Sunteți pe pagina 1din 50

SECURITATEA NATIONALĂ.

DELIMITARI
CONCEPTUALE DIN PERSPECTIVA ABORDĂRII
TEORETICE

I. APARATUL CONCEPTUAL AL SECURITĂŢII

1. Delimitarea domeniului
Securitatea naţională a României se proiectează şi este transpusă în practică
de către statul român prin politica sa de securitate – parte a politicii generale – pe
care acesta o desfăşoară pe plan intern şi extern. Securitatea naţională se întemeiază
pe respectarea prevederilor Constituţiei şi a legislaţiei în vigoare, a normelor
general admise de drept internaţional, precum şi pe prevederile tratatelor la care
România este parte semnatară.
Concepţia şi conţinutul securităţii naţionale a României se regăsesc în
Strategia de Securitate Naţională, care defineşte interesele naţionale de securitate,
precizează obiectivele ce conduc la protejarea şi afirmarea acestor interese,
evaluează mediul internaţional de securitate, identifică factorii de risc din mediul
intern şi internaţional, trasează direcţiile de acţiune şi principalele mijloace pentru
asigurarea securităţii naţionale a României.
Securitatea naţională a României are ca obiective primordiale:
• promovarea şi apărarea intereselor fundamentale ale ţării;

1
• protejarea cetăţenilor români şi garantarea drepturilor fundamentale şi a
libertăţilor individuale ale acestora;
• asigurarea libertăţii de acţiune a statului român în relaţiile internaţionale, în
condiţiile dinamicii care caracterizează mediul internaţional.
În Strategia naţională de securitate a României se specifică: "Reconfigurarea
relaţiilor dintre componentele specifice ale securităţii, precum şi înţelegerea
proceselor din sfera securităţii mondiale şi europene obligă statul român să-şi
readapteze strategia proprie la evoluţiile mediului de securitate, integrând-o într-o
viziune sistemică mai largă, pentru a-şi spori capabilitatea de contracarare a
riscurilor şi ameninţărilor ce pot afecta interesele României".
Conjuctura internaţională, marcată de intensificarea fără precedent a
terorismului şi proliferării armelor de distrugere în masă, a dus la reevaluarea
capacităţilor de răspuns la ameninţări neconvenţionale şi la posibilitatea de a
contribui efectiv la creşterea securităţii spaţiului euroatlantic.
De regulă, un stat poate să aleagă una din următoarele variante pentru a-şi
asigura apărarea naţională: singur sal împreună cu alte state. Totuşi, astăzi, puţine
state optează voluntar pentru prima modalitate de apărare. Dacă, însă, s-a ales
această cale, atunci statul respectiv adoptă fie un statut de neutralitate, fie o
doctrină a luptei întregului popor. Istoria a demonstrat că ambele variante ascund
multe vulnerabilităţi şi că, la nevoie, nu sunt atât de eficace pe cât speră cei care le-
au adoptat.1
În vederea îndeplinirii scopului fundamental al apărării naţionale, politica de
apărare a României este orientată pentru:
• dezvoltarea profilului strategic al României în cadrul NATO şi UE;

1
Constantin MOŞTOFLEI, Petre DUŢU, APĂRAREA COLECTIVĂ ŞI APĂRAREA NAŢIONALĂ ÎN
CONTEXTUL INTEGRĂRII ROMÂNIEI ÎN NATO ŞI ADERĂRII LA UNIUNEA EUROPEANĂ, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005, p.27

2
• reforma organismului militar pentru dezvoltarea unei capacităţi de apărare
credibile, moderne şi eficiente;
• întărirea controlului civil şi democratic asupra forţelor armate şi a mecanismelor
de realizare a acestuia, în conformitate cu principiile şi valorile democraţiei
constituţionale;
• consolidarea statutului României de furnizor de securitate regională şi globală.
Obligaţiile României ca stat parte la tratatele internaţionale de securitate,
precum şi modul cum vede statul român să le înfăptuiască sunt ilustrate tocmai în
activităţile regionale şi globale la care ia parte începând încă din 1991.
Securitatea este esentiala vietii indivizilor, comunitatii, statelor; securitatea
poate fi abordata din perspectiva economica, sociala, culturala, politica, militara
etc., ca expresii ale unei stari agregate a securitatii individuale si colective;
În sensul traditional, securitatea a fost asociata cu puterea militara, iar dupa
1990 si 9/11, securitatea este extinsa catre domeniile politic, economic, societal şi
se trece de la ameninţări la vulnerabilităţi şi riscuri de securitate.
În literatura de specialitate abordeaza securitatea din două perspective
importante – realista şi idealistă.
Scoala realista in domeniul securitatii - accentul pe conceptul de putere si
derivatele ei, i.e. politica de putere (power politics) si echilibru de putere (balance
of power);
Scoala idealista - accentul pe conceptul de pace; razboiul este considerat o
amenintare majora derivata din problema securitatii nationale; eliminarea
razboiului si instaurarea paciii conduce la eliminarea problemei de pe agenda
internationala.
Aceste doua perspective (şcoli de gandire) au dominat agenda internationala
pana in 1990. Dupa 1990 - o perioada de redefinire a securitatii, in contextul:

3
prabusirii comunismului in Europa de Est; al disparitiei URSS; al largirii NATO si
UE; redefinirii ONU.
Fenomenul 9/11 a accelerat procesul de redefinire a securitatii. Ambele
orientari sunt reinterpretate din perspectiva: realismului, când se acordă o prea
mare importanta acordata puterii, in general, puterii militare, in particular;
idealismului, când există o neglijare a altor amenintari, altele decat razboiul, ca
surse de insecuritate (saracia, extremismul politic si religios, mediul inconjurator,
criminalitatea organizată, terorismul, etc).2

2. Definiţii
Securitatea este …
� ... lipsa relativa a razboiului (Ian Bellany, 1981);
� ... capacitatea unei natiuni de a promova cu succes interesele sale nationale
(Penelope Hartland-Thunberg, 1982);
� o natiune are securitatea asigurata in masura in care nu se afla in pericol de a fi
nevoita sa sacrifice valori importante, daca doreste sa evite razboiul, si este
capabila, daca este provocata, sa le pastreze prin obtinerea victoriei intr-un astfel de
razboi (Walter Lippmann, 1962);
� ... capacitatea de a face fata agresiunii externe (Giacomo Luciani, 1989);
� ... asigurarea bunastarii viitoare (Laurence Martin, 1983);
� ... prezervarea unui stil de viata acceptabil de catre .... cetateni, dar care este
compatibil cu necesitatile si aspiratiile legitime ale altora (Colegiul National de
Aparare, Canada, 1989);
� ... in oricare dintre sensurile obiective, masoara absenta amenintarilor la adresa
unor valori existente, intr-un sens subiectiv, absenta temerii ca astfel de valori vor
fi atacate (Arnold Wolfers, 1962);
2
Ionel Nicu Sava, TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII-suport de curs, Universitatea Bucureşti-Facultatea de
Sociologie şi Asistenţă Socială, Bucureşti 2007, p.8

4
� … prezervarea, in conditii acceptabile de evolutie, a pattern-urilor traditionale
de limba, cultura, asociere si de identitate nationala, religioasa si de obiceiuri"
(securitatea societala, Waever, 1993).
Aceasta trecere in revista a variatelor definitii pun in evidenta complexitatea
conceptului de securitate.

3. Noul aparat conceptual al securitatii:


Securitatea este un concept subdezvoltat, care este ideologizat: diferite
perspective nu resusesc sa dea o definitie generala, ci numai solutii la probleme
specifice şi aici avem în vedere:
� capcana teoriei puterii: securitatea este derivata din putere, in special din puterea
militara, dar care este neputincioasa in rezolvarea securitatii societale, a
problemelor de mediu, saracie, terorism, trafic, etc.
� disputa realisti-idealisti (securitatea este un produs al puterii versus securitatea
este un produs al pacii) nu a clarificat lucrurile;
� natura studiilor strategice: datorita evolutiei in tehnologia militara, valabilitatea
scurta a studiilor strategice a blocat dezvoltarea securitatii pentru perioade lungi, la
care se adauga dependenta excesiva de modelul realist;
� interes pentru mentinerea unei “ambiguitati simbolice” a securitatii nationale din
partea politicienilor.

II. SECURITATEA NAŢIONALĂ: INTERESE NAŢIONALE,


OBIECTIVE DE SECURITATE, STRATEGIA NAŢIONALĂ DE
SECURITATE

5
În contextul post-aderării României la UE şi după includera acesteia în
NATO, securitatea naţională, ca replică la redefinirea agresiunii, reprezintă un set
de măsuri politice, economice, militare şi culturale destinate a descuraja orice
formă de agresiune şi a promova şi proteja interesele şi valorile naţionale pe plan
intern şi extern. Astăzi, asistăm la o „diplomatizare” a staffurilor militare şi la
„militarizarea” vârfurilor diplomaţiilor, paralel cu demilitarizarea/profesionalizarea
structurilor militare, sub umbrela nord-atlantică.
Se pare că paradigma belicoasă “distruge sau vei fi distrus” a căzut în
desuetudine, locul ei fiind luat de invitaţia la parteneriat, prin îndeplinirea unor
condiţii minime de compatibilitate şi armonizare, inclusiv la nivel atitudinal,
concepţional, al gradului de pregătire şi profesionalizare a efectivelor, a
manifestării eficiente a controlului democratic asupra structurilor militare. Se
spune, în glumă, dar e o realitate, faptul că, datorită acestui control civil eficient,
uriaşa “ţară de ţări “ nu s-a confruntat cu lovituri de stat. În Europa experienţelor
dictatoriale – militară (Turcia, Polonia, Grecia), fascistă (Italia), hortystă (Ungaria),
franchistă (Spania), carlistă şi antonesciană (România) – cu atât mai mult, rolul
controlului civil este necesar şi motivat.
„Există trei procese centrale ale interacţiunii grupului: comunicarea,
conflictul şi coeziunea”, scrie Norman Goodman.3 Din acest 3C se pare că
activitatea de comunicare a informaţiilor, sentimentelor şi atitudinilor are un rol
primordial. Putem justifica acest aspect cu ajutorul lui Piaget care scrie: „Există
relaţii interindividuale, dintre care unele nu schimbă cu nimic structura mentală a
indivizilor, în timp ce altele transformă în acelaşi timp spiritul individual şi
grupul”. 4
3
Norman Goodman, Introducere în sociologie, Editura Lider ,Bucureşti, 1999, pg. 94.

4
Jean Piaget, Logique génétique et sociologie (vol. G. Busino – Les Sciences sociales avec après Jean Piaget,
Geneva, Drog, pg. 80.

6
Intervenţia regulatoare în asemenea cazuri este necesară şi are loc în spiritul
noţiunii „cercetare-acţiune” în dinamica grupurilor conform căreia Kurt Lewin a
postulat: „Intervenţiile asupra grupurilor, în scopuri conjugate de cercetare şi de
acţiune, spre a le modifica funcţionarea de ansamblu şi nu în mod direct
personalitatea membrilor”.5
Relaţiile de putere (în fapt capacitatea de a executa constrângeri) sunt de
natură recompensatorie şi/sau coercitivă şi determinând caracterul (tipul) acesteia:
legitimă, referentă, expertă şi de proximitate (oportunitate).
„Organizaţiile, cu atât mai mult cele militare, scrie un reputat analist şi ziarist
militar, nu pot fi conduse, în timp de pace, în stările de criză sau în caz de război
decât prin performanţe, conducerea prin performanţe configurând profilul liderului
militar în expresia superioară a împlinirii sale organizaţionale” 6. Organizaţia
ierarhică de tip militar este, de fapt, una dintre instituţiile „comunicante” cu
celelalte din domeniul educaţiei, religiei, guvernării, ordinii publice etc ., armata
fiind factor de autoritate sau pârghie de putere în guvernarea socială.
În viziunea şcolii realiste, viziune dominantă in relatiile internationale,
securitatea este securitate nationala. Barry Buzan arata ca "statul este central
intregului concept al securitatii, motiv pentru care statul trebuie examinat ca
obiectul referential al termenului"7

1. Definitia statului. Suveranitatea. Stat-securitate

O definitie mentionata de Buzan (1991), inspirata de Joel S. Migdal (1988),


abordeaza statul in sensul unui ideal-tip (un model generic) ca fiind "o organizatie

5
Apud Henri Piéron, Vocabularul psihologiei, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 2001, pg. 100.

6
Costinel Petreche, Dialectica performanţei (În: Gândirea militară românească, nr.5/2001, Bucureşti, pg.7-8).
7
Barry Buzan, People, States and Fear. An Agenda for International Security Studies in the Post-Cold War Era,
Harvester Wheatsheaf, 1991 Studies in the Post-Cold War Era, Harvester Wheatsheaf, 1991, p.57

7
compusa din mai multe agentii, conduse si coordonate de o conducere de stat (o
autoritate executiva), care are abilitatea sau autoritatea de a elabora si aplica
regulile generale pentru toti cetatenii si parametrii de functionare pentru alte
organizatii sociale, pe cuprinsul unui teritoriu anume, utilizand chiar forta daca ar fi
necesar".
Acesta este o prima definitie, "îngustă", pentru ca are in vedere aspectele
interne, ale statului inteles ca institutii ale guvernarii centralizate.
O a doua definire se poate face din perspectiva internationala, prin care statul
este inteles ca o entitate politico-teritoriala suverana. Este, in principiu, actualul
inteles al statului, asa cum este reflectat de politica internationala si documentat
prin carta ONU.
O a treia definitie are in vedere o perspectiva largita a statului, ca entitate
politica, teritoriala si sociala. Statele sunt, pe de o parte, o constructie, un produs al
dinamicii interne si, pe de alta parte, un produs al competitiei internationale.
Motivele externe pentru care se poate naste un stat sunt, de multe ori, cel putin la
fel de relevante precum cele interne.
Pentru securitate, dinamica interna si presiunea externa asupra statului sunt
ambele relevante. Literatura de specialitate in domeniul relatiilor internationale
plaseaza "momentul" crearii actualului model al sistemul de state suverane in anul
1648, o data cu incheierea pacii de la Westphalia. Henry Kissinger arata ca sistemul
international s-a constituit ca urmare a unei tensiuni geopolitice intre Franta si
Principatele Germane. Centralizarea statala a Frantei s-a putut face in conditiile
mentinerii faramitarii politice a Germaniei. Intr-un fel, securitatea interna a Frantei
s-a realizat prin sacrificarea securitatii externe a Germaniei.
Asadar, sistemul international s-a nascut, ne avertizeaza Kissinger, ca urmare
a unei probleme de securitate: securitatea Frantei s-a obtinut prin "sacrificarea"

8
securitatii Germaniei. Este un fapt cunoscut, principatele germane vor fi unificate
politic abia la 1871 prin actiunile militare ale cancelarului Bismarck.
Din cele trei definitii (intelesuri) ale statului rezulta o componenta fizica
(teritoriu, geografie, demografie) si o componenta social-politica (forma de
organizare, institutii, cultura). Statul este "un corp" (body) si un "suflet", o stare de
spirit (mind). La palestinieni, de pilda, statul este o stare de spirit, o idee sau
reprezentare politica in cautarea unei forme fizice. In ce ne priveste, dupa aceasta
definitie minimala a statului, interesul nostru se orienteaza catre ceea ce este
relevant pentru securitate, adica legatura dintre stat si securitate.
Pentru a răspunde la întrebarea “care este esenta statului fata de care ideea
de securitate este valabila?” abordam aceasta relatie stat-securitate in doua planuri:
- social-politic, in sensul in care ideea de stat, ca stare de spririt, împartasita de
populatie, este un obiect major al securitatii nationale;
- baza fizica a statului - teritoriu, geografie, resurse.

SCHEMA: partile componente ale statului ,dupa Buzan8.


Marimea statului (populatie, teritoriu) este considerata o variabila cheie in
obtinerea si recunoasterea statalitatii. Totusi, aspectul principal care separa statele
de toate celelelte unitati sociale este suveranitatea. Suveranitatea este inteleasa ca
fiind capacitatea statului de auto-guvernare.
8
Barry Buzan, op.cit.p. 65

9
Prin intermediul suveranitatii partile componente - teritoriu, guvernare,
societate - sunt unificate intr-o singura entitate. In intelesul clasic, suveranitatea
presupune refuzul oricarei autoritati superioare asupra statului, de natura interna
sau externa.
Principalele functii ale statului sunt: asigurarea ordinii civile (politica),
furnizarea de bunuri colective (piata, educatie, sanatate, taxe, infrastructura) si
apararea. Sursele pentru definirea ideei de stat se gasesc la nivelul natiunii si al
ideologiilor aferente.
Securitate nationala implica la modul direct ca obiectul securitatii este
natiunea, ceea ce ne indica legatura dintre stat si natiune. In actualul sistem
international, natiunile reprezinta un model care acopera intreaga umanitate,
umanitatea fiind organizată pe state-naţiuni. Buzan identifica patru modele de
state-natiune:
a) natiunea-stat, in care natiunea precede statul si joaca un rol esential in nasterea
acestuia. Sunt natiuni care au ajuns la constiinta de sine (cultura nationala) inainte
de a avea stat. Exemple: Germania, Japonia, Romania. Scopul statului este de a
exprima si de a proteja natiunea. Natiunea asigura statului o identitate puternica pe
arena internationala si o baza puternica de legitimare pe plan intern.
b) statul-natiune, in care statul joaca un rol important in definirea natiunii. Statele
Unite, Australia sunt exemple de state-natiuni.
c) natiunea-stat divizata. Aici este vorba despre natiuni divizate intre mai multe
state. Am putea enumera Germania-Austria, Romania-Moldova, Corea de Nord-
Corea de Sud.
d) statul multinational. Se refera la acele state care cuprind mai multe natiuni. Se
pot mentiona statele federale si cele imperiale. Rusia de astazi si Uniunea Sovietica
din trecut sunt exemple, la indemana, ale acestui caz.

10
Institutiile statului cuprind intreaga masinarie a guvernarii, din care fac parte
executivul, legislativul, structura administrativa si judiciara, la care se adauga
legislatia, procedurile si normele cu care aceasta masinarie opereaza.
Prin mecanisme politice, juridice si administrative, institutiile sunt
desemnate sa gestioneze securitatea nationala, ca unul dintre actele fundamentale
ale guvernarii. Amenintarile si riscurile la adresa structurii institutionale a statului
se raporteaza diferit, in functie de relevanta lor pentru securitate.
Securitatea politica se refera la riscurile si amenintarile la adresa functionarii
optime a institutiilor publice. Terorismul este o amenintare la adresa securitatii
politice. Terorismul este, înainte de toate, un risc politic.
In ceea ce priveste baza fizica a statului, populatia, teritoriul si resursele
naturale sunt elementele sale constitutive. In cazul bazei fizice a statului, este
relativ mai usor a fi definita ca obiect al securitatii. Teritoriul si resursele naturale
sunt, de aceea, considerate exemplele clasice de obiecte ale securitatii. Controlul
teritoriului este un indicator important al suveranitatii si, implicit, al securitatii in
timp ce resursele reprezinta un indicator relevant pentru securitatea economica.
In ceea ce priveste populatia, migratia este considerata o sursa de
insecuritate, mai ales, migratia externa (imigratia) prezinta un potential negativ
pentru securitatea nationala.
Securitatea poate fi afectată, prin prisma teritoriului, în următoarele moduri:
- ocupatie totala sau partiala;
- baze militare straine;
- miscari secesioniste interne;
- degradarea solului in urma catastrofelor naturale, al activitatilor industriale sau
al actiunilor militare.
În prezent, sunt putine statele care pot prezenta o agenda "curata" a
securitatii privita prin prisma teritoriului national. Cele mai multe state au, inca,
11
diferende teritoriale nerezolvate sau in curs de rezolvare. Marea Britanie - cazul
Irlanda de Nord; Rusia - Cecenia; Grecia - Cipru, China - Taiwanul, Romania -
Moldova si Insula Serpilor.
Combinarea elementelor fundamentale ale securitatii (populatie, teritoriu,
institutii) constituie ecuatia securitatii nationale. Datorita diversitatii acestei
combinatii, natura particulara a securitatii difera de la un stat la altul.
Toate statele sunt vulnerabile la amenintarile militare si la riscurile de mediu.
Indeosebi degradarea mediului afecteaza in egala masura statele puternice sau
slabe. De asemenea, prin procesul de globalizare, aproape toate statele sunt expuse
riscurilor economice, in timp ce insecuritatea societala si politica sunt mai evidente
intr-un numar de state.
Diversitatea cazurilor particulare ale securitatii ne previne asupra unui impas
teoretic, anume dificultatea elaborarii unei definiţii universale a securităţii
naţionale. Conceptul poate fi delimitat în sens general, însă substanţa specifică a
securităţii poate fi definită doar în cazuri particulare.
În consecinţă, se poate afirma că securitatea este o chestiune generală, care
capătă o formă specifică în funcţie de cazurile naţionale şi regionale. Securitatea
Moldovei, de exemplu, este, prin urmare, un caz particular, specific şi diferit de
securitatea Israelului, în ciuda termenului general de referinţă - securitatea
naţională.
În ce priveşte obiectivele de securitate, acestea sunt definite în cadrul
procesului politic şi instituţional al statului, în urma unui calcul obiectiv (ce ţine de
dimensiunea teritoriului, resursele la dispoziţie, populaţia disponibilă, aşezarea
geografică ş.a.) şi a unei deliberări subiective (ce ţine de valori, intenţii, aşteptări).
Strategia de securitate naţională instituţionalizează, sub forma unui
document politic, obiectivele de securitate naţională ale unui stat: identifică
vulnerabilităţile, riscurile şi ameninţările, stabileşte modul de gestionare a acestora,
12
defineşte responsabilităţile instituţiilor, identifică forţele şi mijloacele politice,
diplomatice, militare şi economice alocate pentru îndeplinirea lor. Strategia este
elaborată de executiv (guvern şi/sau preşedinte), discutată şi avizată în consiliul
securităţii naţionale şi adoptată de către parlament.

2. State slabe-state puternice. Producătorii şi consumatorii de securitate

Literatura de specialitate fare referinţă la state slabe şi la state puternice.


distincţia fiind esenţială pentru orice analiză a securităţii naţionale .
State puternice-state slabe (weak and strong states) are în vedere nivelul
coeziunii socio-politice; puteri slabe-puteri "puternice" (weak and strong powers)
se referă la capacitatea economică şi militară. Puteri slabe ca Austria, Olanda,
Norvegia sunt, toate, state puternice. Puteri importante, ca Brazilia, Pakistan,
Indonezia sunt state slabe. Superputeri, ca odinioară URSS şi astazi China, sunt
state slabe. Puterea uriaşă a Uniunii Sovietice a fost obţinută prin slăbirea
permanentă a statului. URSS a fost un experiment politic artificial, un stat artificial,
chiar dacă puterea lui a fost una extrem de reală. Baza puterii sovietice a fost slabă,
iar puterea sa artificială.
În ceea ce priveşte statele slabe, literatura din domeniul securităţii
evidenţiază aceste state ca sursă de insecuritate. În primul rând, există state slabe ca
urmare a unei relaţii de dependenţă de o mare putere (sau dependencia, termen în
spaniolă, desemnat a descrie situaţia statelor din America Latină, dependente, cele
mai multe, de Statele Unite). În al doilea rând, există state slabe, îndeosebi în
Lumea a III-a şi în fosta Uniune Sovietică, în care elementele fundamentale ale
statalităţii (populaţie, identitate, teritoriu, structură instituţională) sunt insuficient
sau precar definite. În al treilea rînd, există state slabe într-un număr de ţări care,
chiar dacă au realizat o anumită formă de coeziune internă (de obicei prin regimuri

13
politice autoritare), se manisfestă pe plan internaţional ca puternice surse de
instabilitate şi insecuritate (Corea de Nord, Libia, Cuba).
Un prim indicator al slăbiciunii statelor este ceea ce Alfred Stepan numeşte
suppression facility (capacitate represivă), respectiv dimensiunea aparatului de
ordine internă raportat la totalul populaţiei. Practic, numărul de poliţişti, agenţi,
informatori, jandarmi, gardieni ş.a. cu funcţii de protecţie internă, raportat la 10.000
de locuitori, ne oferă o primă ideea despre slăbiciunea unui stat.
Pot fi listate cel puţin şase condiţii de definire a statelor slabe. Este deajuns
ca una dintre aceste condiţii să fie valabilă pentru a se putea aplica definiţia de stat
slab:
1. Violenţă politică manifestă (Afganistan, Irak, Coasta de Fildeş, Somalia);
2. Acţiuni represive ale poliţiei politice (Belarus, Rusia, China, Corea de Nord,
Ucraina înainte de Iuşchenko);
3. Conflict politic manifest între diferite grupuri, inspirate de ideologii conflictuale,
relativ la ideologia dezirabilă pentru organizarea statului (Peru, Turcia, Iran,
Salvador);
4. Lipsa unei identităţi naţionale comune sau/şi prezenţa unor grupuri naţionale
(minoritati) cu obiective politice competitite (Sudan, fosta Iugoslavie, Sri Lanka);
5. Lipsa unei autorităţi politice recunoscute (Liban, Uganda, Bosnia-Herţegovina);
6. Absorbţia societăţii civile de către stat, prin controlul formelor de asociere,
controlul asupra media, eliminarea grupurilor alternative (Rusia, China, Iran).
Când statul este puternic, securitatea naţională se referă, îndeosebi, la
protecţia faţă de interferenţele externe. Există, în interior, o idee dominantă despre
stat, instituţiile funcţionează optim, teritoriul este bine definit, mecanismele de
transfer ale puterii nu pun în pericol stabilitatea politică.

14
Când statul este slab, securitatea se referă la un minim posibil – teritoriul,
existând şi situaţii în care şi teritoriul este subiect de dispută iar statul există numai
datorită recunoaşterii internaţionale.
Cel mai adesea, astfel de state se află în situaţia unui război civil, în care
ecuaţia de securitate se aplică grupurilor aflate în conflict (etnii, triburi, grupuri
religioase), organizaţiilor şi indivizilor ca singurele obiecte referenţiale ale
securităţii.
Teoretic şi practic, cu cât este mai slab un stat, cu atât mai ambiguu devine
conceptul de securitate. Reciproca este, de asemenea valabilă, în sensul în care cu
cât un stat este mai puternic şi, îşi asociază, în acelaşi timp, o putere internaţională
mai mare, cu atât este mai complicată ecuaţia securităţii sale.
Pentru state cu tendinţe de supremaţie mondială, cum sunt ca SUA,
securitatea internaţională este echivalentă cu securitatea naţională. Obiectivul
principal în materie de securitate naţională al SUA ar fi acela de instituire a unui
regim de securitate internaţional care să garanteze pacea la costuri cât mai reduse.
Pentru aceasta, SUA sunt obligate să furnizeze securitate şi, deci, să producă
pace pe plan internaţional. Statele slabe consumă securitate; statele puternice
produc securitate. Libanul şi Statele Unite ale Americii au nevoie fiecare nevoie de
securitate, însă diferenţa este că unul consumă, în timp ce celalalt produce
securitate.
Un stat puternic se defineşte din interior şi "umple" cu securitate spaţiul
exterior dintre vecinii săi. Este cazul SUA în emisfera vestică. Un stat slab este
definit din exterior şi este, de cele mai multe ori, un prag sau tampon între vecinii
săi. Este cazul Libanului, un stat-tampon între Siria şi Israel.
Similar, Uniunea Europeană, deşi nu se defineşte (încă) stat, ci numai uniune
politică, devine din ce în ce mai puternică în interior, dar se va bucura de securitate
în măsura în care reuşeşte să generereze securitate în exterior, adică în spaţiile
15
adiacente (Europa de Est, Mediterana, Nordul Africii). Stabilitatea internă a
Uniunii Europene nu poate fi protejată decât prin „exportul” de stabilitate către
Europa de Est, Maghreb, Orientul Mijlociu (Israel).
În cazul Israelului, dihotomia stat-slab – stat puternic capătă o nuanţă aparte,
utilă pentru noi pentru a ilustra mai bine cazul teoretic. Din schema propusă de
Buzan deducem că Israelul este un stat puternic şi o putere medie. Deşi baza fizică
a statului (teritoriu, populaţie, resurse) este relativ redusă, Israelul poate compensa
prin puterea sa militară. Totuşi, lipsa unei baze fizice a statului mai mare nu
permite Israelului conflicte militare de lungă durată, ci episoade scurte şi foarte
intense, posibile datorită capacităţii sale de mobilizare foarte mari. Israelul este,
deci, un stat puternic şi o putere medie. Pentru a trece în categoria „puterilor
semnificative”, Israelul a dezvoltat capacităţi nucleare. Ceea ce a generat o
importantă dilemă de securitate în întreaga zonă, cu Siria şi Egiptul.

3. Securitatea ca pace-conflictul şi violenţa structurală


O abordare alternativă a studiilor de securitate are în vedere securitatea
înţeleasă ca instituire a păcii. Originea studiilor de pace (peace studies) se plaseză
la sfârşitul secolului al XVIII-lea în filosofia lui Immanuel Kant, mai precis în
studiul acestuia intitulat Das Eterne Frieden (pacea eternă). Kant este considerat
întemeietor al filosofiei liberale conform căreia „democraţiile nu luptă între ele”.
Ipotetic, dacă toate statele ar deveni democraţii veritabile, războiul ar dispărea.
Se înţelege, aşadar, că prin eliminarea cauzelor războiului şi crearea
condiţiilor propice pentru pace, se poate instaura securitatea internaţională.
Securitatea înţeleasă ca pace internaţională s-a constituit ca şcoală de gândire
după cel de-al doilea război mondial îndeosebi în ţările scandinave. În România,
avem o primă abordare a problemelor legate de pace şi război în sociologia lui
Dimitrie Gusti.
16
a). Dimitrie Gusti: sociologia păcii şi a războiului
Definitie: Razboiul este unul dintre cele mai complexe fenomene sociale,
este chiar o institutie sociala.
Tipuri: Razboiul, considera Gusti, este un concurs de forte si vointe
colective, care se masoara intre ele la un moment dat, sub forma luptei, fiind
distinse trei tipuri de razboi: razboi civil, revolutie conflict sangeros, razboi
propriuzis.
Aspectele razboaielor sunt prezentate de Gusti prin doua perspective opuse,
cea pacifista si cea antipacifista:
*aspectul istoric
-pacifista - razboiul este un simplu rest primitiv al trecutului care poate foarte bine
sa fie suprimat fara a fi afectata viata popoarelor, fiind o simpla prejudecata
sangeraoasa si dureroasa.
-antipacifista - daca exista vreun progres al omenirii atunci acesta se face numai
prin razboaie, dupa cum o dovedeste intreaga istorie a umanitatii.
*aspectul etic
-pacifista - razboiul este o institutie profund imorala si criminala, fiind o adevarata
scoala a crimei, care exprima o degradare a omului in animalitate si care incalca
cea mai elementara regula morala - sa nu ucizi. Statul si societatea sustin doua
conceptii total opuse si care se contazic fundamental intre ele – o morala si un drept
in timp de pace si cu totul alta morala si alt drept in timp de razboi - ceea ce este in
timp de pace asasinat sau furt, in timp de razboi devine eroism.
-antipacifista - razboiul cultiva cele mai nobile si frumoase virtuti omenesti fiind o
minunata scoala a altruismului. Razboiul este de o neintrecuta moralitate deoarece
in razboi oamenii lupta pentru o idee, pentru un ideal. Omenirea nu poate trai si
evolua fara aceste idei generoase, razboaiele trezind societatile din starea lor de
apatie si amorteala. Razboiul este atat un factor de solidaritate cu trecutul cat si un
17
factor de desteptare a solidaritatii sociale intre membri aceleiasi natiuni, in prezent
deoarece aduce cu sine egalitatea morala si sociala a tuturor oamenilor.
*aspectul biologic
-pacifista - razboiul este inutil din punct de vedere biologic si este primejdios
sanatatii unei natiuni. Este un detestabil instrument al selectiei individuale, fiind o
arena in care dispar elementele cele mai destoinice si sanatoase ale unei natiuni,
lasand in urma doar elementele debile si bolnavicioase.
-antipacifista - razboiul este util in selectia natiunilor ameliorand continuu si
constant specia omeneasca. El face sa supravietuiasca natiunile cele mai sanatoase
compensand astfel pierderile prin selectia individuala.
*aspectul juridic
-pacifista - razboiul este falimentul dreptului prin intronarea fortei brutale este o
reintoarcere a civilizatiei la barbarie, a dreptului la anarhia primitiva.
-antipacifista - exista un drept al razboiului, fiind inlocuit momentan codul moral
din timp de pace cu un alt cod. Uciderea militara este echivalenta cu pedeapsa cu
moartea in timp de pace. Razboiul nu are numai un drept ci si o procedura bine
stabilita.
*aspectul politic
-pacifista – Dreptul razboiului urmareste doua tendinte cu caracter politic:
1.imputinarea si impiedicarea relativa a razboiului prin tratate internationale si
mediatii si 2. eliminarea radicala a razboiului dintre state prin recunoasterea ideii
arbitrajului. La nivel politic au existat patru idei fundamentale pacifiste: ideea unei
societati a statelor, ideea organizarii lor, ideea internationala si ideea arbitrajului.
-antipacifista – Considera ca analiza razboiului nu trebuie facuta plecand din
perspectiva aplanarii conflictelor dintre state, deoarece razboiul este singura forma
prin care statele isi pot sustine procesele lor cu alte state. Marea valoare a

18
razboiului ca organ politic consta intr-un proces de creare: a evolutiei politicii
internationale si a unui nou drept international (dreptul fortei).
*aspectul economic
-pacifista – considera razboiul ca distrugatorul valorilor economice dezorganizand
si paralizand complet orice viata economica.
-antipacifista – considera razboiul ca o conditie a organizatiei economice.
Tezele şi ideile susţinute de creatorul şcolii sociologice româneşti moderne,
sunt izvorâte din înţelegerea adecvată a evenimentelor, a vieţii contemporane lui,
prezintă un interes deosebit şi se încadrează în lupta permanentă a popoarelor
pentru cunoaştere reciprocă, pace şi progres, consacrandu-l pe Gusti nu numai ca
un precursor al sociologiei războiului şi a păcii, ci şi unul din precursorii
sociologiei relaţiilor internaţionale.
Războiul, ca fenomen social, acelaşi în decursul timpului până astăzi, este
supus totuşi unei metamorfoze a scopurilor. Fenomenul războiului rămâne adică
acelaşi, scopurile sale (care sunt de fapt şi cauzele sale) se schimbă continuu, ca
necorespunzătoare culturii timpului. Razboiul este mijloc – nu are valoare in sine,
ci numai intrucat este determinat de valoarea unui scop → scopurile care se
realizeaza prin razboi reprezinta cauzele razboiului.
Inţelesul primitiv al razboiului, - exterminare, lupte sângeroase religioase ori
dinastice – s-a şters, a dispărut. Războiul însă, ca instituţie socială, s-a păstrat, deşi
transformat, creat de scopuri noi, izvorâte din atmosfera timpului, adaptat la ideile
culturale şi politice predominante ale timpului: la ideea naţională şi la ideea
imperialistă, observa Dimitrie Gusti. Pacea definitivă nu se poate decreta prin legi,
ea va deveni un fapt în urma evoluţiei culturii omeneşti.
Concurenţa culturală reprezinta concurenta in toate domeniile activitatii
omenesti: economic, stiintific, artistic, politic, biologic etc. Dimitrie Gusti a
dezvoltat îndeosebi tezele referitoare la cunoaşterea şi înţelegerea reciprocă între
19
popoare, precum şi pe cele ce priveau organizarea păcii şi muncii sociale
internaţionale. De la “ştiinţa naţiunii”, care înseamnă cercetarea realităţii sociale
naţionale pentru “a întemeia politica naţiunii, adică ştiinţa mijloacelor prin care
naţiunea va putea realiza idealul naţional”, el a ajuns la afirmarea necesităţii
constituirii “ştiinţei naţiunilor”, care trebuie să se întemeieze pe o cercetare
sistematică a fenomenelor, cu scopul de a cunoaşte nu numai starea socială din
fiecare ţară, ci şi nevoile şi aspiraţiile popoarelor acestor ţări.
O mai bună cunoştinţă a Naţiunilor despre ele însele va aduce după sine o
mai buna cunoaştere şi înţelegere a intereselor lor sociale şi economice şi a
aspiraţiilor lor etnice, şi deci o solidă cimentare a Unităţii lor. Fiecare naţiune se
leagă cu alte naţiuni pentru interese comune, care duc fie la colaborare, fie la
concurenţă şi ne dau aspectul vieţii internaţionale. Internaţionalimul adevărat nu
desfiinţează naţiunile, ci le priveşte doar în raporturile dintre ele. Naţiunile laolaltă,
în eforturile lor comune pe căile civilizaţiei, dau naştere umanităţii, nu în sensul
antinaţionalist, al umanitariştilor fără patrie, ci în sensul naţionalist, ca realitate care
reflectă fiinţa naţiunilor şi energia creatoare a lor. Dincolo de naţiuni nu se iveste
umanitatea ca o lume de sine stătătoare, ci umanitatea ca totalitate a naţiunilor, ca
armonie a fiinţelor naţionale originale, specifice.
Acesta este mesajul lui Dimitrie Gusti în perioada interbelică relativ la
fenomenul războiului. De precizat că, alături de Gusti, şi alţi sociologi sunt
preocupaţi de chestiunile fundamentale ale păcii şi războiului. Printre alţii, Traian
Brăileanu la Cernăţi traduce şi publică în limba română lucrarea lui Immanuel Kant
Das Eterne Frieden, lucrare care a inspirat întrega literatură a studiilor de pace de
mai târziu.
b). Conflictul şi violenţa structurală.
La începutul anilor 90, pe fondul optimismului general generat de încetarea
războiului rece, înţeles ca eliminare a confruntării Est-Vest şi a posibilităţii de
20
război, se înregistrează o relansare a studiilor de pace. În numai câţiva ani, după
declanşarea conflictului civil în fosta Iugoslavie, după criza umanitară din Somalia
şi din alte zone ale lumii, optimismul analiştilor s-a temperat.
Conceptul central al studiilor de pace este conflictul. Johan Galtung, unul
dintre pionierii studiilor de pace, defineşte conflictul ca fiind „mult mai mult decât
ceea ce este vizibil cu ochiul liber şi numită „problemă” sau violenţă directă. Este
vorba de violenţa inclusă în structuri şi de cultura care legitimează violenţa.
Înţelesul conceptului de conflict este redus, în general, la conflictul armat –
luptă armată sau ciocnire între grupări organizate în cadrul unei naţiuni sau între
naţiuni cu scopul atingerii unor obiective politice sau militare limitate9 –, chiar dacă
sfera sa de cuprindere este mult mai largă. Din punct de vedere al ştiinţelor socio-
umane, conflictul este o manifestare a unor antagonisme deschise între două
entităţi, individuale sau colective, cu interese incompatibile pe moment, în privinţa
deţinerii sau gestionării unor bunuri materiale sau simbolice.
Interesele divergente pot provoca, în cadrul aceleiaşi colectivităţi, confruntări
ale unor categorii de indivizi cu statusuri şi roluri diferite, iar la nivel naţional şi
internaţional, înfruntarea dintre grupări religioase, naţionale sau etnice, clase
sociale, instituţii sociale şi state.
Orice conflict din regiunea extinsă a Mării Negre, indiferent care i-ar fi
cauza, are elemente de competiţie geopolitică şi geoeconomică. Astfel, un astfel de
conflict poate fi redus la o ciocnire între forţele „pro-occidentale” şi
„antioccidentale” sau „pro-ruse” şi „anti-ruse”.
Pentru ca un conflict să devină aşa-zis „îngheţat” trebuie îndeplinite
cumulativ două condiţii: partea terţă implicată este mult mai puternică decât părţile
aflate în dispută şi locul de desfăşurare a conflictului este nesemnificativ strategic10.
9
US Department of Defense.,www.dtic.mil/doctrine/jel/doddict/data/c/01201.html.
10
Kevin G. Kennelly, The role of NATO and the EU in resolving frozen conflicts, Thesis, Naval Postgratuade
School, Monterey, California

21
Pentru a transforma conflictul dintre anumite părţi, este nevoie mai mult
decât o nouă arhitectură a relaţiilor dintre ele. Părţile trebuiesc transformate astfel
încât conflictul să nu se reproduă la nesfârşit. “Există aspecte în interiorul părţilor
care explică cele mai multe conflicte dintre părţi ...” (citat din J, Dedring, On Peace
in Times of War, COPRI). Galtung leagă instituirea păcii de reducerea violenţei
(tratamentul) şi de evitarea acesteia (prevenirea), arătând că orice conflict conţine o
contradicţie internă, derivată fie din faptul că doi actori urmăresc un singur lucru,
care este unic, fie din din faptul că acelaşi actor urmăreşte două lucruri diferite.
Prima treaptă în formarea unui conflict se numeşte “dispută”. A doua treaptă este
“dilema”.
Degajarea naturală de energie pentru soluţionarea conflictului poate conduce
la distrugere violentă (distrugerea “celuilalt” sau auto-distrugere) sau la
comportament constructiv şi soluţie paşnică. Contradicţia internă este definită ca
“scopuri incompatibile într-un sistem orientat către scopuri”, în timp ce conflictul
este definit ca o compoziţie dintre “atitudini/presupoziţii + comportament +
contradicţie/rezolvare”. Galtung atenţionează că, pentru rezolvarea conflictului,
este nevoie de “tratament” pentru toate cele trei componente ale triadei.
Kriesberg (1998) detaliază conflictul : “… conflictul social există atunci
când două sau mai multe persoane sau grupuri manifestă credinţa că au obiective
incompatibile”. Rezultă că acestea sunt diferite de competiţie şi sunt percepute ca
fiind conflicte chiar de către actori.

c). Instaurarea păcii. Axiomele conflictului internaţional.


Pe baza filosofiei elaborate de Galtung şi Kriesberg, printre alţii, Herbert
Kelman (1997) a formulat axiomele conflictului internaţional:

22
a) Conflictul internaţional este un proces ghidat mai degrabă de nevoile şi temerile
(percepţiile) colective decât de calculul obiectiv şi raţional al intereselor naţionale
din partea decidenţilor politici.
b) Conflictul internaţional este un proces intersocietal, nu doar unul dintre state sau
guverne.
c) Conflictul internaţional este un proces cu multiple aspecte ale influenţei
reciproce şi nu doar un instrument al puterii coercitive.
d) Conflictul internaţional este un proces interactiv, cu stadii de escaladare,
dinamică auto-perpetuativă şi nu doar o fază a unei acţiuni şi reacţiuni din partea
unor anumiţi actori.
Aceste “necesităţi colective” pe care le are în vedere teoria conflictului se
referă la identitate, securitate şi alte necesităţi simbolice sau materiale.
Rezolvarea conflictului şi instaurarea păcii sunt înţelese de şcoala studiilor
de pace ca “înlăturarea cauzelor şi manifestărilor conflictului dintre părţi şi
eliminarea surselor de incompatibilitate din poziţiile lor”.

III. SECURITATEA NAŢIONALĂ-VULNERABILITĂŢI,


RISCURI, AMENINŢĂRI

23
Expunerea unei populaţii de interes la risc se evidenţiază prin determinarea
factorilor de risc care pot acţiona în perspectiva uneia sau alteia din situaţiile de
stabilitate şi normalitate ce pot fi afectate. În domeniul apărării naţionale a
României se face o trecere aprofundată în revistă a factorilor care generează riscuri
prin dezvoltarea de ameninţări atât din plan extern cât şi intern. Factorii de risc sunt
definiţi ca fiind acele elemente, situaţii sau condiţii, interne sau externe, care pot
afecta prin natura lor securitatea ţării, generând efecte contrare sau de atingere a
intereselor fundamentale ale societăţii11.
Factorii de risc se dezvoltă pe fondul existenţei unor vulnerabilităţi dovedite
ale sistemului analizat care reprezintă stări de lucruri, procese sau fenomene din
viaţa internă, care diminuează capacitatea de reacţie la riscurile existente ori
potenţiale sau care favorizează apariţia şi dezvoltarea acestora.
„Securitatea naţională reprezintă condiţia fundamentală a existenţei naţiunii
şi a statului român; ea are ca domeniu de referinţă valorile, interesele şi
obiectivele naţionale. Securitatea naţională este un drept imprescriptibil care
derivă din suveranitatea deplină a poporului, se fundamentează pe ordinea
constituţională şi se înfăptuieşte în contextul securităţii regionale, euroatlantice şi
globale”12. În ceea ce priveşte România, securitatea naţională implică toate
problemele societăţii: economia, apărarea, diplomaţia, administraţia, activitatea de
informaţii, contrainformaţii şi securitate, ordinea publică, echilibrul social, educaţia
şi sănătatea. Scopul securităţii naţionale este legitimat inclusiv prin promovarea şi
apărarea intereselor fundamentale ale României, prin integrarea ţării în structurile

11
Iulian Bujoreanu, CONSIDERAŢII ASUPRA EVALUĂRII RISCULUI ÎN SISTEMUL ROMÂNESC DE
MANAGEMENT AL RESURSELOR DE APĂRARE-Teza de Doctorat, Academia Tehnică Militară, Bucureşti,
2006, p.7
12
Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2007, http://www.presidency.ro.

24
euroatlantice, protejarea cetăţenilor români, garantarea drepturilor fundamentale şi
a libertăţilor individuale ale acestora.
Pe plan intern, starea de securitate a României este caracterizată, încă, de
multe vulnerabilităţi în aproape toate domeniile de manifestare: economic, politic,
social, ecologic şi mai puţin militar, iar pe plan internaţional societatea
contemporană cunoaşte o lărgire a spectrului de riscuri neconvenţionale, fiind
profund marcată de ameninţările transfrontaliere ale crimei organizate şi de forţe ce
promovează terorismul ca mijloc de divizare şi slăbire a comunităţii internaţionale.
Sistemul securităţii naţionale se defineşte prin ansamblul mijloacelor,
reglementărilor şi instituţiilor statului român, care au rolul de a realiza, a proteja şi
a afirma interesele fundamentale ale României.
Interesele fundamentale ale României au caracter peren şi transpartinic şi
sunt reprezentate de: “consolidarea locului statului român în comunitatea statelor
democratice, păstrarea statului unitar, a integrităţii sale teritoriale, consolidarea
regimului politic democratic, securitatea naţională, întărirea performanţei
administrative, bunăstarea românilor, dezvoltarea unei economii de piaţă
viabile”13. Din ele decurg obiectivele politicii externe, a căror realizare depinde de
deciziile politice ale următorilor ani şi de resursele alocate sau mobilizabile pentru
susţinerea obiectivelor de politică externă.
Sistemul securităţii naţionale reprezintă integrarea organizatorică a
instituţiilor şi autorităţilor competente, asigurate financiar, material şi tehnic,
precum şi totalitatea actelor normative specifice, în scopul menţinerii integrităţii
statului, a protejării populaţiei, a drepturilor cetăţenilor, a mediului înconjurător şi
în scopul asigurării stării de legalitate şi stabilitate prin utilizarea instrumentelor

13
http://www.mae.ro/ editare/Repere_politica_externa.pdf.

25
politice, economice, diplomatice, dar şi a celor militare. Obiectivele principale ale
sistemului de securitare naţională sunt:
• prognozarea şi depistarea riscurilor, ameninţărilor, pericolelor, provocărilor şi
vulnerabilităţilor la adresa securităţii naţionale, precum şi aplicarea unui complex
de măsuri pentru prevenirea şi suprimarea acestora;
• crearea şi pregătirea forţelor şi mijloacelor implicate în acţiuni specifice pentru
asigurarea securităţii naţionale;
• conducerea şi coordonarea forţelor şi mijloacelor specifice în scopul asigurării
securităţii naţionale, în situaţii de pace, criză şi la război.
Sistemul securităţii naţionale a României se compune din: subsistemul
conducerii, subsistemul legislativ,subsistemul de execuţie, subsistemul de asigurare
(logistic).
a) Subsistemul conducerii se compune din: Preşedintele României,
Parlament, Guvern, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi Comunitatea Naţională
de Informaţii.
b) Subsistemul legislativ se compune din totalitatea legislaţiei specifice care
reglementează domeniul securităţii naţionale.
c) Subsistemul de execuţie se compune din instituţiile specializate cu
atribuţii în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, respectiv:
Departamentul securităţii naţionale din cadrul Administraţiei Prezidenţiale,
Ministerul Afacerilor Externe; Serviciul de Informaţii Externe; Serviciul Român de
Informaţii; Ministerul Internelor şi Reformei Administrative; Ministerul Apărării;
Serviciul de Protecţie şi Pază; Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerul
Justiţiei.
d) Subsistemul de asigurare (logistic) cuprinde totalitatea resurselor
umane, financiare şi materiale, precum şi infrastructura specifică, implicate în
asigurarea securităţii naţionale a României.
26
Sistemul securităţii naţionale şi legalitatea activităţilor din cadrul său sunt
supuse controlului şi supravegherii, în condiţiile legii. Controlul şi
supravegherea se realizează de către: Parlament şi comisiile parlamentare ale
căror competenţe şi forme de control se stabilesc prin lege specială; Curtea de
Conturi; Structurile interne pentru controlul legalităţii şi asigurarea juridică a
activităţii de informaţii, contrainformaţii şi securitate; Organele judiciare, în
cazurile şi condiţiile exprese prevăzute de lege. De asemenea, unele instituţii din
cadrul sistemului securităţii naţionale sunt supuse controlului comisiilor
parlamentare speciale.

1. Statul şi securitatea naţională. Interesele naţionale.


În contextul globalizării, o serie de actori noi îşi fac simţită prezenţa pe scena
internaţională. Aceşti actori sunt de natură suprastatală (organizaţiile internaţionale,
guvernamentale, interguvernamentale şi nonguvernamentale), multinaţională (mari
companii) sau transnaţională (uniuni politice sau alte organizaţii sau companii fără
o "identitate" naţională definită).
Politica mondială rămâne, în ultimă instanţă, politica unei societăţi
internaţionale, a statelor independente, chiar dacă interdependenţa lor creşte,
aceasta fiind una dintre tezele şcolii realiste, acceptată ca atare de celelalte orientări
din domeniul relaţiilor internaţionale.
Apreciem ca util, util din punct de vedere analitic, să definim ceea ce este
scopul statului. Teoriile normative utilizează un concept definit ca atare încă de la
formarea sistemului de state, a sistemului internaţional, la mijlocul secolului al
XIIV-lea, anume conceptul de raţiune de stat (sau, în limba franceză, raison
d"etat, în formularea cardinalului Richelieu, prim-ministru al Franţei).
Henry Kissinger demonstrează uriaşa însemnătate a conceptului de raison
d"etat în structurarea sistemului de state. Raţiunea de stat s-a impus ca un principiu
27
normativ superior, deasupra oricăror alte interese individuale sau de grup în
societate şi a devenit un principiu regulator al comportamentului internaţional al
oricărui stat. Interesului de stat se supun toate celelalte interese.
De aici decurge şi dimensiunea normativă a interesului, înţeles ca valoare
socială ce încorporează o anumită aşteptare, dorinţă, dezirabilitate. Interesul este
axiologic orientat. Nu poate fi, deci, definit pe cale ştiinţifică obiectivă, pentru că
este construit pe cale socială, subiectivă.
În literatura sociologică clasică, Tocqueville arată că, într-o democraţie,
structurarea intereselor private poate avea loc doar în condiţiile definirii
(construirii) unui interes public. Astfel, "Principiul interesului înţeles în mod corect
nu generează acte majore de sacrificiu individual, însă induce acte cotidiene de
autoreţinere (...) ... disciplinează un număr de cetăţeni în sensul obiceiului la
regularitate, reţinere, moderare, prevedere, autocontrol..." (citat după W. David
Clinton, în "The national interest: normative foundations", articol publicat în The
Review of Politics, vol. 48, no. 4, University of Notre Dame, 1986).
Aceasta înseamnă că interesul public reprezintă o cristalizare a intereselor
dintr-o societate, diferit de oricare dintre acestea, deşi le încorporează pe oricare
dintre ele. Interesul public este un bun public (public good). Definirea interesului
public permite statului să-şi îndeplinească obligaţiile de protejare şi promovare a
binelui social. Pe plan extern, acestă funcţie a statului include abilitatea de a proteja
societatea de pericolele externe şi de a se angaja în cooperare mutuală cu alte state.
În politica externă şi de securitate, interesul public se manifestă sub forma
interesului naţional. Interesul naţional permite statului să dezvolte şi să menţină o
capacitate optima de protejare a societăţii şi de promovare a propriului său public
good. Securitatea este unul dintre aceste bunuri publice, anume cel esenţial.
La modul generic, interesul naţional se referă la principiul regulator al
politicii externe şi de securitate care consideră binele comun al societăţii scopul
28
final al acţiunilor diplomatice, economice şi militare. În această înţelegere, politica
externă şi de securitate promovează mai puţin interese universal valabile tuturor
statelor (pace mondială, binele umanităţii, prosperitate generală), cât mai ales
interesele particulare ale fiecărui stat (pace sau război, binele naţional, prosperitate
economică naţională, etc).
În practica securităţii naţionale, interesele se împart în diferite categorii :
interese vitale, interese majore, interese primare, interese fundamentale, interese
ordinare, etc.
Prin prisma intereselor naţionale, securitatea naţională este capacitatea unui
stat de a-şi menţine şi promova identitatea naţională şi integritatea funcţională.
2. Insecuritatea: vulnerabilităţi, riscuri, ameninţări
Starea de securitate-insecuritate se poate defini în urma analizei
vulnerabilităţilor, riscurilor şi ameninţărilor. Barry Buzan menţionează cazul
Poloniei pentru a ilustra un caz de studiu (case study). Din aşezarea Poloniei între
Germania şi Rusia rezultă şi principala sa vulnerabilitate. Din punct de vedere
strategic, între Polonia şi cele două puteri nu se interpun obstacole naturale majore
(vulnerabilitatea), statul polonez nu a reuşit să se consolideze suficient de mult în
epoca modernă pentru a răspunde adecvat acestei vulnerabilităţi (riscul), Polonia
fiind oricând pasibilă la ocupaţii (ameninţarea). O politică de securitate ofensivă la
Berlin sau Moscova devenea, în mod tradiţional o ameninţare la adresa Poloniei,
datorită vulnerabilităţii strategice şi riscului politic.
Vulnerabilitatea este o caracteristică externă a securităţii, riscul este una
internă. Cu alte cuvinte, vulnerabilitatea este pasivă (este un „dat” ce ţine de
aşezarea geografică, mărimea teritoriului, populaţia), în timp ce riscul este partea
activă (o vulnerabilitate „activată” şi percepută ca atare). Vulnerabilitatea se
defineşte strategic, riscul se evaluează din punct de vedere politic. Teoretic, în
perioada modernă, construirea unui sistem defensiv la frontierele Poloniei ar fi
29
redus vulnerabilitatea acesteia, în timp ce o organizare internă optimă ar fi redus
riscurile de securitate. În consecinţă, Polonia a fost ocupată (din 1938 până în 1989)
pentru că era vulnerabilă în exterior, în timp ce statul polonez era slab în interior.
Din acest punct de vedere, politica de securitate, în sensul tradiţional, pune în
evidenţă dimensiunea naţională şi internaţională a securităţii. Politica de securitate
naţională poate fi orientată către interior, pentru a reduce vulnerabilităţile şi către
exterior, pentru a reduce riscurile şi a evita ameninţările.
Pe studiul de caz propus mai sus, ar rezulta că Polonia are la dispoziţie două
măsuri active de securitate:
- reducerea vulnerabilităţii, prin consolidarea internă a statului;
- evitarea riscurilor şi ameninţărilor, prin promovarea unei politici de securitate
menite să combată apetitul ofensiv al Rusiei şi Germaniei.
Evident că integrarea în NATO a Poloniei reprezintă, la nivelul anilor 2000,
era singura alternativă de politică de securitate care permite, în mod activ, Poloniei
să promoveze interesele naţionale de securitate, prin mecanismele şi regulile
interne ale Alianţei, şi „ingrădirea” strategică a Rusiei, prin exinderea securităţii
euro-atlantice către est şi stabilirea unei frontiere de securitate pe istmul ponto-
baltic.
Rezultă, aşadar, că vulnerabilitatea este in indicator care determină nevoile
de securitate ale unui stat; riscul este o vulnerabilitate manifestă, în timp ce
ameninţarea este un risc produs.

3. Securitatea militară.
Ameninţările de natură militară ocupă, în mod tradiţional, poziţia centrală în
securitatea naţională. Acţiunea militară pune în pericol toate componentele statului:
baza fizică (teritoriu) poate fi ocupată (parţial sau total) sau afectată ca ecosistem,
30
structura instituţională poate fi dezmembrată, ideea de stat poate fi subminată.
Realizări semnificative din domeniul politic, industrial, cultural, obţinute prin
eforturile mai multor generaţii, pot fi anulate prin utilizarea forţei. Suedia în timpul
războiului rece s-a aflat în permanenţă în faţa unei astfel de ameninţări: vulnerabilă,
datorită aşezării sale geografice, lungimii mari a ţărmurilor la Marea Baltică, putea
deveni obiectul unei agresiuni militare sovietice. Suedia a reuşit să evite
transformarea acestei vulnerabilităţi în ameninţare printr-o politică de consolidare
pe plan intern (pentru reducerea riscului) şi o politică de securitate neutră, prin
promovarea unei mişcări de pace la nivel mondial, concomitent cu întărirea forţei
sale militare. Suedia a jucat ambele variante de securitate: o politică internaţională
de inspiraţie liberală (neutralitate, mişcare pentru pace) şi o strategie de securitate
naţională de tip realist (forţă militară semnificativă). Astfel că, în perioada atât de
dificilă a confruntării Est-Vest, securitatea Suediei a fost obţinută prin neutralitate
strategică, politică de pace pe plan extern şi forţă militară puternică pe plan intern.
Dacă Suedia a reuşit să evite agresiunea militară, există în istorie exemple opuse,
precum distrugerea Gartaginei de către romani, cucerirea Consantinopolului de
către otomani, colonizarea Lumii Noi de către europeni, ocupaţia nazistă a
Poloniei, ocupaţia Sovietică a României sunt expresia potenţialului distructiv al
acţiunilor militare. Ocupaţia militară a Cehoslovaciei de către sovietici a redus de
circa 6 ori potenţialul de dezvoltare al acestei ţări, dacă avem în vedere o
comparaţie cu o ţară vecină (Austria), care sa bucurat de libertate după 1945.
În cazul României, impunerea regimului comunist între 1945-1989 a generat
un decalaj de dezvoltare de acelaşi ordin de mărime faţă de Grecia, de
exemplu.După obţinerea independenţei în 1877, România a fost expusă ocupaţiei
militare la fiecare 30 de ani (1878, 1916, 1945). Aceasta înseamnă că s-a bucurat de
pace în perioade scurte de circa 20-30 de ani.

31
Spaţiul de securitate al României, definit de Gheorghe Brătianu, Simion
Mehedinţi şi Ion Conea înainte de cel de-al doilea război mondial, este constituit de
- istmul ponto-baltic către Est (frontiera ce subîntinde distanţa dintre Marea Baltică
şi Marea Neagră, pe linia Nistrului;
- Marea Neagră către Sud-Est, cu accesul liber în strâmtorile Bosfor şi Dardanele;
- deschiderea (poarta) Mureşului către Vest;
- linia Dunării către Sud.
Evident că principalele vulnerabilităţi ale statului român se constituie în
relaţie cu acest spaţiu de securitate.
Prin urmare, că utilizarea violenţei este un prerogativ exclusiv al statului,
fiind recunoscută ca singura formă legitimă de angajare a forţei în rezolvarea
problemelor de securitate internă sau externă.
Când ameninţarea la adresa securităţii este de natură internă, securitatea
militară se referă îndeosebi la capacitatea elitei conducătoare de a menţine pacea
civilă, integritatea teritorială şi funcţionarea instituţiilor faţă de proprii cetăţeni. În
categoria riscurilor militare de natură internă pot fi enumerate: acţiunile
secesioniste, revoltele interne, atacurile teroriste, acţiuniunile organizaţiilor
criminale, mişcări anarhiste.
Pe fondul reducerii semnificative a ameninţărilor de ordin militar după 1990,
este nevoie de o redefinire a securităţii militare. Cea mai mare parte a statelor
rămân, în continuare, expuse ameninţărilor de ordin militar. În cazul statelor din
ária euro-atlantică, un conflict militar, sub forma unei agresiuni militare, este
improbabil. Securitatea militară a României, deşi nu este garantată în mod absolut,
este totuşi asigurată prin intermediul mecanismelor alianţei euroatlantice.
4. Securitatea politică. Subminarea autorităţii.

32
Securitatea politică se referă la stabilitatea organizaţională a ordinii sociale
(Buzan, 1998). Ameninţările sunt la adresa suveranităţii statului, securitatea
politică fiind definită pentru acele ameninţări de natură non-militară.
Într-un anume mod, întreaga securitate este politică, pentru că toate
vulnerabilităţile, riscurile şi ameninţările sunt definite pe cale politică.
Securizarea este, aşadar, un act politic, prin care un actor (stat) defineşte ceea
ce este relevant pentru securitatea sa. În acest sens, se identifică vulnerabilităţile, se
defineşte politica, se elaborează şi se adoptă strategia, se alocă resursele şi se trece
la aplicare. Referindu-se strict la securitatea politică, B. Buzan (1991) arată că
„Ameninţările politice sunt îndreptate către stabilitatea organizaţională a statului.
Scopul lor poate varia de la presiuni asupra guvernului pentru adoptarea unei
anume politici, până la răsturnarea guvernului, incitarea la secesionism şi
dezorganizarea sistemului politic al statului, astfel încât să fie slăbit înainte de un
atac militar. Ideea de stat, în particular expresia indentităţii naţionale a acestuia şi
ideologia de susţinere precum şi instituţiile care o întruchipează sunt în mod
obişnuit ţintele ameninţărilor politice. De vreme ce statul este în mod esenţial o
entitate politică, ameninţările politice sunt cel puţin la fel de temute precum cele
militare. Cu atât mai adevărat cu cât statul este mai slab.”
Putem conluziona că securitatea politică se referă la ameninţările la adresa
legitimităţii sau a recunoaşterii, fie a unităţilor politice, fie a pattern-urilor
fundamentale (structuri politice, procese de instituţionalizare) dintre unităţi.
În acest caz, putem vorbi de ameninţări faţă de:
- legitimitatea internă a unităţii politice, care se referă în primul rând la
ideologii şi la alte idei constitutive sau teme care definesc statul;
- legitimitatea externă, recunoaşterea internaţională.

33
Rezultă că, securitatea politică se referă la acele ameninţări care subminează
statul (din interior sub forma dezorganizării instituţiilor şi a ordinii publice, din
exterior sub forma nerecunoaşterii internaţionale).
5. Securitatea economică.
În majoritatea doctrinelor economice ale capitalismului, ideea de insecuritate
este esenţială în funcţionarea pieţei. Esenţa capitalismului este competiţia pe piaţa
liberă şi, de aici, insecuritatea acţiunii actorilor economici. Doctrina economică
liberală este serios amendată la sf. secolului al XVIII, o dată cu revoluţia americană
(când motivul desprinderii de Imperiul Britanic a fost mai degrabă de natură
comercială, iar primul act împotriva Londrei nu a fost un act militar, ci unul
economic, respectiv aruncarea ceaiului englez în portul New York), la mijlocul sec.
XIX, prin inventarea teoriei protecţioniste a lui Fr. Liszt şi, mai tarziu, în anii 20 ai
secolului trecut, prin reinterpretarea teoriei protecţioniste de către Mihail
Manoilescu.
Aşadar, teoria insecurităţii pe piaţa liberă a fost amendată de teoriile
protecţioniste. Mai târziu, în anii 70, teoriile economice ale interdependenţei au
reconstruit, pe o altă cale, gândirea economică liberală, dar fără a anula complet
semnificaţia protecţionismului economic.
Plecând de la aceste premise, ideea securităţii economice este localizată în
interiorul dezbaterii provocate de teoriile relaţiilor internaţionale bazate pe ipoteza
anarhiei internaţionale şi teoriile economiei politice internaţionale, bazate pe
structura economică a pieţei.
Pe fundalul acestei dezbateri, securitatea economică trebuie redusă la ceea ce
este relevant din punct de vedere practic, anume:
1. Abilitatea statelor de a menţine capacităţi independente de producţie militară
într-o piaţă globală;

34
2. Eventualitatea ca dependenţa economică de piaţa globală să fie utilizată pentru
atingerea unor scopuri politce;
3. Posibilitatea ca piaţa globală să crească inegalităţile economice dintre state;
4. Riscul ca globalizarea economică, ce duce la diminuarea funcţiilor economice
ale statului, să genereze efecte perverse, sub forma economiilor subterane,
comerţului ilicit, traficului cu tehnologie, afectarea mediului înconjurător;
5. Riscul ca economia globală să intre în criză, datorită unui leadership politic slab,
instituţii internaţionale slabe, reacţii protecţioniste, instabilitate financiară.
6. Securitatea societală şi securitatea mediului.
Elementele conceptuale ale securitatii mediului si securităţii societale
cuprind:
a) dereglare a ecosistemului – schimbare climaterică, pierderea biodiversităţii,
defrişarea pădurilor, deşertificare şi alte forme de eroziune a solului, pierderea
stratului de ozon, poluarea de orice fel;
b) criză energetică – epuizarea resurselor naturale energetice (lemn, petrol), variate
forme de poluare datorate producţiei şi distribuţiei de energie (petrol, nuclear,
produse chimice);
c) crize demografice – creştere a populaţiei peste capacitatea de suport a sistemului
natural, epidemii, boli, declinul alfabetismului, migraţie de masă, sub-urbanizare;
d) criză alimentară – vizibilă în sărăcia endemică (Africa), supraconsum (Vest) şi
bolile asociate; distrugeri de terenuri agricole şi surse de apă;
e) criză economică – inegalităţi economice, protecţia unor economii poluante,
instabilitate societală;
f) Dezordini civile – includ distrugeri ale mediului datorită acţiunilor de război şi
violenţe ca urmare a distrugerilor mediului înconjurător.

35
7. Conceptul de securitate umană
Varietatea definiţiilor atribuite conceptului de securitate umană
demonstrează faptul că, deocamdată, problematica securităţii este departe de a fi pe
deplin clarificată. Situaţia este cauzată de faptul că toate sensurile existenţei umane
sunt construite prin definiţii rezultate din experienţa perceptivă a indivizilor. Astfel,
realizarea stării de securitate, indiferent de nivelul şi domeniul la care ne raportăm,
este îngreunată de uriaşa varietate a valorilor şi intereselor oamenilor, ce, adesea,
intră în contradicţie, creând temeri asupra securităţii individuale, grupale, naţionale,
zonale, regionale, globale.14
În anii '90, relaţiile internaţionale erau caracterizate de 2 curente majore:
dezvoltarea economică şi securitatea militară, acestea două interacţionând una cu
alta în mod continuu. Odată cu sfârşitul Războiului Rece, ambele curente au suferit
schimbări importante.
Astfel, conceptul de securitate umană, deşi nu era nou, a început să devină
suma celorlalte două, această frază începând să devină din ce în ce mai populară în
cadrul discuţiilor politice şi în cadrul literaturii de specialitate, îşi are începuturile
în '60, '70 şi '80, când pentru prima oară s-a discutat nevoia stabilirii unui nou
sistem de dezvoltare, atât economică, cât şi umană.
În 1992, Institutul pentru Studii Strategice din Marea Britanie, a propus
pentru prima oară schimbarea strategiei adoptate cu succes până în acel moment.
La fel ca multe alte instituţii similare, avea la bază analizarea conceptului de
securitate din punct de vedere militar, dar cu toate acestea, a fost nevoit să
recunoască importanţa, ignorată mai mult sau mai puţin până în acel moment, a
unor noţiuni cum ar fi, securitatea politică, economică, socială, ecologică.
Securitatea umană a prins formă pentru prima oară, când a fost definită în
cadrul „Raportului pentru Dezvoltare Umană” din 1994 ce aparţinea Programului
14
Alexandra Sarcinschi, COLOCVIUL STRATEGIC, Universitatea Națională de Apărare Carol I, nr.16,
decembrie 2005, p. 3

36
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (United Nations Development Program –
UNPD). Conform raportului, conceptul de securitate era folosit într-o manieră prea
îngustă, acesta reprezentând doar securitatea graniţelor în faţa agresiunilor externe
sau apărarea intereselor internaţionale ale statului, fiind ignorate nevoile zilnice ale
individului.
Deşi era rămas un subiect controversat, „securitatea umană” a devenit baza
pentru toatele modele viitoare de securitate. Astfel, „noua securitate” pune pe
planul principal individul, în contrast cu vechile strategii de securitate, care erau
centrate pe securitatea statului.
Toate aceste dezvoltări, deşi nu au permis clarificarea conceptului de
„securitate umană”, au permis analiştilor şi factorilor de decizie din multe state
dezvoltate, să lanseze programe internaţionale, care aveau la bază individul nu
statul, printre cele mai de seama exemple în acest sens se afla şi proiectul
interzicerii minelor anti-personal, proiect la care a aderat şi România.
În 1999, mai multe state au lansat „Reţeaua de Securitate Umană” (Human
Security Network – HSN), prima întâlnire având loc în Norvegia, la nivel
ministerial. În 2004, această reţea includea 12 state (Austria, Canada, Cile, Elveţia,
Grecia, Irlanda, Iordania, Mâli, Olanda, Norvegia, Slovenia şi Thailanda, Africa de
Sud participând ca observator), fiind văzută ca un mecanism internaţional de
acţiune colectivă aducând în sfera atenţiei internaţionale diverse probleme noi sau
pe cele ignorate până în acel moment.
În anul 2000, Canada a făcut paşi importanţi în sensul implementării
conceptului de securitate umană, stabilind acest concept ca piatra de temelie a
politicii internaţionale aplicate de aceasta. Eforturile diplomatice canadiene nu au
rămas fără răspuns, ţări ca Austria sau Elveţia adoptând rapid la rândul lor acest
concept, iar în 2003, ca urmare a susţinerii acordate de către UN şi în special
datorită secretarului acesteia de la data respectivă, Kofi Annan, s-a instituit un
37
comitet dedicat special securităţii umane în cadrul UN. Aceşti paşi, împreună cu
publicarea Raportului Barcelona elaborat de Uniunea Europeană în 2004 au dus la
elaborarea doctrinei europene privind securitatea umană (A Human Security
Doctrine for Europe), doctrină cecerea imperativ crearea unui grup de reacţie
rapidă privind pericolele la adresa securităţii umane. Deşi acest grup nu este
alcătuit şi nici nu a fost elaborat în totalitate, reprezintă un imbold serios către toate
guvernele europene şi nu numai.
Dezbaterea conceptului de securitate umană a fost centrată în jurul a patru
întrebări cheie:
- Care este obiectivul securităţii?
- Care sunt pericolele la adresa securităţii?
- Cine are dreptul de a asigura securitatea?
- Care sunt căile de asigurare a acestei securitatea?
La prima întrebare răspunsul era evident. Ţelul principal îl reprezintă
individul, nu statul aşa cum se obişnuia până de curând. Paradigma securităţii
umane împrumuta termeni şi nuanţe dintr-o pleiada de concepte, doctrine şi modele
politice, economice şi sociale, în special cele centrate pe individ.
Cu toate acestea mai apare o nouă dimensiune a conceptului. Astfel, se
identifică şi securitatea comunităţii din care individul face parte, încercând astfel
protejarea mediului de viaţă a individului în faţa elementelor cu caracter perturbator
sau chiar distructiv.
A doua întrebare a primit un răspuns relativ, deoarece aceasta are nevoie de o
definiţie clară a conceptului. Atâta vreme cât securitatea umană reprezintă orice
parte a societăţii şi a vieţii în general nu se poate oferi un răspuns clar. Se poate
afirma că este necesară în asigurarea hranei şi a sănătăţii în principal, dar, în acelaşi
timp, există analişti politici care afirmă că este imperativă asigurarea securităţii
politice, economice sau chiar cea mentale a individului. Toate elementele ce
38
constituie societatea pot fi considerate principale, în funcţie de persoana care face
analiza.
Răspunsul la a treia întrebare poate uimi pe mulţi, deoarece deşi doar statul
are monopolul legal asupra violenţei prin legile create şi adoptate, această cale a
putut fi folosită cu succes doar în trecut. Astăzi, datorită valenţelor cuprinzătoare
ale securităţii umane, statutul nu numai că nu mai poate fi singurul în drept să
asigure securitate, dar nici nu mai poate îndeplini un asemenea rol cuprinzător,
putând fi chiar un element destabilizator.
Responsabilitatea pentru acest fel de securitate nu poate fi reglată de către
sectorul public, deoarece totalitatea căilor necesare lipsesc chiar şi în statele
considerate „dezvoltate”, ca să nu mai vorbim de cele în curs de dezvoltare.
În concluzie, cei mai mulţi analişti şi chiar instituţiile internaţionale au ajuns
să considere problema securităţii umane ca fiind una globală, fiind posibilă doar
prin cooperarea internaţională.
Răspunsul la a patra întrebare este la fel de evaziv ca cel de la a doua. Nu
putem vorbi de mijloace şi căi precise atunci când avem în vedere un termen atât de
cuprinzător. În schimb, securitatea umană trebuie văzută nu doar ca un scop ci, de
asemenea, ca o metodă în atingerea scopului. Securitatea umană era împărţită
astfel, în două categorii importante. Prima categorie este construită în jurul unor
nevoi elementare cum ar fi necesarul de alimente sau servicii medicale, iar a doua
parte are la bază protecţia în faţa unor elemente ce pot perturba în mod negativ
viaţa socială.
În cadrul acestui raport sunt identificate şapte elemente specifice conceptului
de securitate umană: securitatea economică, securitatea hranei, securitatea sănătăţii,
securitatea mediului, securitatea personală, securitatea comunităţii din care face
parte individul, securitatea politică.

39
Astfel, conceptul se dezvoltă, tot mai mulţi analişti înaintând própria viziune
asupra lui. Deşi toate aceste noi definiţii sunt la fel de vagi intre ele, cuprinzând de
fapt toate faţetele statului şi societăţii, sunt construite în jurul aceloraşi şapte
elemente descrise pentru prima oară în cadrul raportului din 1994.
În ultimii ani, climatul de securitate global a suferit numeroase modificări,
majoritatea acestora fiind pozitive. Războaiele civile, actele de genocid sau crizele
internaţionale au scăzut considerabil.
În prezent, conflictele internaţionale reprezintă doar o mică parte a numărului
general de conflicte, în principal datorită încetării Războiului Rece. Chiar şi o
analiză superficială arată fără drept de apel importanţa anului 1989, în care
Războiul Rece dintre „est” şi „vest” a luat sfârşit.
Unul dintre motivele principale ale scăderii numărului de conflicte şi ale
intensităţii acestora este absenţa implicării SUA sau URSS. Odată cu încheierea
Războiului Rece, competiţia acerbă dintre acestea a dispărut.
Astfel războaiele, care înainte erau caracterizate de conflicte pe scara maré
între armate sprijinite cu armament de către SUA şi URSS, au fost înlocuite treptat
cu conflicte desfăşurate cu echipament învechit, confruntările tradiţionale între
armate fiind evitate.
În vreme ce conflictele din anii '50-'70 erau caracterizate de numărul mare de
victime şi nu de cel al refugiaţilor, situaţia s-a schimbat considerabil în prezent.
Între 1980 şi 1992, numărul refugiaţilor a crescut de la 16 milioane la peste 40
milioane. Asta se datorează în principal schimbării tacticilor folosite. În prezent, se
încearcă evitarea conflictelor directe între armate, fiind de preferat atacurile asupra
populaţiei civile, aşa cum a fost prezentata situaţia ca cadrul unui raport UN:
„mişcările refugiaţilor nu mai reprezintă un rezultat al conflictului, dar în multe
cazuri ajungând atât scop cat şi tactica a conflictului”.

40
Cele mai multe conflicte armate din lume au loc în Africa, în secolul nostru,
mai mulţi oameni pierzându-şi viaţa pe acest continent în urma conflictelor, decât
pe tot globul. Aproape toate ţările din regiunea africană sub-sahariană sunt prinse
într-un climat instabil şi sărac.
Combinaţia dintre sărăcie generalizată, infrastructura ineficientă, lipsa
intervenţiilor internaţionale, abundenţa de arme ieftine au condus la perpetuarea
stării conflictuale pe tot cuprinsul acestei regiuni. De cele mai multe ori, conflictele
ce izbucnesc nu fac decât să alimenteze crizele care au la bază situaţia ce reprezintă
un cerc vicios, din care nu se poate ieşi decât cu implicarea puternică a comunităţii
internaţionale.
a). Securitatea umană în general
Conceptul de securitate a început să se schimbe cu aproximativ jumătate de
secol în urmă. Cele două războaie mondiale şi Războiul Rece au reprezentat
importante surse de schimbare a mentalităţii şi a societăţii internaţionale.
Societăţile au conştientizat pericolul şi au ales o altă cale decât cea a confruntărilor
militare.
În prezent, riscul unui conflict în care să fie atrase marile puteri ale
momentului este la nivelul cel mai scăzut din istorie. Cu toate acestea, sfera
relaţiilor internaţionale este departe de a fi perfectă. Comunitatea internaţională este
conştientă de nevoia de dezvoltare a unui nou concept de securitate. Actualmente,
statul nu mai este singurul actor principal pe scena relaţiilor internaţionale. Marile
coorporaţii internaţionale şi ONG-urile (organizaţiile non-guvernamentale) încep să
se afirme din ce în ce mai puternic în acest domeniu.
Prin urmare, securitatea statului trece pe planul secundar, securitatea
individului devenind principala preocupare, iar conceptul de securitate statală
devine doar un supliment al securităţii umane.

41
Totuşi, nu putem minimaliza rolul statului in domeniul securităţii. Statul este
singura entitate care deţine monopolul legal asupra violenţei, fiind în acelaşi timp
principalul protector al individului, dar în funcţie de regimurile politice din fiecare
ţară, tot statul poate deveni şi principala sursă de pericol la adresa individului.
Securitatea umană caută să protejeze individul şi societatea din care face
parte acesta în faţa unei game largi de pericole, acestea variind de la securitatea
fizică, la cea economică iar, mai nou, securitatea mediului înconjurător.
Conform „Comisiei asupra Securităţii Umane”, segmentele vitale, necesare
vieţii sunt acele elemente care asigură drepturile şi libertăţile indivizilor, acestea
variind de la individ la individ şi de la societate la societate. Fostul secretar general
al UN, Kofi Annan, declara în 2000, că: ”securitatea umană, în sensul cel mai larg,
cuprinde mai mult decât absenţa conflictelor violente. Aceasta cuprinde drepturile
omului, buna guvernare, accesul la educaţie şi asistenţă medicală şi asigurarea că
fiecare individ are oportunităţile şi alegerile pentru a-şi îndeplini propriul
potenţial.”
Securitatea umană nu are în vedere doar supravieţuirea individului sau a
societăţii. Se doreşte acordarea libertăţii indivizilor de a lua deciziile pe care aceştia
le doresc şi de a le permite dezvoltarea în maniera aleasă de aceştia.
Securitatea umană şi cea statală se completează reciproc. În vreme ce
siguranţa statală este, prin definiţie, concentrată pe siguranţa teritorială sau, după
caz, şi pe cea economică, securitatea umană deţine o arie largă, acoperind toată
sfera bunăstării indivizilor şi a societăţii, nu doar a teritoriilor din interiorul
graniţelor.
În cazul securităţii tradiţionale, rolul esenţial îl avea statul, pe când în cazul
securităţii umane, rolul central îl are chiar individul sau societatea din care acesta
face parte.

42
Conceptul de securitatea umană este strâns legat de securitatea dezvoltării
umane şi drepturile omului. Dezvoltarea umană nu poate avea loc fără asigurarea
respectării drepturilor universale ale omului, iar pentru asigurarea drepturilor
omului este necesară asigurarea dezvoltării societăţii şi individului, ca acesta să
înţeleagă importanţa lor.
Securitatea umană cuprinde ambele concepte şi le transformă creând un tot
unitar. Dar tocmai datorită calităţii securităţii umane de a cuprinde tot ceea ce este
legat de societatea umană, definirea conceptului este aproape imposibilă, la fel cum
este imposibilă clasificarea în ordinea importanţei a nevoilor individului.
Din acest motiv, securitatea umană tinde din ce în ce mai mult să fie o
utopie, un scop nobil ce merita urmărit de toţi, dar în acelaşi timp aproape
imposibil de realizat.
În prezent, toate societăţile şi statele depind din ce în ce mai mult de
acţiunile celorlalte societatea sau state, acest fiind clar atunci când vorbim de
mediul înconjurător, de terorismul politic, sau chiar de nivelul economic existent
într-un stat. Un exemplu perfect în acest sens este World Trade Organization,
organizaţie menită să reglementeze schimburile comerciale internaţionale. Nimeni
nu poate nega puternicul efect pozitiv pe care înfiinţarea acesteia l-a avut şi încă îl
are, crescând nivelul de trai în statele dezvoltate, oferind în acelaşi timp un ajutor
crucial statelor în dezvoltare. Un alt exemplu, dar de data aceasta de natură militară
este NATO, în prezent cea mai puternică alianţa militară de pe glob. Rolul ei a fost
instrumental în stabilirea unei balanţe între SUA şi aliaţii ei, pe de o parte, iar, pe
de cealaltă parte, URSS şi statele sale satelit.

b). Omul, subiect al securităţii naţionale şi internaţionale


Analiza securităţii umane implică analiza unor dimensiuni interrelaţionate ,
centrate pe ideea de drepturi ale omului şi care, în fapt, sunt chiar câteva dintre

43
dimensiunile conceptului de securitate: politică, economică, socială, culturală şi
ecologică.
Omul, ca element fundamental al societăţii, reprezintă sursa şi resursa
oricărei forme de organizare societală. Omul transcende toate graniţele dintre
domeniile şi nivelurile sistemului social. În acest caz, ceea ce ar trebui să fie
subliniat în studiile de securitate, însă nu în exclusivitate, este tocmai securitatea
individului sau, aşa cum o denumesc unii specialişti securitatea umană.
Dimensiunea militară, una dintre dimensiunile „clasice” ale securităţii, este
mai puţin vizibilă lanivelul individului uman, manifestându-se pregnant de la
nivelul statal spre cel global. Cele cinci dimensiuni, ce reprezintă subsisteme ale
sistemului global, sunt legate prin relaţii specifice. De exemplu, dimensiunea
ecologică este legată de cea economică prin resurse, cea economică de cea socială –
prin forţele sociale, cea socială de cea politică – prin formele de alianţă politico-
socială şi, în fine, cea politică de cea culturală – prin ideologie.
Analiza de securitate, centrată doar pe aceste subsisteme, este incompletă
fără a lua în calcul dimensiunea psihologică a vieţii sociale, ce transcende toate
nivelurile şi dimensiunile securităţii, chiar şi pe cea militară.
În opinia noastră, realizarea securităţii vizează realizarea unei stări în care
este percepută absenţa riscurilor, pericolelor şi ameninţărilor la adresa existenţei,
valorilor şi intereselor indivizilor umani (în orice formă de constituire), astfel că,
prin existenţa intereselor şi valorilor divergente, aceştia se vor simţi într-o profundă
stare de disconfort şi insecuritate. Toate sensurile existenţei umane sunt construite
prin definiţii rezultate din experienţa perceptivă a indivizilor. Starea de securitate
totală presupune atingerea unui nivel în care percepţia absenţei riscurilor,
pericolelor şi ameninţărilor să fie absolută, or acest lucru este îngreunat atât de
uriaşa varietate a valorilor şi intereselor oamenilor care, adesea, intră în
contradicţie, creând temeri asupra securităţii individuale, grupale, naţionale, statale,
44
suprastatale, cât şi de evoluţia umanităţii, ce determină schimbarea a ceea ce noi
considerăm risc, pericol şi ameninţare.
Calitatea vieţii umane – unul dintre cei mai importanţi indicatori ai
stării de securitate. Unul dintre cele mai importante aspecte ale vieţii umane, ce
determină, în mare măsură, percepţia absenţei sau prezenţei riscurilor, pericolelor şi
ameninţărilor la adresa existenţei, în ansamblu, a indivizilor umani şi care
contribuie la realizarea reprezentării sociale a securităţii, este calitatea vieţii, un
concept evaluativ, o rezultantă a raportării condiţiilor de viaţă şi a activităţii, care
compun viaţa umană, la necesităţile, valorile şi aspiraţiile umane 15. Se observă că
acest concept se referă atât la condiţiile obiective, cât şi cele subiective de
constituire a vieţii sociale.
Astfel, cei mai importanţi indicatori şi indici sociali şi sociologici prin care
se măsoară condiţiile obiective sunt:
− indicatori şi indici sociali şi sociologici ai locuirii: stocul de locuinţe (numărul
de locuinţe ce revin la mia de locuitori, numărul de camere ce revin la mia de
locuitori, suprafaţa medie locuibilă ce revine unei persoane etc.), dezvoltarea
sectorului de locuinţe (implicarea sectorului public în construcţia de locuinţe,
cheltuielile cu infrastructura ce revin unei persoane în decurs de un an în mediul
urban etc.), condiţiile de locuit (rata populaţiei urbane, rata populaţiei care trăieşte
în zonele afectate de poluare, mortalitatea cauzată de poluarea mediului, rata
locuinţelor cu instalaţii de apă potabilă etc.)16 ;
− indicatori şi indici sociali şi sociologici ai sărăciei: pragul sărăciei, minimul de
subzistenţă, rata sărăciei, prăpastia sărăciei, indicele Sen (procentul din venitul total

15
ZAMFIR, Cătălin, Calitatea vieţii, în „Dicţionar de sociologie”, coord.: Cătălin ZAMFIR şi Lazăr
VLĂSCEANU, Ed. Babel, Bucureşti, 1998, pp. 79-80.

16
xxx, Indicatori sociali şi sociologici, în Cătălin ZAMFIR şi Lazăr VLĂSCEANU (coord.), op. cit., 1998, pp.
699-738.

45
al populaţiei care ar trebui transferat săracilor, astfel încât veniturile acestora să fie
aduse la nivelul pragului de sărăcie), indicele Fishlow (exprimă prăpastia sărăciei,
ca procent din veniturile celor non-săraci, în ideea eliminării sărăciei prin
transferuri directe de venituri de la aceştia), coeficientul Gini (măsură a inegalităţii
veniturilor) etc.17;
− indicatori ai stării de sănătate: rata de morbiditate, morbiditatea pe contingente,
accesul la serviciile de sănătate, asigurarea populaţiei cu medici, asigurarea
populaţiei cu farmacişti, indicatorul de asigurare cu resurse umane etc.18; obiective
în care se constituie viaţa umană, cât şi la modul subiectiv în care fiecare individ îşi
evaluează propria viaţă.
În ceea ce priveşte condiţiile subiective ale calităţii vieţii, indicatorii clasici
sunt: indicatorii calităţii percepute a vieţii, indicatorii de satisfacţie cu viaţa,
indicatorul de fericire, indicatorul de alienare etc.19
Premisa de la care pleacă modelul explicativ este următoarea: neasigurarea
realizării drepturilor şi libertăţilor de bază ale omului şi, în special, calitatea
scăzută a vieţii, influenţează negativ realizarea stării de securitate.

IV.CONCLUZII
Lumea se află acum într-un nou mileniu, în care noile riscuri şi ameninţări la
adresa securităţii au determinat-o să reconsidere valorile general umane ce leagă
între ele statele şi naţiunile. După ameninţarea blocului sovietic, lumea occidentală,
şi nu numai, îşi reprezintă principalele riscuri, pericole şi ameninţări la adresa
securităţii naţionale şi internaţionale atât în funcţie de schimbările majore ale

17
. Ibidem.

18
. Ibidem.

19
. Ibidem.

46
mediului de securitate – accentuarea terorismului internaţional, proliferarea armelor
de distrugere în masă şi decăderea statelor – cât şi în funcţie de starea politică,
economică şi socială a ţărilor respective.
În acest context, evidenţiem deosebita complexitate a conceptului de
securitate, a cărui reprezentare este antrenată de schimbarea socială. Astfel, nu
numai că noţiunea acţionează pe mai multe dimensiuni – militară, politică,
economică, socială şi de mediu –, ci mai mult, în studiul securităţii este necesar să
se ia în considerare contextul local, social, cultural şi istoric al obiectului de
referinţă al analizei.
Putem afirma că starea de securitate a indivizilor trebuie să constituie
punctul de pornire al oricărui studiu din acest domeniu, indiferent de nivelul
analizat (naţional, zonal, regional sau global), întrucât omul reprezintă elementul
esenţial al oricărei forme de organizare socială, iar gradul de realizare a securităţii
acestuia se reflectă în securitatea grupului din care face parte.
Cele mai importante pericole la adresa securităţii, precum cele menţionate
anterior, au cauze ce ţin de sentimentul de insecuritate al individului provocat de:
degradarea condiţiei umane; discrepanţele dedezvoltare economică atât dintre
indivizi, cât şi dintre state şi regiuni; lupta pentru putere; interesele divergente
manifestate de la nivel de individ până la nivel de alianţe etc.
Din aceste motive, este evident faptul că nu putem vorbi despre realizarea
stării de securitate naţională, zonală, regională sal globală în medii în care individul
nu se simte protejat. Dacă un individ este ameninţat, atunci atât securitatea grupului
din care face parte, cât şi a altor comunităţi relaţionate este ameninţată.
Dacă toate grupurile sociale doresc să realizeze şi să conserve starea de
securitate, atunci ele trebuie să pornească de la asigurarea securităţii individuale, pe
baza principiului conexiunii intrinseci a umanităţii.

47
La rândul său, individul trebuie să înţeleagă şi să se conformeze sumei de
reguli de influenţare şi control social al comportamentelor individuale, modelelor
specifice şi stabile de organizare şi desfăşurare a interacţiunilor dintre indivizi şi
grupurile sociale orientate spre satisfacerea unor nevoi de bază, valorilor şi
intereselor cu importanţă esenţială, strategică, pentru menţinerea colectivităţii
sociale stabilite de instituţiile sociale.

BIBLIOGRAFIE:

1.Alexandra Sarcinschi, COLOCVIUL STRATEGIC, Universitatea Naţională


de Apărare Carol I, nr.16, decembrie 2005
2. Constantin MOŞTOFLEI, Petre DUŢU, APĂRAREA COLECTIVĂ ŞI
APĂRAREA NAŢIONALĂ ÎN CONTEXTUL INTEGRĂRII ROMÂNIEI ÎN

48
NATO ŞI ADERĂRII LA UNIUNEA EUROPEANĂ, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005
3.Ionel Nicu Sava, TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII-suport de curs,
Universitatea Bucureşti-Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Bucureşti
2007
4.Norman Goodman, Introducere în sociologie, Editura Lider ,Bucureşti, 1999
5.Jean Piaget, Logique génétique et sociologie (vol. G. Busino – Les Sciences
sociales avec après Jean Piaget, Geneva,
6.Apud Henri Piéron, Vocabularul psihologiei, Ed. Univers enciclopedic,
Bucureşti, 2001
7.Costinel Petreche, Dialectica performanţei (În: Gândirea militară românească,
nr.5/2001, Bucureşti
8.Barry Buzan, People, States and Fear. An Agenda for International Security
Studies in the Post-Cold War Era, Harvester Wheatsheaf, 1991 Studies in the Post-
Cold War Era, Harvester Wheatsheaf, 1991
9.Iulian Bujoreanu, CONSIDERAŢII ASUPRA EVALUĂRII RISCULUI ÎN
SISTEMUL ROMÂNESC DE MANAGEMENT AL RESURSELOR DE
APĂRARE-Teza de Doctorat, Academia Tehnică Militară, Bucureşti, 2006
10.Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2007
11.WEISSBERG, Matthew, Conceptualizing Human Security, în „Swords and
Ploughshares. A Journal of International Affairs” – online version
http://www.american.edu, Spring 2003, Volume XIII, No. 1
12. ZAMFIR, Cătălin, Calitatea vieţii, în „Dicţionar de sociologie”, coord.:
Cătălin ZAMFIR şi Lazăr VLĂSCEANU, Ed. Babel, Bucureşti, 1998
13. xxx, Indicatori sociali şi sociologici, în Cătălin ZAMFIR şi Lazăr
VLĂSCEANU (coord.)
14. The Chicago Council on Foreign Relations and The German Marshall Fund of
the United States, Worldviews 2002. Survey of American and European Attitudes
and Public Opinion on Foreign Policy, USA, 2002.
15. M. Griffits, Relatii Internationale. Scoli, curente, ganditori, Editura Ziua, 2003.
16. Ilie Badescu & Dan Dungaciu, Sociologia si Geopolitica Frontierei, 2 vol.,
Editura Floare Albastra, 1994.
17.Charles L. Glaser, “The Security Dillema Revisited”, in World Politics, no. 50,
1997
18. Barry Buzan, “The Idea of State and the National Security”, in Richard Little,
M. Smith (ed), Perspectives on World Politics, Routlege, 1991
19. W. David Clinton, “The National Interest: normative foundations”, in Richard
Little, M. Smith (ed), Perspectives on World Politics, Routlege, 1991
20.Ulrich Beck, The Risk Society. Towards a New Modernity, Sage Publication,

49
1992.
22. Peter J. Katzenstein (ed), The Culture of National Security, Columbia Univ.
Press, 1996.
23.Ole Waever, B. Buzan, M. Kelstrup, P. Lemaitre (ed), Identity, Migration and
the New Security Agenda in Europe, St. Martin Press, New York, 1993.
24. B. Buzan, Ole Waever, Jaap de Wilde, Security. A New Framework for
Analysis, Rienner, Londra, 1998.

Link-uri Internet:
• Politica de Securitate si Aparare Comuna a UE :
http://ue.eu.int/pesc/pres.asp?lang=en#TOP?lang=en
• Organizatia pentru Cooperare si Securitate in Europa – OSCE :
http://www.osce.org/publications/handbook/index.php3
• Organizatia Natiunilor Unite – ONU:
• http://www.un.org/aboutun/charter/index.html
• Organizatia Tratatului Nord Atlantic – NATO :
• http://www.nato.int/docu/handbook/2001/index.htm
• EUROPA DE EST – Securitate:
• https://da.mod.uk/CSRC/Home/documents/central_and_eastern_europe.htm

50