Sunteți pe pagina 1din 2

Văd, oglinzi în altă lume, unde chipul Tău se-ascunde,

De cei dragi ce nu te vrură, pentr-o soartă de nimic,


Și-n eterna slăbiciune, unde cresc înalte temeri,
S-a născut întâia oară, prea iubitul ucenic.
Regi bătrâni, cu mintea îngustă, sub coroanele de aur,
Ce-și clădiră a lor imperii, cu sudoarea altor mâini,
Țin pe umeri dinastia, potcovind chiar și cântarul,
Ce împarte sărăcimea, de bogați sau de stăpâni.
Cu averea strânsă-n barbă, și in cerul gurii late,
Mocăiesc scriind decrete, sfântul Papă și-a lor rigă,
Și-ntr-un zvon de conspirații, să apese și mai tare,
Pieptul sărăcimii simple, ce-n urechea lor le strigă.
Ce murdari ne sunt și ochii, în lumina cunoștinței... .
Ce amaruri ni se pune, în dulceața unui verb?
Câte pietre nestemate, v-a bătea pe nicovală,
Un fierar cu toamnă-n suflet, în urechea unui cerb?
Buimăciți de griji și avere, ne certăm cu dimineața,
Ce ne fură în calendare, zilele pe rând, pe rând...
Iar în contra noastră bate, Faur, cu-al lui dinți de gheață,
Înghețând în noi natura, și iubirea sângerând.
Pe ascuns și-au pus pe buze, fagurul întâia oară,
Și au stors din el nucleul, prăpădirilor nefaste,
Șchiopătând și plini de neguri, au fugit spre asfințituri,
Un noian de frumusețe, și-un poem lovit în coaste.

De pe margini înjurând-uL pe Mesia negrii corbi,


Croncăind fără să știe, care cruce e mai grea,
Un schelet de lemn învie, pe un vârf de stâncă neagră,
Cuprinzând și Adevărul în îmbrățișarea sa.
Ard pădurile de cedrii, scânteind suspine multe,
Râul s-a oprit să spele și norodul de păcat,
Mohorât se-apleacă cerul, ca un sol căzut în luptă,
Când în strachina cu apă, se-oglindește în ea Pilat.
Îndoieli vin fără număr, cu-al lor oaste zbuciumată,
Mai tiptil ca niciodată, strecurându-se în ei,
Iar un plod cu barbă sură, își croiește haină nouă,
Ascultând ce spune gloata, de dogmatici și atei.
Înlemniți rămân și sfinții, pe o piatră când văzură,
Ce destin avură o pânză, ce s-a rupt de sus în două,
Iar Cuvântul din Geneza, cucerind oștirea morții,
A aprins făclia vieții, luminând cărarea nouă!
În genunchi cad zbuciumate, îndoielile în sceptici,
Arcuri de întrebări se încordă, neștiind ce să mai creadă,
Un norod a cărui frunte, de prelați ce-au dat cu zarul,
Refuzând Tâmplarul lumii și tot Raiul în El să vadă.
Retrăim în noi rușinea, unei dinastii prea lașe,
Să-și accepte mântuirea, fără plată, fără bir,
Și pe obrazul fiecărui, merităm [ca] să ne scuipe,
Toată oastea îngerească, cu a lor straie de zefir.
Arși în noi, de-a noastră fire, cu-n trecut ce stă să apună,
Grijulii vom cere darul, aruncat și la gunoi,
Și la braț cu Salomeea, ce-a purtat un cap cu plete,
Pe-o tipsie, ne vom pune suferințele din noi.
Chiar și moartea ne v-a stinge, într-o zi o lumânare,
Reaprinsă doar de Geniu, ce-a îmbrățișat pe lemn,
Un Exod de întuneric, un blestem născut în carne,
Ce-a lăsat în colb cu talpa, în Eden și primul semn.
Prea sfinţitei noastre gură, nu vom reușii vreodată,
S-o slujim cum se cuvine, cu sfiala de apoi.
Dezbrăcați venim pe lume, iar un scâncet ne trădează,
ADN-ul firii noastre, ce-i ascuns și gol în noi.
Ca și mama omenirii, ce-a trăit scobind în rană,
Azvârlind la câini și Raiul, închizând și sfinte guri,
Vom fugii de umbra noastră, pălmuind în noi și timpul,
Ce-a dat pinteni și la zorii, galopând înspre păduri.