UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA ŞTIINŢE ECONOMICE

Departamentul „Finanţe şi Bănci”

Popușoi Ana
IMPACTUL CRIZELOR ECONOMICO – FINANCIARE ASUPRA
DEZVOLTĂRII AFACERILOR
Domeniul de formare profesională 364. Finanţe
Programul de masterat: Gestiunea finanţelor şi contabilitatea în afaceri

Teză de master

ŞŞ ef Departament Ştefaniuc Olga, dr.conf.univ

_________________(semnaă tura)

Autorul: Popușoi Ana

gr. GFCA 151
________________(semnătura)

Conducător ştiinţific: Castraveț Lucia dr.conf.univ.

________________(semnătura)

Chişinău, 2017

1
 CUPRINS

ADNOTARE....................................................................................................................................2
INTRODUCERE.............................................................................................................................4
CAPITOLUL I: ASPECTE TEORETICE PRIVIND CRIZELE ECONOMICO - FINANCIARE7
1.1. Considerații generale asupra conceptului de criză economico – financiară.........................7
1.2. Scurt istoric privind Interdependența crizelor economice și politice.................................13
1.3. Declanșarea crizelor economico - financiare : evoluție, cauze și consecinte.....................30
CAPITOLUL II: ANALIZA CRIZELOR ECONOMICO-FINANCIARE ȘI IMPACTUL LOR
ASUPRA DEZVOLTĂRII AFACERILOR...................................................................................35
2.1. Cadrul general privind apariția crizei economice - finaciare în Republica Moldova........35
2.2. Analiza impactului crizelor economico - financiare asupra dezvoltării afacerilor în plan
national......................................................................................................................................48
2.3. Implicațiile crizelor economico - financiare mondiale asupra mediului antreprenorial al
Republicii Moldova...................................................................................................................53
CAPITOLUL III: STUDIUL EFECTELOR CRIZELOR ECONOMICO - FINANCIARE
ASUPRA ENTITĂȚII "CHEMIX GRUPP" SRL.........................................................................58
3.1. Diagnosticul indicatorilor economico-financiari ai entităţii "Chemix Grupp" SRL..........58
3.2. Impactul crizelor economice – financiare asupra dezvoltării companiei „Chemix Grupp”
S.R.L..........................................................................................................................................62
CONCLUZII SI RECOMANDĂRI..............................................................................................74
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................76
AVIZ……………………………………………………………………………………………..78
DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII……………………………………..79

2
 ADNOTARE
la teza de masterat cu tema:
,,Impactul crizelor economico – financiare asupra dezvoltării afacerilor”
elaborat de Popușoi Ana, Chișinău, 2017

Teza este consacrata studierii impactului crizelor economico – financiară asupra

dezvoltării afacerilor în Republica Moldova. În zilele noastre criza a devenit o stare cotidiană, iar
cuvântul a intrat în vocabularul curent al conducătorilor de instituţii, al jurnaliştilor şi al
publicului larg. Prezenţa aproape continuă a crizelor, plasate în cele mai diferite instituţii, a făcut
ca tot mai mulţi lideri politici, conducători de întreprinderi, specialişti în management şi
practicieni ai relaţiilor publice să vorbească despre „gestiunea crizelor”, despre „managementul
crizelor”, despre „comunicarea de criză”. Este aproape un adevăr universal recunoscut că în
actuala eră a globalizării viaţa socială, economică, munca, viaţa politică, viaţa militară sunt
afectate de criză, indiferent de modul în care aceasta este definită sau resimţită.
Scopul tezei de master ,,Impactul crizelor economico – financiare asupra dezvoltării
afacerilor” constă în studierea modului în care crizele apar, se dezvoltă şi afectează mediul
antreprenorial; impactul și efectele crizelor economico – financiară în plan național și mondial;
analiza schimbărilor care au avut loc în contabilitate companiei în timpul crizelor.
Teza de masterat constă din: introducere, trei capitole, concluzii și recomandari,
bibliografie, 67 pagini de text de bază (pîna la Bibliografie), 3 figuri, 4 tabele.
În Introducere este argumentată actualitatea temei, sînt definite scopul şi sarcinile tezei
de masterat, obiectul tezei, precum şi semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă în cadrul
investigaţiilor.
În cele trei capitole sunt redate amănunţit toate elementele şi caracteristicele temei date.
Obiectivul prezentei lucrări este efectuarea unei cercetări asupra temei „Impactul
crizelor economico – financiare asupra dezvoltării afacerilor” la „Chemix Grupp” S.R.L.

3
 ADNOTATION
To master dissertation
“Economico-financial crisis impact on business development”

This dissertation present the stadium on economic-financial crisis impact on business from
Moldova Republic of.In present days crisis are become an indispensable part of every people’s
vocabulary ,presence of crisis in a lot of public institutions was created dicutions between leaders
and practiciers about crisis management .
The purpose of this dissertation “Economico-financial crisis impact on business
development” is studium about crisis occurrence ,development and how affect business .
Master’s dissertation content: introduction ,3 chapters ,opinions ,references ,bibliography ,67
pages .
Indroducing chapter is about dissertation actuality , is presented purpose tasks of
dissertation ,objectives also theoretical meaning and applicability.
In next 3 chapters is presented minutiouusly every characterization about this subject.
Objective of this subject is research on “Economico-financial crisis impact on business
development” At “Chemix Grupp” SRL

4
 INTRODUCERE

Actualitatea temei de cercetare. Relaţiile societăţii moderne ne arată, că odată cu

dezvoltarea economiei de piaţă şi sporirea gradului de complexitate a acesteia trebuie să se
dezvolte corespunzător - ca arie, conţinut şi operativitate - şi informaţia economică, pentru ca ea
să poată furniza elementele necesare luării deciziilor, să poată reflecta exact situaţia patrimonială
a unităţilor şi rezultatele activităţii economico-financiare. Şi în domeniul managerial, criza este
ataşată evenimentelor sau episoadelor economice, sociale, politice care ies din cotidian având
tendinţa să devină stare de fapt, obişnuită, uzuală, cu consecinţe variate pe scara agresivităţii
situaţionale. Se poate afirma pe bună dreptate că în actualul areal uman crizele ne însoţesc, ne
formează, ne pot oferi diverse modele sau simboluri, cu alte cuvinte ne pot guverna sau
„manageria” activitatea. Orice organizaţie se poate confrunta cu o situaţie de criză, în măsură să
pună în pericol funcţionarea ei normală şi reputaţia de care se bucură într-o anumită comunitate.
Unele crize sunt previzibile şi pot fi prevenite, altele nu pot fi bănuite sau nu pot fi anticipate în
mod corect.
Dacă abordarea evenimenţială asociază caracteristicile unei crize surprizei,
imprevizibilităţii şi improbabilităţii, abordarea procesuală îi conferă o progresie în intensitatea şi
vizibilitatea sa şi lasă s ă se prevadă existenţa etapelor: semne precursoare, declanşare,
amplificare, şi rezolvare. Ea lasă deci să transpară posibilităţi de a prevedea criza sau de a
descoperi genealogia şi dinamica apariţiei sale. În acest sens, ea se îndepărtează de simpla
analiză a simptomelor şi deschide piste de investigare mai vaste pentru studiul crizelor.
Multitudinea de riscuri care ameninţă în ultimul timp securitatea republicii Moldova nu
poate să nu ridice problema capacităţii statului de a le face faţă, în condiţiile crizei economice
mondiale şi a procesului de transfer de putere ce are loc la Chişinău . Diverse argumente concură
pentru a arăta starea sporită de vulnerabilitate în care se găseşte republica Moldova . În primul
rînd, riscul major cu care se confruntă republica Moldova este de natură internă . În asemenea
situaţie, noţiunea de „failing state” (stat care eşuează), chiar dacă poate excesivă, surprinde
anumite aspecte ale realităţii din Republica Moldova . Un alt termen acreditat „fragile state” (stat
fragil) pare să fie mai acceptabil pentru sensibilităţile autohtone . În tot cazul, indiferent de
termenul utilizat, aceste noţiuni descriu situaţia statelor ce au nevoie de un tratament urgent
pentru probleme interne . Acest tratament, sub forma împrumuturilor şi ajutoarelor, oferit, de
obicei, de donatorii externi, urmează să fie, însă, gestionat de guvernele locale aflate în
dificultate atît din cauza populaţiei traumatizate cît şi din cauza lipsei de capacităţi, voinţă sau
legitimitate pentru înfăptuirea reformelor în acest sens, termenii în cauză acoperă parţial

5
realitatea din Moldova, dar situaţia nu este comparabilă cu cea a statelor eşuate clasice . Evident,
că Moldova nu poate fi comparată, sub acest aspect, cu astfel de state falite (failed state) precum
Afganistan, Irak, etc . Totodată, această clasificare include în categoria statelor în curs de eşuare
astfel de ţări precum indonezia, columbia, Şri-lanca, sudan si nepal, adică state care nu exercită
decît parţial monopolul asupra exercitării legitime a forţei şi a aplicării politicilor fiscale.
Republica Moldova nu este un caz clar din punctul acesta de vedere . chiar dacă funcţia
exercitării forţei legitime este zdruncinată serios în Republica Moldova, situaţia aici este relativ
stabilă şi nu inspiră mari nelinişti comunităţii internaţionale .
Scopul tezei de master ,,Impactul crizelor economico – financiare asupra dezvoltării
afacerilor”
Realizarea acestui scop a condiţionat următoarele sarcini ale cercetării:

 Cadrul general privind apariția și dezvoltarea crizelor economico – financiare;

 Analiza impactului crizelor economico – financiare asupra dezvoltării afacerilor pe plan

național și mondial;

 Studierea posibilităților privind perfecționarea contabilității la întreprindere;

 Studierea impactului crizelor economice asupra situației economico – financiare a

întreprinderii „Chemix Grupp” S.R.L;

 Determinarea modalităților implimentate de către entitate în scopul ameliorării situaților

de criză;

Obiectivul prezentei lucrări este efectuarea unei cercetări asupra temei „Impactul
crizelor economico – financiare asupra dezvoltării afacerilor” la „Chemix Grupp” S.R.L.
În cele trei capitole sunt redate amănunţit toate elementele şi caracteristicele temei date.
În Introducere este argumentată actualitatea temei, sînt definite scopul şi sarcinile tezei de
masterat, obiectul tezei, precum şi semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă în cadrul
investigaţiilor.
Capitolul I: “Considerații generale asupra conceptului de criză” se studiază istoricul
reglementărilor dreptului internaţional în domeniul gestionării crizelor, de la Antichitate şi până
la Carta ONU, cu accent pe reglementarea pe cale paşnică a diferendelor şi interzicerea utilizării
forţei în relaţiile internaţionale.Până în secolul XX, cu foarte rare excepţii, putem aprecia că
statele decid singure despre modul în care îşi pot regla diferendele apărute în relaţiile cu un alt
stat, iar războiul a fost considerat, mult timp, un mijloc normal de soluţionare al conflictelor.
Secolul XX aduce o schimbare definitivă în reglementările dreptului internaţional referitor la
6
gestionarea conflictelor între state: recursul la război este interzis, iar rezolvarea crizelor scapă,
treptat, de sub controlul strict al beligeranţilor prin intervenţia terţilor (comunitatea
internaţională, reprezentată de ONU, sau statele mari, care îşi auto-legitimă intervenţiile), care
propun, şi, din ce în ce mai mult, îşi impun propria soluţie părţilor. Având în vedere evoluţia
istorică a mijloacelor de rezolvare a crizelor, încearcă o delimitare terminologică, prin studierea
diferitelor semnificaţii pe care termenii de „criză” şi „agresiune” i-au cunoscut de-a lungul
timpului, în cadrul marilor curente de gândire din relaţiile internaţionale şi teoria dreptului
internaţional.
Capitolul II: În acest capitol se caracterizează cadrul general privind apariția crizei în
Republica Moldova, cît și impactul crizelor pe plan național și pe plan mondial.
Capitolul III: În acest capitol se vorbește despre impactul crizelor economico – financiare
asupra dezvoltării afacerii „Chemix Grupp” S.R.L. și modul în care acestea au afectat negativ
sau pozitiv economicul întreprinderii, cât și despre acțiunile întreprinse de entitate în situații de
criză.
Cercetarea efectuată se încheie cu compartimentul Concluzii și Recomandari, unde sunt
formulate o serie de recomandări ştiinţifice, de care s-ar putea ţine seama în perspectivă.

7
 CAPITOLUL I: ASPECTE TEORETICE PRIVIND CRIZELE ECONOMICO -
FINANCIARE

1.1. Considerații generale asupra conceptului de criză economico – financiară

Dinamica dezvoltării societăţii arată că de-a lungul istoriei, economiile statelor s-au
confruntat cu perioade de creștere şi de criză, care s-au repetat la intervale scurte, medii şi lungi,
fapt ce induce ideea de ciclu. Efectele crizei s-au resimţit în planul investiţiilor, producţiei și al
cererii. În evoluţia societăţii, crizele pot fi definite ca fiind situaţii caracterizate de o instabilitate
pronunţată, însoţite de o volatilitate şi de o incertitudine în creştere, contradicţii economice,
politice, ideologice, militare etc. Criza economică reprezintă o fază a ciclului economic în care se
formează un surplus relativ de mărfuri în raport cu capacitatea de cumpărare limitată a
populaţiei, ceea ce duce la scăderea producţiei, la falimente, şomaj etc. Declanşarea ei marchează
şi momentul începerii unor schimbări calitative ale economiei pentru o nouă fază ascendentă a
activităţii economice.

Până la începutul secolului XIX au fost tipice crize de subproducţie, provocate de

fenomene naturale, sociale sau politice. Economiilor de piaţă le sunt caracteristice crize ciclice
de supraproducţie, constând în aceea că oferta este mai mare decât cererea, bunurile produse
negăsind cumpărători solvabili, fapt care obligă pe ofertanţi să reducă producţia. Este dificil să
apreciem când o criză financiară devine una economică sau dacă o criză economică generează o
criză financiară sau invers. În principiu, vorbim întotdeauna de o criză economică generată fie de
cauze financiare, fie politice sau sociale. Criza financiară este o formă de manifestare a crizei
economice care reflectă neîncredere în sistemul financiar, scăderea semnificativă a volumului
tranzacţiilor la bursă, dereglarea mecanismelor de piaţă. Criza financiară este o situaţie în care
cererea de bani este mai mare decât oferta de bani, adică lichiditatea este scăzută deoarece banii
disponibili sunt retraşi din bănci, forţând astfel băncile fie să vândă propriile active şi investiţii,
pentru a-şi acoperi necesităţile, fie să intre în colaps. Criza financiară poate duce la o criză
economică. Vorbim de o criză atunci când efectele acesteia se manifestă asupra unui număr
foarte mare de oameni/companii. Teoriile economice moderne resping ideea unei teoretizări
generale a crizelor economico-financiare, conform cărora acestea pot fi încadrate într-un model
general valabil, considerându-se că fiecare criză financiară este unică, fiecare reprezentând de
fapt un accident istoric, generat de factori specifici, într-o anumită conjunctură social-economică
şi politică. Conform acestor teorii crizele nu pot fi anticipate, astfel încât efectele negative ale
acestora să fie aduse la un nivel minim. Cu toate acestea, istoria ne arată că, deşi crizele
economico-financiare nu apar şi nu produc efecte în parametrii identici, ele sunt strâns legate de
caracterul ciclic al proceselor economice.
8
 În ultimii ani și în special in ultima perioada in Republica Moldova și întreaga lume, ne
confruntam cu situații de criza extrem de diverse, care afectează în mod direct populația, mediul,
companiile, etc., de exemplu: crize economice, căderea unor fonduri sau jocuri piramidale,
falimente sau lipsa de lichiditate a unor banci, inundatii catastrofale, incendii, poluari ale unor
ape, manifestatii cu forme violente, atacuri si asasinate asupra unor personalitati, epidemii
succesive, scandalul diplomelor false sau al inscrierii la licee, etc. Acestea sunt doar cateva
cazuri de crize traite de societatea moldoveneasca, care ne arata ca aceasta perioada este una
zguduita de numeroase crize.. Orice organizatie se poate confrunta cu o situatie de criza, in
masura sa puna in pericol functionarea ei normala si reputatia de care se bucura intr-o anumita
comunitate. Unele crize sunt previzibile si pot fi prevenite, altele nu pot fi banuite sau nu pot fi
anticipate in mod corect. Experienta a aratat ca, in ciuda tuturor precautiilor luate pentru stoparea
sau controlarea unei situatii de criza, de obicei aceasta scapa de sub control si ia amploare. In
aceste conditii ea poate aduce prejudicii grave organizatiei, daca nu este gestionata corect din
punct de vedere al comunicarii
Altfel spus, o buna comunicare in timpul crizei poate sa atenueze si chiar sa impiedice
reactiile negative ale publicului. In general se considera ca o criza afecteaza profund imaginea
unei organizatii astfel incat conducerea acesteia, impreuna cu departamentul de relatii publice
trebuie sa se pregateasca din timp pentru a face fata unor situatii neasteptate sau anormale.
Gestiunea crizei nu se poate improviza. Ea se intemeiaza pe evaluarea corecta a circumstantelor
si pe stapanirea unor strategii adecvate de raspuns, strategii pregatite si chiar experimentate cu
mult timp inainte de inceperea crizei. Dupa cum se stie exista numeroase definitii ale crizei.
Crizele pot fi intelese ca niste fenomene complexe care pot afecta fie intregul ansamblu social,
fie anumite sectoare ale acestuia (viata economica, sistemul politic, relatiile international,
sistemele financiar-bancare, structura sociala, institutiile de invatamant, cultura, etc.).
Literatura de specialitate surprinde o multitudine de definitii ale crizei, aceasta fiind
analizata din mai multe puncte de vedere:
 perspectiva psihologica (interesata de studierea cazurilor clinice);
 perspectiva economico-politica (preocupata de identificarea
caracteristicilor structurale ale crizelor si de definirea unor tehnici de gestiune a acestora);
 perspectiva sociologica (dominata de cercetarile consacrate reactiilor
colective in situatii de dezastru).
Cuvântul “criză“ provine din medicina hipocratică ce desemnează orice situaţie de
întrerupere neaşteptată şi profund dăunătoare a funcţionării normale a unui sistem. Conform
dictionarului de sociologie, criza este definită ca fiind “o perioadă, în dinamica unui sistem,

9
caracterizată prin acumularea accentuată a dificultăţilor, izbucnirea conflictuala a tensiunilor,
fapt care face dificilă funcţionarea sa normală, declanşându-se puternice presiuni spre
schimbare". Conform unui alt dictionar coordonat de Raymond Boudon, notiunea de criza este
definita ca fiind: „acel moment in care mecanismele de control si identitatea unui grup sunt
supuse unei incercari, in general neprevazute, considerata tranzitorie, periculoasa si cu rezolvare
nesigura”. Notiunea de criza are definitii diverse si uneori contradictorii. Unii evidentiaza
gravitatea situatiei de criza, altii caracterul sau imprevizibil, subit si exceptional. Conceptul de
criza imbraca forme variabile care subliniaza una din principalele sale caracteristici, si anume
derogarea de la norma stabilita, deoarece „criza nu afecteaza numai buna functionare a unei
structuri pentru ca in caz de mediatizare puternica, este prejudiciata si imaginea sa in randurile
opiniei publice.“
Michael Regester si Jude Larkin definesc criza ca fiind „un eveniment care aduce
compania in pozitia de subiect al atentiei generale, potential nefavorabile din partea mijloacelor
de comunicare nationale si international si a altor grupuri cum ar fi clientii, actionarii, angajatii,
si familiile acestora, politicienii, sindicatele, si grupurile de presiune pentru protectia mediului
care dintr-un motiv sau altul, au un interes legitim in ceea ce priveste activitatile organizatiei.
Cert e ca reputatia unei organizatii este recunoscuta ca o resursa evaluabila si valoroasa a unei
organizatii. Crizele, la fel ca si evenimentele imprevizibile care pot interveni in desfasurarea
activitatii unei organizatii, ameninta sa dauneze reputatiei oricarei institutii care se afla in fata
lor. De obicei crizele apar in mod neasteptat.
Desi se poate intampla sa fim avertizati de aparitia acestora, de cele mai multe ori nu
exista nici un semn care sa dea de banuit ca va urma un astfel de eveniment. Insa din acest punct
de vedere, parerile specialistilor sunt impartite. Pe de o parte, Ion Chiciudean si Valeriu Tones
sunt de parere ca aceste „crize pot avea o evolutie aproape liniara, de la incident la criza, prin
parcurgerea unor trepte (incident, accident, conflict) care reprezinta, deopotriva, semnale de
alarma dar si oportunitati de intarire a organizatiei si de reducere a posibilitatilor de producere a
acestora”. Pe de alta parte, alti autori argumenteaza ca aceasta este o idee gresita, dar comuna,
potrivit careia aceste crize sunt precedate de semnale de alarma care sunt si receptionate la timp
pentru ca sistemele de protectie si actiune sa fie activate. Patrick Lagadec considera ca: „de cele
mai multe ori, crizele incep intr-un mod diferit, nu exista nici un semn de atentionare, ori primele
semnale sunt percepute deformat sau chiar respinse in ideea ca ele nu pot insemna ceea ce par sa
sugereze”
Din perspectiva psihologica, crizele pot fi momente ale vietii care se desfășoară în
evoluția normală a ființei umane, corespunzand unor stadii sau faze ale dezvoltării sale genetice.

10
Doctrina mentioneaza ca criza apare atunci cand intregul sistem este afectat în asa fel încât
existenta sa fizica și valorile de bază ale membrilor sistemului sunt amenintate într-o asemenea
măsură.
Într-o lucrare de referinţă din bibliografia de relaţii publice, criza este definită ca fiind:
"…un eveniment major, impredictibil, care poate conduce la efecte negative, care pot afecta
organizaţia în ansamblul ei sau sectorial, angajaţii, produsele, serviciile, starea financiară şi
reputaţia acestora”
În cercetările, dezbaterile şi practicile recente din domeniul relaţiilor publice – situaţiile
de criză sau de pre-criză sunt definite ca fenomene de întrerupere a funcţionării normale a unei
organizaţii şi ca momente de blocare sau de proastă organizare. În consecinţă, crizele apar, ca
fenomene, care pot aduce daune unei organizatii, atât în planul pierderilor materiale, cât şi în
acela al prestigiului social prin deteriorarea reputației şi deci, programele de răspuns la criză,
gândite şi aplicate trebuie să se bazeze pe diferite strategii de comunicare, in masura sa
influenteze publicul si sa schimbe modul, in care acesta interpreteaza criza. In lucrările
consacrate managementului crizei, o atentie deosebita este acordata tipologiei crizelor datorita
nevoii de identificare a unor strategii adecvate de gestionare a lor.
Crizele se clasifica din mai multe puncte de vedere:
 după cauzele care au determinat aparitia crizei – ele sunt datorate unor factori interni sau
externi, conjuncturali, imediati ori structurali;
 după derularea in timp ;
 după amploare – superficiale sau profunde;
 după nivelul la care acționează afecteaza activitatea curenta, elaborarea strategiilor și
identitatea organizatiei;
 după consecintele produse care afecteaza personalul, clientii, partenerii, opinia publica,
etc.;
Din punct de vedere jizic – crizele pot fi violente sau non-violente. Ambele categorii de
crize pot fi impartite in trei subgrupe:
 create de natura;
 rezultate in urma unei actiuni intentionate;
 rezultate in urma unor acte neintentionate. De exemplu cutremurele, incendiile
declansate de fulgere, furtunile etc. sunt crize violente, produse de natura, pe cand
epidemiile, invaziile de insecte, seceta etc. sunt crize non-violente, ce au ca factor
declarator tot natura.
 actele teroriste ori intoxicatiile generate de falsificarea unor produse reprezinta crize
11
 violente, create prin actiuni intentionate. Amenintarile cu atentate ori raspandirea de
zvonuri creatoare de panica reprezinta crize non- violente, create tot prin actiuni
intentionate. Exploziile, accidentele, incendiile reprezinta crize violente, aparute in urma
unor actiuni neintentionate, in schimb e§ecurile in afaceri, blocarea productiei, preluarile
fortate de companii constituie crize non-violente neintentionate.
Jean Paul Rossart propune o alta tipologie a crizelor, in care distinge: crize interne și crize
externe.
 crizele interne care au fie un caracter revendicativ (exprima solicitari referitoare la
conditiile de lucru, la salarii, la securitatea locului de munca, la ameliorarea pregatirii
profesionale, la restructurare etc.), fie un caracter distructiv (erori umane care duc la
risipa, pagube, tensiuni, accidente etc.);
 crizele externe care se pot datora fie unor factori naturali (catastrofe), fie unor factori
umani (vandalism, agresiuni, terorism).
În același timp, crizele cauzate de factori externi pot afecta: mediul prin interventia
omului: poluari industriale, infectarea apei potabile, ploile acide sau prin fenomene naturale:
incendii, uragane, cutremure, inundatii;bunastarea publicului: siguranta alimentara, sanatatea,
siguranta locului de munca; situatia economiei prin: greve, falimente, preluari; viata sociala prin:
terorism, accidente aviatice, feroviare sau rutiere, revolte; viata publica prin: prabu§iri de
guverne, conflicte internationale, schimbari legislative.
Astăzi, termenul de „criză” a intrat în vocabularul cotidian. El este folosit frecvent
riscând să se demonetizeze datorită suprautilizării. În medicină, ştiinţele economice, sociologie,
diplomaţie, relaţiile internaţionale, se discută despre criză - ca evoluţie a unei boli, despre criza
sistemului financiar-bancar, criza socială, criza politică, criza în relaţiile dintre state, etc. În
fiecare organizaţie, indiferent de domeniul de activitate, există preocupări legate de
disfuncţionalităţile ce pot apărea în interiorul ei şi care sunt capabile să pună în pericol
funcţionarea normală şi reputaţia, de care aceasta se bucură. Crizele sunt considerate a fi astfel
de disfuncţionalităţi și pot fi anticipate şi prevenite, altele, din contră, nici macar nu pot fi
bănuite şi deobicei se instalează brusc.
Crizele economico-financiare au implicaţii majore în viaţa şi activitatea organizaţiei, cu
consecinţeuneori nedorite. Orice organizaţie se poate confrunta, la un moment dat, cu o situaţie
de criză. Realitatea demonstrează că, indiferent de măsurile de prevenire utilizate, criza poate
scăpa de sub control şi lua amploare. În aceste condiţii, criza poate aduce prejudicii grave
organizaţiei, dacă nu este gestionată corect din toate punctele de vedere, inclusiv din punctul de
vedere al comunicării; o bună comunicare în timpul crizei putând să atenueze şi chiar să

12
împiedice reacţiile negative ale publicului. De aceea, prevenirea şi gestionarea unei situaţii de
criză trebuie să urmeze un plan foarte bine elaborat de către specialiştii în relaţii publice şi
managerii organizaţiei. Răspunsul în faţa unui eveniment neaşteptat trebuie să se bazeze pe
evaluarea corectă a circumstanţelor şi să urmeze strategii clare, bine gandite,elaborate după
criterii specifice, cu mult timp înainte de declanşarea situaţiei de criză.

13
 1.2. Scurt istoric privind Interdependența crizelor economice și politice

Odată cu naşterea capitalismului, secolul XII, la Bruges, considerat centrul economic şi

politic, apar cele mai mari crize financiare în principalele pieţi financiare. Ele s-au început cu
devalorizarea valutei, bilanţurilor (conturilor), principalelor instituţii bancare, ajungând apoi la
consolidarea lor, ori la înlocuirea lor cu alte centre, în caz dacă nu se găseau alte soluţii.
Aşa a fost, de exemplu, şi cu criza financiară de la Genova în anul 1620. Acest oraş, pe
atunci era principala piaţa de aur şi de bani a Americii. Această piaţa slăbeşte din cauza unei
recesiuni din Spania, de care ea depindea. Nu se reuşea să-i împiedice pe olandezii, care erau
liberi, de a lua controlul asupra noilor traseuri din Atlantic şi de a atrage la Amsterdam aurul şi
banii din America. Centrul capitalismului se transfera pentru a treia oara (după Bruges şi
Anversa) spre Atlantic. De această dată fără întoarcere. Marea Mediterană se plasează pentru
totdeauna pe locul doi, iar ţările cu care se confrunta, printre care şi Franţa, pierd pentru
totdeauna contactul cu „inima” adică cu centru economic şi politic. Modul lor standard de viaţă
va fi pentru totdeauna inferior decât a celor cu puteri mai mari, şi îndeosebi cu cel al
Amsterdamului, care devine o nouă „inimă”, adică un nou centru economic şi politic.
Amsterdamul este copleşit de o euforie financiară pe pieţele sale încă nereglementate. In
1636, intr-adevăr, se declanşează o speculaţie asupra unor bunuri foarte importante, simbol al
luxului şi a bogaţii, ca bulbul de lalea. Întrucât preţul lui creştea, toţi se dezmorţesc şi aceasta
face ca să crească până la douăzeci de ori venitul anual a unui artizan specializat. Aceasta a
continuat până atunci când cineva şi-a dat seama ca acest preţ a devenit absurd (ireal), ieşind din
aceasta piaţa, intr-un mod teatral, transformând euforia în panică. Astfel de schemă se va repeta
foarte des. Această criză, care va pune punct la ceea ce mai târziu se va numi „comerţul
vântului”, va aduce la formarea pieţii financiare a Provinciei Unite, care permis să se atragă, pe
viitor, cu încredere, capitalurile din lumea întreaga şi să le investească pe contul propriu,
apropiindu-se în mare parte de profiturile realizate, disponibile datorită acestei economii. Cu
astfel de resurse se construiesc o flota comerciala şi de război, datorita căreia Provincia Unită
va deţine puterea încă pentru un secol şi jumătate.
In 1720, la Londra, care era considerat principala concurentă politică, economică şi
financiară a Amsterdamului, ies la suprafaţă documente speculative asupra valutei, care provoacă
falimentul Companiei mărilor de la Sud şi a multor bănci, împingând guvernul britanic să
restructureze City. Acest lucru ajută Marea Britanie să se simtă mai bine în Provincia Unită
pentru a obţine puterea atunci când (in 1780) proprietarii olandezi, urmaţi de milionarii
financiari, cedează Londrei Ţările de Jos, astfel ei devenind oraşul cel mai sigur şi cel mai

14
dinamic din Europa. Dar cu opt ani mai târziu când băncile Ţărilor de Jos declară faliment,
„inima” capitalismului traversează definitiv Marea de Nord pentru a se instala pe malurile
Tamigi unde democraţia şi piaţa merg pas în pas. In 1844, o nouă criză financiara permite lui
City să-şi consolideze puterea, creând o bancă centrală impunând primatul (prioritatea) aurului în
stabilirea de paritate (egalitate) a valutelor.
In 1890, atunci când Imperiul britanic părea să triumfeze, el este slăbit de datoriile
acumulate pentru fondurile de apărare a coloniilor sale, în deosebi Rajul indian, care cerea
cheltuieli mai mari decât cele prevăzute. Marea parte a băncilor engleze au declarat atunci
faliment, la fel ca şi jumătate de secol în urmă cum au făcut băncile Ţărilor de Jos. Dar de
această dată piaţa din Londra nu rezistă, şi cu puţin înainte de începutul secolului XX, ea este
înlocuită de Boston care devine al optulea centru economic mondial şi Wall Street ca centru
financiar.
In 1907, la fel ca Amsterdam şi Londra, centrul economic american este consolidat de o
criză financiară care a condus la crearea în Washington a Sistemului Federal de Rezervă şi la
înlocuirea lirei sterline cu dolarul în comerţul internaţional.
Piaţa financiară planetară, la acest punct, îşi schimba încă o data natura sa. Odată cu
apropierea celui Primului Război Mondial băncile ( J.P. Morgan, Rockefeller, Chase, City,
Lehman Brothers, Morgan Stanley), create in secolul XIX, devin instrumente de colectare
masivă de economii şi a investiţiilor de valori mobiliare: la început bouni de război, apoi acţiuni
şi obligaţiuni.1
Piaţa de capital devine principala sursă de finanţare a companiilor care schimbă puţin
câte puţin strategiile în funcţie de cursurile lor de bursă. Cei care sunt informaţi înainte de alţii
despre existenţa minelor cu aur, depozitelor cu petrol, ori a oricăror alte oportunităţi de a profita,
construiesc averi considerabile prin alte economii.
Primul război mondial a accelerat industrializarea producţiei mecanice americane prin
introducerea bandei de montaj de către Henry Ford; cresc salariile, apar noi instrumente de
investiţie, ca holdingurile, fără nici un control; băncile americane amestecă activităţile de
depozitare cu cele de investigare, şi care încep să înlocuiască băncile engleze. Aceste bănci
acordă împrumuturi Statelor Unite şi celorlalte patru colţuri a lumii şi pe toţi cei care doreau să
împrumute pentru a cumpăra imobil. Capitalismul american părea că funcţionează foarte bine, cu
excepţia păturilor sărace, cum era populaţia de culoare şi cei din regiunea Appalachi.

1
Attali Jacques, La crisi, e poi? Fazi Editore, Roma, 2009, 150 p.

15
 Simultan se anunţă o criza mare, cea mai grea din toată istoria de până azi, asupra căreia
este foarte important să reflectezi pentru a o înţelege pe cea actuală. Iniţial, începând cu anul
1919, entuziasmul celor mai bogaţi americani se transferă în domeniul imobiliar din Florida.
Reprezentanţii claselor superioare iau împrumuturi pentru a putea să-şi cumpere casele;
împrumuturile lor sunt garantate prin valoarea portofoliului de acţiuni care creşte odată cu
creşterea economiei. Optimismul este la maxim; prima putere a lumii, pământul binecuvântat de
Dumnezeu, America, e fericită.
In primăvara anului 1926 începe să scadă cererea în domeniu imobiliar, dar preţurile
continuă să crească. În aşa fel se activează procesul, pe care îl vom revedea mai târziu, care se
sprijinea pe un optimism înşelător; băncile propun investiţii necugetate clienţilor săi, care
efectuau depuneri economice în cadrul lor. Aceasta s-a arătat a fi un act imobiliar, urmat pe piaţa
de acţiuni, ce alimentează euforia, consumul şi creşterea. Toate acestea au demonstrat o înăsprire
a inegalităţilor: 5% din cei mai bogaţi deţineau mai mult de o treime din toate cheltuielile
familiilor americane, lucru care a încetăţenit cererea claselor medii şi a ameninţat
creşterea/prosperarea. Statul federal îndemna americanii să împrumute cît mai mult, dând
garanţie valorilor acţiunilor proprii pentru a alimenta consumul. Piaţa acţionară nu se opreşte să
crească. Clasa medie consumă tot mai mult şi mai mult din ceea ce nu are, împrumută foarte
mult, încrezută că valoarea acţiunilor va creşte tot mai mult. Optimismul se apropie tot mai mult
de orbire. Sistemul financiar devine tot mai instabil. Euforia risca în orice moment să se
prăbuşească şi să se transforme în panică.
În această situaţie, multe evenimente pot revendica rolul de detonator. Nenumărate
împrumuturi făcute de băncile americane în străinătate după Primul război mondial, n-au fost
încă întoarse. Constituirea acordului, în 1928, între câteva mari societăţi petroliere, aşa numitele
„Şapte Surori”, duce la creşterea preţului la benzină şi scăderea producţiei de automobile; însă
nimeni nu-l considera ca un semn de prevenire a depresiei; economiştii atribuie înlocuirea
modelului „T” propus de Ford cu un alt model.
Venitul total al americanilor (adunând totul) la sfârşitul anului 1928, ajunge până la
300%, fără ca cineva să-şi dea seama că criza deja era pe rol, a început; chiar şi atunci, când în
primele şase luni din 1929, s-au închis 345 de bănci din SUA! La 20 octombrie cresc câştigurile
pe venit, taxele de interese şi a „chemărilor marginale”, provocînd scăderea cursului dolarului.
La 24 octombrie preţurile scad ( -22,5 % după indicele Dow Jones). Micii economişti se
îndreaptă spre Wall Street pentru a-şi lichida acţiunile, dar investitorii acţionează imediat pentru
a menţine cursurile.

16
 Cea mai mare panica se pronunţă în cercul băncilor, incapabile să întoarcă depozitele
persoanelor care formau cozi la ghişee. Pe parcursul anului 4000 de bănci declară faliment, dat
fiind faptului, că nimeni nu dorea să le susţină.
De rând cu criza financiară se adaugă şi criza economică. Primele domenii afectate sunt
edilitatea şi automobile. In câteva luni panica se extinde în întreaga lume. Fiecare ţară încearcă
să se salveze, folosind măsurile sale de protecţie naţionala, devalorizând propria monedă pentru
îmbunătăţirea competentă a propriilor exportări şi pentru a reduce deficitul comercial. În 1931
Marea Britanie, care tinde să-şi păstreze „supremaţia imperiala”, opreşte moneda sa de aur,
formând zona lirei sterline; Germania lui Weimar, strivită de datoriile de război şi distrusă de
această criză, creează un control total al schimburilor valutare; Japonia opreşte yenul de aur şi
introduce, la rândul sau, un control al schimburilor valutare. Criza înaintează spre prăbuşire.
Schimburile comerciale se limitează tot mai mult la schimburile dintre zonele şi ţările care au
aceeaşi valuta, transformând criza economică a Statelor Unite intr-o depresie economică
mondială.
In 1933, noul preşedinte american, Franklin D. Roosevelt, dă viaţă noilor opere publice,
opreşte dolarul de aur şi introduce dolarul obişnuit, cere băncilor împreuna cu Glass Steagall Act,
să aleagă ca activitatea băncii să fie de afaceri sau banca să fie de depozitare; interzice
remuneraţia depozitelor pe conturile curente şi încredinţează la Federal Deposit Insurance
Corporation să garanteze (asigure) aceste depozite. Chase şi City decid să fie bănci depozitare.
Lehman Brothers, Goldman Sachs şi Morgan Stanley (fondata de J.P. Morgan) devin bănci de
afaceri.
Creşterea divine lentă. In 1934, Statele Unite depreciază dolarul cu 14% în raport cu
aurul. În 1936 în Franţa de Leon Blum abandonează, la rândul sau, francul de aur. În 1938, după
o cădere foarte mare al economiei americane, care demonstrează falimentul planului sau,
Roosevelt creează un tip de bancă publică, Fannie Mae, pentru a pune în comunitate riscurile din
sectorul imobiliar. Şomajul creşte ajungând la 25% din populaţie, iar venitul naţional se reduce
până la jumătate. Băncile americane se gândesc să deschidă câteva filiale la Londra pentru a face
ceea ce este interzis la Wall Street.
Intrarea Statelor Unite in al doilea război mondial înseamnă sfârşitul crizei economice şi
financiare, care a început cu 12 ani în urmă. Până în octombrie 1941, şomajul, care constituia
18% din populaţie, începe sa scadă. Americanii şi englezii încep sa conducă cu lumea, în special
cu organizarea monetară şi financiară. Aceasta negociere va dura 3 ani. Nu se mai vorbeşte deja
despre băncile private şi pieţele financiare, cu toate că sunt cauzele marilor depresii care sunt
acuzate în mare parte numai, la devalorizări şi la ortodoxia băncilor centrale. Tratativele sunt

17
inumane (crude): susţinerile militare de la Washington şi la Londra sunt schimbate cu un permis
politic pe baza raportului intre lira sterlină şi dolar. De fapt, împrumuturile de război stabilesc
supremaţia dolarului, fără să fie luată vre-o decizie explicită. Şi Tesoro britanic, a cărui venit
ajunge până la 250% din PIB, nu este in stare sa negocieze.
La începutul anului 1942 se suprapun doua planuri al reformei monetare: acela a lui
Harry Dexter White, vice secretarul la Tesoro american, şi al englezului John Maynard Keynes.
Pentru a înţelege mai bine situaţia actuală şi dezbaterile (discuţiile) care vor urma, se merită să
vorbim, un pic mai aprofundat, despre importanta lor.
Planul lui White, „Programa pentru o acţiune monetară internaţională (unire
internaţionala)”, prevede crearea a două instituţii: un fond International (interaliat ) pentru
stabilirea taxei de schimb şi o bancă internaţională (interaliată) care va ajuta la formarea şi
dezvoltarea comerţului Internaţional în ţările care vor accepta aplicarea politicilor comerciale şi
monetare liberale. Se prevede că moneda de schimb poate fi doar dolarul cu sau fără referire la
aur. În „ Propunerile pentru Uniunea monetară internaţională”, Keynes încearcă să scrie că
sistemul ideal ar consista sigur în fondarea unei bănci supranaţionale care să aibă relaţii cu alte
bănci centrale naţionale asemănătoare celor care exista intre orice banca centrală şi băncile
subordonate. Pentru el, această bancă centrală mondială, cu un statut supranaţional, eliberată, fie
de la sistemul monetar de aur, fie de conducerea unei valute asupra alteia, ar trebui să aibă toate
atribuţiile unei bănci centrale, cu o valuta supranaţională de reglare intre băncile naţionale.
Această bancă a băncilor naţionale, aşa numita „l’Unione” ar conduce cu conturile puse în
circulaţie „bancor”, valuta naţională definită în raport cu aurul; statele membre ar primi valuta
„bancor” în schimbul aurului cel deţin. In cazul depăşirii descoperirii autorizate, statul membru
ar putea să modifice taxa de schimb în acord cu „l’Unione” şi ar trebui să adopte măsurile de
egalizare de această recomandaţie2.
Evident, planul lui Keynes nu este acceptat în Statele Unite. Wall Street Journal
caracterizează acest plan ca „o maşină pentru a conduce lumea”. American Bankers Association,
are rezerve privitor la plan, sugerând de a fi „ întoarsă lui gold standart, sistemul monetar
satisfăcut” şi declară că fondarea „ unui sistem de cote ori de părţi într-un pol monetar
internaţional ar da ţărilor cu multe datorii senzaţia de a avea dreptul la credite. Însă aceasta, în
principiu, nu este sănătos, ea provoacă nişte speranţe ireale”.
In aprilie 1942, White precizează proiectul sau: „un fond de stabilitate a Naţiunilor
Unite” pentru a fixa taxa de schimbare şi pentru a impune măsuri de proporţionare, şi „o bancă

2
Blanovschi Andrei, Valoarea netrecătoare a dirijismului economic //Adminstrarea Publică, nr.1,
2009, p. 136-141.

18
pentru reconstrucţia şi dezvoltarea ţărilor asociate”. Numai ţările ce au rezerve de aur cum sunt
Statele Unite ar putea beneficia de împrumuturi din fond şi de la bancă. În realitate, pentru el,
întregul sistem trebuie să ducă la limitarea obligaţiilor Americii ca creditor şi a dreptului de a
decide, în ambele instituţii.
Pentru Keynes, nouă versiune al planului White nu permite de a egala plata internaţionala
la cerinţele (nevoile) mondiale şi oferă putere americanilor asupra controlului de finanţe care
aparţin altuia. Dar Marea Britanie nu dispune de mijloace pentru a se opune şi în mai 1942,
pentru a încheia anulările de împrumuturi, trebuie să mai vândă americanilor ultimele sale
participări în industria de război de peste ocean.
În mai 1943, în timp ce evenimentele războiului par să se schimbe, White trimite un
chestionar la reprezentanţii de la Washington din 46 ţări. Cu o luna mai târziu, cu puţin mai
înainte de debarcarea americanilor în Sicilia, reuneşte din nou la Washington reprezentanţi ai 18
capitale. În toamnă, o adunare de experţi britani şi americani ajung la un numitor comun, la o
declaraţie unică.
In martie 1944, noile consilii anglo-americane decid de a organiza o conferinţă la Bretton
Woods. Englezii opuşi negocierii care ar da jos lira sterlină în avantajul dolarului, trimit decizia
cu pretextul că încă nu s-au consultat cu Statele membre al Commonwealth. La 15 iunie, adică cu
o săptămână după debarcarea în Normandia, un comitet din care fac parte reprezentanţi ai 17 ţări
se reunesc la Atlantic City şi elaborează ordinea de zi a conferinţei. Americanii îşi rezervă postul
la secretariat, dar şi la conducerea comisiei de Fond, unicul lucru ce-i interesează este de al numi
pe Keynes preşedinte al Comisiei asupra Băncii.
La 1 iulie 1944 se deschide conferinţa la Bretton Woods, micul oraş din New Hampshire,
fiind prezenţi 70 de delegaţi. Secretarul american de la „Tesoro”, Morgenthau este ales
preşedinte şi este asistat de 3 vicepreşedinţi: un belgian, un brazilian şi un sovietic. Limba
oficială de comunicare este considerată engleza. După cum era prevăzut s-au format trei comisii:
prima, condusă de White, dedicată Finanţelor Mondiale Internaţionale (FMI); a doua condusă de
Keynes, consacrată Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţii şi Dezvoltare (BIRD) şi a treia
condusă de mexicanul Suarez, se dedica altor instrumente al cooperaţiunii financiare
internaţionale. În comisia sa Keynes conduce cu dezbaterile în aşa ritm că nimeni nu-l poate
urma (înţelege). La 3 iulie la comisia Fondului, delegatul american prezintă ca „ceva puţin
important”, un anunţ ce precizează că taxa de schimb va fi transformată în aur sau „intr-o valută
transformată în aur la 1 iulie 1944”, unică valuta de atunci era dolarul, această noutate este
aprobată fără nici o dezbatere, dar în realitate scopul principal a fost de a recunoaşte dolarul ca
valută standard! La 12 iulie la cererea unui delegat britanic, împotriva instrucţiilor lui Keynes,

19
formula că „valuta transformată în aur „este modificată în „valuta transformată în aur, ori în
dolari U.S.A.”, lucru ce confirmă recunoaşterea dolarului ca valută standard! La cererea lui
Keynes această schimbare fundamentală nu este introdusă în documentul ce conţine 96 de pagini,
şi care este semnat de delegaţi, dar ea apare în textul prezentat la aprobarea diferitor guverne,
aceasta fiind redat doar de americani! Iată că jocul s-a făcut!
La fel şi dezbaterile ce se fac referitor la cote, adică drepturile de vot, sunt închise. Pierre
Mendes France obţine pentru Franţa taxa pentru ambele instituţii, dar nici de cum drepturile de
vot da a reclama. La 14 iulie s-a ratificat acordul pe cote. China, Egiptul, Franţa, India, Noua
Zelanda şi Iranul îşi exprimă abţinerea.
La 18 iulie se ia decizia ca sediile FMI şi BIRD să fie situate în Statele Unite. Se
hotărăşte de a lichida Baca regulamentelor internaţionale, pentru rolul ce la avut în capturarea
aurului, efectuat de către nazişti în Europa. Această hotărâre nu va fi aplicată. La 22 iulie 1944,
în timpul sesiunii de închidere a conferinţei, Henry Morgenthau declară că aceste acorduri vor
permite „ să alunge cămătarii din templu finanţelor internaţionale”.
În realitate, sistemul este distrus până la fundament, dar totuşi acordurile făcute de
Bretton Woods stabilesc că Statele Unite trebuie sa aibă o balanţă a plăţilor deficitare pentru a
aproviziona lumea cu dolari, unicul mijloc de plata la nivel internaţional recunoscut de aceste
acorduri; aceasta nu poate decât să scadă cu timpul, încrederea în aceasta valuta. Cu alte cuvinte,
cu cît mai mult dolarul va deveni o valuta de rezerva cu atât mai puţin va fi demnă de încredere.
Acest paradox numit „dilema lui Triffin”, numele unui economist belgian, este astăzi o
actualitate arzătoare fără să fi ajuns la consecinţele sale extreme.
Dar totuşi, la început totul părea să funcţioneze. În 1945 Statele Unite ies din război
întăriţi în poziţia lor dominantă. Producţia lor industriala este dublă în comparaţie cu cea din
1939. Produc jumătate din cărbune, 2/3 de petrol şi mai mult de jumătate din electricitate din
lume; la fel majoritatea din avioane, automobile, arme. SUA deţin 80% din rezervele mondiale
de aur. Pe lingă aceasta, 5% din cei mai bogaţi dispun decât 25% din venitul total.
Sistemul financiar american se dezvoltă. În 1949 Alfred Winslow Jones, creează primul
hedge fund, care utilizează toate principiile viitoarei finanţări speculative: efectul leva, short
selling, numărul de investitori şi despăgubirile administraţiei. Pe de alta parte, băncile de depozit
americane, fără o activitate de o înalta rentabilitate, se stabilesc la Londra pentru ai convinge (ai
duce de nas) pe cei de la Glass Steagall Act. Cu toate că se prăbuşeşte economia britanică, City
devine un sediu depărtat Wall Street. Financiarii încep să dezvolte aici tot ce se interzice în SUA,
începând cu liturghia în comun a activităţilor băncilor de afaceri şi a băncilor comerciale.

20
 Până în 1958 dolarii erau foarte rari (puţini). După războiul din Vietnam şi cursa de
câştigare a teritoriului sparg valuta în mare cantitate în străinătate pentru a importa în America
maşini şi resurse naturale. Ţările care exporta cel mai mult în SUA acumulează foarte multe
rezerve de dolari şi totodată pun în circulaţie propria valuta, dezvoltând o inflaţie care nu este
păzita cu nimic ca să intre în alte ţări, ca de exemplu în Republica Federala Germana. In 1965
„taxa de equalizare” a lui Johnson creează piaţa eurodolarilor, propunând să nu fie repatriaţi. La
15 august 1971, când guvernul Bonn cere să-i fie rambursaţi (întorşi) dolarii în aur, Statele Unite
care nu doreau să vadă cum rezervele lor de metal preţios dispar, întrerup convertirea dolarului.
Astfel se reîntorc la schimburile fluente care erau între cele doua războaie la care Bretton Woods
trebuia să se opună. Scade mult încrederea în dolar. Urmează o puternică scădere ce depreciază
veniturile ţărilor producătoare de petrol, cauzând astfel o criză petroliera. În octombrie 1973 se
provoacă prima criza economica mare după al doilea război mondial. La 9 decembrie 1974
„Time Magazine” scrie: „ Naţiunea cade în cea mai rea şi cea mai lungă recesiune după 1945”.
La 8 ianuarie 1976, înţelegerile lui Kingston, în Jamaica confirmă oficial sfârşitul rolului
internaţional al aurului. In 1980 Statele Unite se află, încă, în plină criză economică: a scăzut
valuta, au pierdut funcţia de prim exportator de automobile; cota lor pe piaţa mondiala de
automobile cade de la 25% în 1950 până la 5% în 1980, în timp ce cea Japoneză, o noua putere,
trece de la 0 la 22%. Venitul extern al Statelor Unite creste dramatic atât de mult încât depăşeşte
creditele externe. Wall Street, victima unei grave crize financiare, nu mai este considerat unicul
centru unde se gestionează cu finanţele mondiale. La City de la Londra (unde un emigrant
german, Sigmund Warburg oferă primele împrumuturi în eurodolari şi lansează prima OPA) pare
să recupereze un post care îl considera pierdut pentru totdeauna. Japonia devine principalul
creditor al SUA şi cumpăra în mod spectacular un mare număr de întreprinderi şi bunuri
imobiliare. Deficitul extern american, care creste, îndemna câteva bănci centrale la achiziţii mari
de dolari. Venitul public american este oricum baza creditului distribuit în lume. In timp de 35 de
ani, din 1945 până în 1980 această bază s-a înmulţit până la 200! În plus, în 1980 orice dolar
deţinut de o bancă finanţează cel puţin 40 $ din credit în Statele Unite şi 50 $ în Europa (în 1968
era 15$ şi 20$). În 1980, preţul aurului ajunge până la 800 $ pentru o uncie, nivel maximal din
istorie. America, unde se stopează productivitatea marilor întreprinderi, pare a fi pe punctul de a
deveni hambarul Japoniei care înfloreşte.
Inovaţiile tehnologice şi îndeosebi microprocesorul răstoarnă aceasta prezicere. Ele se
află la baza unui program cu mari lucrări începute de Reagen sub numele de Războaie stelare
pentru dezvoltarea tehnologiilor informaţionale (precum făcuse Roosevelt în 1933, lăsând un
vast program de îmbunătăţire şi de electrificare). Pe lîngă aceasta reuşesc să salveze „inima”

21
americană, care nu mai migrează spre Tokio, dar se transferă la California, mai precis la Silicon
Valley, fără ca Wall Street să piardă puterea financiară. În timp de zece ani valoarea dolarului se
triplează în raport cu aurul. Aceste inovaţii, a căror putere se dublează la fiecare 18 luni, nu
numai îmbunătăţeşte productivitatea marilor întreprinderi americane şi multinaţionale, dar
eliberează şi creşterea în Statele Unite, se produc schimbări pe pieţele financiare dând drumul la
procesul care va conduce la criza actuală.
De fapt, piaţa de schimburi, izvorul nenumăratelor inovaţii în virtutea oscilaţiilor
monedelor, nu este decât unu din diferitele canale prin intermediul cărora fluxurile financiare
circulă prin lume liber fără nici un control. Şi această dereglare atât de utila în Silicon Walley,
îndeosebi pentru dezvoltarea Internetului, conduce în sfârşit spre o catastrofă pentru pieţele
financiare.
Primul clopot de alarma a sunat la 19 octombrie 1987 la Wall Street: urmat de un puternic
deficit comercial a Statelor Unite şi de o mărire a ratelor de referinţă de la Bundesbank, Dow
Jones pierde 22,6% intr-o zi. Celelalte burse cad în acelaşi mod şi în aceeaşi zi. Este vorba
despre primul crah din era informatica. La 2 noiembrie 1987 Time Magazine scrie că panica se
răspândeşte în lumea întreagă. In 1988, principalele bănci centrale, adunate la Basilea recomandă
adoptarea unui indiciu, numit Cooke care fixează 1,8% a raportului între patrimoniile (averile) şi
obligaţiile unei bănci. Este acordul numit „Basilea-I”.
In 1989 căderea Berlinului deschide comerţului şi economiei o piaţă aflate pe teritoriile
diferitor continente. La începutul anilor 90, datorită apariţiei noilor ţări industriale, ca China,
care accepta economia de piaţa, se răspândeşte globalizarea. Globalizarea pieţii desigur, dar
nicidecum a Statului de dreapta.
Iată că se începe o perioadă cu creşteri furtunoase, cea mai înaltă din istoria omenirii,
totodată se îmbunătăţeşte modul de viaţa şi în special cel al claselor medii din ţările emergente, la
fel se reduce şi sărăcia. Pentru prima dată se înregistrează scăderea procentajului de oameni care
cîştigă 2 $ pe zi: din 1982 pînă în 2002 în Asia numărul lor se micşorează de la 60 la 50 %, iar în
America Latina - de la 44 la 30%, în schimb în Africa nu se înregistrează schimbări.
Băncile centrale transferă pieţelor financiare puterea/atribuţiile de control şi a difuzării
monetare. Difuzarea creditelor, veniturilor se dezvolta (cresc) îndeosebi prin intermediul altor
canale, diferite de cele bancare, datorita tehnologiilor informaţionale. Aici au contribuit
lichiditatea tuturor întreprinderilor. Băncile şi alte instituţii financiare devin tot mai puţin
transparente şi deţin marea parte din profituri realizate cu banul altora. Globalizarea financiară
precede, însoţeşte şi organizează globalizarea schimburilor comerciale şi permite transformarea
rapida a economiilor din localităţile unde au fost acumulate, cum este Europa, ţările petroliere şi

22
Asia, şi în localităţile unde sunt utilizate - Statele Unite. Instrumentele financiare variază (diferă)
şi în acelaşi timp se micşorează /cad taxele de interes.
Comerţul intre filialele aceleiaşi agenţii conduc la creşterea comerţului internaţional. Sunt
stabilite anumite reguli ultraliberale de dezvoltare care au fost formulate în doctrina „Consensul
Washingtonului”. Aceste reguli presupun libertatea pieţelor financiare, reducerea rolului statului
şi flexibilitatea pieţei muncii, cea ce prevede globalizarea pieţelor fără a globaliza statul de drept.
In 1991 Suedia porneşte o criză financiară asupra căreia ar trebui să meditam: agenţia
imobiliara pune condiţia de semi-faliment a principalelor bănci din tară, care vor fi naţionalizate
de stat şi care separă la credinţele favorabile, încredinţate structurilor „misionare”.
Mai întâi de toate băncile sunt reformate apoi privatizate cu succes. In acelaşi timp, în
Statele Unite se anulează administraţia de control a finanţelor. Din 1992 a început reducerea
numărului de funcţionari cu atribuţii de „reglare financiară”. Actualmente acest număr constituie
doar 14000 de funcţionari. In decembrie 1994, în timp ce euforia agenţiilor bazate pe Internet
creşte la Silicon Valley, Orange Country, care se află nu departe, pierde 1,69 miliarde de dolari şi
declară faliment. În urma acestui faliment, care nu trebuia să fie în realitate, apar persoane care
vor să asigure creditele comunale (obligaţiile) „monolines”.
Pretind să „garanteze” aproape 150 de ori propriile capitaluri fără ca persoanele care
reglementează să se preocupe…
Totodată, în 1992, conform tratatului Maastricht, Europa, pentru a se proteja, apucă pe o
cale opusă şi se înzestrează cu euro.
In 1997 are loc o scurtă, dar tragică criză monetară şi financiară asiatică care se
răspîndeşte cel mai mult în Rusia şi în Brazilia. În Statele Unite, în 1998 un fond speculativ
american, Long Term Capital Management (LTCM), intră în cauză datorită unor greşeli
matematice comise de fondatorii săi, ce cauzează mari pierderi, dar defoltul se evită numai
datorită intervenirii Băncii centrale americane (FED). Preocupaţi de criza asiatică care putea sa
ducă la deprecierea propriei valute, chinezii se grăbesc să cumpere cît mai mulţi dolari. Cresc şi
deficitele americanilor care sunt tot mai mult finanţaţi de economiile Chinei, ce exporta în
Statele Unite mare părţi din produsele lor industriale. Iată cum lumea începe a fi condusa de o
pereche bizară compusă din China şi Statele Unite. Niall Ferguson, profesor la Universitatea din
Harvard, numeşte acest fenomen „Chimerica”.
Euforia se reîntoarce, la 12 noiembrie 1999 Financial Services Modernization Act elimina
restricţiile lui Glass Steagall Act, legalizând, în mod foarte activ, constituirea în 1989 a lui
Citigroup ( unde aduna Citigroup şi Travellers Group), care şi-a luat funcţia de bancă de afaceri.

23
 Iată aşa se naşte primul gigant american al finanţelor. Se dezvolta o concurenţă sălbatică
între noile bănci, ce investesc până la 20 de ori în patrimoniul sau. Aceasta evoluţie a sistemului
american începe să preocupe: chiar în acelaşi an, California de Nord interzice brokerilor aşa
numitul „împrumut avid”. Tot în 1999, noile norme contabile, numite International Financial
Reporting Standards (IFRS), elaborate de o societate privată cu sediul la Delaware, îndeamnă să
calculeze promptitudinile în baza valorilor de piaţă la moment. Preţul aurului ajunge până la 300
$ pentru o uncie. Tot în acelaşi an, pentru a evita falimentul propriilor bănci, guvernul japonez
introduce echivalentul de 80 miliarde dolari, cu o condiţie pentru marele instituţii, deja odată
restructurate şi lichidate, de a întoarce sumele care vor fi primite, lucru care-l vor face mai târziu.
Dar băncile japoneze fără să anuleze creditele sale, încetinesc şi reconstituirea fondurilor.
In 2000, Internetul care creste deja de 5 ani, explodează; indicele Nasdaq, care aduna
valorile tehnologice, dă înapoi cu 27% în timp de doua săptămâni şi cu 39,3% în timp de un an.
Semnele unui pericol continua: chiar a doua zi după atentatul de la 11 septembrie 2001,
indicele Dow Jones pierde 684 puncte (-7,3%) fără ca creşterea să se oprească, umflată de o
bruscă cădere a taxelor de interes. In 2002, falsificarea bilanţului intermediarului din sectorul
energetic Enron şi fraudarea grupului de telecomunicaţii Worldcom, ambii americani, pun în
alarmă bursele din lume, care vor da naştere unor reforme în avantajul lui City, unde vor
prospera băncile americane. Dar creşterea urmează: nimeni nu acordă atenţie acestei alarme.
Băncile, pentru a presta o economie ce nu o are, mai reduc din propriile rezerve, care în 2001
ajunge la mizerul indice de 0,2% din depozitul lor, contra indiciului 11,3% din 1951.
Motorul capitalismului financiar se face a fi mai clar decât apariţia. Cei mai bogaţi se
simt ameninţaţi de criză şi continua să profite cît mai este posibil: directorii agenţiilor financiare,
îndeosebi cei care au acces la noutăţile financiare cele mai preţioase, în 2002 se împart mai mult
de 10 miliarde de bonusuri! Piaţa, fiind tot mai mult riscantă, împinge investitori să rămână
lichizi; chiar şi cei activi sunt preţuiţi ca şi cum ar fi fost „lichizi” în baza tehnicilor de calcul, aşa
numite „mark to market & mark to model”, fixate de un organ corporativ, International
Accounting Standards Boards. Dacă la Basilea au fost fixate de către Banca Regulamentelor
internaţionale (BRI) normele pentru a promova prudenţa şi transparenţa, aceasta hotărăşte de ai
favoriza pe cei mai puternici impunând tuturor băncilor comisioane tot mai mari.
In 2002, pentru a nu se lansa intr-o politică a veniturilor opusa politicii americane,
guvernul SUA îndemnă finanţatorii de împrumuturi, Freddie Mac şi Fannie Mae, cît şi alţi
operatori al sectorului imobiliar să presteze produsele cele mai riscante, care oferă cea mai bună
taxă de interese.

24
 Maurice Allais la Paris şi Hyman Minsky la New York anunţă că apropierea crizei
financiare se aşteaptă în 2009. În legătură cu aceasta Minsky a evidenţiat 5 faze de dezvoltare a
cizei: o inovaţie remunerată, (ori o schimbare a politicii economice), un boom, o euforie, ieşirea
din profituri şi în fine panica. Ultima mai pe urmă a fost numită Minsky Moment. Însă
evenimentul crizei prevăzut pentru 2009 s-a început în 2007 - 2008.3
În continuare vom trece în revistă cronologia acestei crize.
În februarie 2007, viitoarea criză mondială părea a fi mai mult o problemă financiară
americană. Şi asta pentru că din ce în ce mai mulţi clienţi din Statele Unite nu şi-au mai achitat
creditele ipotecare cu grad ridicat de risc, ceea ce a provocat primele falimente ale unor instituţii
bancare specializate.
În luna august a aceluiaşi an, bursele americane încep declinul, iar băncile centrale
intervin pe pieţe cu lichidităţi.
Problemele financiare ale americanilor continuă şi în 2008, an în care efectele crizei
financiare se fac simţite în Europa.
Pe 22 ianuarie 2008 FED îşi scade rata dobînzii de referinţă la 3,5%, cu trei sferturi de
punct. La o lună mai tîrziu, pe 17 februarie, Banca britanică Northern Rock este naţionalizată
pentru a fi salvată de faliment.
În martie 2008, băncile centrale fac o nouă injecţie masivă de lichidităţi pe piaţa
creditelor, pentru a face faţă contracţiei acesteia. La jumătatea lui martie, JPMorgan Chase
anunţă achiziţionarea băncii de investiţii Bear Stearns, la un preţ scăzut şi cu ajutorul FED.
La jumătate de an după această achiziţie, trezoreria americană decide naţionalizarea
băncilor Fannie Mae şi Freddie Mac, după ce acestea au suferit pierderi financiare importante.
Pe 15 septembrie 2008, se produce un adevărat şoc pe piaţa bancară americană. Banca de
investiţii Lehman Brothers îşi depune bilanţul, iar Bank of America anunţă cumpărarea Merrill
Lynch. La numai o zi distanţă, compania de asigurări AIG (American International Group) este
salvată de Guvernul american, care îi oferă 85 de miliarde de dolari în schimbul a 79,9% din
capital.
Pe 17 septembrie 2008, bursele din lume înregistrează scăderi considerabile, în timp ce
băncile centrale intensifică operaţiunile pentru injectarea de lichidităţi pe piaţă.
Pe 18 septembrie 2008, Banca britanică Lloyds TSB cumpără HBOS, instituţie financiară
concurentă, iar la mai puţin de o săptămână, pe 26 septembrie, JPMorgan preia controlul asupra
Washington Mutual, cu ajutorul autorităţilor federale.4
3
La finanziarizzazione dell’economia e la sua crisi, Edizioni Alegre, Roma, 2008, 143 p.
4
Talbott John R., Obamasnomics. Dalla crisi dell’alta finanza all’economia dal basso, UBE PAPR
BACK, Milano, 2009, 226 p.
25
 Tot în septembrie, compania de asigurări belgiano-olandeză Fortis este ajutată de statele
belgian, olandez şi luxemburghez. Banca britanică Bradford and Bingley este naţionalizată. Tot
acum şi Banca Dexia este naţionalizată de autorităţile franceze şi belgiene.
La începutul lui octombrie 2008, Camera Reprezentanţilor Congresului SUA adoptă un
plan de salvare a sectorului financiar, în valoare de 700 de miliarde de dolari. Tot atunci, avea loc
la Paris, pe 4 octombrie, reuniunea de urgenţă a liderilor membrilor europeni ai G8 care nu
reuşesc să ajungă la un acord privind înfiinţarea unui fond european pentru susţinerea instituţiilor
financiare aflate în dificultate.
Londra anunţă un plan de salvare care include o naţionalizare parţială a băncilor. Fondul
Monetar Internaţional (FMI) revizuieşte în scădere previziunile privind creşterea economică
mondială, în condiţiile în care bursele sînt în scădere.
Tot în octombrie, BNP Paribas preia Fortis în Belgia şi Luxembourg, devenind cea mai
mare bancă de depozite din Europa.
Pe 12 octombrie 2008, cele 15 ţări din zona euro ajung la un acord privind un plan de
acţiune: garantarea creditelor interbancare şi posibila recapitalizare a băncilor. La 15 octombrie
2008, Wall Strret înregistrează cea mai mare scădere de după 1987. Europenii, reuniţi la un
summit la Bruxelles, cer organizarea unui summit mondial înainte de sfîrşitul anului, pentru
reformarea sistemului financiar internaţional. Preţul petrolului scade sub 70 de dolari barilul.
În octombrie, Biroul Internaţional pentru Muncă (BIM) estimează că efectele crizei
financiare vor antrena pierderea a 20 de milioane de locuri de muncă în lume pînă la sfîrşitul
anului 2009. Pe 24 octombrie 2008, Islanda cere oficial Fondului Monetar Internaţional un ajutor
de două miliarde de dolari pentru a face faţă crizei care îi distruge sistemul bancar. Tot acum şi
Ucraina cere un împrumut de 16,5 miliarde de dolari.
În tot acest timp, euro ajunge la cel mai scăzut nivel faţă de dolar din aprilie 2006. FMI,
UE şi Banca Mondială anunţă că acordă 20 de miliarde de euro împrumut Ungariei.
Pe 18 noiembrie 2008, GM, Ford şi Chrysler cer Congresului o nouă extindere a
alocărilor din bani publici, avertizînd că industria auto este în pragul dezastrului. Acţiunile
General Motors şi Ford se depreciază, cunoscînd o scădere de 90%, respectiv, 80%, în ultimele
12 luni.
În aceeaşi perioadă, preţul petrolului atinge minimul ultimelor 22 de luni: 52,55 USD pe
baril pe piaţa de la New York. Statele din Nordul Europei vor acorda Islandei un împrumut în
valoare de 2,5 miliarde de dolari pentru a ajuta ţara să-şi revină din criza financiară cu care se
confruntă. Banca centrală a Elveţiei a coborît dobînda-cheie cu 1 punct procentual la 1%.

26
 Reieşind din cele expuse referitor la cronologia celei de-a doua crize economice mondiale
putem evidenţia următoarele verigi: începutul crizei economice - naţionalizări în lanţ – plasarea
burselor din toată lumea, pe roşu - fuziuni şi naţionalizări masive în toată lumea - reuniuni de
urgenţă şi planuri de salvare - tot mai multe state cer ajutorul FMI - industria auto victima crizei
… Acest lanţ se va completa sau finisa în dependenţă de faptul cum va fi stopată criza.
În fine constatăm că anul 2008 este anul de debut al celei de-a doua crize economice
mondiale, care a fost iniţiată de prăbuşirea sistemului financiar-bancar în SUA şi care în scurt
timp a zguduit acest sistem şi în celelalte ţări ale lumii. Concomitent cu dereglarea acestui
sistem, au luat amploare fenomenele de criză în sectorul economiei reale.5
Ultimele decenii ale secolului XX şi primii ani ai secolului XXI stau sub semnul unei
accelerări vizibile a procesului de globalizare, fenomen complex, de natură economică şi
financiară, în primul rând, dar având şi o multitudine de implicaţii sociale, culturale, strategice,
militare şi, nu în ultimul rând, politico-juridice.
Pe de-o parte, globalizarea sau mondializarea, aşa cum este denumită în literatura
franceză de specialitate, a generat (şi generează în continuare) numeroase oportunităţi în materie
de dezvoltare economică, prosperitate şi securitate. Pe de altă parte, acest proces a fost însoţit de
creşterea interdependenţei între actorii/subiecţii scenei internaţionale. În acelaşi timp, în ciuda
optimismului unor comentatori şi politologi, manifestat la începutul anilor 90, privind
binefacerile noii ordini globale post-bipolare6, în ultimul deceniu s-a putut constata, o accentuare
a turbulenţelor în materie de securitate, apariţia unor noi forme de manifestare a violenţei inter-
umane sau emergenţa a noi factori şi focare de risc şi de conflict. La scară globală, convergenţa
acestora din urmă cu fenomenul de interdependenţa a facilitat diseminarea unor riscuri şi
ameninţări la adresa păcii şi securităţii internaţionale care, în mod normal, s-ar fi limitat la o arie
de manifestare locală sau cel mult regională 7. Răspunsul la aceste tipuri de ameninţări solicită
convergenţa sau chiar sincronizare între mecanismele de răspuns global şi regional/local8.
În contextul acestei dinamici a ecuaţiei globalizare/interdependenţă – insecuritate/criză,
nici o ţară şi nici o regiune din lume nu se mai poate replia astăzi între graniţele proprii,
preocupată doar de problemele interne, fără riscul de a rămâne în conul de umbră al

5
Махныкин Артур. Мировой финансовый кризис – Хотите знать развязку? //
http://agaroza.ru/post 1234113151.html
6
vezi Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi primul om (trad. română), Editura Paideia, Bucureşti, 1994 sau
comentariile/editorialele lui Thomas Friedman publicate în New York Times din anii 90
7
Pregătirea atacurilor teroriste de la 11 septembrie de la New York şi Washington de către un grup de
fundamentalişti islamici având baza în Afganistan este simptomatică în acest sens
8
David Hannay, Global Threats require a Global Response, Financial Times, 2 decembrie 2004
27
subdezvoltării, sau, în cazul unui scenariu mai pesimist, de a cădea în spirala nefastă a disoluţiei,
respectiv eşecului statal, în aşa numita ipostază de failed state9.
Dacă admitem postulatul existenţei unei comunităţi internaţionale - respectiv comunitatea
reunind toate statele lumii, Organizaţia Naţiunilor Unite reprezentând cristalizarea legitimă
politico-instituţională şi juridică a acestei comunităţi – precum şi faptul că tehnologiile moderne,
mijloacele de comunicare, economia transfrontalieră, democraţia şi fluxurile mondiale de bunuri,
capitaluri şi servicii duc tot mai mult la mondializarea vieţii economice şi sociale ale întregii
planete, putem accepta ipoteza că fiecare ţară este beneficiară şi, în acelaşi timp, responsabilă de
ceea ce se produce şi se petrece azi în lume sau în „satul global”, folosind expresiva metaforă
lansată de McLuhan10 la jumătate secolului trecut.
În privinţa dimensiunii de securitate a globalizării, ar fi necesare câteva foarte scurte
reflecţii pe marginea dinamicii istorice a acestui fenomen. Din punct de vedere instituţional,
apariţia Societăţii Naţiunilor, în urma Primului Război Mondial, a constituit primul pas într-o
abordare în plan mondial a problemei păcii şi războiului. Ideea de sorginte kantiană a
preşedintelui Willson, care a stat la baza proiectului Societăţii sau Ligii Naţiunilor, pleca de la
premisa iluministă a unei umanităţii perfectibile şi a existenţei unei societăţi umane unice. În
cadrul acestei comunităţi mondiale, se admitea postulatul conform căruia statele, actori raţionali
prin excelenţă, erau în măsură să îşi rezolve diferendele pe cale paşnică. Ulterior, delimitarea
SUA11 faţă de proiectul Societăţii Naţiunilor şi dizidenţele succesive ale Germaniei naziste,
Italiei musoliniene sau Japoniei, precum şi izbucnirea celui de al doilea război mondial, au dus la
eşecul organizaţiei şi, în final, la dispariţia sa.
Obiectivele generoase ale asigurării păcii globale şi prezervării securităţii statelor,
asumate de Liga Naţiunilor, au fost preluate de ONU, creată de coaliţia statelor învingătoare în
cel de al Doilea Război Mondial. Instituţiile specializate ale organizaţiei, în primul rând Consiliul
de Securitate, aveau şi au în responsabilitate directă, conform Cartei, gestionarea securităţii şi
stabilităţii pe întreg globul. În acest sens, instrumente specifice de natură juridică, diplomatică şi
militară au fost puse la dispoziţia organizaţiei pentru intervenţia în caz de criză.
Dacă privim globalizarea în domeniul militar şi al securităţii dintr-o perspectivă
tehnologică, trebuie să menţionăm impactul noilor mijloace de comunicaţii şi al descoperirilor

9
Conform definiţiei iniţiate de ONG-ul american Fund for Peace (http://www.fundforpeace.org), un stat aflat în
ipostaza de “failed state” întruneşte următoarele caracteristici: pierderea controlului fizic asupra propriului teritoriu
şi a monopolului utilizării legale a forţei, erodarea propriei sale autorităţi legitime şi a capacităţii de a lua decizii
colective, incapacitatea de a oferi servicii publice de bază şi incapacitatea de a interacţiona cu celelalte state, ca
membru al comunităţii internaţionale. Lista “failed state” pentru 2008, întocmită de Fund for Peace, are pe primele
trei locui Somalia, Sudanul şi Zimbabwe.
10
McLuhan (Herbert, Marshall) – sociolog canadian (1911 – 1980), autor al „Galaxiei Gutenberg” (1962), lucrare în
care anunţă era electronică, aceasta urmând să o înlocuiască pe cea a „civilizaţiei cărţilor”.
11
Congresul SUA a refuzat ratificarea acordului de participare a Statelor Unite la Societatea Naţiunilor
28
din domeniul ştiinţelor asupra relaţiilor dintre grupurile umane, inclusiv dintre naţiuni. În acest
sens, nu trebuie omis faptul că şi războiul/conflictul reprezintă o formă de relaţie între grupurile
umane. Descoperirea telegrafului şi ulterior, a celorlalte mijloace de comunicare (până la Internet
şi la reţelele de sateliţi de astăzi) a modificat profund configuraţia raporturilor inter umane şi
interstatale. Coroborate cu aplicaţiile în domeniul militar ale fizicii nucleare, microbiologiei,
chimiei şi tehnologiilor balistice, aceste descoperiri au dus la atenuarea importanţei factorilor
spaţiu şi timp în economia desfăşurării conflictelor şi misiunilor ulterioare de gestionare a
crizelor. Sistemele de telecomunicaţii prin sateliţi (inclusiv GPS), rachetele intercontinentale cu
încărcătură nucleară, capacităţile aeriene de proiecţie strategică a trupelor au transformat în
realitate dimensiunea de securitate a „satul global”. Conferinţa pentru dezarmare a ONU,
tratatele de neproliferare şi cele americano-sovietice/ruse privind reducerea arsenalelor nucleare
(SALT I şi SALT II) au încercat o diminuare a pericolului realmente planetar reprezentat de
armele de distrugere în masă (WMD12). În ciuda acestora tentative de reglementare şi control,
marile reţele planetare de transport, comerciale şi de comunicaţii sunt suficient de largi pentru a
permite difuzarea, în orice colţ al lumii, atât a factorilor materiali, cât şi a celor umani generatori
de riscuri şi ameninţări.
Totuşi, între actori statali, ca subiecte de drept internaţional şi comunitatea mondială,
reprezentată de Naţiunile Unite, tinde să se interpună, în ultima jumătate de secol, un nivel
intermediar, dublat de un actor intermediar - regiunea, respectiv organizaţia regională. Este un
fenomen din ce în ce mai consistent, care este demn de subliniat şi merită supus reflecţiei şi
cercetării. Procesul de globalizare a fost însoţit de o tendinţă de regionalizare, respectiv de
integrare la nivel regional.
Având în vedere cele menţionate mai sus, după experienţa ultimilor ani, se poate admite
faptul că actualul cadru mondial de securitate, ca si cel regional, rămâne, în continuare, cel puţin
pentru următorul deceniu, fluid şi extrem de complicat, cu evoluţii adesea aleatorii, greu
previzibile şi cu numeroase focare de tensiuni.
În timpul Războiului Rece, cea mai mare ameninţare o constituia o posibilă confruntare
între cele două blocuri. După căderea Zidului Berlinului, operaţiunile care au vizat restabilirea
sau menţinerea păcii au devenit din ce în ce mai numeroase şi au ocupat locul prioritar pe agenda
de securitate internaţională, punând la încercare mecanismele de gestionare a crizelor prevăzute
de tratatele unor organizaţii regionale cu atribuţii în domeniul securităţii.
În faţa unui factor belicist, perturbator, ostil şi agresiv, diplomaţia devine de multe ori
inoperantă. Soluţia aleasă este atunci cea a recurgerii la instrumentele coerciţiei, având ca ultimă
ipostază forţa militară, instrumente pe care comunitatea internaţională, în diferitele sale ipostaze,
12
Weapons of Mass Destruction (WMD)
29
de la ONU până la organizaţiile regionale sau iniţiativele subregionale, trebuie să ştie să le
utilizeze pentru a fi în măsură să gestioneze crizele. Capacitatea de a pune în practică un sistem
de răspuns la crize, inclusiv la cele de tip belicist, dar şi de delegitimare a războiului, altfel spus a
face război războiului cu o gamă extinsă de instrumente - juridice, diplomatice şi militare,
permite asigurarea condiţiilor de securitate indispensabile exercitării diplomaţiei. În anumite
circumstanţe excepţionale, forţa armată este singura în măsură să deschidă calea soluţiilor
politice.
Întrucât gestionarea crizelor prin intermediul instituţiilor internaţionale destinate să o
concretizeze a devenit un imperativ în contextul amploarei şi complexităţii acestor crize, este
necesară o investigaţie destinată să delimiteze cadrul teoretic, conceptual, al noţiunilor de “criză”
şi “gestionare a crizelor”.
În concluzie formulăm succint III lecţii de bază scoase din crizele anterioare şi cea
prezentă:
I) Politică anticriză trebuie să includă trei componente esenţiale:
- menţinerea cererii de consum curent prin excluderea reducerii salariilor. Orice scădere
a salariilor reale, adică a puterii de cumpărare, va antrena reducerea consumului, factor
determinant al cererii efective. Cererea efectivă trebuie stimulată nu numai prin intermediul
salariilor, dar şi prin intermediul impozitelor;

- statul este chemat să suplinească în mod direct insuficienţa investiţiilor private printr-
o politică de investiţii publice, recurgînd, mai ales, la lucrări publice de mare amploare;

- reglementarea de către stat, prin intermediul Băncii Naţionale, a ratelor dobînzii, a

stabilităţii monedei naţionale. Concomitent, statul trebuie să promoveze o politică a creditului
ieftin şi de control a masei monetare aflate în circulaţie.

II) Răspunsul privind criza ar trebui să se bazeze pe trei principii fundamentale:

responsabilitate, transparenţă şi stabilitate.
III) Noi avem nevoie de o economie de piaţă funcţională, dinamică, deschisă la concurenţă,
transparentă, democratică, în sensul existenţei unor reguli egale pentru toţi, în care să nu fie
recompensată specula fără limite, ci munca şi capacitatea creatoare, inovaţia şi utilitatea socială.

1.3. Declanșarea crizelor economico - financiare : evoluție, cauze și consecinte

Pentru a acţiona asupra efectelor nefavorabile ale crizei financiare este absolut necesar să
se cunoască în profunzime cauzele care au generat-o. Până la jumătatea secolului al XX-lea

30
crizele economice s-au derulat după o schema tipică: apariţia prăbușirii bursiere și bancare;
dificultăţi economico-financiare pentru numeroase firme industriale, comerciale; panică pe piaţa
monetară şi financiară; deficit grav de lichidităţi monetare; limitarea investiţiilor (mai ales în
sectoarele productive); majorarea numărului de falimente, ca efect cumulativ ce afectează într-o
măsură sau alta ansamblul domeniilor de activitate, scăderea numărului locurilor de muncă şi
creşterea masivă a şomajului; prăbuşirea preţurilor cu ridicata şi amănuntul; creşterea ofertei
urmată de reducerea acesteia; prăbuşirea cererii; influenţe asupra relaţiilor economice
internaţionale; promovarea politicilor protecţioniste, ridicarea ratei dobânzii etc.
Crizele implica mai multe etape:
 pregatirea crizei este etapa de avertizare, in care identificarea potentialului de criza al
unor evenimente poate conduce la luarea unor masuri de preintampinare sau chiar anulare
a crizei. Dupa ce avertismentele au trecut și nu au existat actiuni de oprire a crizei sau
aceste actiuni s-au dovedit ineficiente, incepe perioada de criza acuta;
 criza acuta este momentul care identifica o criza. Daca etapa de pregatire a condus la
elaborarea unor planuri de criza, atunci compania poate avea un anume control asupra
momentului și modului in care criza va izbucni, in cazul in care nu poate avea control
asupra crizei, ea poate incerca sa controleze cand §i cum vor fi distribuite informatiile
referitoare la acest eveniment.
 faza cronica a crizei care poate lua mai mult sau mai putin timp. Contine in general
anchete ale diferitelor instante de control, dezbateri publice, actiuni de disculpare §i
incercari de recaștigare a increderii opiniei publice. Este o etapa de reactie, in care au loc
autoanalize și eforturi de refacere economică.
 terminarea crizei este scopul actiunilor de gestiune a crizei care trebuie sa aiba loc cat mai
rapid. Daca etapa de pregatire a crizei este bine exploatata, atunci criza se afla sub control
§i organizatia ajunge repede in faza de terminare a crizei. In alte situatii acest lucru ia mai
mult timp, iar intoarcerea la normalitate este mai dureroasa și costisitoare.
După părerea lui Timothy W. Coombs crizele economico-financiare au următorul sistem
de periodizare:
Prima etapa care cuprinde trei faze:
a) detectarea semnalelor crizei care se aproprie in diverse feluri așa incat specialiștii in
managementul crizelor trebuie sa dezvolte un sistem de detectare și identificare a acestor
semnale, sa colecteze informatii in legatura cu semnalele respective și sa analizeze aceste
informatii;
b) prevenirea crizei care cuprinde trei categorii de masuri ce ar putea fi luate inainte de

31
producerea unei crize: managementul problemelor are ca scop controlarea unei probleme și
evitarea transformarii ei intr-o criza; evitarea riscurilor se refera la masurile care trebuie luate
pentru a se elimina sau reduce nivelurile de risc; construirea relatiilor vizeaza implicarea mai
multor unitati ale organizatiei, in special a departamentului de relatii publice, in crearea de relatii
pozitive cu publicul printr-o comunicare deschisa, sincera, prin schimburile de informatii și
opinii, prin efortul comun de a cauta solutii pentru rezolvarea crizei.
c) pregatirea crizei în cadrul careia este necesar sa fie identificate elementele vulnerabile
ale crizei respective, sa fie creata celula de criza, sa fie ales un purtator de cuvant, sa se elaboreze
un Plan de Management al Crizei, sa fie structurat un Plan de Comunicare de Criza, etc..
A doua etapă denumita etapa de criză care apare atunci cand un eveniment-declanșator
marcheaza inceputul ei. In cadrul acestei etape speciali§tii in managementul crizei trebuie sa
aplice programele de gestiune a crizei și in special cele de comunicare de criza cu publicul
implicat. Aceasta etapa cuprinde patru faze:
a) recunoașterea crizei – este momentul in care se acceptă faptul ca se confrunta cu o
criza §i sa adopte un comportament adecvat. Recunoașterea crizei implica și analiza modului in
care opinia publica, presa, membrii organizatiei au etichetat criza și colectarea informatiilor
legate de criza;
b) stapanirea crizei – este perioada dominata de masurile luate pentru a se raspunde
crizei. In planul comunicarii este deosebit de important ca aceste raspunsuri (in special cele
initiale) sa fie explicate diverselor categorii de public;
c) etapa de post-criza contine actiunile ce permit verificarea faptului ca, in mod real,
criza a luat sfarșit, verificarea modului in care publicul implicat a perceput acest moment și
comportamentul organizatiei in timpul crizei, pregatirea organizatiei pentru a face fata cu succes
unei alte crize. In aceste momente se evalueaza managementul, se trag concluziile.
Dupa parerea lui Valeriu Toneș și a lui Ion Chiciudean exista doua tipuri de efecte ale
crizelor: cele legate de componenta materiala și cele legate de cea simbolica. In ceea ce privește
componenta simbolica, efectele crizelor in interiorul organizatiei sunt:
 primul efect „il constituie amenintarea intregii industrii, domeniului sau ramurii de
activitate care are o legatura cu criza.” O imagine negativa lasata de o criza poate avea
repercusiuni asupra intregului domeniu deoarece publicul va extrapola situatia și va crede
ca toti cei care au afaceri in domeniu pot face aceleași greșeli, cu aceleași urmari pentru
ei;
 al doilea efect „major al unei crize este schimbarea misiunii strategice (scopul general al
organizatiei) a unei organizatii datorita perceptiei bipolare de catre opinia publica ” Criza

32
 are puterea de a arunca o imagine rea asupra intregii activitati a organizatiei. Nimic din ce
facea organizatia inainte nu este considerat a fi bun;
 cel de-al treilea efect are loc la nivel individual. O criza nu afecteaza numai structura
fizica a unei organizatii, ci și sistemul ei simbolic, cultura organizational: simboluri,
traditii, credinte, mituri, valori.
Criza are efecte complexe asupra economiei unei țări, se resimte puternic pe piața de
capital, precum și pe piața muncii. În plan financiar criza se materializează prin:
 efecte directe asupra instituțiilor financiare:falimente,restructurări decompanii și
instituții financiare;
 efecte asupra volumului și cotațiilor bursiere:volumul tranzacțiilor
bursierescade,însă impactul cel mai puternic îl are criza asupra riscului;
 efecte asupra comportamentului investitorilor pe piață,care se îndepărtează tot mai
mult de piața de capital și își modifică radical opțiunile investiționale,fapt ce are
impact direct asupra costului capitalului și dobînzilor financiare;
 efecte asupra reglementărilor privind piața de capital.
Pe piața muncii asistăm la o criză a locurilor de muncă, la o scădere dramatică
aveniturilor salariale. Printre indicatorii macroeconomici, șomajul se reflectă direct în viața
cotidiană a cetățenilor afecînd nivelul de trai al acestora. În vederea susținerii economiilor
naționale ,statele apelează la contractarea de împrumuturi pe piețele interne și externe,fapt ce
conduce la explozia datoriilor publice. Creșterea explozivă a deficitului bugetar pe fondul
reducerii veniturilor fiscale presupune atragerea unor finanţări masive din sectorul privat intern
sau extern. Această finanţare a deficitului se realizează prin împrumuturi de stat, interne
sau externe,fapt ce presupune o creştere a datoriei publice. Plata împrumuturilor în
viitor înseamnă o reducere a fondurilor destinate investiţiilor şi o creştere economică mai redusă.
Stabilizarea masei monetare constituie obiectul politicii monetare în condiţii de criză, iar
exercitarea acestuia nu trebuie să presupună răsplătirea ineficienţei unei instituţii financiare sau a
alteia.
O anumită bancă poate intra în faliment, iar activele sale să fie preluate de alţi acţionari,
fără ca circulaţia monetară să sufere un şoc. Stabilitatea sistemului monetar nu este, în ultimă
instanţă, dependentă de soarta nici unei companii/bănci private, iar competitivitatea unei instituţii
financiare nu trebuie să depindă de exerciţiul discreţionar al politicii monetare. Acesta trebuie să
constituie cadrul relativ neutru în care se desfăşoară relaţiile de producţie şi schimb din economia
reală. Soluţia ieşirii din criză constă în ajustări microeconomice realizate de autorităţile

33
guvernamentale, bazate pe optica agregată a modelelor macroeconomice. Măsurile anticriză se
fundamentează pe:
 adevărurile formulate de ştiinţa economică;
 cunoaşterea interdependenţelor economice;
 informarea promptă şi reală asupra evoluţiei activităţii.
Acestea vizează politica monetară, bugetară şi fiscală, bazânduse pe aplicarea diferenţiată a
acestora în cele două stări ale ciclului economic. În condiţii de boom prelungit, politica monetară
urmăreşte frânarea cererii de bunuri de consum şi a investiţiilor prin majorarea ratei dobânzii,
impunerea de restricţii la acordareade credite, efectuarea unui control mai riguros al masei
băneşti. În faza de recesiune se urmăreşte stimularea producţiei şi a investiţiilor prin reducerea
rateidobânzii, sporirea volumului de credite şi creşterea masei monetare. Politica cheltuielilor
publice constă în alocarea de la buget, în faza de recesiune, a unor fonduri necesare impulsionării
producţiei, creşterii cererii globale, care să permită ieşirea din criză. Cheltuielile publice sunt
orientate spre achiziţii de stat, investiţii cu caracter social- cultural, investiţii în întreprinderile
publice. Investiţiile realizate permit depăşirea depresiunii şi trecerea la o nouă fază ascendentă a
ciclului economic. În faza de instabilitate cheltuielile publice (bugetare) se reduc. Cât priveşte politica
fiscală, statul reduce presiunea fiscală în faza de recesiune, stimulând astfelconsumul şi
investiţiile, iar în faza de boom, majorează fiscalitatea, în vedereaconstituirii de fonduri la
sistemul naţional de bugete.
Consecintele crizelor economice sunt:
Inflaţia: În declanşarea fenomenului inflaţie un rol determinant îl au crizele economice şi
social-politice. Specialiştii definesc inflaţia ca un dezechilibru economic monetar care se
manifestă prin: creşterea generalizată a preţurilor şi deprecierea banilor. Inflaţia nu este un
fenomen specific zilelor noastre, ea a existat şi în alte perioade istorice. Definită, inflaţia este un
dezechilibru de ansamblu al economiei care constă în apariţia sau creşterea dintre masa monetară
şi oferta de bunuri faţă de situaţia existentă anterior. Procesul iese în evidenţă prin două tendinţe
independente: creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Această diferenţă dintre masa monetară şi oferta de bunuri este considerată un exces de mijloace
de plată sau de puterea de cumpărare nominală faţă de cantitatea de bunuri oferite sensibil mai
mică. Atât natura cauzelor inflaţiei cât şi măsurarea acesteia ridică numeroase probleme. Inflaţia
se manifestă printr-un proces de creştere continuă a preţurilor iar deflaţia este procesul invers, de
scădere a acestora. Intensitatea sau mărimea inflaţiei o putem măsura cu ajutorul unor indici care
exprimă schimbarea relativă a preţurilor, precum şi cu ajutorul unor indicatori care exprimă
creşterea masei monetare aflată în circulaţie.

34
 Şomajul (criza locurilor de muncă) : Cauzele şomajului trebuie identificate în mod
deosebit, în conţinutul crizelor economice. Sunt o serie de factori specifici pieţelor care în
diferite perioade de timp amplifică rata şomajului: dezechilibrele dintre cerere şi ofertă;
fluctuaţiile provocate de ciclitatea economică; lipsa măsurilor de revitalizare economică după
criză; gradul de sezonalitate al unor activităţi; cauze de natură tehnică.
În afara acestor factori specifici există şi o seria de factori determinanţi ai pieţei muncii care fac
posibilă existenţa şomajului: teoria căutării locului de muncă; teoria contractelor implicite; teoria
salariului eficient.
În ţările cu economie de piaţă funcţională activează atât prin politici active cât şi prin
politici pasive pentru combaterea şomajului. Politicile active presupun intervenţia clară pe piaţa
muncii prin: serviciile de plasare a forţei de muncă; calificarea profesională, crearea directă de
locuri de muncă prin acordarea unor subvenţii şi facilităţi pentru angajatori; alocaţii ale
întreprinderilor, etc.
Politicile pasive se referă la acordarea indemnizaţiei de şomaj; aceste politici nu au efect
asupra volumului global al şomajului dar scade presiunea financiară care apasă asupra şomerului
şi evită tensiunile sociale majore.

CAPITOLUL II: ANALIZA CRIZELOR ECONOMICO-FINANCIARE ȘI IMPACTUL

LOR ASUPRA DEZVOLTĂRII AFACERILOR

2.1. Cadrul general privind apariția crizei economice - finaciare în Republica Moldova
Republica Moldova, recunoscută drept stat independent şi suveran, în timpul deceniului
35
de după apariţia sa, nu a reuşit să se afirme în această calitate, confruntându-se în procesul de
edificare a statalităţii sale cu mai multe probleme, care pun în pericol însuşi existenţa statului.
Suveranitatea statului este limitată, în special de lipsa unui consens politic naţional şi de
separatismul teritorial, influenţa negativă a celui din urmă fiind în mare parte determinată de
prima.

Pe plan internaţional şi jurisdicţional, Republica Moldova este tratată drept un singur

subiect de drept. Cu toate acestea Republica Moldova este determinată de contextul social-
istoric şi geopolitic de a se afirma ca stat, şi ca stat-naţional în raport cu vecinii săi, cu politica de
vecinătate a marilor puteri din regiune.

Relaţiile interstatale, politice şi diplomatice cu vecinii: moldo-române, moldo-ucrainene

şi moldo-ruse reprezintă o etapă nouă din istoria statală. Este etapa când, spre deosebire de cele
anterioare, relaţiile interstatale ale Republicii Moldova se stabilesc la nivelul instituţiilor statului
naţional. Pe lângă noi realităţi politice în spaţiul sud-est European actual, asistăm şi la o nouă
configuraţie a raporturilor dintre Marile Puteri, raporturi care, în pofida aparenţelor şi a
eforturilor diplomatice, ascund vădite stări conflictuale. Suntem într-o zonă a Europei cu mari
diferenţe etnice, în care se ciocnesc numeroase interese.

Avînd o aşezare specifică, Republica Moldova aparţine unui spaţiu dominat de riscuri
politico-militare înalte, şi evitat pe acest motiv de investitorii internaţionali. Situarea la o dublă
periferie, între două centre – Uniunea Europeană şi Rusia, măreşte gradul de risc a situaţiei
statului nostru. Însă, în pofida acestor circumstanţe, harta relaţiilor externe actuale ale RM denotă
o deschidere tot mai mare spre lume – unica garanţie de depăşire a secularei rămîneri în urmă.

Evidenţierea relaţiei dintre noţiunea de cooperare şi cea de integrare regională ajunge la

ideea că procesul cooperării internaţionale este evidenţiat de amplificarea şi diversificarea
relaţiilor comerciale şi de realizarea unor obiective comune la nivelul organismelor economice
de vocaţie regională. Unul din rezultatele posibile ale cooperării este integrarea regională, care
presupune o apropiere substanţială a partenerilor însăşi care speră să stabilească o formă nouă de
grupare . Cooperarea, dimensiunea minimală care subliniază ataşarea generală a statelor faţă de
suveranitatea lor, tinde să apropie şi să unească.

Analizând politica de securitate a Republicii Moldova, este necesar a sublinia faptul că

aceasta a adoptat în 1995 Concepţia securităţii naţionale , însă prevederile acesteia au fost parţial
modificate. În 2005 a fost propus un nou proiect al Concepţiei securităţii naţionale , care s-a
dovedit a fi asemeni unei declaraţii politice deoarece nu avea un caracter legal obligatoriu. În
ceea ce priveşte conţinutul, do¬cumentul a urmat calea Concepţiei din 1995 .
36
 În primăvara anului 2008 a fost modificat proiectul Concepţiei securităţii naţionale
propus în 2005 şi adoptată Concepţia Securităţii Naţionale. Noua Lege pentru aprobarea
Concepţiei securităţii naţionale a Republicii Moldova (112-XVI 22.05.2008), a stabilit
obiectivele ce urmează a fi atinse în vederea asigurării securităţii naţionale, liniile directoare de
bază ale politicii de securitate a Republicii Moldova, valorile generale, principiile, riscurile şi
vulnerabilităţile în acest domeniu . Sunt reflectate, de asemenea, caracterul complex şi
interdependent al securităţii, principalele ameninţări la adresa securităţii naţionale a Republicii
Moldova ce urmează a fi luate în calcul în vederea asigurării securităţii ei.

O atenţie deosebită se atrage asupra cooperării internaţionale a Republicii Moldova în

calitate de instrument de asigurare a securităţii naţionale. Din această perspectivă este stabilită
interconexiunea organică dintre politica internă şi cea externă a statului. De rând cu referinţele la
procesul de integrare în Uniunea Europeană şi la cooperarea pe plan regional, acest capitol se
referă explicit şi la relaţiile Republicii Moldova cu statele vecine. Dacă se consideră că procesul
de integrare europeană şi obţinerea calităţii de membru al Uniunii Europene va influenţa pozitiv
şi va consolida securitatea Republicii Moldova şi va asigura instaurarea stabilităţii şi prosperităţii
în ţară, atunci apare problematică cooperarea în acelaşi timp cu CSI.

În Legea pentru aprobarea Concepţiei securităţii naţionale a Republicii Moldova, este

menţionată şi problema sistemului menit să asigure starea de securitate naţională a Republicii
Moldova, cu specificarea procesului de reformare a acestui sistem.

Un alt important unghi de vedere al securităţii geopolitice a Republicii Moldova este cel
luat în contextul teoriei dezvoltării durabile a unui stat. Proiectul Strategiei “Moldova 21” este
primul document complex în care se face încercarea de a argumenta iminenţa implicării ţării
noastre în procesul global de tranziţie a omenirii la principiile Dezvoltării Durabile, expuse la
nivel mondial în Planul de Acţiuni pentru mileniul III, cunoscut sub numele de “Agenda 21” (Rio
de Janeiro, 1992) .

În prezent Moldova este, de departe, cel mai sărac din punct de vedere economic stat din
Europa. Economia țării este una în cădere, ceea ce are impact asupra calității vieții și imaginii pe
plan extern. De fapt, situația economică din Republica Moldova reflectă starea reală de lucruri ca
rezultat al proceselor de administrare a statului. Rezultatele au atins niveluri periculoase din
cauza proastei guvernări și a fenomenelor negative ce au avut loc în anii precedenți. Cele mai
mari probleme de ordin economic ale Republicii Moldova sunt: corupția, economia subterană,
salariile în plic.

Instituțiile și structurile statului, de la cel mai înalt nivel până la cel mai jos, nu sunt
37
plasate în serviciul cetățenilor. Problemele economiei subterane și salariilor în plic sunt analizate
într-un capitol separat. Principalii indicatori care reflectă situația macroeconomică din Moldova
sunt prezentați în tabelul 2.1. Majoritatea indicatorilor macroeconomici reflectă o dinamică
negativă față de perioadele precedente. Produsul Intern Brut a fost în scădere față de anul
precedent cu 0,5%. Aceeași tendință a păstrat-o și deprecierea leului față de dolarul american. O
scădere bruscă au înregistrat relațiile de import-export din anul 2015. Așa reducere dramatică în
ultimii 15 ani Moldova nu a înregistrat. Astfel, exportul s-a redus cu 15%, iar importul cu 25%,
ceea ce are impact direct asupra alimentării bugetului de stat, deoarece se alimentează peste 65%
din taxele și impozitele vamale aplicate asupra operațiunilor comerțului extern.

Tabelul 2.1. Situația macroeconomică în Republica Moldova în perioada anilor 2009 - 2015
Unit. de
Indicatorii măsură 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015
Produsul intern brut
nominal mlrd. lei 60,4 71,90 82,3 88,20 100,50 111,5 121,8
Cresterea față de anul
precedent, în prețuri
comparabile % 94,0 107,1 106,8 99,3 109,4 104,6 99,5
Indicele prețurilor de
consum mediu anual % 100 107,4 107,6 104,6 104,6 105,1 109,7
la sfârșitul anului % 100,4 108,1 107,8 104,1 105,2 104,7 113,6
Cursul de schim al
leului mediu anual lei/ USD 11,11 12,37 11,74 12,11 12,59 14,04 18,81
la sfârșitul anului lei/ USD 12,3 12,15 11,72 12,06 13,06 15,62 19,65
Exportul mil/ USD 1283 1542 2216,8 2161,9 2428 2339 1967
față de anul precedent % 80,6 120,1 143,8 97,5 112,3 96,3 85
Importul mil/ USD 3278 3855 5191,3 5212,9 5492,7 5317 3987
față de anul precedent % 66,9 117,6 134,7 100,4 105,4 96,8 75
Salariul nominal
mediu lunar lei 2748 2972 3194 3477,7 3765,1 4172 4610
față de anul precedent:
nominal % 108,6 108,2 111,6 108,9 108,3 110,8 110,5
Real % 108,6 100,7 103,7 104,1 103,5 105,4 102,7
Fonduri de remun. a
muncii mlrd. Lei 20,0 20,8 23,5 25,5 27,4 30,0 32,0
față de anul precedent:
nominal % 102,7 104,2 107,8 108,5 107,3 109,5 106,7
Real % 102,7 97 100,2 103,7 102,5 104,2 100,3

Situația gravă din sistemul bancar al Republicii Moldova se datorează exclusiv furturilor
de bani din sistem, care au avut loc în ultimii ani. Valoarea reală nu se cunoaște din cauza
proastei funcționări a BNM și a instituțiilor, de competența cărora ține monitorizarea și controlul
sistemului bancar. Valoarea declarată a sumei furate din sistemul bancar constituie echivalentul a

38
unui miliard de dolari USD.

Moldova a avut șanse și oportunități uriașe de a deveni un stat prosper, cu o creștere

economică de invidiat pentru celelalte foste țări-membre ale URSS. Administrarea prudentă și
rațională a surselor valutare și facilitarea dezvoltării mediului de afaceri în această perioadă ar fi
putut rezolva multe din problemele legate de piața muncii, de distribuirea corectă a forței de
muncă, astfel ar fi putut fi stopată problema migrației. Analiza datelor statistice oferite de Banca
Națională scoate în evidență grave probleme de management în procesul de guvernare. Astfel, se
atestă că volumul de remitențe, în perioada anilor 2000-2015, transferate în RM pe căi oficiale,
prin sistemele de transfer, de către persoane fizice aflate la muncă peste hotare a constituit
echivalentul a 15,6 miliarde de dolari SUA. O altă parte a influxului valutar constituie banii
ajunși în Republica Moldova pe căi nebancare, care, conform calculelor, au constituit circa 65%
suplimentar celor intrate oficial, ceea ce ar constitui încă aproximativ 9 miliarde de dolari SUA.
Astfel, banii veniți de la persoanele care muncesc peste hotare au constituit o resursă valutară
impunătoare pentru Moldova în valoare totală de aproximativ 24,6 miliarde de dolari SUA, dar
care nu a fost valorificată. Mai jos, în figura 2.2 este prezentată dinamica transferurilor de peste
hotare de către persoanele fizice aflate la muncă peste hotarele RM. În anul 2015 se observă o
reducere dramatică a acestor remitențe cu 25% față de 2014.

Figura 2.2: Volumul de bani, transferați în Moldova de către persoanele aflate la muncă
peste hotare, mii USD (anii 2000 - 2015)
Evenimentele, precum instabilitatea politică, criza valutară și, nu în ultimul rând,
devalizarea sistemului bancar, au influențat puternic activitatea economică internațională a
Republicii Moldova. Anul 2015 s-a soldat cu o diminuare esențială a operațiunilor comerciale
internaționale. Totodată, evoluția operațiunilor comerciale externe demonstrează o majorare

39
graduală în ultimii ani în raport cu Uniunea Europeană, în special după semnarea Acordului de
Asociere. Un loc aparte în relațiile comerciale externe ale RM îi revine României, atât pe
dimensiunea exportului, cât și cea a importului. Ritmul de creștere a volumului comerțului cu
România a crescut în ultimii ani de câteva ori în comparație cu anii 2000. Se inregistreaza o
creștere esențială a exporturilor moldovenești în zona UE și România, pe când exportul în
Federația Rusă, în aceeași perioadă, a înregistrat o diminuare dramatică. Acestea demonstrează
atractivitatea mărfurilor și bunurilor din Moldova pentru piața europeană. Printre principalii
factori care au influențat reducerea indicatorilor de export începând cu anul 2014 au fost
deprecierea leului moldovenesc și reducerea volumului exportului în Federația Rusă a produselor
agricole, vinului, băuturilor alcoolice tari și a produselor din carne din cauza embargoului
comercial unilateral, impus Republicii Moldova de Rusia
În prezent, economia Republicii Moldova se confruntă cu simptomele unei crize
economice grave. Profunzimea acesteia este demonstrată de încetinirea dezvoltării tuturor
sectoarelor economiei, contractarea cererii agregate de consum pe fundalul reducerii
remitenţelor, a comerţului exterior, precum şi majorarea deficitului bugetar. Problemele
economice amplifică şi mai mult tensiunile din societate, generate de subminarea încrederii
populaţiei în sustenabilitatea financiară a bugetului şi în acţiunile Guvernului. În condiţiile
amplificării distorsiunilor de ordin economic şi financiar înregistrate în economia Republicii
Moldova, inclusiv în economiile CSI și UE, riscurile la care este supusă țara noastră au fost
provocate atît de factori externi cît și cei interni:
I. Situația geopolitică nefavorabilă în regiune, care a avut ca consecințe:
 scăderea exporturilor în rezultatul reducerii cererii din partea principalilor parteneri de
export ai Republicii Moldova, impunerii embargoului de către Federația Rusă la unele
produse originare din Moldova, precum și scăderii prețurilor mondiale la produsele
agricole;
 reducerea volumului remitenţelor, generat de creşterea şomajului şi micşorarea veniturilor
obţinute de cetăţenii care muncesc în ţările afectate de criză;
 micşorarea ritmului de creștere a fluxului investiţiilor străine directe în economia
naţională, ca urmare a apariţiei crizei în ţările de origine și mediului de afaceri instabil în
Republica Moldova;
II. Criza financiar-bancară din Republica Moldova, care a avut ca consecințe:
 deprecierea monedei naționale, determinată de problemele în sectorul bancar,
diminuarea exporturilor și remiterilor valutare de peste hotare, și fluctuaţiile
dolarului SUA pe pieţele valutare internaţionale;

40
  creșterea ratei inflației determinată de devalorizarea monedei naționale, majorarea
tarifelor pentru energia electrică și gaze naturale, creșterea prețurilor la unele
produse alimentare și nealimentare;
 blocarea asistenţei externe și suportului bugetar din partea partenerilor de
dezvoltare;
 micșorarea rezervelor valutare a țării și creșterea datoriei de stat etc.
Contextul în care este propus acest Plan de acțiuni privind atenuarea efectelor crizei e este
unul foarte dificil şi tensionat pentru Republica Moldova, deoarece dificultăţile economiei se
transpun pe bugetul public naţional care, la rândul său, nu mai poate servi drept instrument
efectiv şi eficient pentru susţinerea categoriilor vulnerabile.
În acest context, Guvernul Republicii Moldova trebuie să realizeze un set de măsuri urgente de
stabilizare şi relansare a economiei ţării, obiectivele propuse prin acest plan fiind următoarele:
1. Neadmiterea aprofundării în continuare a crizei economice;
2. Readucerea economiei naționale pe o traiectorie de creştere;
3. Fortificarea premiselor pentru dezvoltarea unei economii durabile și asigurarea
stabilității macroeconomice.
Astfel, în 2015 Ministerul Economiei deja a iniţiat o serie de măsuri reformatoare, care au
menirea de a debirocratiza şi demonopoliza mediul de afaceri, de a atrage investiții în toate
sectoarele economiei naționale, de a promova politici comerciale. Totodată, planul propune un
set de acțiuni, care vizează asanarea sectorului financiar-bancar, impulsionarea relațiilor cu
partenerii de dezvoltare, inclusiv cu Fondul Monetar Internațional, intensificarea cooperării cu
Federația Rusă, reformarea modului de funcționare a instituțiilor publice, acțiuni care sunt foarte
importante pentru asigurarea stabilității macroeconomice.
Deci, acest plan oferă un set de acţiuni, grupate pe domenii prioritare, care reprezintă o
continuare a eforturilor deja întreprinse de Guvern și urmează a fi realizate pe parcursul 2015-
2017 sunt capabile să producă un impact pozitiv şi să prevină/atenueze efectele crizei
economico-financiare.
Acţiunile propuse în cadrul planului vizat au menirea de a reanima economia, astfel încât
deja în anul 2017 aceasta să revină pe o pistă ascendentă. Relansarea economiei va fi însoţită de
înviorarea procesului investiţional, inclusiv a investiţiilor străine directe, sporirea volumului
producţiei industriale, agricole şi al serviciilor, revigorarea comerţului exterior, diminuarea
deficitului bugetar şi reducerea şomajului.
Totodată, trebuie să fie clar că planul este doar o foaie de parcurs pentru a crea o platformă
credibilă întru revenirea la o situație economică stabilă, necesară pentru implementarea

41
reformelor necesare și a programului de activitate a Guvernului.
Republica Moldova şi relaţiile comerciale provocatoare cu Rusia. Fiecare prezent are
propriul său trecut şi efectuând construcţia trecutului prezentului dat, al prezentului în care are
loc actul imaginaţiei“, spunea Croce, care, ca şi înaintaşul său, Collingwood susţine teza că orice
istorie este istoria gândirii. Deşi există diferite curente şi concepţii privind interpretarea faptului
istoric13 în cadrul şţiinţei şi a filosofiei istoriei, trebuie să recunoaştem că este condiţionată de
stadiul general de dezvoltare a cunoaşterii, el însuşi produsul unui anumit stadiu de dezvoltare a
societăţii.
În cadrul prezentei analize „identitatea” va fi considerată din perspectiva relaţiilor
internaţionale în care subiecte sunt actualele state. Pentru Republica Moldova problema în sine
are mai multe laturi. Deşi exista un tratat politic de baza între Republica Moldova şi Federaţia
Rusa, Rusia recunoscind suveranitatea Moldovei în limita graniţelor fostei RSSM, suportul
direct şi camuflat pentru cauza separatismului transnistrean, tradează intenţiile sale de
,,prietenie” şi recunaștere a unei Moldove integre, scoțând în evidenta reala amenințare externă.
In cazul Moldovei din punct de vedere al dreptului internaţional graniţe estica se afla la
hotarul cu Ucraina, de facto se afla pe Nistru.
Din punct de vedere economic nu exista o omogenitate a geografiei economice în toata
țara, Chisinaul fiind unicul centru insufletit de activitate economica ( desigur cineva ar putea
replica ca Ribnita şi tiraspolul sunt centre economice, dar ne întrebam cit venit are bugetul
Repulicii Moldova din activităţile economice de acolo). Din punct de vedere cultural frontiera
ocoleste Gagauzia. Astfel în loc să unească, aceste frontiere despart, în loc să edifice o unitate
colectiva, ele provoaca separatisme colective.
In acelasi timp nu puţine au fost vocile care continua să conteste statalitatea Republicii
Moldova din interior. Termeni precum ,,faliment geopolitic” sau ,,construcţie pasagera” sau mai
nou ,,failed state” , pe linga faptul ca pot fi usor demontate argumentativ fiind usor fortate,
subminează increderea minoritaţilor etnice în posibilităţile Republicii Moldova ca stat.
Daca către momentul disoluţiei URSS, 80% din georgieni şi moldoveni considerau ca
patria lor este Georgia sau Moldova, atunci 70% din rusi declarau ca patria lor nu este Rusia ci
URSS (Kymlicka 2000: 64, nota 60). Situaţia este explicabila și relevantă, actualul conflict din
Ucraina, care se poate actualiza oricând și în Republica Moldova are ca temei ideologic și
factual, anume populația rusofilă, ca agent al expansiunii rusești în regiune.

13
„imanentismul absolut“ a lui B. Croce; „actualismul“ lui G. Gentile; „rationalismul spiritualist“ a lui R. G.
Collingwood cu scoala istorica relativista nord-americana (Ch. Beard, C. Becker, E. H. Carr, C. Read etc.); sunt
asimilati de asemenea unii reprezentanti ai intuitionismului filosofico-istoric (P. Ricoeur, H. J. Marrou), ai
subiectivismului sociologic (R. Aron), existentialismului etc. În S.U.A. eminenti istorici sunt: Ch. Beard, C. Becker,
C. Read, R. G. Collingwood, E. H. Carr.
42
 Vladimir Putin nu ezita să amintească în fiecare an cu ocazia unor intilniri televizate în
dialog cu cetăţenii rusi, ca dispariţia URSS a fost o catastrofa geopolitica, care a lasat în afara
Rusiei peste 25 mln. de etnici rusi.
Rusia este primul stat cu care R. Moldova a semnat un Acord de comerţ liber (Acordul
dintre Guvernul R. Moldova si Consiliul de Miniştri – Guvernul Federaţiei Ruse din 09.02.
1993). Datorita prevederilor acestui Acord interstatal, agenţii economici beneficiază de scutiri la
plata taxelor vamale in operaţiile comerciale externe.
Între aceste state au mai fost semnate o serie de acorduri ce stabilesc principiile de
colaborare in elaborarea si respectarea legislaţiei, protecţia investiţiilor si evitarea dublei
impozitări. Aceste înţelegeri au eliminat o parte din barierele artificiale din calea întreprinderilor
specializate in import - export, cu excepţia unora legate de anumite poziţii tarifare extrase din
regimul de liber schimb.
Republica Moldova a fost permanent supusă unor presiuni ale Federaţiei Ruse, adevărat
că intensitatea acestora a fost diferită în cele două decenii de „parteneriat strategic”. Războiul de
pe Nistru şi trupele militare ruseşti dislocate în estul ţării, împreună cu secesionismul
transnistrean sau autonomismul găgăuz, sunt principalul instrument de presiune şi control al
Rusiei în Republica Moldova. Acesta a fost „argumentul” care a determinat Republica Moldova
să adere la CSI, să introducă unele articole în Constituţie (cum este cazul Articolelor 11 sau 13)
sau să-şi definească relaţiile cu statele vecine. Concomitent, dependenţa energetică a Republicii
Moldova faţă de Rusia şi marea pondere a pieţei ruseşti în comerţul exterior moldovenesc au fost
periodic utilizate de către strategii de la Moscova, fie când sistau livrarea de gaze naturale sau
când impuneau embargoul comercial în anul 2006. La fel de sensibilă a devenit treptat problema
migranţilor moldoveni de pe piaţa muncii rusească, când în noul mileniu, sute de mii de cetăţeni
moldoveni au fost scoşi din şomaj de către construcţii şi comerţul cu amănuntul din Rusia,
relansate în contextul creşterii preţurilor mondiale la hidrocarburi.
Presiunile Rusiei au crescut odată cu dinamizarea relaţiilor Republicii Moldova cu
Uniunea Europeană şi finalizarea negocierilor privind Acordul de Asociere, implicit Acordul
privind Zona de Comerţ Liber Aprofundat şi Cuprinzător, presiuni care devin tot mai evidente pe
măsura apropierii summitului de la Vilnius, la care se aşteaptă ratificarea documentului. Primele
care au fost capacitate în obstrucţionarea parcursului european al Republicii Moldova şi
promovarea integrării euroasiatice au fost (din nou) administraţia de la Tiraspol, unele forţe
politice de la Comrat, precum şi unele partide politice sau asociaţii obşteşti de la Chişinău. La
adăpostul negocierilor privind reglementarea conflictului transnistrean, administraţia de la
Tiraspol, care există datorită prezenţei militare şi susţinerii financiare ruseşti, declară că

43
independenţa şi integrarea euroasiatică este singura opţiune pentru regiunea secesionistă. În
cadrul conferinţei de presă susţinută la finalul întrevederii dintre Prim-ministrul Republicii
Moldova, Iurie Leancă şi liderul separatist, Evgheni Şevciuk, 23 septembrie 2013, ultimul
reamintea că după semnarea de către Republica Moldova şi Ucraina a Acordului de Asociere la
UE, va cere recunoaşterea internaţională a Transnistriei.
Între timp, au intervenit în discuţii autorităţile de la Moscova. Primele nemulţumiri au
fost legate de pachetele energetice europene pe care urma să le implementeze Republica
Moldova, ca membru al Comunităţii Energetice Europene, iar după amânarea implementării
acestora Rusia s-a declarat interesată de viitoarele puncte migraţionale de pe Nistru şi de Acordul
de Asociere urmat să fie parafat la Vilnius.
La întrevederea dintre şefii diplomaţiilor ruse şi moldoveneşti, din 24 iulie 2013 de la
Moscova, Natalia Gherman a reiterat cursul strategic de integrare europeană a Republicii
Moldova, iar Serghei Lavrov a dat asigurări că Rusia va respecta orice decizie suverană a statului
moldovenesc. După care, la începutul lunii septembrie, Viceprim-ministrul rus Dmitri Rogozin
declara la Chişinău că decizia Republicii Moldova de a deveni membru asociat al Uniunii
Europene va duce la revizuirea acordurilor cu Rusia şi va complica soluţionarea conflictului
transnistrean. Mai mult, acesta a ameninţat indirect Republica Moldova că riscă să rămână fără
gaz rusesc după Summitul de la Vilnius.
După aproape 24 de ani de la proclamarea independenţei relaţiile dintre Republica
Moldova şi Federaţia Rusă nu pot fi apreciate univoc. Pe de o parte, formal, între cele doua ţări
există un parteneriat, părţile colaborează activ în vederea soluţionării conflictului transnistrean,
există o relaţie de prietenie între lideri, pe de altă parte însa deşi Rusia susţine oficial integritatea
teritorială a Moldovei, tot ea este principalul aliat al administraţiei de la Tiraspol pe care o
susţine politic, economic, financiar si militar. Totodată, relaţiile bilaterale bune durează atât timp
cât conducerea de la Chişinău este receptivă la doleanţele Moscovei, dacă însa aceasta
promovează o politică neconvenabilă acesteia atunci ea este „pedepsită” prin diferite sancţiuni,
aşa cum a fost după 2003, după nesemnarea aşa numitului „ Memorandum Kozak” din noiembrie
2003.
Pentru Rusia, Republica Moldova constituie una din ţările din vecinătatea apropiată
(blizhnee zarubejie) şi împreună cu alte ţări din spaţiul post sovietic, face parte din grupul de
state pe care aceasta le consideră zone de influenţa exclusivă. În ultima perioadă, după
„revoluţiile portocalii” din Georgia si Ucraina, conducerea rusă a intensificat eforturile în
vederea menţinerii şi sporirii influenţei ruseşti în aceste teritorii. Şi faţă de Republica Moldova
politica Rusiei s-a schimbat, devenind mult mai sistemică si consecventă. Pentru aceasta, pe

44
lângă instrumentele de bază cum ar fi rolul Moscovei în rezolvarea conflictului transnistrean,
prezenţa militară, sancţiunile economice sunt utilizate şi instrumente indirecte cum ar fi mass-
media, biserica, minorităţile etnice etc.
Perioada 1998 – 2009 în relaţiile dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova poate fi
divizată în câteva etape:
1998-2001 – această perioadă pare a fi una dintre cele mai echilibrate între cele două
state. Formal, Republica Moldova continuă să rămână în sfera de influenţă a Federaţiei Ruse care
era principalul partener comercial şi politic.
2001- 2003 – În această perioadă, Republica Moldova s-a apropiat de Rusia, pe care
noua conducere o considera drept cel mai apropiat aliat, cu ajutorul căreia se putea rezolva
problema transnistreana şi dezvoltarea RM.
2003 – 2006. După refuzul de a semna „Memorandum-ul Kozak”, relaţiile dintre cele
două state au devenit tensionate, ambele ţări aducându-şi învinuiri reciproce la eşuarea semnării
sus-menţionatului document.
2006-2009. În august 2006 după o perioadă mai lungă, s-a început o perioadă de
destindere în relaţia dintre cele două state. Cu toate acestea, nu mai exista aceeaşi încredere, pe
de o parte Moldova încearcă să stabilească o balanţă în relaţiile sale cu partenerii europeni şi cei
ruşi.
În toată această perioadă (1998 – 2009), guvernele moldoveneşti au gestionat diferit
relaţia cu Federaţia Rusa. Totuşi, problema de bază a politicii externe moldoveneşti faţă de
aceasta o constituie lipsa de consecvenţă, transparentă şi continuitate. Mai mult, deseori aceasta
este politizată, rezultatele obţinute fiind mai degrabă simbolice decât succese reale. Cercetătorul
Nicu Popescu a numit această stare de lucruri ca „maniheism” un curent filosofic care neagă
toate acţiunile anterioare.
Rezultatul obţinut a fost unul simbolic - Tratatul de Bază ( simbolic nu prin conţinutul
său, care este unul bun pentru Republica Moldova, ci prin faptul că Rusia folosindu-se de
„dreptul celui mai puternic” pur şi simplu nu-l respectă) şi un sprijin pe termen scurt la
„alegerile prezidenţiale” din regiunea transnistreană, când presa rusă a susţinut oponenţii lui
Smirnov. Adevăratele intenţii ale Rusiei s-au developat însă odată cu apariţia Memorandum-ului
Kozak, care în pofida politicii pro-ruseşti propunea de fapt transformarea Moldovei într-un stat
nefuncţional, prin acordarea anumitor privilegii Transnistriei, în special dreptul de veto. Faptul
că acest document a fost discutat netransparent, fără a informa partenerii occidentali, a dus la o
reacţie negativă a acestora şi în final la nesemnarea „Kozak-ului” ceea ce a stârnit supărarea
Rusiei.

45
 Următoarele acţiuni ale Moldovei, au intrat în totală contradicţie cu politica promovată
până atunci – intensificarea discuţiilor în cadrul GUUAM (ulterior GUAM) o organizaţie
antirusească, reorientarea politicii externe către UE şi retorica pro-europeană a conducerii
moldoveneşti. Ca răspuns, Rusia a stopat importul de vinuri şi a sporit ajutorul său către regiunea
transnistreană. Şi iarăşi politica de confruntare cu Moscova a fost făcută fără un suport
diplomatic din partea partenerilor occidentali, ceea ce a dus la eşecul acestei politici.
În continuare ne vom referi la acele puncte vulnerabile care la moment există în relaţia
moldo-rusă. În opinia noastră, ele sunt următoarele: conflictul transnistrean, relaţiile economice
şi dependenţa de resursele energetice ruseşti, influenţa mass-mediei ruseşti, influenţa bisericii
ortodoxe ruseşti şi rolul minorităţii ruseşti.
Relaţiile economice şi dependenţa de resursele energetice ruseşti. După tensionarea
relaţiilor cu Rusia, Republica Moldova a început căutările pentru aşi diversifica exporturile şi în
acest sens piaţa europeană a devenit una atractivă, mai ales dat fiind faptul că ea este o piaţă
previzibilă mult mai puţin dependentă de factorul politic, spre deosebire de piaţa rusească care
depinde de capriciile conducătorilor de la Moscova. În scurt timp, UE a devenit principalul
partener economic al Chişinăului, şi chiar regiunea transnistreană care este tradiţional apropiată
de Rusia, exporta mai mult în ţările europene decât în Est. La capitolul energetic, totuşi Moldova
este dependentă în totalitate de gazul rusesc, care este utilizat de către Rusia drept un alt
instrument în vederea impunerii voinţei ei în anumite teritorii. O alta problemă pentru Moldova,
este că datorită corupţiei şi a anumitor decizii neinspirate ale Guvernului mulţi investitori străini
se tem să investească aici astfel că de cele mai multe ori singurii care investesc aici sunt
companiile ruseşti, ceea ce poate duce la o situaţie asemănătoare cu cea a Belarusului.
Energia în ecuaţia relaţiilor moldo-ruse. Energia importată din Rusia este unul din cei
doi principali factori (exporturile spre Rusia sunt al doilea factor) care ancorează Moldova adânc
într-o situaţie de dependenţă unilaterală faţă de uriaşul estic.
De altfel, trebuie de remarcat că energia este alternativ „covrigul” şi „ciomagul” pe care
Rusia îl foloseşte frecvent în relaţiile sale şi cu alte ţări din Europa Centrală şi chiar din Europa
de Vest.
Uşurinţa cu care Moscova a reuşit până nu demult să-şi proiecteze influenţa în Moldova
prin sfera energetică este explicată de o serie vastă de factori:
 Companiei ruse „Gazprom” i s-a acordat în mod neoficial drepturi de monopolist în
furnizarea gazului natural Moldovei;
 Lipsa în Moldova şi în regiunea proximă a unor resurse energetice similare sau alternative;

46
 Problemele tehnice şi economice care fac imposibilă diversificarea imediată a furnizorilor
(costurile fixe foarte mari necesare pentru construirea unor noi magistrale);
 Acumularea unor datorii istorice energetice faţă de Rusia;
 Lipsa unor capacităţi tehnice proprii necesare pentru contabilizarea adecvată a consumului de
gaz;
 Moldova, spre deosebire de Ucraina, are o importanţă infimă pentru tranzitarea gazului spre
Europa. Teritoriul moldovenesc este traversat doar de o singură magistrală importantă spre
România. Din această cauză, spre deosebire de Kiev, pentru Chişinău ar fi mai complicat să
anihileze agresivitatea Gazpromului ameninţând cu aplicarea unor taxe de tranzit mai mari.
 Lipsa de transparenţă şi responsabilitate publică în sfera energetică a Republicii Moldova,
care nu întâmplător a primit calificativul de „stat în stat”.
 Eficienţa tehnică şi economică scăzută a principalilor producători de energie electrică şi
termală în Moldova (şi care sunt concomitent principalii consumatori de gaze şi cei mai mari
datornici);
 Uzarea infrastructurii de transportare întreţinute de companiile de distribuţie a energiei
termale, care cauzează pierderi mari la transportare;
Trebuie totuşi de ţinut cont de faptul că datoriile sunt principalul canal de exercitare a
presiunilor economice sau politice. Dacă consumul ar fi achitat regulat şi nu s-ar admite
acumularea unor datorii uriaşe, pentru Rusia ar exista mai puţine posibilităţi de manipulare.
Estonia şi Slovacia, ca şi Moldova, importă 100% din gazul natural consumat şi 100% din gazul
importat este importat din Rusia dar aceste ţări nu admit şantajarea şi implicarea în afacerile lor
interne.
Guvernele Moldovei vor trebui să ţină seama de faptul că obiectivul de integrare a
Moldovei în UE va conduce chiar la accentuarea dependenţei sistemului energetic de gazul
natural. Una din rigorile ecologice ale politicii energetice europene impune renunţarea la
combustibilii grei pentru funcţionarea staţiilor electrice şi trecerea treptată la gazul natural.
Această rigoare va determina nu doar Moldova, dar şi alte ţări din Europa Centrală şi de Est să se
bazeze pe viitor într-o măsură chiar mai mare decât în trecut pe gazul importat din Rusia.
Moldova trebuie să facă tot posibilul ca să elibereze relaţiile sale energetice cu Rusia de orice
element politic şi să facă tot posibilul pentru ca să achite regulat facturile.
Necesarul anual de energie electrică al Republicii Moldova se estimează la 5-6 miliarde
kilowaţi-oră. Dacă nu ţinem cont de Transnistria, Moldova poate produce autonom doar 30-35%
din energia electrică pe care o consumă. Conform strategiei de dezvoltare a sistemului
electroenergetic al Republicii Moldova întreprinderile locale de producţie a energiei electrice

47
trebuie să dispună de capacităţi de asigurare a 100% din necesităţi până în 2007. Actualmente
Moldova utilizează energie electrică produsă de CET–1 din Chisinau, nodul Hidroelectric de la
Costeşti, Centrala Termoelectrică de la Cuciurgan şi o parte o procură din Ucraina.
Anterior Transnistria a utilizat în câteva rânduri „arma energetică” în raport cu Chişinăul.
Este greu de spus dacă schimbarea proprietarilor va pune regimul de la Tiraspol în
imposibilitatea de a şantaja energetic Moldova.

2.2. Analiza impactului crizelor economico - financiare asupra dezvoltării afacerilor în plan
national
Criza cu care s-a confruntat mediul de afaceri a fost de o magnitudine mare. Companiile
din întreaga lume au fost lovite atât de greu de criza economico - financiară încît multe dintre ele
au fost nevoite să solicite asistenţă monetară de la guvern pentru a supravieţui. În timp ce multe
dintre industrii au fost în pericol, altele s-au confruntat cu ameninţarea falimentului. Pentru
instituţiile monetare această criză a fost una greu de controlat, deoarece aceasta a contaminat
majoritatea industriilor. Momentul dificil a fost clasarea companiilor puternice care odată ce vor

48
primi ajutor vor fi capabile să-l folosească raţional şi sa iasă din criză. Subvenţiile, ajutoarele
precum şi granturile oferite de instituţiile monetare au avut ca scop principal salvarea
companiilor şi reducerea numărului de concedieri operate în interiorul acestor întreprinderi.

Totuşi, chiar dacă majoritatea întreprinderilor care au beneficiat de ajutoare din partea
instituţiilor monetare au fost companiile mari, cu un număr sporit de angajaţi şi o prezenţă vastă
pe piaţă. Studiile realizate de economiştii din întreaga lume au demonstrat că întreprinderile care
sunt apte de a supravieţui acestei recesiuni economice într-un mod mai bun sunt de fapt cele de
talie mica şi medie. Cu toate acestea, aceast fapt nu sugerează că acestea nu sunt afectate de criza
economică.

Diferenţa constă în primul rând în faptul că întreprinderile mici, precum şi cele medii s-au
subdimensionat comparativ cu operaţiunile realizate şi au capacitatea de a menţine funcţionarea
întreprinderii având venituri mai puţin importante decât companiile mari.
Însă perioada de timp necesară de către întreprinderi pentru recuperare este cu mult mai
mare decât durata crizei. Pentru început este necesar o restructurare a economiei pentru a crea
condiţii avantajoase dezvoltării mediului de afaceri. Deoarece această restructurare este greu de
pus în aplicare, în majoritatea ţărilor din Europa Occidentală şi de Est, multe din întreprinderile
mici şi mijlocii continuă a fi afectate de actuala criză economico-financiară, situaţia economică
dificilă conducând la creşterea numărului de falimente. Între măsurile pe care firmele le-au luat
pentru a scădea impactul crizei economice pot fi enumerate: reducerea cheltuielilor
administrative, precum şi a numărului de angajaţi şi a veniturilor acestora. Anul 2017 a fost unul
în care Întreprinderile Private Mici şi Mijlocii au continuat să falimenteze în întreaga lume, iar
acestfenomen poate fi explicat prin mai multe cauze.
Astfel, cauze care favorizează falimentul întreprinderilor sunt: diminuarea liniei de credit;
reducerea accesului la finanţare şi îngreunarea finanţării; costuri mari ale dobânzilor; scăderea
exporturilor; scăderea veniturilor; introducerea impozitului minim; scăderea vânzărilor; creşterea
preţurilor; incapacitatea de plată; intrarea în insolvenţă; scăderea nivelului veniturilor reale a
populaţiei.
În ceea ce priveşte măsurile pentru evitarea falimentului, acestea coincid cu măsurile
propuse pentru criza economică şi unele dintre ele au fost propuse chiar de Întreprinderile Private
Mici şi Mijlocii.
Măsuri pentru evitarea falimentului întreprinderilor: reducerea salariilor angajaţilor;
reducerea cheltuielilor administrative; dezgheţarea lichidităţilor; reducerea costurilor prin
disponibilizări; alocarea de minimum 0,5% din PIB pentru programe destinate înfiinţării şi
dezvoltării de întreprinderi; generalizarea neimpozitării profitului reinvestit şi a dividendelor
49
reinvestite; eliminarea controalelor abuzive în firme; încurajarea exporturilor prin subvenţii;
simplificarea procedurilor de accesare a fondurilor structurale şi creşterea accesului la servicii de
consultanţă în acest domeniu.
În ceea pe priveşte domeniul financiar, accesul la finanţare externă este mai limitat şi
astfel se restrânge asupra volumului creditării, ceea ce generează dificultăţi în serviciul datoriei
externe private. Ca urmare a acestor consecinţe ale crizei financiare, multe întreprinderi au fost
în incapacitatea de a-şionora obligaţiile, ceea ce a determinat suspendarea activităţii multor
firme, falimentarea altora sau intrarea în procedura insolvenţei sau în procedura reorganizării, dar
şi închiderea voluntară a multor întreprinderi.
Situaţia economică din Moldova este una prozaică, iar economia locală se luptă încă cu
anumite vicii, cum ar fi lipsa unei concurenţe reale, intervenţia excesivă a statului, credite
scumpe şi aşa mai departe. Criza financiară a exacerbat şi mai mult aceste neajunsuri. Astfel,
întreprinderile locale au fost afectate în mai multe feluri:
• în primul rînd, atât cererea externă, cât şi cea internă s-au redus.
• în al doilea rând, panica transmisă pe piaţă de turbulenţele financiare a epuizat
creditarea.
• în al treilea rind, criza a pus mari presiuni asupra parteneriatelor de afaceri stabilite
anterior şi a relaţiilor întreprindere-client.
• şi nu în ultimul rând, criza politică a amplificat riscurile deja apăsătoare, guvernul fiind
considerat în cel mai bun caz un spectator pasiv.
Mai mult ca atât, acest fenomen a fost amplificat prin faptul că criza economică din
Republica Moldova a fost agravată şi de instabilitatea politică.
Întreprinderile au resimţit efectele crizei în diverse moduri; cu toate acestea, scăderea
vânzărilor este unul dintre cele mai clare. În acelaşi timp, există o serie de alte efecte, care indică
unele tensiuni în creştere în cadrul sistemului economic: creditele au devenit mai greu de obţinut,
întreprinderile au acumulat datorii către furnizorişi de la clienţi, iar relaţiile contractuale cu
partenerii strategici s-au întrerupt. Aparent, o altă caracteristică îngrijorătoare este numărul tot
mai mare de controale de stat ceea ce reprezintă ultimul lucru de care întreprinderile au nevoie în
timp de criză sau de recuperare după recesiune.
În acelaşi timp, criza nu a afectat toate întreprinderile în acelaşi mod. De exemplu,
declinul vânzărilor şi creditele mai scumpe afectează comerţul cu amănuntul, industria,
agricultura şi societăţile de construcţii, în timp ce acumularea de datorii de la clienţi este mai
răspândită în cazul întreprinderilor de servicii. Controalele de stat sunt întîlnite mai ales în rândul
prestatorilor de servicii pentru întreprinderi, întreprinderilor agricole, comercianţilor cu

50
amănuntul şi companiilor de construcţii. În Republica Moldova micro-întreprinderile suferă mult
mai puţin din cauza creditelor greu de obţinut, probabil pentru că niciodată nu a fost uşor pentru
ele să le obţină, însă suferă mai mult iarăşi din cauza controalelor de stat, aparent fiindcă sunt
foarte mici şi vulnerabile la agresiuni din partea reprezentanţilor statului. Datorită scăderii
vânzărilor, întreprinderile mijlocii acumulează datorii faţă de furnizori, în timp ce întreprinderile
miciprimesc din ce în ce mai greu plăţile de la clienţi, acest fapt fiind relevant în special în cazul
micilor întreprinderi exportatoare.
Criza financiară a dat naştere la falimente răsunătoare, restructurări de companii şi
instituţii financiare, preluări şi fuziuni, susţinere financiară directă cu fonduri importante din
partea unor guverne, cum ar fi guvernul american care a alocat peste 700 mld. USD doar pentru a
salva instituţiile financiare americane de efectele crizei. O bună parte dintre aceste instituţii sunt
sau au fost listate la bursă, ieşirea lor de pe piaţă afectând nu doar credibilitatea în piaţa de
capital ci şi volumul tranzacţiilor bursiere, volatilitatea preţurilor, nivelul randamentelor.
Volumul tranzacţiilor bursierea fost şi el puternic afectat pe principalele burse din lume, însă
impactul cel mai puternic criza îl are asupra volatilităţii, adică a riscului şi asupra randamentelor
bursiere asociate mai ales instrumentelor cu venit variabil. Anul financiar 2016, este un an
considerat de unii specialişti în finanţe ca fiind un dificil şi pentru unele ţări chiar un „an bugetar
imposibil” datorită unei scadenţe pentru returnarea banilor împrumutaţi de la instituţiile
monetare, cum ar fi Fondul Monetar International. Criza, ca fenomen economic, nu doar a afectat
mediul de afaceri, ci a devenit, în opinia unor specialişti, alături de Parlament, Guvern, justiţie şi
presă, a cincea putere în stat. O particularitate a crizei, ca a cincea putere în stat, este că
influenţează dramatic activitatea celorlalte puteri în stat: Parlamentul este mai preocupat ca
oricând de pachete de legi cu efecte directe în economie, Guvernul are ca prioritate obiective pur
economice, cum ar fi salvarea unor industrii sau asigurarea pensiilor, justiţia este afectată prin
reducerea bugetului, creşterea numărului de dosare şi necesitatea unor decizii drepte după o
analiză precară, iar pentru presă reprezintă un colac de salvare pentru creşterea tirajelor.
Consecinţele crizei economico - financiare asupra mediului de afaceri sunt numeroase şi
continuă a fi resimţite în multe ţări,iar efectele acestei crize se manifestă prin deteriorarea
activului net al companiilor, ca urmare a ponderii ridicate a creditelor în valutăşi a scăderii
preţurilor activelor mobiliare şi imobiliare.
Aceasta contribuie, la rândul său, la accentuarea crizei prin efectele negative pe carele are
asupra aşteptărilor şi prin augmentarea gradului de prudenţă la nivelulconsumatorilor şi al
agenţilor economici.
În mod ideal, intreprinderile şi oamenii de afaceri locali ar trebui să formeze osatura

51
economiei şi societăţii moldoveneşti. Pe de o parte, intreprinderile din diferite sectoare contribuie
la creşterea economică, promovează inovaţia tehnologică şi noi practici manageriale şi asigură
integrarea economiei Moldovei in cea regională şi internaţională. Pe de altă parte, oamenii de
afaceri, prin activismul lor, contribuie la crearea clasei de mijloc – un grup relativ afluent de
populaţie care influenţează guvernul in elaborarea agendei politicii naţionale. In realitate, situaţia
economică din Moldova este mult mai prozaică, iar economia locală se luptă incă cu anumite
vicii ale transformării, cum ar fi lipsa unei concurenţe reale, intervenţia excesivă a statului,
credite scumpe şi aşa mai departe. Se pare că criza financiară actuală va exacerba şi mai mult
aceste neajunsuri. Astfel, intreprinderile locale se aşteaptă să fie afectate in mai multe feluri:

 In primul rand, atat cererea externă, cat şi cea internă se reduc.

 In al doilea rand, panica transmisă pe piaţă de turbulenţele financiare a epuizat creditarea.
 In al treilea rand, criza pune mari presiuni asupra parteneriatelor de afaceri stabilite
anterior şi a relaţiilor intreprindere-client.
 Nu in ultimul rand, criza politică amplifică riscurile deja apăsătoare, guvernul fiind
considerat in cel mai bun caz un spectator pasiv.
Evident, ceea ce este rău pentru intreprinderi este rău pentru ţară şi societate. Scăderea
activităţii economice inseamnă mai puţini bani pentru bugetul de stat, adică mai putini bani
pentru bunuri publice şi protecţie socială, iar aceasta inseamnă şi venituri mai mici pentru
salariaţi, care işi văd locurile de muncă / orele de lucru şi salariile reduse, ca efecte adverse care
denotă miezul lucrurilor. Acest cerc vicios, după cum s-a menţionat anterior, contribuie la
inrăutăţirea situaţiei economice.
Acest capitol incearcă să privească mai detaliat modul in care firmele locale percep şi
simt efectele crizei financiare internaţionale, ce fac ele pentru a face faţă efectelor crizei, care
sunt aşteptările lor faţă de guvern şi ceea ce prevăd ele că va urma. Pe parcursul ultimilor 20 de
ani Moldova a trecut prin crize de diverse feluri. Dar chiar şi cu această reputaţie tristă, se poate
spune că actuala criză economică este deosebită pentru majoritatea intreprinderilor din Moldova.
Puţin peste jumătate din companiile intervievate au menţionat că au fost puternic afectate de
criza economică in desfăşurare.
Percepţia că ţara a fost puternic afectată de criză a fost impărtăşită in mod mai mult sau
mai puţin egal de către intreprinderi din diferite sectoare şi cu număr diferit de angajaţi. Percepţia
că, datorită reputaţiei sale de criză continuă, Moldova a fost afectată puţin, este impărtăşită pe
scară largă in randul intreprinderilor din sectorul real (agricultură şi industrie), dar şi de cele din
comerţul cu amănuntul şi cele din sectorul construcţiilor, iar acest lucru apare ca oarecum
surprinzător, avand in vedere avantul din ultimii ani al consumului privat şi al sectorului

52
imobiliar. Totuşi, percepţia crizei este mult mai puternică in randul intreprinderilor din
agricultură, prestatorilor de servicii pentru intreprinderi, pentru populaţie şi sectorului de vanzări
cu amănuntul. In acelaşi timp, intreprinderile rurale au o percepţie despre criză uşor mai
puternică decat cele urbane, fapt care se explică probabil prin prevalenţa intreprinderilor agricole
printre ele.
Intreprinderile simt efectele crizei in diverse moduri; cu toate acestea, scăderea vanzărilor
este unul dintre cele mai clare.
In acelaşi timp, criza nu a afectat toate intreprinderile in acelaşi mod. De exemplu,
declinul vanzărilor şi creditele mai scumpe afectează comerţul cu amănuntul, industria,
agricultura şi societăţile de construcţii, in timp ce acumularea de datorii de la clienţi este mai
răspandită in cazul intreprinderilor de servicii. Controalele de stat sunt intalnite mai ales in
randul prestatorilor de servicii pentru intreprinderi, intreprinderilor agricole, comercianţilor cu
amănuntul şi companiilor de construcţii.

2.3. Implicațiile crizelor economico - financiare mondiale asupra mediului antreprenorial al

Republicii Moldova
Efectele crizei financiare internaţionale s-au extins şi asupra economiei Republicii
Moldova. Totuşi, din punct de vedere al impactului direct, sistemul bancar a fost puţin afectat
întrucât nu a fost expus la active toxice. Indirect însă, criza financiară internaţională şi mai ales
consecinţa ei evidentă se extinde asupra economiei Republicii Moldova prin intermediul mai
multor canaleşi bineînţeles afectează mediul de afaceri. Pe planul comercial, încetineşte creşterea
exporturilor, deoarece există o corelaţie puternică între producţia industrial şi evoluţia economiei
53
mondiale. Astfel, diminuarea cererii interne, dar mai ales externe, a avut ca consecinţă agravarea
deficitului comercial. De asemenea, creşterea şomajului au dus la scăderea nivelului de trai, iar
comportamentul precaut al populaţieia avut ca consecinţă diminuarea consumuluişi respectiv
scăderea cererii interne.
Republica Moldova este afectată de criză, caracterizată prin creştere a şomajului şi
creştere a inflaţiei. Vorbind de criza mondială am în vedere două tipuri de crize: financiară şi
economică. Criza financiară este funcţionarea băncilor, accesul la credite, recreditări. iar criza
economică ţine de stagnarea sau scăderea producţiei industriale, a serviciilor, exporturilor. În
lipsa accesului la credite şi investiţii străine, criza financiară s-a transformat în criza economică,
industria, serviciile, exporturile, importurile au început să scadă în majoritatea statelor europene.
În acest context, Republica Moldova, a fost afectată direct, mai întâi de criza financiară, după
aceasta de criza economică mondială. Odată cu investiţiile străine, în Republica Molodova s-au
schimbat lucrurile. Pentru a putea descrie şi explica maniera în care Republica Moldova este
afectată de criza economică mondială, miam propus sa analizez nivelul profitului şi a
cheltuielilor cetăţenilor. Criza economică şi-a atins apogeul în 1999 . De atunci Republica
Moldova, a avut o perioadă lentă de refacere economică. Deşi această ţară a fost şi continuă să
fie ţara cu cel mai mic PIB din Europa. Efectele crizei economice sunt vizibile, pentru că mulţi
din cetăteni pleacă spre vest la muncă. Actualmente, Republica Moldova tinde spre alinierea cu
practicile UE. Acesta este un factor important pentru Republica Moldova şi este susţinută moral
şi financiar de Uniunea Europeană.. Odată cu intrarea României în Uniunea
Europeană,Republica Moldova a devenit vecinul Uniunii Europene şi desigur beneficiază de
politica de vecinătate cu Uniunea Europeană. Aceste susţineri din partea UE pentru Republica
Moldova, are ca iniţiativă introducerea ca să pregătească Republica Moldova în practică a
cerinţelor UE, şi desigur integrarea acesteia în spaţiul Uniunii Europene. În acest context, este de
apreciat faptul că investiţiile în bugetul de stat pentru dezvoltarea economică a ţării ajung, şi UE
este interesată de practicile politice şi economice ale Republicii Moldova. La nivelul teoretico-
normativ putem observa faptul că deşi investiţiile din partea ţărilor europene sunt prezente, totuşi
mulţi cetăteni pleacă spre occident, pentru ocuparea unui loc de muncă mai favorabil, şi mai bine
plătit. Guvernul a întîmpinat mari dificultăţi la plata salariilor şi altor obligaţiuni sociale, din care
motiv a recurs la împrumuturi de pe piaţa internă. În consecinţă, a crescut datoria internă a ţării,
însă toate obligaţiunile sociale au fost plătite fără întîrziere. Criza a determinat majoritatea
agenţilor economici să devină insolvabili, recurgînd prin urmare la concedieri ale angajaţilor.
Respectiv, economia naţională a înregistrat o creştere continuă a şomajului. În pofida tuturor
consecinţelor reflectate de criza mondială,este îmbucurător faptul că salariul mediu lunar a

54
crescut.
Prezentarea în prealabil a istoriei crizelor economico-financiare are drept scop
compararea crizei financiare actuale cu cataclismele economice cele mai profunde şi mai
devastatoare care au avut loc în trecutul recent. Criza în curs, însă este fără îndoială cea mai
periculoasă din perioada de după cel de-al doilea război mondia. Criza actuală a fost precedată
de o perioadă lungă de stabilitate economică, de expansiunea puternică a creditului ipotecar
determinat de o politică monetară expansionistă (rata de dobândă mică) şi de un sistem de
reglementări permisibile. Studiile istorice oferă o perspectivă utilă pentru inţelegerea amploarei
şi gravităţii crizei actuale, precum şi învăţăminte preţioase cu privire la căile prin care poate fi
depăşită. Amploarea crizei actuale este relevată de mărimea pierderilor financiare pe care le-a
provocat:
Criza financiară mondială a apărut la început ca o criză de lichiditate. Lichiditatea
abundentă şi suprasăturarea cu economisiri au creat resurse disponibile pentru investiţii, inclusiv
în instrumente financiare sofisticate, nu uşor de înţeles de către unii investitori. Primele
simptome, manifestate la începutul lunii august 2007, au constat in perturbaţii severe ale pieţei
interbancare. Aceste turbulenţe au constat în marje de profit anormale, reducerea scadenţelor,
atrofierea şi chiar dispariţia unor segmente de piaţă. Prin contagiune, tensiunile amintite au
afectat apoi întreprinderile nefinanciare şi finanţarea economiei reale.
De asemenea, criza a apărut ca o criză de titrizare .Titrizarea este o tehnică financiară
foarte veche, care a fost folosită cu succes în ultimii treizeci de ani pentru refinaţarea creditelor
pentru cumpărări de automobile, a creditelor de consum, a creditelor imobiliare etc. Însă, în
ultimul deceniu, această tehnică a fost aplicată in condiţii discutabile: pentru finanţarea pe
termene foarte scurte a unor produse structurate complexe, cu lichiditate zero şi cu valoare
incertă - determinată, de regulă, nu pe piaţă, ci prin modele teoretice.
Economia mondială experimentează cel mai puternic şoc care a lovit pieţele financiare
mature după Marea Depresiune. Lumea întreagă se confruntă cu datorie publică ridicată şi deficit
bugetar mare totodată cu necesitatea statelor de a pompa importante fonduri în sistemul financiar.
Înainte de izbugnirea crizei, creşterea economiilor dezvoltate a fost susţinută de policitile
monetare şi fiscale expansioniste, politici care au avut tendinţa de a sprijini liberalizarea pieţelor
financiare şi au fost dedublate de o supraveghere lejeră. De asemenea, şi economiile în curs de
dezvoltare cunoşteau o situaţie bună, caracterizată prin inflaţie mai scăzută şi politici fiscale
viabile. Însă, datorită dezvoltării explozive din ţările dezvoltate, creşterea înregistrată de ţările în
curs de dezvoltare a fost impulsionată şi mai mult de veniturile crescute din exporturi şi de
preţurile mai mari ale mărfurilor, un val de investiţii străine directe, iar de remiteri mai mari din

55
străinătate, în fruntea acestora situându-se BRIC (Brazilia, Rusia, India, China).
Criza financiară internaţională a afectat grav valoarea activelor fondului de pensii ale
Republicii Moldova. Recesiunea globala ce se află în plină desfăşurare va supune unor presiuni
şi programele publice pentru pensii, finanţate pe baza principiului 'plăteşti pe parcurs', limitând
în acelaşi timp capacitatea guvernelor de a atenua aceste efecte.
Raportul semnalează că trebuie evitate schimbările abrupte de politică, ca urmare
imediată a evenimentelor. Sistemele de pensii sunt create astfel încât să funcţioneze perioade
lungi de timp. Reacţiile pe termen scurt prost gândite pot avea pe termen lung efecte negative
asupra capacităţii sistemelor de pensii de a furniza în mod consecvent un nivel adecvat al
veniturile pentru pensii.
Peste 90 de procente din firmele mici şi mijlocii sunt afectate de criza economică,cele
mai importante motive fiind reprezentate de diminuarea cererii şi îngreunarea accesului la
finanţare. Printre efectele crizei identificate se numără reducerea exportului, diminuarea
investiţiilor şi chiar un efect psihologic al dificultăţilor de pe piaţă.
Dezgheţarea creditării este esenţială pentru că lipsa finanţării omoară şi afacerile viabile.
România este mai afectată din acest punct de vedere, bănci depind de capitalul străin, iar firmele
mamă îşi păstrează banii. De asemenea, există un blocaj finaciar creat de stat, prin datoriile pe
care trebuie să le platească sectorului privat, dar şi de companii, care nu îşi mai pot plăti
creditele.
Odată cu toate aceste schimbări survenite pe perioada de criză, populaţia e foarte afectată,
schimbându-şi mentalitatea.Conform studiilor, crizele economice duc la creşterea numărului
sinuciderilor, omorurilor şi a atacurilor de cord fatale, dar şi la o scădere a numărului deceselor
rutiere. Fiecare creştere a ratei şomajului cu 1% conduce la creşterea numărului sinuciderilor cu
0,79% în rândul persoanelor în vârstă şi la o creştere similară în cazul omuciderilor.
Indiferent de dimensiunea intreprinderilor examinate, scăderea vanzărilor este din nou o
caracteristică dominantă. Totuşi, micro-intreprinderile suferă mult mai puţin din cauza creditelor
greu de obţinut, probabil pentru că niciodată nu a fost uşor pentru ele să le obţină, insă suferă mai
mult iarăşi din cauza controalelor de stat, aparent fiindcă sunt foarte mici şi vulnerabile la
agresiuni din partea reprezentanţilor statului. Datorită scăderii vanzărilor, intreprinderile mijlocii
acumulează datorii faţă de furnizori, in timp ce intreprinderile mici primesc din ce in ce mai greu
plăţile de la clienţi, acest fapt fiind relevant in special in cazul micilor intreprinderi exportatoare.
Care sunt principalele motive pentru aceste neajunsuri? Cea mai mare vină poate fi pusă pe
seama cererii in scădere, şi fiindcă majoritatea intreprinderilor işi desfăşoară activitatea pe piaţa
internă, vina cade pe cererea internă. Astfel, răspunsurile intreprinderilor susţin in cea mai mare

56
parte ideea scăderii veniturilor gospodăriilor, subliniată in capitolul anterior. Scăderea cererii
interne este văzută de către intreprinderi in mai multe moduri: salarii in scădere, comenzi in
scădere , deşi şi acest fapt poate fi o expresie a veniturilor in scădere), şi remitenţe in scădere.
Cererea in scădere nu se limitează numai la cererea internă. Unele companii au fost puse la
incercare odată cu scăderea cererii externe. Desigur, canalele de transmisie variază semnificativ
la nivelul sectoarelor. Astfel, salariile şi remitenţele in scădere afectează mai ales comerţul cu
amănuntul, serviciile şi construcţiile, pentru care consumul gospodăriilor are cea mai importantă
predispoziţie. In schimb, comenzile in scădere au afectat mai ales intreprinderile din sectorul real
(industrie şi agricultură), construcţii, precum şi prestatorii de servicii economice.
Evident, criza aflată in desfăşurare a forţat intreprinderile să reacţioneze. Pachetul
standard de reducere a costurilor a inclus: reducerea costurilor administrative, salarii reduse ,
reducerea orelor de lucru şi acumularea restanţelor salariale, dintre care ultimele trei vor submina
in mod evident veniturile gospodăriilor şi pot duce la li mai multă sărăcie in familiile care sunt
economic active. Merită menţionat faptul că pană in prezent majoritatea intreprinderilor s-au
abţinut de la concedierea salariaţilor. Un rezultat important al acestei măsuri ar fi creşterea
şomajului, deoarece o pondere tot mai mare a forţei de muncă nu va fi utilizată la capacitate
maximă. Şi există citeva cazuri de utilizare a măsurilor de piaţă, cum ar fi punerea in aplicare a
metodelor mai agresive de marketing şi căutarea de parteneri străini.
Există cateva diferenţe intre diferite intreprinderi, in funcţie de mărimea lor. In general,
microintreprinderile au fost mai prompte şi prevăzătoare in luarea măsurilor anti-criză. Ele au
preferat indeosebi reducerile de salarii şi au inceput acumularea arieratelor la salarii.
Intreprinderile mici s-au bazat mai mult pe reducerea salariilor, in timp ce companiile
mijlocii au preferat reducerea orelor de lucru pentru personalul lor. De asemenea, nu mai puţin
important este ceea ce intreprinderile planifică să facă in cazul cand căderea economică actuală
persistă. De fapt, intreprinderile intenţionează să continue aceleaşi acţiuni cu accent sporit pe
reducerea costurilor : reducerea orelor de lucru, reducerea costurilor administrative , şi reducerea
salariilor. Artrebui remarcat faptul că mai există 2 intreprinderi care au afirmat că ar lua in
considerare concedieri de personal ca răspuns la criză, in următoarele trei luni. Aceasta reflectă,
probabil, inclinaţia istorică a intreprinderilor moldoveneşti pentru şomajul ascuns, in locul
concedierii complete. Reducerea salariilor este incă preferată de intreprinderi micro şi mici.

57
 CAPITOLUL III: STUDIUL EFECTELOR CRIZELOR ECONOMICO - FINANCIARE
ASUPRA ENTITĂȚII "CHEMIX GRUPP" SRL

3.1. Diagnosticul indicatorilor economico-financiari ai entităţii "Chemix Grupp" SRL

Scopul de bază al fiecărui agent economic în condiţiile economiei de piaţă reprezintă

obţinerea veniturilor maxime cu consumuri şi cheltuieli minime. Cerinţele pieţei sunt destul de
dure, ceea ce necesită respectarea unui echilibru între preţurile la produsele finite (lucrările
executate şi serviciile prestate) şi eforturile depuse în activităţile desfăşurate. Economia de piaţă
contribuie substanţial la elaborarea şi utilizarea unor modalităţi noi de relaţii între producători şi
58
furnizori, deşi toată informaţia privind formarea costurilor la producţia fabricată şi vândută
poartă un caracter confidenţial (secret comercial). Din aceste considerente este necesară o
argumentare corectă a structurii tuturor consumurilor şi cheltuielilor pe care le suportă fiecare
întreprindere în parte pentru obţinerea unor venituri rezonabile. În urma rezultatelor diferitor
cercetări în acest domeniu la mai mulţi agenţi economici pe teren demonstrează că atât preţurile
exagerate la materia primă, materiale şi combustibil, cât şi tarifele şi plăţile majorate pentru
serviciile prestate de terţi influenţează enorm asupra formării costului integral al producţiei. O
majorare continuă a acestui element sub presiunea factorilor externi ar duce la diminuarea
efortului propriu al colectivului de muncă şi respectiv în reducerea treptată a consumurilor şi
cheltuielilor gestionate de întreprindere.

Trebuie să existe şi să se respecte o transparenţă justificată dintre consumurile şi

cheltuielile pe care le suportă întreprinderea în activitatea sa pe parcursul perioadei de gestiune,
care i-ar permite acesteia să efectueze un control permanent asupra mecanismului de formare a
costurilor, inclusiv sub efortul propriu al colectivului de muncă. Se ştie că reducerea
consumurilor şi a cheltuielilor numai cu 1 % contribuie la majorarea cu mult mai mare atât a
profitului brut, respectiv şi a profitului perioadei de gestiune până la impozitare, decât majorarea
cu 1% a venitului din vânzări.

În cadrul acestui capitol voi efectua diagnosticul indicatorilor economici şi financiari

utilizând metodele analitice şi statistice studiate în cadrul cursurilor de masterat. Astfel, la prima
etapa voi efectua analiza indicatorilor principali ai activităţii economico-financiare a entităţii în
dinamică.

Tabelul 3.1: Analiza indicatorilor principali ai activităţii economico-financiare în dinamică la

“Chemix Grupp” S.R.L. (in baza datelor situației de profit si pierdere)

Ritmul de
Abaterea creştere în
Metoda de calcul, Anii
Indicatori absolută (+-), 2015 faţă
sursa de informaţie lei de 2014(%)
2014 2015
2
A B 1 2 3= 2-1 * 100
1
4=
1. Venituri din VV, RF f.2 „Raport
5 344,44 4 120,76 -1 223,68 77,10
vânzări, mii lei de profit şi pierderi”
2. Profitul brut, mii PB, RF f.2 „Raport
2 248,20 1 651,73 -596,47 73,47
lei de profit şi pierderi”
59
3. Profitul perioadei Pimp, RF f.2
de gestiune până la „Raport de profit şi 450,05 100,93 -349,12 22,42
impozitare pierderi”
4. Profitul net, mii Pn, RF f.2 „Raport
lei de profit şi pierderi” 395,26 88,82 -306,44 X

5. Rentabilitatea PB
R p= * 100 72,61 66,90 -5,71 92,14
produselor finite, % CV
6. Rentabilitatea Pim p
RV V = * 100 8,42 2,44 -5,98 28,97
vânzărilor, % VV
7. Rentabilitatea Pim p
Ra = * 100 11,20 2,41 -8,79 21,52
activelor, % −A
8. Rentabilitatea Pn
capitalului propriu, R c p= * 100 15,14 3,29 -11,85 X
−C P
%

În urma rezultatelor obținute în tabelul de mai sus se observă o diminuare considerabilă a

veniturilor din vânzări . Astfel, acest indicator s-a micșorat fată de anul 2014 cu -1 223,68 sau de
la 5 344,44 mii lei în anul 2014 până la 4 120,76 mii lei în 2015 sau cu 77,1 %, fapt ce se atestă
negativ pentru întreprindere.
Profitul brut al întreprinderii, de asemenea înregistrează o diminuare de la 2248,20 mii lei
în anul 2014 până la 1651,73 mii lei în 2015, sau cu 596,47 mii lei. O abatere semnificativă o
înregistrează şi profitul perioadei de gestiune până la impozitare care s-a micșorat practic cu
349,12 mii lei, adică de la 450,5 mii lei în anul 2014 până la 100,93 mii lei în anul 2015, fapt
care, de asemenea se constată ca fiind negativ pentru activitatea întreprinderii.
Datorită nivelului scăzut al profitului perioadei de gestiune până la impozitare, indicatorii
de rentabilitate au înregistrat valori în descreștere în anul 2015 comparativ cu anul 2014. Astfel,
rentabilitatea vânzărilor s-a micșorat de la 8,42 mii lei în anul 2014 până la 2,44 mii lei în anul
2015, sau cu 28,97 puncte procentuale. Rentabilitatea activelor s-a micșorat de la 11,20 mii lei în
anul 2014 până la 2,41 mii lei în anul 2015, nivelul acesteia rămânând în continuare scăzut. La
fel şi rentabilitatea capitalului propriu a înregistrat o descreștere.

Tabelul 3.2: Analiza structurii cheltuielilor întreprinderii în dinamică

Indicatori Perioada de gestiune Perioada de gestiune Abaterea (+,-)
2014 2015
suma, ponderea, suma, ponderea, mii lei Puncte
mii lei % mii lei % procentuale
A 1 2 3 4 5=3-1 6=4-2
1. Cheltuielile activității 4893,82 98,89 4044,88 99,70 -848,94 0,81
operaționale – total,
inclusive
1.1 Costul vânzărilor 3096,23 62,57 2469,04 60,86 -327,19 -1,71
60
1.2 Cheltuieli de 1068,35 21,59 963,77 23,81 -104,58 2,22
distribuire
1.3 Cheltuieli 605,82 12,24 453,60 11,18 -152,22 -1,06
administrative
1.4 Alte cheltuieli din 123,42 2,49 155,87 3,85 32,45 1,36
activitatea operațională
2. Cheltuielile activității de - - - - - -
investiții
3. Cheltuielile activității - - - - - -
financiare
4. Pierderi excepționale - - - - - -
5. Cheltuieli privind 54,79 1,11 12,11 0,30 -42,68 -0,81
impozitul pe venit
6. Total cheltuieli 4948,61 100,00 4056,99 100,00 -891,62 X
(rd1+rd2+rd3+rd4+rd5)
Sursa: Elaborat de autor în baza situației de profit și pierdere

Calculele efectuate în tabelul 3.2. ne atestă că la întreprinderea „Chemix Grupp,, S.R.L.

suma cheltuielilor totale ale întreprinderii s-au micșorat în anul 2015 faţă de anul 2014 cu 891,62
mii lei. Această descreştere a fost determinată de micșorarea atât a cheltuielilor activităţii
operaţionale cât şi a cheltuielilor privind impozitul pe venit respectiv cu 848,94 şi 42,68 mii lei.
Totodată este de remarcat că pentru o apreciere mai obiectivă a modificărilor absolute în
dinamică este necesară comparaţia ratei cheltuielilor ce revin la 1 leu a veniturilor din vânzări. În
mod normal cheltuielile la 1 leu venituri din vânzări trebuie să aibă un caracter de reducere în
dinamică. Aceasta semnifică majorarea veniturilor din vânzări în proporţii mai mari şi respectiv
creşterea eficienţei activităţii economico-financiare a întreprinderii.
Costul vânzărilor ocupă o importantă pondere în structura cheltuielilor activității
operaționale. La prima etapă de analiză se examinează structura costului vânzărilor în dinamică
pe tipuri de activități. Această analiză vizează identificarea rezervelor de reducere a costului
vânzărilor în scopul majorării rentabilității produselor finite, lucrărilor executate și serviciilor
prestate.

Tabelul 3.3: Analiza componentei si structurii veniturilor pe tipuri de activități în dinamică

Anii Abateri (+,-)
2014 2015 anul 2015 față de 2014
Indicatori
suma, ponderea, suma, ponderea, mii lei puncte
mii lei % mii lei % procentuale
A 1 2 3 4 5=3-1 6=4-2
1. Venituri din activitatea
61
operațională – toatl inclusiv: 5352,70 100,00 4153,95 99,12 -1198,75 -0,88
1.1 Venituri din vânzări 5344,44 99,85 4120,76 98,33 -1223,68 -1,52
1.2 Alte venituri din activitatea
operațională 8,26 0,15 33,19 0,79 24,93 0,64
2. Venituri din operațiuni cu - - - - - -
active imobilizate
3. Venituri financiare - - 36,67 0,88 36,67 0,88
4. Venituri excepționale - - - - - -
5. Total veniturile entității 5352,70 100,00 4190,62 100,00 -1162,08 X
(1+2+3+4)
Sursa: Elaborat de autor în baza jurnalului - order pentru anul 2014-2015

Din calculele efectuate în tabelul 3.3. constatăm faptul că atât în anul 2014 cât și în anul
2015 ponderea preponderentă a veniturilor întreprinderii o ocupă veniturile din vânzări. Astfel, în
anul 2014 valoarea acestora constituia 5 344,44 mii lei, ceea ce alcătuiește 99,85 % din total
veniturile întreprinderii, iar în anul 2015 – 4 120,76 mii lei adică 98,33 % din total venituri.
Totodată, în anul 2015 veniturile din vânzări au diminuat față de anul 2014 cu 1 223, 68
mii lei sau cu 1,53 puncte procentuale, fapt ce se apreciază negative pentru întreprindere,
observându-se un decalaj destul de semnificativ.
Conform calculelor observăm faptul că în anul 2015 ponderea principală a veniturilor
entității o ocupă veniturile din activitatea operațională, dintre care 98,33 % reprezintă venituri
din vânzări iar restul 0,79 % alte venituri din activitatea operațională.
Totodată se observă că în anul 2015 rata altor venituri din activitatea operațională a
crescut față de anul precedent (2014) cu 24,93 mii lei, sau cu 0, 64 puncte procentuale, fapt ce se
apreciază pozitiv.
Dacă e să analizăm veniturile din operațiuni cu active imobilizate și veniturile
excepționale atunci putem menționa faptul că entitatea nu dispune de aceste venituri.
Totodată se observă că la entitate apar venituri financiare doar în anul 2015, astfel
întreprinderea dispune de venituri financiare care constituie 36,67 mii lei, sau 0,88 %.

3.2. Impactul crizelor economice – financiare asupra dezvoltării companiei „Chemix

Grupp” S.R.L
Puterea unei entități economice se poate urmări și măsura doar în situaţii de criză. Prin
urmare, de receptivitatea potrivită a managementului organizației depinde ieșirea din criză și
ameliorarea influențelor negative ale acesteia asupra întreprinderii. Răspunsul cât mai rapid
poate avea efect imediat în îmbunătățirea activității entității, deoarece reechilibrarea situației
denotă profesionalismul managerilor și coeziunea din interiorul companiei. Multe întreprinderi

62
încearcă să prevadă anumite situații de criză, elaborând din timp măsuri de pre întâmpinare a
acestora (de ordin tehnic, economic, financiar, educativ, etc.), cu toate acestea crizele pot scăpa
de sub control luând amploare, de aceea este importantă cunoașterea formelor de manifestare a
crizelor, metodelor și instrumentelor de diagnosticare a situațiilor de criză, cunoașterea
indicatorilor ce reflectă semnalele de creștere a amenințărilor și a indicatorilor ce urmează a fi
calculați pentru a determina nivelul de rentabilitate și solvabilitate a entității economice.
Există mai multe definiții ale situației de criză, însă toate au cîteva caracteristici comune, și
anume: reprezintă un moment critic; se declanșează brusc, prin schimbarea rapidă și brutală a
unei stări; se manifestă prin dificultăți; reprezintă un moment periculos, o situație gravă, ce
induce o perioadă de tensiune.
La general, se poate spune că prin noțiunea de criză în cadrul entităților eonomice se
subînțelege situaţia financiară dificilă, care se caracterizează prin nivelul nesatisfăcător al unui
număr de parametri (coeficienţi): de solvabilitate, de rentabilitate, de rotație, stabilitatea
financiară, etc. Totuși, indicatorii universali și cei mai ilustrativi rămîn a fi rezultatele financiare
finale ale companiei: mărimea profitului brut şi rentabilitatea. De regulă, primul indiciu al
situației de criză îl reprezintă rezultatul financiar negativ - o pierdere brută din activitatea de
bază, scăderea rentabilităţii şi reducerea bruscă în dinamică a valorii profitului.
Orice entitate economică, începând cu momentul înființării, se confruntă cu o serie de
dificultăți, care ar putea condiționa crizele acute însoțite de înrăutățirea bruscă a indicatorilor ce
reflectă activitatea întreprinderii. Relațiile de piață în condiții de concurență dură conduc la
scăderea eficacității activității anumitor entități economice și la insolvabilitatea acestora pentru o
anumită perioadă de timp (incapacitatea de a face față datoriilor).
Crizele pot apărea la orice etapă a ciclului de viaţă al unei organizaţii. Apariţia ideii,
proiectarea, planificarea, construcţia, însușirea capacităţii de producţie, exploatarea, dezvoltarea,
declinul, lichidarea sau restructurarea - acestea sunt etapele ciclului de viaţă al organizaţiei.
Entitatea economică le poate parcurge pe toate, în caz că desfășoară o activitate de succes, însă,
se poate și opri în dezvoltarea sa, înainte de a ajunge la rezultate concrete, încetând să mai existe.
Momentul în care o anumită entitate economică își începe activitatea, pe piață, de regulă,
deja operează un număr mare de firme concurente. De aici rezultă faptul că ocuparea unei nişe pe
piaţă este un proces nu tocmai uşor. Din acest motiv multe organizaţii falimentează din
imposibilitatea de a rezista concurenţei. Pentru a preîntâmpina astfel de probleme în multe ţări
dezvoltate se practică măsuri pentru sprijinirea întreprinderilor, care constau în oferirea de
credite preferenţiale, scutire temporară de la impozitare, alocații financiare nerambursabile,
constituirea de fonduri de garantare, scheme de creditare cu dobândă redusă etc. Prin intermediul

63
acestui sprijin, entitățile economice sunt capabile să treacă mult mai ușor prin etapa de creştere
cantitativă şi calitativă, pentru a realiza durabilitatea tendinţelor pozitive de dezvoltare.
Necătând la dificultățile cu care se confruntă întreprinderilor nou – create, totuși, crizele
pot afecta de multe ori și organizaţiile care activează deja de ceva ani, care pierd tendințele
pozitive în activitate şi capacitatea de a realiza venituri superioare cheltuielilor. Într-o entitate
economică crizele pot apărea sub forma: intensificarea conflictelor, care poate duce chiar la
prăbuşirea firmei; uzură morală a tehnologiilor; pierderea avantajelor competitive; pierderi
esențiale de resurse;diverse contradicții apărute în organizaţie, asociate cu activitatea financiară
şi economică.
Prin urmare, gestionarea situaţiilor de criză, trebuie să aibă drept scop primordial
eliminarea şi prevenirea lacunelor în repartizarea resurselor şi în optimizarea activității
economico - financiare. În momentul în care o entitate economică se află în criză, managementul
acesteia este obligat să întreprindă o serie de măsuri netradiționale, care diferă semnificativ de
metodele de gestionare a activității în perioade obișnuite, stabile.
Analizând activitatea entităților economice, deseori apare întrebarea: De ce entitățile ce se
bucurau de activități prospere în trecut pot ajunge la insolvabilitate? Prin urmare, răspunsurile ar
putea fi: modificarea condiţiilor de pe piaţă; presiunea din partea concurenților; abuzuri din
partea managerilor sau personalului; activităţile inspectorilor sau instituțiilor de stat cu atribuții
de control;intrarea în vigoare a noilor legi sau altor reglementări; schimbări în situaţia politică
cauzate de redistribuirea puterii; dezastre naturale, etc.
Oricare ar fi cauza aparentă a înrăutățirii situației financiare, cauza principală a crizei în
orice organizaţie este nivelul scăzut al profesionalismului managementului companiei.
Diagnosticul situațiilor de criză în cadrul organizaţiei – reprezintă un set de metode menite
să identifice problemele, slăbiciunile şi „blocajele” în sistemul de gestiune, care reprezintă
factorii ce afectează situaţia financiară şi alți indicatori ai performanței. Diagnosticul poate fi
interpretat atît din punct de vedere al aprecierii abaterilor actualilor parametri ai activității
entității față de cei inițiali, cît și din punct de vedere al aprecierii funcționării organizației într-un
mediu în permanentă mișcare cu scopul de a preveni crizele.
Metodele de diagnosticare a situației de criză în cadrul organizaţie includ:
- monitorizarea mediului extern organizației şi analiza semnalelor privind posibilele
modificări a situației economico – financiare a entității și a poziției pe piață vizavi
de concurenți;
- auditul activității;
- analiza politicii creditare și a solvabilității entității economice;

64
 - identificarea riscurilor;
- aprecierea nivelului de dezvoltarea a organizației și prognoza nivelelor de
dezvoltare pentru viitor.
Instrumentele de diagnosticare a situației de criză sunt multiple și se aplică în funcție de
tipologia crizei și formele sale de manifestare. Instrumentarul metodei de diagnosticare este
prezentat în figura de mai jos:

Figura 3.4. Instrumente de diagnosticare a situației de criză

În vederea diagnosticării situațiilor de criză se utilizează analiza sistemică. Abordarea

sistemică a managementului încearcă să concilieze imaginile analitice cu cele integratoare,
arătînd că întregul se regăsește în fiecare din părțile sale, iar fiecare parte este o proiecție, la
scară redusă, a întregului. Principiul sistemicității folosește deopotrivă deducția și inducția,
analiza și sinteza pentru a descoperi interdependențele și conexiunile interne care pun în mișcare
ansamblurile complex organizate.
Analiza sistemică a semnalelor privind posibilele modificări a situației economico –
65
financiare a entității și a poziției pe piață vizavi de concurenți permite aprecierea agregată a unui
șir de parametri care servesc drept indicatori ai situației de criză, sau indicatori ce reflectă careva
amenințări asupra activității entității economice sau, din contra, pot indica extinderea
posibilităților de activitate a organizației. Această tehnică este eficientă doar în diagnosticarea
stadiei incipiente a crizei, atunci cînd se propune scopul de a preveni apariţia acesteia şi de a nu
permite înrăutățirea indicatorilor privind activitatea desfășurată.
În acest scop, este necesar de enumerat fazele crizei prin care poate trece o întreprindere,
care se deosebesc între ele după conţinut, consecinţe şi măsurile necesare de înlăturare a ei:

Figura 3.5. Fazele crizei

În continuare se prezintă o descriere succintă a acestor faze:
1. Pregătirea crizei: etapă de avertizare, în care identificarea potenţialului de criză al
unor evenimente poate conduce la luarea unor măsuri de preîntâmpinare sau chiar anulare a
crizei.
2. Criza acută: acesta este momentul care identifică o criză. Dacă etapa de pregătire a
condus la elaborarea unor planuri de criză, atunci organizaţia poate avea un anume control
asupra momentului și modului în care criza va izbucni, în cazul în care nu poate avea control
asupra crizei, ea poate încerca să controleze cînd şi cum vor fi distribuite informaţiile
referitoarela acest eveniment.
3. Faza cronică a crizei: poate lua mai mult sau mai puţin timp; ea poate conţine
anchete ale diferitelor instanţe de control, dezbateri publice, acţiuni de disculpare şi încercări
de recîştigare a încrederii opiniei publice. Este o etapă de reacţie, în care au loc autoanalize şi
66
eforturi de refacere aorganizaţiei şi a imaginii ei publice.
4. Terminarea crizei: scopul acţiunilor de gestiune a crizei trebuie să fie atingerea cât
mai rapidă a acesteifaze; dacă etapa de pregătire a crizei este bine exploatată, atunci criza se
află sub control şi organizaţia ajunge repede în faza determinare a crizei .
În continuare se prezintă grupul de indicatori ce reflectă semnalele de creștere a
amenințărilor, care ajută la identificarea tendinţelor negative ce împiedică realizarea obiectivelor
strategice ale organizaţiei:
1. Diminuarea cererii pentru produsele și serviciile entitiății economice, reducerea puterii
de cumpărare, creşterea cererii pentru produsele și serviciile firmelor concurente;
2. Recrudescența procesului de produție: reducerea ofertelor pentru materia primă;
creșterea prețurilor la materia primă, materiale și echipamente;
3. Coagularea activității ramurilor înrudite; stagnarea potenţialului ştiinţific, tehnic şi
economic; creşterea preţurilor pentru serviciile altor entități din cadrul infrastructurii;
4. Înăsprirea concurenței pe fonul diminuării poziției pe piață vizavi de concurenți,
orientarea clienților spre produsele concurenților; războiul preţurilor (situație în care o firmă
caută să cîștige o cotă de piață cît mai mare prin practicarea unor prețuri inferioare celor ale
concurenților, care reacționează asemănător, creîndu-se un adevărat cerc vicios);
5. Schimbări negative la nivelul politicilor guvernamentale și a altor instituții: majorarea
cotelor de impozitare şi introducerea de noi taxe și impozite, modificări negative ale cursului de
schimb valutar, taxele vamale, modificări frecvente a legislației din domeniul civil și comercial,
controlul de stat asupra prețurilor;
6. Situații aleatoare: amplasarea entităților economice în regiuni predispuse la dezastre
naturale, instabilitatea politicii externe (în cazul partenerilor de afaceri străini), pericole
demografice, descoperiri neaşteptate ştiinţifice şi tehnologice puse în aplicare de către
concurenţi;
7. Deteriorarea resurselor tehnice ale firmei: uzura echipamentelor tehnice, utilizarea
echipamentelor uzate moral, utilizarea de materii prime şi materiale care reduc competitivitatea
produselor pe piață, utilizarea sistemelor învechite de conversie, transmitere şi control al
consumului de energie cauzînd pierderi;
8. Înrăutățirea parametrilor tehnologici ai resurselor: lipsa capacității de a efectua lucrări
sistematice de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică, utilizarea tehnologiilor ce nu sunt
capabile pe parcursul unui ciclu de viață să schimbe în mod eficient generaţia de produse ale
companiei (această noțiune se aplică de regulă la produsele noi care tind să se distingă de cele
vechi prin compoziţie chimică, performanțe tehnice şi calitative referitoare la capacităţi, viteze,

67
putere);
9. Înrăutățirea potențialului uman: angajaţii sunt deprinși să lucreze prin utilizarea
metodelor de comandă, îndeplinirea tipurilor de muncă tradiționale cauzată de tehnologia stabilă
(în acest caz scade probabilitatea de obținere a produselor net superioare din punct de vedere
calitativ, deoarece stagnează activitatea de cercetare în domeniul proceselor tehnologice),
importanța scăzută acordată asigurării securității tehnice și sociale;
10. Lipsa de flexibilitate în structura organizatorică: stagnarea acesteia şi orientarea spre
îndeplinirea funcţiilor, birocratizarea (în cele mai multe firme, politicile și procedurile odată
stabilite devin parte integrantă a unui sistem birocratic care trebuie să ajute la evitarea greșelilor
și a eșecului, însă, de regulă, cu cît planurile sunt mai flexibile cu atît pericolul pierderilor
neașteptate este mai mic);
11. Politica financiară se caracterizează prin atragerea sistematică a resurselor străine
ceea ce conduce la diminuarea valorii acțiunilor proprii.
Diagnosticarea crizelor în cadrul analizei sistemice face posibil obţinerea unei imagini
complete despre obiectul de studiu. În practică, companiile folosesc o varietate de metode de
analiză ce permit cu costuri minime evaluarea riscurilor, a stării financiare și prognozarea
tendinţelor de dezvoltare a entității economice.
Odată cu declanșarea situației de criză se formează o echipa de management al crizei, în
componența căreia, în funcție de caz, pot intra conducătorul entității, persoanele ce au participat
la stabilirea listei posibililor situații de criză, auditori independenţi, consultanţi şi experţi în
afaceri. Pentru obținerea rezultatelor benefice într-o perioadă scurtă de timp, managerii entităților
economice trebuie pe deplin să faciliteze activitatea echipei și a experţilor externi. Echipa
formată determină motivele care au condus societatea la starea deplorabilă și defineşte căi de
ieşire din criză.
Pentru a minimiza orizontul de căutare a impactelor evenimentelor nefavorabile trebuie de
identificat care din elementele componente ale rezultatului financiar au fost afectate negativ. În
acest sens, diagnosticul situației de criză presupune utilizarea analizei indicatorilor financiari,
care permite aprecierea nivelului și dinamicii resurselor de producție, direcțiilor de proveniență a
acestora, eficiența utilizării lor, etc. Valoarea coeficienţilor obținuți depind de caracteristicile
ramurii în care activează entitatea economică și de dimensiunile acesteia. Evaluarea situaţiei
financiare a companiei cu ajutorul indicatorilor financiari poate avea pe următoarele direcții:
stabilitatea financiară, solvabilitate, rentabilitate, lichiditate.
Stabilitatea financiară absolută indică faptul că provizioanele și cheltuielile sunt acoperite
în întregime de activele circulante ale entității economice, aceasta din urmă fiind, practic,

68
independentă față de creditori. Pe când situaţia financiară precară este caracterizată prin afectarea
capacităţii de plată: compania este impusă să atragă surse suplimentare de finanţare a activității
ceea ce conduce la o scădere a randamentului de producţie. Iar situația financiară critică
caracterizează societatea în pragul falimentului, ce are datorii cu termenul de plată expirat. În
categoria indicatorilor privind stabilitatea financiară se includ: coeficientul de autonomie,
coeficientul de atragere a surselor împrumutate, coeficientul corelaţiei între sursele proprii şi
împrumutate, rata solvabilităţii generale, probabilitatea falimentului.
Solvabilitatea întreprinderii este determinată de capacitatea acesteia de a onora la timp şi
integral obligaţiile de plată care decurg din activitățile de comerţ, investiţii şi alte operaţiuni.
Solvabilitatea are influență directă asupra formelor şi condiţiilor tranzacţiilor, precum şi asupra
posibilităţii de obţinere a creditelor. Lucrările privind rambursarea datoriilor necesită atît
determinarea valorii concrete a acestora cât și a resurselor disponibile în cadrul entității necesare
pentru rambursarea datoriilor.
Solvabilitatea reflectă capacitatea firmei de plată a datoriilor totale pe termen mediu şi
lung. În scopul analizei solvabilității entității se utilizează următoarele rate ale structurii surselor
de finanţare:
1. Coeficientul de autonomie reflectă ponderea patrimoniului format pe seama mijloacelor
proprii în suma totală a activelor firmei.
Coeficient de autonomie = Capital propriu/Total pasive
2611248
4018367
Coeficient de autonomie = =0,65
2014

2700067
4176450
Coeficient de autonomie =0,65
2015=

În sistemul bancar al Moldovei pentru determinarea solvabilităţii clienţilor se utilizează

actualmente nivelul recomandat al coeficientului de autonomie în mărime de 0,5. În acest caz
jumătate din patrimoniul firmei, care este format din surse proprii, serveşte drept garanţie pentru
achitarea tuturor datoriilor faţă de creditori.
Conform datelor obținute putem menționa ca la ,, Chemix Grupp,, SRL coeficientul de
autonomie în anul 2015 cât și 2014 este același și depășește nivelul recomandat (0,5), fapt ce ne
demonstrează că patrimoniul firmei este format din surse proprii ce servește drept garanție pentru
achitarea tuturor datoriilor faţă de creditori.
2. Coeficientul de atragere a surselor împrumutate caracterizează structura surselor de
69
finanţare a activelor din punctul de vedere al cotei surselor împrumutate. Acest coeficient
dimensionează nivelul de îndatorare (solvabilitate) a firmei şi în mod normal oscilează în limitele
0 – 0,5.
Coeficientul de atragere a surselor împrumutate = Total datorii / Total pasive
1407119
4018367
Coeficientul de atragere a surselor împrumutate = =0,35
2014

1476383
4176450
Coeficientul de atragere a surselor împrumutate = =0,35
215

La ,, Chemix Grupp,, SRL coeficientul de atragere a surselor împrumutate intră în limitele

intervalului recomandat (0-0,5), fapt ce ne demonstrează că structura surselor de finanţare a
activelor din punctul de vedere al cotei surselor împrumutate dimensionează nivelul de
îndatorare (solvabilitate) a firmei. Totodată se observă că în ambii ani acest coeficient este
constant.
3. Coeficientul corelaţiei între sursele împrumutate şi proprii reflectă suma mijloacelor
atrase revenită la 1 leu capital propriu, se mai numeşte rata brută generală de îndatorare. Cu cât
mărimea lui este mai mare, cu atât mai riscantă este situaţia financiară. Punctul critic la
aprecierea coeficientului de corelaţie este 1,0.
Coeficientul corelaţiei între sursele împrumutate şi proprii = Total datorii/Capital propriu
1407119
2611248
Coeficientul corelaţiei între sursele împrumutate şi proprii =0,54
2014=

146383
2700067
Coeficientul corelaţiei între sursele împrumutate şi proprii =0,55
2015=

Conform datelor obținute la ,, Chemix Grupp,, SRL situația financiară a întreprinderii este
stabile, deoarece coeficientul corelaţiei între sursele împrumutate şi proprii atât în anul 2014 cît
și 2015 nu depășește nivelul recomandat (1,0), fapt ce se apreciază pozitiv.
4. Rata solvabilităţii generale exprimă gradul de acoperire a surselor împrumutate cu
activele totale de care dispune firma.
Rata solvabilităţii generale = Total pasive/Total datorii
4018367
147119
Rata solvabilităţii generale = =2,85
2014

70
 4176450
1476383
Rata solvabilităţii generale = =2,83
2015

Rata solvabilităţii generale la ,, Chemix Grupp,, SRL ne arată entitatea își poate acoperi
sursele împrumutate cu activele totale atât în anul 2014 cât și 2015.
5. Înlocuind în raportul acesta mijloacele împrumutate cu valoarea capitalului propriu,
obţinem rata generală de acoperire a capitalului propriu. Fiind calculat în %, acest raport arată că
primele 100% activele firmei se finanţează pe seama surselor proprii, iar celelalte – prin
atragerea mijloacelor împrumutate. Sporirea acestui coeficient peste 200% reflectă situaţia
dificilă a firmei privind solvabilitatea.
Rata generală de acoperire a capitalului propriu = Total pasiv/Capital propriu
4018367
2611248
Rata generală de acoperire a capitalului propriu = =1,54 sau 154%
2014

4176450
2700067
Rata generală de acoperire a capitalului propriu = =1,55 sau 155%
2015

La ,, Chemix Grupp,, SRL din calculele obținute atât în anul 2014 cât și 2015 activele
firmei se finanţează pe seama surselor proprii, cât și prin atragerea mijloacelor împrumutate,
ceea ce reflectă situația stabilă a firmei privind solvabilitatea.
Solvabilitatea întreprinderii mai poate fi caracterizată şi cu ajutorul ratelor de finanțare:
rata finanțării stabile, rata finanțării ciclice şi rata globală de finanţare.

¿
A c t i v ec i r c u l a n t e
e
P a s i v ec u r e n t
RFC= ¿ ,
¿ ¿
3126679 3381470
¿ 1407119 ¿ 1476383
RFC = ¿ = 0,45 RFC = ¿ = 0,43
2014 2015

Dacă RFC > 1, atunci activele circulante sunt finanţate integral din resurse curente şi se
înregistrează un necesar de fond de rulment negativ.
Dacă RFC < 1, atunci activele imobilizate sunt finanţate doar parţial din surse curente, iar
diferenţa neacoperită o reprezintă necesarul de fond de rulment.
71
 Lichiditatea entității economice este determinată pe baza activelor sale lichide
disponibile, care includ mijloacele bănești din casierie, mijloacele bănești din conturile curente în
bănci și activele ușor transformabile în bani. Lichiditatea reflectă capacitatea companiei de a face
față în orice moment cheltuielilor necesare. În funcție de necesitate, indicatorii de lichiditate
calculați sunt:
lichiditatea curentă, care presupune comparaţia activelor curente cu datoriile pe termen
scurt. Indicele dat arată dacă întreprinderea dispune de active curente suficiente pentru achitarea
datoriilor pe termen scurt în suma deplină ;
lichiditatea intermediară, reprezintă în sine un caz particular al lichidităţii curente, ce
constă în excluderea din componenţa activelor curente a stocurilor de mărfuri şi materiale
precum şi a altor active curente. Indicatorul dat reflectă cota datoriilor pe termen scurt pe care
întreprinderea este capabilă să le achite prin mobilizarea mijloacelor băneşti, investiţiilor pe
termen scurt şi creanţelor pe termen scurt;
lichiditatea absolută, presupune compararea celor mai lichide active curente cu datoriile
pe termen scurt, caracterizând astfel, cota datoriilor pe termen scurt pe care întreprinderea este
capabilă să le achite imediat utilizând numai mijloacele băneşti disponibile la moment.
Deci, lichiditatea este un raport între elementele de activ, în sensul că se poate stabili cât
din valoarea activului se află sub formă lichidă, în conturile de disponibilităţi băneşti şi cât pot să
devină lichide imediat (creanţele, stocurile etc.).
În vederea aprecierii lichidităţii activelor cele mai deseori se calculează și se analizează
ratele de lichiditate, care se realizează ca o raportare a activelor ușor realizabile la suma
obligaţiilor exigibile. Insuficienţa lichidităţii generează incapacitatea entităţii economice de a
achita datoriile sale pe termen scurt, ceea ce poate duce la vânzarea investiţiilor pe termen lung,
activelor pe termen lung şi, în cele din urmă, la faliment.
În funcţie de componenţa numărătorului formulei obţinem coeficienţii ce reflectă un grad
diferit de lichiditate, şi anume:
Lichiditatea absolută =Numerar/Datorii curente
60659
1407119
Lichiditatea absolută = =0,04
2014

30861
1476383
Lichiditatea absolută = =0,02
2015

Lichiditatea intermediară = (Numerar + Investiţii financiare pe termen scurt + Creanţe pe termen

72
scurt)/ Datorii curente
1263445
1407119
Lichiditatea intermediară = =0,89
2014

1075638
1476383
Lichiditatea intermediară = =0,72
2015

Lichiditatea curentă =Active circulante/ Datorii curente

3126679
1407119
Lichiditatea curentă = =2,22
2014

3381470
1476383
Lichiditatea curentă = =2,29
2015

Coeficientul lichidităţii absolute (Cash Ratio) arată ce cotă din datoriile curente firme este
capabilă să achite la momentul dat nemijlocit cu numerar. Se apreciază că această rată trebuie să
aibă o valoare cuprinsă între 0,2 şi 0,3 reflectând o situaţie favorabilă din punct de vedere
financiar. Deci, conform rezultatelor obținute, putem menționa că la ,, Chemix Grupp,, SRL
situația este nefavorabilă din punct de vedere financiar, deoarece coeficientul lichidităţii absolute
nu a atins nivelul recomandat (0,2-0,3), respectin în 2015 acesta crește dublu față de anul 2014,
fapt apreciat pozitiv.
Coeficientul lichidităţii intermediare (lichiditatea critică – Quick Ratio) se calculează prin
scăderea valorii stocurilor din valoarea activelor circulante şi împărţirea diferenţei, astfel
obţinute, la valoarea pasivelor curente. Această rată arată ce cotă din datoriile curente firma este
capabilă să achite, utilizând pentru aceasta nu numai numerar, ci şi hârtii de valoare, creanţe pe
termen scurt. Astfel, stocurile sunt cele mai puţin lichide dintre toate activele curente ale unei
entităţi. Se apreciază că un nivel de 0,8 – 1 al acestei rate reflectă o situaţie pozitivă, în timp ce o
valoare mai mică de 0,5 poate evidenţia probleme în onorarea la scadenţă a plăţilor curente.
La ,, Chemix Grupp,, SRL conform coeficientului lichidităţii intermediare, situația
financiară este una pozitivă atât în 2014 cât și 2015, astfel entitatea este capabilă să-și achite
datoriile curente utilizând pentru aceasta nu numai numerar, ci şi hârtii de valoare, creanţe pe
termen scurt.
Indicatorul cel mai generalizator al lichidităţii este rata curentă (Current Ratio) sau
coeficientul total de achitare. El arată dacă firma dispune de active circulante suficiente pentru

73
achitarea datoriilor curente în perioada raportată. Se consideră că un nivel de 1,0 – 2,0 (sau 1,5 –
2,5) reflectă o bună activitate a firmei, în timp ce o valoare mai mică de 1 poate fi un semnal de
alarmă privind capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile scadente pe termen scurt. Limita de jos
este condiţionată de faptul că activele curente trebuie să fie cel puţin suficiente pentru achitarea
datoriilor pe termen scurt, în caz contrar firma este insolvabilă. Un factor pozitiv îl constituie
creşterea mărimii acestui coeficient în dinamică, dar până la un oarecare nivel. Se consideră că,
dacă valoarea acestui coeficient este mult mai mare de 2, activele întreprinderii au o structură
neraţională: o parte din mijloacele ei sunt :în baza datelor din bilanț “îngheţate” în stocuri de
mărfuri şi materiale; în componenţa producţiei în curs de execuţie sunt incluse comenzi anulate
ale cumpărătorilor insolvabili; din cauza dificultăţilor cu desfacerea creşte stocul produselor
finite la depozit etc. În calculul şi aprecierea coeficientului total de acoperire sunt cointeresaţi
acţionarii, investitorii şi creditorii potenţiali, în cazul când se ia decizia privind acordarea
creditului pe termen lung.
La ,, Chemix Grupp,, SRL lichiditatea curentă depășește nivelul recomandat , adică este
mai mare decât 2, de aici rezultă că atât în anul 2014 cât și 2015 activele întreprinderii au o
structură neraţională: o parte din mijloacele ei sunt :în baza datelor din bilanț “îngheţate” în
stocuri de mărfuri şi materiale; în componenţa producţiei în curs de execuţie sunt incluse
comenzi anulate ale cumpărătorilor insolvabili; din cauza dificultăţilor cu desfacerea creşte
stocul produselor finite la depășit.
Asanarea entităților economice care se află în situaţie de criză se face respectând
următoarele etape: restabilirea solvabilității (adică a capacității de plată); stabilizarea situației
financiare (diminuarea cheltuielilor neeficiente, majorarea veniturilor); reabilitarea entității
economice.
În concluzie se poate spune că diagnosticul situațiilor de criză include un set de metode
necesare pentru a evalua starea actuală a organizaţiei, pentru a identifica cauzele de înrăutățire a
indicatorilor calitativi şi cantitativi ai activităţii acesteia. Desigur, diagnosticul în sine nu poate
soluționa problema. Este necesar să se elimine adevărata cauză a crizei, să se reducă
manifestările sale negative, să se înlăture consecinţele. Paralele cu activităţile precum reducerea
costurilor, diversificarea sortimentului de produse (servicii), restructurarea datoriilor, în condiții
de criză apare necesitatea unor măsuri drastice pentru ameliorarea situației economico –
financiare a entității economice, și anume, reorganizarea activității.

74
 CONCLUZII SI RECOMANDĂRI

Politicile unui stat în gândirea realistă sunt menite să crească puterea, să păstreze puterea
şi să demonstreze puterea statului pe scena internaţională, în condiţiile unui sistem internaţional
caracterizat de starea perpetuă de conflict.
Aşa dar, relaţiile între state au caracter coercitiv, şi presupun atât relaţii de cooperare cât
şi relaţiide de influienţă reciprocă la nivelul de capacitate ale acestora.
Cu siguranță termenul de criză economică pentru Republica Moldova se asociază cu
însăși economia țării, mai mult la nivelul impunerii influienței sale Federația Rusă accentuează
crizele economice ale Republicii Moldova, utilizează conflictele artificiale pentru a-și impune
influiența politică prin forță în regiunile din imediata apropiere, sau altfel, numite vecinătatea
apropiată. Vom remarca, totuși că este însă o înţelegere îngustă şi omnidirecţională a noţiunii şi
de aceea putem spune nefolositoare, pentru că nu ne permite să distingem între diferitele niveluri
ale ccrizelor, între formele lui de manifestare şi cauzele ce îl determină şi nu ne ajută în
identificarea celei mai potrivite forme de răspuns.
Pe parcursul acestei teze, unul din obiectivele de cercetare pe care le-am asumat este de a
evalua, într-o manieră cât se poate de concisă şi consistentă, esenţa, dinamica şi dezvoltarea
confruntărilor de idei privind conceptul de criză; un alt scop urmărit al tezei este cel al analizării
şi investigării mecanismelor regionale de gestionare a crizelor; evident şi, pe cale de consecinţă,
am urmărit să punem în evidenţă şi să delimităm legaturile strânse care există între acestea şi
abordarea clasică, onusiană, în domeniul gestionării crizelor. Aşadar, nu am elaborat o teză strict
legată de şcolile amintite mai sus, ci, mai degrabă, am avansat o ipoteză de cercetare personală,
în care am preluat ceea ce am considerat a fi valoros în plan autohton şi internaţional.
Demersul ştiinţific a avut la bază criterii de analiză proprii, care s-au interferat în mod
fertil cu preocupările naţionale şi internaţionale actuale privind mecanismele regionale de
gestionare a crizelor; în acest sens, am urmărit aprofundarea şi nuanţarea teoriilor şi ideilor
existente privind evoluţiile din acest domeniu, precum şi identificare noilor tendinţe în care
acestea vor evolua.
Direcţii de cercetare propuse: Lucrarea a urmărit, în plan concret, trei direcţii de
cercetare:
- analiza termenului „criză” în vederea desprinderii sensului, tendinţelor şi evoluţiei
acestui termen, a direcţiilor de evoluţie şi a multiplelor sale implicaţii;
- studierea tipologiei actuale a mecanismelor regionale de gestionare a crizelor;

75
 - identificarea direcţiilor de dezvoltare ale organizaţiilor internaţionale şi regionale şi
implicaţiile acestora asupra gestionarii crizelor.
Am acordat o atenţie sporită investigării şi implicaţiilor în plan juridic şi instituţional a
conceptului de multilateralism şi interferenţei acestuia cu problematica mecanismului regional de
gestionare a crizelor. În acest cadru, s-a impus oarecum de la sine cercetarea tendinţei, din ce în
ce mai evidentă, de partajare a responsabilităţilor în domeniul gestionării crizelor între ONU şi
organizaţiile regionale, cu focalizare pe dinamica din cadrul acestor organizaţii.
Direcţiile de cercetare propuse se caracterizează prin trei elemente:
- am plecat în elaborări de la analiza trecutului (ca premisă de evoluţie), am perceput
realitatea cu mijloace consacrate - dar şi personale - însă fondul principal al
domeniului ştiinţific este cel perspectiv şi prospectiv;
- am încercat să stabilim un cadru ştiinţific înţelegerii şi instrumentării conceptelor şi
sintagmelor folosite, am evidenţiat nuanţările privind esenţa acestora, şi, totodată, am
adus elemente noi în conţinutul analizei şi sintagmelor privind mecanismele de
gestionare a crizelor, acestea constituind miza contribuţiei la cercetarea, clarificarea şi
rezolvarea problemele abordate.
- am consacrat fiecărei direcţii de cercetare propuse câte un capitol în teză.

76
 BIBLIOGRAFIE

Manuale, cărţi, broşuri

1. Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi primul om (trad. română), Editura Paideia, Bucureşti,
1994
2. Avraham, E., & Ketter, E. (2008). Media strategies for marketing places in crisis. Oxford:
Butterworth-Heinemann
3. Becher, T. (1989). Academic tribes and territories: Intellectual enquiry and the culture of
disciplines. Milton Keynes, U.K.: The Society for Research into Higher Education and the
Open University Press.
4. Becker, C.S. (1986). Interviewing in human science. Research Methods, 1(1), 101- 124.
5. Binder, L., Coleman, J. S., LaPalombara, J., Pye, L. W., Verba, S., & Weiner, M. (1971).
Crises and sequences in political development. Princeton, New Jersey: Princeton University
Press.
6. Birch, J. (1994). New factors in crisis planning and response. Public Relations Quarterly, 39,
31-34.
7. Blackman, D. (2006). Knowledge creation and the learning organisation. In P. Murray, D.
Poole, & G. Jones (Eds.) Contemporary management Issues in management and
organisational Behaviour (pp. 246-273). Melbourne: Thomson.
8. Bland, M. (1998). Communicating out of a crisis. London, Macmillan Business.
9. Blumer, H. (1962). Society as symbolic interaction. In H. Rose (Eds.), Human behaviour
and social processes: An interactionist approach. London: Routledge and Kegan Paul.
10. Boorstin, D. J. (1964). The image: a guide to pseudo-events in America. New York: Harper.
11. Bryman, A. (2004). Social research methods (2nd ed.). Oxford: Oxford University Press.
12. Burnett, J. J. (1998). A strategic approach to managing crises. Public Relations Review, 24,
475-488.
13. Chilcote, R.H. (1981). Theories of comparative politics: The search for a paradigm.
Boulder: Westview Press.
14. Coombs, W. T. (2000). Designing post-crisis messages: Lessons for crisis responses
strategies. Review of Business, 37-41.
15. Coombs, W. T. (2007). Attribution theory as a guide for post-crisis communication research.
Public Relation Review, 33, 135-139.
77
16. Coombs, W.T. (1999). Ongoing crisis communication: planning, managing and responding.
Thousand Oaks, CA: Sage.
17. Fink, S. (2000). Crisis management: Planning or the inevitable. Lincoln: iUniverse.com Inc.
18. Goolsby, R. (2010). Social media as crisis platform: The future of community maps/ crisis
maps. ACM Transactions on Intelligent Systems and Technology (TIST), 1(1).
19. Hermann, C. F. (1972). International crises: Insights from behavioural research. New York:
Free Press.
20. Hipple, K. V. (2002). The roots of terrorism: Probing the myths. The Political Quarterly, 73,
25-39.
21. Holts, R. T., & Turner, J. E. (1975). Crises and sequences in collective theory development.
The American Political Science Review, 69(3), 979-994.
22. Kates, R., & Kasperson, J. (1983). Comparative risk analysis of technological hazards (a
review). National Academy of Science, 80, 7027-7038.
23. Krueger, A. B., & Maleckova, J. (2002). Education, poverty, political violence and
terrorism: Is there a casual connection? Journal of Economic Perspective, 17(4), 119-144.
24. Moreira, P. (2007b). Stealth risks and catastrophic risks: on perception and crisis recovery
strategies. Journal of Travel and Tourism marketing, 23(2/3/4), 15-27.
25. Weber, M. (1970). The Interpretation of Social Reality. London: Michael Joseph.
26. Zamecka, A., & Buchanan, G. (2000). Disaster risk management – A how to manual for
local governments. Queensland department of emergency services. Queensland, Australia.
27. Zimmermann, E. (1983). Political Violence, Crises and Revolutions: Theories and Research.
G.K. Hall/Schenkman, Boston/Cambridge, MA.
Articole, Rapoarte

28. Criza economico – financiară mondială și consecințele ei în Republica Moldova, Dr. S.

Ciobanu, director-adjunct al Institutului de Economie,Finanţe şi Statistică;
29. Impactul crizei financiare globale asupra comunităţilor locale in Moldova, Autor: Expert
Grup Centru Analitic Independent;
Siteuri oficiale

1.http://www.sfin.ro/articol_5109/gestionarea_situatiilor_de_criza_la_nivelul_companiei.html,
(accesat la data de 13.03.2017);

2. http://www.mec.gov.md/, (accesat la data de 13.03.2017);

3. http://www.statistica.md/, (accesat la data de 20.03.2017).

78
4. Blanculescu I. Gestionarea situațiilor de criză la nivelul companiei. București, 2006.
http://www.sfin.ro/articol_5109/gestionarea_situatiilor_de_criza_la_nivelul_companiei.html
(accesat la data de 14.042017).
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
Facultatea Ştiinţe Economice
Departamentul Finanțe și Bănci

A V I Z
La teza de master cu tema: “Impactul crizelor economico – financiare asupra dezvoltării afacerilor”
Elaborată de studenta : Popușoi Ana
Grupa: Gestiunea finanțelor și contabilitatea în afaceri
Referitor la teza de master formulăm următoarele aprecieri:

Nr. Nesatis- Satisfă- Foarte

Criterii de apreciere făcător cător
Bine
bine
crt.
1. Corespunderea tezei de master realizate cu
domeniul de specialitate solicitat
2. Reflectarea temei tezei de master în conţinutul
lucrării
3. Corelarea dintre tema/conţinutul tezei de
master şi cerinţele, necesităţile societăţii
4. Echilibrarea materialului prezentat în
capitolele tezei de master
5. Relevanţa metodologiei aplicate în cercetare
6. Completitudinea datelor cercetării (analiză,
interpretare, argumentare logică)
7. Procesarea şi analiza teoretică, implicarea
critică, interpretativă a autorului
8. Expunerea şi argumentarea concluziilor
9. Completitudinea surselor şi a referinţelor
bibliografice
10. Corectitudinea stilistică şi gramaticală a
textului tezei de master
11. Corectitudinea perfectării aspectului grafic al
tezei

Suplimentar menţionăm __________________________________________________________

_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________

În concluzie, considerăm, că teza de master întruneşte integral/parţial/nu întruneşte (de subliniat)

condiţiile pentru a fi susţinută în faţa Comisiei pentru examenul de master.

Aprecierea dată de către conducătorul ştiinţific: nota _________________________

Conducător ştiinţific : Castraveț Lucia dr.conf.univ.

79
Semnătura _______________

Declaraţie privind asumarea răspunderii

Subsemnatul, Popușoi Ana declar pe răspundere personală că

materialele prezentate în teza de licenţă sunt rezultatul propriilor
cercetări şi realizări ştiinţifice. Conştientizez că, în caz contrar, urmează
să suport consecinţele în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Numele de familie, prenumele Popușoi Ana

Semnătura ______________
Data 25.05.2017

80