentează acţiunile sale.
2) Schimbarea direcţiei vieţii. Se analizează şi
evoluează toate alternativele posibile şi să selecteze pacienţii
apoi varianta optimă.
3) Manifestarea noii vieţi demne. Se implementează şi
manifestă noul sistem anxiologic.
- Tratarea anxietăţii : se analizează cauzele anxietăţii
clientului. Dacă anxietatea este resimţită ca un fapt negativ,
terapeutul, în schimb, o vede ca pe o posibilitate de schimbare.
Aceasta trebuie încurajat să ia decizia pentru schimbare şi să-şi
asume responsabilitatea alegerii. De asemenea trebuie
decodificate semnalele date de către anxietate.
Mulţi pacienţi răspund prin anxietate din cauza
incertitudinilor precum ar fi îndoiala de sine în orice situaţie,
preocuparea de “lipsa soinelui”, Îşi pune întrebare “cine sunt
eu ?”. Încearcă o nemulţumire profundă faţă de stilulu său de
viaţă confortabil şi plictisitor. Parcurge unele crize de evoluţie,
atât personală, cât şi familială. Relaţia cu sine şi cu cei apropiaţi
sunt total nesadisfăcătoare. Anxietatea creşte în intensitate cu
cât conştientizează mai mult această problemă. Răspuns sau
soluţii la aceaste dileme nu are încă. Doar problematizează. Este
evident rolul pozitiv pe care-l are anxietatea în acest caz,
deoarece o determină la problematizare şi căutarea
posibilităţilor de soluţuionare.
Soluţiile existenţiale pe care le încearcă sunt conţinute cu
noile decizii şi orientări: renunţarea la valorile religioase în
spiritul cărora a fost crescută, reântoarcerea la colegiu pentru
completarea studiilor, motivaţia puternică pentru schimbare,
încrederea acordată psihoterapiei în descoperirea noului sens
existenţial. Deci scopul terapeutului este de a provoca clientei
“insight”- urile asupra unei vieţi limitate şi asupra descoperirii şi
folosirii de care dispune.

Tulburări de anxietate

Paternul de simtome ce se încadrează specific criteriilor


diagnostice de atacuri de panică.
Câteva dintre simptome sunt:
scurtarea suflului
ameţeli
accelerarea suflului
tremur
transpiraţia (căldurii şi transpiraţiei reci)
frică de muribunzi
frică de a înebuni
Atacurile generale de panică încep ca o năvală
imprevizibilă a unei aprehensiuni intense a terorii
Simptomele tipice asociate cu aceste atacuri sunt :
scurtarea respiraţiei;
ameţeli depersonalizare
palpitaţii valuri de căldură
tremur frică de maorte şi de a nu înebuni
Tulburări de identitate
incertitudinea în privinţa identităţii
incapacitatea de acceptare a sinelui
imobilitate de dezvoltare a scopurilor pe termen
lung
conflicte în privinţa alegerilor privind cariera
confuzie în privinţa dezvoltării prietenilor
incertitudine faţă de orientarea şi comportamentul
sexual.
lipsa de calitate în privinţa identificării a
sistemului valorii.

S-ar putea să vă placă și