Sunteți pe pagina 1din 5

Ilya Chlaki, născut în 1959 la Moscova și trăitor din 1991 în

Germania, e cunoscut pentru două fire tematice ale pieselor sale:


singurătatea și iubirea. Singurătatea e atroce, pare a fi un fel de pedeapsă, nu
e clar pentru ce – ca urmare se poate presupune că motivul e păcatul
originar…
Exisă vreun mijloc de a scăpa din pustietate? Iubirea ar fi unul, fie și
pentru moment, fie și în vise… Se reface cuplul Adam-Eva? Da, dar altfel,
căci ispita e acum continuare a sentimentului și, împreună, nasc pasiunea,
imprimă frenezie vieții, uneori patimă fatală.
Personajele lui Chlaki trăiesc eterna poveste a confruntării dintre
frământările pricinuite de dragoste și amarul confort oferit de izolare; au
suflete uscate, dar nu total veștejite – ca dovadă: se află unele în căutarea
altora. De ce, de obicei, nu pot fi împreună? Din neîncredere – altă suferință
primită în schimbul cunoașterii.
În „Semion și Vera” suspiciunea devine teribilă frică de moarte; nu e
vorba doar de omeneasca, disperata tanatofobie ci și de dureroasa certitudine
că, oricând, insul poate fi victima unui asasinat. Autorul propune o ipotetică
Moscovă. Probabilitatea permite generalizarea. Într-o lume super-civilizată,
ce poate fi văzută ca aparținând unui viitor post-capitalism, într-un
megalopolis planetar, oamenii se omoară unii pe alții pentru a supraviețui. O
femeie puternică și pragmatică, Larisa, i-a dat o caramelă otrăvită unui
bărbat străin de oraș, Semion. Vera, partenera Larisei, constată că foamea și
sărăcia împing omul spre crimă. Acest cuvânt o irită pe Larisa. Sensurile
faptelor, zice necruțătoarea femeie-bărbat, pot fi schimbate de vorbele
folosite pentru a le denumi; realitatea, cu alte cuvinte, depinde de felul în
care e percepută. Ea înțelege existența ca luptă fără menajamente, fără

1
scrupule, de felul care pe care, la sfârșitul căreia doar câștigătorul rămâne în
viață.
Vera, care avea ca sarcină să prepare bomboana ucigașă, nu a pus
suficientă substanță mortală în amestec; Semion își revine, are doar diaree. E
atras de Vera, de vulnerabilitatea ei, de cum arată, de tăcerea ei. Ei îi plac
poeziile pe care el le spune și felul în care le spune, un fel impregnat de
melancolie, care o încălzește – fizic! – și o emoționează până la lacrimi.
Numai că el e lacom, e dispus să intre în „afacere”; și e tentat de trufele pe
care le vede pe masă. Rămas singur, mănâncă cu poftă din ele și moare, căci
ciocolata era amestecată cu otravă. Disperată, Vera se sinucide. Larisei nu îi
rămâne decât să predea cele două cadavre, ca pe niște sticle goale, pentru a-
și primi banii ce i se cuvin.
Textul oferă oportunitatea unei comedii cu accente grotești. Cinismul
Larisei, buimăceala Verei și versatilitatea lui Semion au specificitatea de a le
imprima ridicol. Mai clar: unul dintre principalele resorturi comice e prostia
celor trei – alta la fiecare.
Situația de bază a piesei e absurdă și face din Chalki, aici, un urmaș al
lui Beckett și Ionesco. Și forțele de ordine și guvernanții trăiesc din asasinate.
Crima nu e doar generalizată ci chiar banalizată. Morții sunt evaluați –
corect? – după greutate. Sunt foarte mulți și Semion se gândește că ar putea
face bani dându-se în spectacol la înmormântări. Lumea acestei piese nu mai
are nici măcar bunul-simț de a păstra aparențele civilizației. Mai trebuie
notat că e ușor de recunoscut în acest univers contemporaneitatea noastră –
violența acestor zile, absurdul cotidian, bizareria multor semeni ai noștri.
Nu lipsesc situațiile comice: Vera se speriase când mortul s-a dovedit
a fi viu și părea că a intrat în apoplexie. Semion îi face respirație gură-la-
gură, Larisa se isterizează, Vera reacționează: „E viu…” Situațiile comice

2
sunt complementare încurcăturilor – Semion se crede la spital și le ia pe cele
două femei drept asistente. Își amintește că a fost servit cu o bomboană;
Larisa îl invită să mai ia una, el, bine-crescut, refuză. Ea insistă politicos, el
refuză agasat, ea stăruie, el ia o bomboană, e gata să o bage în gură, renunță,
se scuză că e deranjat la stomac. Nu își dă seama ce s-a întâmplat cu el, și nu
doar din cauza amețelii, ci și din cauza inocenței sale – inocența e o punte
între el și Vera. E un bărbat cu instinct: știe să se etaleze, știe să fie concesiv:
e de acord să locuiască toți trei, dar după o primă lună în care să le tihnească
luna de miere – știe să fie și provocator… e un ins zdravăn și sănătos, diferit
de melancolica Vera, un fanfaron simpatic și și aceste trăsături îl fac atractiv
în ochii oamenilor ca Vera – care din frică și din teamă de singurătate și din
dorința de a uita de tristețea ce i-a intrat în ADN, nu poate trăi singură și își
leagă viața de o femeie ca Larisa. Momentul reanimării îi provoacă o
puternică tulburare emoțională, căci are revelația unui lumi până atunci
necunoscute. Întorsătura e, și ea, o sursă de comic. Hazlii sunt și credulitatea
ei și naturalețea cu care dezvăluie că ea a pus otravă în caramele. Până să o
„resusciteze” Semion, a acceptat autoritatea Larisei: emoțiile legate de
calitatea prăjiturii pe care i-o oferă sunt foarte mari și sunt autentice. În
general își dorește ca faptele sale să placă oamenilor, ceea ce poate fi semn
al unui sâmbure de omenie. Când Semion îi propune să se căsătorească, ea o
compătimește pe Larisa, care va rămâne singură. Semion ar fi trebuit să fie
prima victimă a celor două femei; e posibil ca eșecul tentativei să fie urmare
a lipsei de experiență a Verei, dar se poate admite că e și efect al luptei cu
conștiința, al unor ezitări firești în astfel de situații. Vera e deci încă din start
într-o situație specială, o amărăciune care se exacerbează până la anulare la
venirea acasă a Larisei cu presupusul cadavru și care se redimensionează în

3
primele momente în care rămâne doar cu Semion. El mărturisește că a vrut
să o seducă, ea îi destăinuie că s-a întâmplat ceva cu ea deîndată ce l-a văzut.
Comicul generat de prostia ei e amplificat de tristețea ei intrinsecă,
manifestată prin desele accese de smiorcăială.
Comicul depozitat de Larisa se naște din lipsă de încredere patologică.
Din când în când simte nevoia să controleze tot ce e în jur, căutând
microfoane, capcane, otrăvuri… E tipul de om sensibil la teorii
conspiraționiste, știe ceea ce nimeni altcineva nu știe și asta îi alimentează
aroganța – iar înfumurarea e, și ea, o sursă de haz. Nu poate iubi; Larisa o
înțelege, știe că a avut un soț, dar într-o zi acesta nu s-a mai întors acasă. O
fi fost ucis? O fi evadat dintr-o obositoare relație cu o femeie prea sigură de
excesiva ei forță? Lipsa bărbatului o face să sufere sau îi oferă posibilitatea
de a-și alege relațiile în așa fel încât să fie totdeauna termenul dominant în
ecuație? Se opune rezolut lui Semion când acesta se oferă să intre în
„afacere” și face tot posibilul să îl dea afară din casă. Fermitatea ei permite
interogarea relației cu Vera – și întrebările se pot constitui în germeni de haz.
Îi sare țandăra când sesizează că partenera ei e atrasă de Semion și iese
având siguranța că la mijloc e doar atracție sexuală: le lasă ocazia să o
consume fiind convinsă că după act Vera își va pune din nou capul pe
pieptul ei și îi va prețui protecția oferită. În schimbul acesteia ea câștigă
senzația superiorității – sentiment care îi permite să supradimensioneze
reacția nervoasă la banala propunere a Verei de a o învăța o rețetă.
Spațiul e depersonalizat, dominat de alb, populat de mobile strict
necesare. Două scaune, o masă pe care Vera, îngânâd un cântec trist, pune
cele ce ea crede că trebuie spre a o întâmpina pe Larisa.
Larisa e îmbrăcată milităros, îi place să își lovească din când în când
ghetele una de alta. Vera poartă haine de casă – un capot peste un furou care

4
atrage privirile celorlalți doi. Semion are ceva de arlechin în costumație și
poezii copiate cu mâna prin buzunare; le scoate cum extrag iluzioniștii
batiste înnodate de prin mâneci.
Lumina marchează trecerea de la zi la seară; ultima parte se poate
desfășura în căldura penumbrelor rembrandtiene; ele permit îndrăgostițior să
se destăinuie și să viseze. Când Larisa intră, aprinde becul – lumina sa rece
va permite constarea lucidă a dezastrului și va permite să se nască gândul că
viața nu are cum să nu meargă înainte. Sunetul sugerează un mediu urban
agresiv. În afară de ceea ce cântă Vera nu se aud decât claxoane, strigăte de
oameni înspăimântați, împușcături. Desigur, personajele reacționează
diferit… Vera se sperie, Larisa o liniștește, Semion e nedumerit.
Spectacolul, în ansamblul său, va încerca să vorbească despre
efemeritatea iubirii și soarta ființei într-un mediu ce descurajează firescul
relațiilor dintre oameni.

S-ar putea să vă placă și