"Românii din diaspora simt nevoia să se întoarcă acasă, la

rădăcini"1

1. Prea Sfintia Voastră, cum ați ajuns la această idee, a unei tabere de vară pentru familiile ortodoxe,
românești și scandinave, din Europa de Nord?

Mai întâi, o precizare: nu este vorba doar de tabere de vară, ci și de iarnă. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am
căutat să organizăm astfel de taberi venind în întâmpinarea unor nevoi evidente ale familiilor și tinerilor
din Țările Nordice: cunoașterea sau, după caz, reîntâlnirea, cu mănăstirile din România și, de fapt, a țării,
participarea în slujbele atât de frumoase ale Bisericii noastre, implicarea în activități care le descoperă că
se poate trăi și munci și altfel decât în lumea scandinavă. Este, practic, o ”evadare” din această lume,
totuși, atât de secularizată, pentru a intra în contact direct, viu, cu o lume a mănăstirilor, a duhului și a
frățietății, căci aceste tabere sunt și prilejuri de a ”exersa” frățietatea. Poate că, pentru cei din România,
care au toate acestea mult mai aproape decât noi, aceste lucruri par oarecum banale, însă, noi, cei din
diaspora, însetăm după aceste oaze de duhovnicie și de trăire în comun.

2. Ce se întâmplă într-o astfel de tabără de vară?

Îmi amintesc că unele tinere familii, în special cele scandinave, se gândeau că, dacă e vorba de tabără
ortodoxă, înseamnă că programul este foarte strict și compus numai din participare la slujbe. Desigur,
impresia lor era ”corectată” la fața locului. Tabăra este o experiență, în libertate și frățietate, a
participării la viața mănăstiri, ceea ce înseamnă și participare, după puteri, la Sfânta Liturghie, la
privegheri, vecernii, dar înseamnă și drumeții sau pelerinaje la mănăstirile din jur, participarea la ateliere
de meșterit obiecte de cult, activități recreative sportive, seri duhovnicești în jurul focului de tabără…
Iernile, uneori, organizăm și concursuri de sanie.

3. De ce credeți că românii pe care îi păstoriți în străinătate aleg să se întoarcă mereu la lumea satului
românesc, la tradițiile ei și la biserica ortodoxă?

Este nevoia de a se întoarce la rădăcini, la identitatea lor reală. De fapt, nevoia de a se reîntoarce acasă.
Oricât de mult se integrează românii în țările de destinație, există ceva ce nu poate fi șters din sufletul
lor. Unii își pot nega această durere, însă mulți își dau seama că, acolo, rămân, totuși, străini. Iar alții, nu
foarte numeroși, ce-i drept, dar parcă tot mai mulți în ultima vreme, încep să realizeze că ce au lăsat în
spate este ceva foarte prețios care trebuie păstrat, cultivat, că, de exemplu, societățile scandinave au
pierdut total lumea lor tradițională și mulți regretă acest lucru. Crâmpeie din lumea satului de odinoară
se păstrează astăzi doar în muzeele etnografice scandinave care sunt foarte bine organizate. Or, noi, încă
mai avem o civilizație rurală, dacă vorbim de satul românesc și o comuniune frățească deplină dacă
vorbim de biserică.

1
Interviu publicat în revista Formula AS, nr. 1283, septembrie 2017.
4. Ați întâlnit români în străinătate pe care exilul să îi fi apropiat de Dumnezeu și de biserică?

Desigur. Exilul de care întrebați te forțează fie să te îndepărtezi, să te înstrăinezi de credința ta, fie să te
apropii cu mult cu mai multă ardoare decât o făceai chiar în țară. Mulți dintre cei care vin la bisericile
noastre ortodoxe, în Țările Scandinave, au devenit ”creștini practicanți” în diaspora, nu în țară.

5. Ce credeți că i-ar putea determina pe românii care au plecat în străinătate să revină pentru totdeauna
acasă?

Sentimentul că viața lor va avea un orizont, că țara lor a devenit un loc primitor, în care să aibă
încredere, în care să se simtă în siguranță cu familiile lor. E cumplit ce s-a întâmplat în aceste din urmă
decenii cu țara noastră, este de-a dreptul un flagel că atâtea milioane de români au emigrat pentru că nu
mai aveau încredere că pot trăi o viață decentă în propria lor țară! Când vizitez Țara noastră cu nordicii
care s-au convertit la Ortodoxie (suedezi, norvegieni, danezi, finlandezi, islandezi, cei din Insulele Feroe
etc.) aceștia exclamă : de câtă căldură sufletească avem parte în România ! Ce bine este la Voi
duhovnicește ! De ar fi nițel mai bine în ceea ce privește traiul cotidian, ne-am muta cu toții în România !

6. Știu că iubiți mult lumea satului românesc tradițional, lume pe care vă străduiți să o salvați. Credeți că
satul românesc va supraviețui în noul mileniu? Mai are, adică, viitor?

Dacă satul românesc nu mai are viitor, mă tem că nici noi nu mai avem. Sunt, cum se spune, ”de la țară”,
și de câte ori am prilejul să mă întorc în România, îmi vizitez satul meu năsăudean natal Spermezeu și
casa părintească . Sunt, desigur, ceea ce numim ”tradiții” ale satelor, care sunt atât de frumoase și
merită, dacă mai vrem să fim un popor care prețuiește frumusețea, ca ele să fie repetate și de noile
generații, transmise mai departe. Dar nu doar obiceiurile, nu doar elementele de folclor sunt prețioase.
Satul românesc are și un mod de viață specific, o anume comuniune, o frățietate și o solidaritate care a
fost greu lovită de încercările istoriei, dar care merită întru totul să fie recuperată, înțeleasă și pusă, din
nou, în lucrare, cu ajutorul și darul Preamilostivului Dumnezeu.