Sunteți pe pagina 1din 12

Sistemul dreptului este format din totalitatea subsistemelor care alcătuiesc

ramurile de drept. O primă constatare care se impune este aceea că, în


delimitarea ramurilor de drept, nu poate fi trasă o linie de demarcaţie precisă.

Separaţia între ramurile de drept se face prin contiguitate. Contiguitatea


presupune spaţii comune de reglementare sau discipline de graniţă. Nu ne
propunem să analizăm aceste aspecte. Ele sunt cunoscute şi tratate în doctrina
juridică.

Dreptul constituţional fiind un subsistem al sistemului unitar de drept,


reţinem următoarea definiţie a dreptului:

,,Ansamblul regulilor de conduită, instituite sau sancţionate de stat,


reguli ce exprimă voinţa poporului ridicată la rangul de lege, a
căror aplicare este realizată de bunăvoie şi, în ultimă instanţă, prin
forţa coercitivă a Statului”. ( )

Dreptul constituţional reprezintă ramura principală a dreptului care, prin


regulile sale, stabileşte şi protejează valorile fundamentale ale vieţii economice,
sociale, politice şi juridice.

Din punctul de vedere al devenirii sale istorice, dreptul constituţional se


impune ca disciplină de studiu începând cu secolul al XVIII-lea, odată cu apariţia
primelor constituţii scrise.

Iniţial, în învăţământul juridic românesc, dreptul constituţional a fost predat


împreună cu dreptul administrativ, sub denumirea de „drept public”. Şi în prezent
în Marea Britanie, la majoritatea facultăţilor de drept se predă „Dreptul
constituţional şi administrativ”. Astăzi, în lume, în afara denumirii de „Drept
constituţional” există şi denumirea de „Drept de stat” folosită în prezent în
Germania, Rusia şi Austria.

Terminologia care predomină în Franţa este aceea de „Drept constituţional


şi instituţii politice” cu toate că există autori care folosesc şi terminologia
„Instituţii politice şi drept constituţional” (de exemplu: Jacques Cadart, Pierre
Pactet, Marcel Prélot, Jean Boulouis).

Prima catedră de drept constituţional a fost înfiinţată la Ferrara, în Italia, în


anul 1797, fiind condusă de Giuseppe Campagnoni di Luzo. Paradoxal, deşi
Franţa în „secolul luminilor” este patria „teoriei contractului social”, care a stat la
baza celor dintâi constituţii scrise şi a adoptat prima constituţie scrisă din Europa,
în septembrie 1791, cea dintâi catedră de Drept constituţional s-a înfiinţat abia în
anul 1834, la Paris. Ea a fost încredinţată italianului Pellegrino Rossi.

În România, disciplina dreptului constituţional se consolidează prin


predarea şi publicarea la Facultatea de drept din Iaşi a cursului de Drept
constituţional al profesorului Constantin Stere în anul 1910, şi la Facultatea de
Drept din Bucureşti a cursului „Dreptul constituţional” al profesorului
Constantin Dissescu în anul 1915, precum şi la facultatea de drept din Cernăuţi a
cursului de drept constituţional al profesorului G. Alexianu în anul 1930.

Pentru definirea noţiunii de drept constituţional, în cele ce urmează vom


prezenta opiniile diferitelor şcoli, româneşti şi străine şi vom reţine elementele
comune ale acestor definiţii, iar în final vom propune o definiţie care credem că
este completă şi justă.

a. Din doctrina constituţională românească pentru lucrarea de faţă


menţionăm definiţiile date dreptului constituţional de următorii autori:

 Constantin Stere ( ): defineşte dreptul constituţional ca fiind „Normele


după care funcţionează însuşi Statul, organele Statului, principiile de organizare
şi funcţionare ale organelor Statului”.

Dreptul Constituţional este acea parte a dreptului public care se referă la


principiile de organizare şi de funcţionare a organelor publice. Termenul de drept
constituţional susţine autorul, este impropriu pentru a desemna această ramură a
dreptului public, deoarece prin însuşi termenul de „constituţional” pare că se face
o aluzie la Constituţie; prin Constituţie se înţelege o lege care reglementează
raportul organelor publice şi principiile de organizare şi funcţionare a lor. Din
acest punct de vedere termenul „Drept constituţional” este impropriu, fiindcă nu
întotdeauna există o Constituţie, o lege fundamentală pe baza căreia se clădeşte
întregul edificiu social al vieţii publice şi juridice a statului.

De aceea, dintr-un punct de vedere mai general, s-ar putea numi ca în


universităţile germane „Drept de Stat”; sub această denumire, ar fi o disciplină
de drept având ca obiect studiul formelor vieţii de Stat, în general şi al
principiilor de organizare şi de funcţionare a puterilor publice, indiferent de
forma de Stat, indiferent de natura principiilor pe baza cărora s-a construit
edificiul vieţii publice, indiferent de timpul în care s-a dezvoltat un Stat
determinat. În continuare, autorul susţine că denumirea de „drept constituţional”
nu prezintă dezavantaje esenţiale faţă de „dreptul de Stat”, deoarece majoritatea
statelor contemporane au o Constituţie scrisă. Pe de altă parte, această constituţie
nu poate cuprinde niciodată toate principiile de organizare şi funcţionare a
organelor publice, iar conţinutul acesteia variază de la stat la stat.

 Constantin Dissescu ( ): defineşte dreptul constituţional ca „ ramură a


dreptului care tratează despre organizarea politică a Statului, constituirea
suveranităţii şi a puterilor publice”.

Dreptul constituţional mai mult organizează, se ocupă de structura politică a


Statului.

Statul este un organism, ca şi individul, compus din diferite organe cu


atribuţiile lor. În organizarea socială va trebui să ţinem cont de existenţa
individuală a fiecăruia, din două puncte de vedere: în raport cu el însuşi, în raport
cu ceilalţi, cu societatea.

Organizarea socială va trebui, pentru a-şi îndeplini scopul, să ţină seama în


acelaşi timp şi de faptele sociale izolate şi de complexitatea lor, de modul lor de a
se produce unul în raport cu altul.

 G. Alexianu ( ): defineşte dreptul constituţional ca fiind „totalitatea


regulilor şi principiilor după care se organizează şi se guvernează un Stat”.

În sfera de competenţă a dreptului constituţional intră deci toate regulile


care stabilesc organele centrale ale Statului şi modul lor de funcţionare, precum
şi organele de autonomie locală. El se ocupă în special de modul de succesiune al
autorităţii suverane, de modul de desemnare a puterii legiuitoare, organizarea şi
prerogativele puterii judecătoreşti, organizarea puterii executive, răspunderea
ministerială, răspunderea statului, supremaţia constituţională, organizarea puterii
constituante.

Dreptul constituţional este pârghia pe care se înalţă întreaga viaţă socială a


Statului. El determină structura statului, organizează şi protejează viaţa
individuală. El influenţează toate celelalte diviziuni ale dreptului, le determină
caracteristica, le fixează cadrul de dezvoltare.

 Paul Negulescu ( ): defineşte dreptul constituţional ca acea ramură a


dreptului public „care se ocupă cu organizarea Statului, modul cum se exercită
suveranitatea, împărţirea atribuţiilor suveranităţii între organele sau puterile
Statului, stabilirea raporturilor dintre aceste puteri, precum şi autolimitarea Statului
prin garantarea dreptului individului”.
 N. Prisca ( ): defineşte dreptul constituţional ca fiind „ansamblul normelor
juridice care consfinţesc esenţa şi forma statului, precum şi bazele puterii de stat
şi reglementează relaţiile sociale ce apar în procesul organizării şi exercitării
puterii de stat, adică acele relaţii al căror conţinut îl formează organizarea puterii
de stat în funcţie de teritoriu şi populaţie, drepturile şi îndatoririle fundamentale
ale cetăţenilor, sistemul de formare, organizare şi funcţionare a organelor puterii
de stat, sistemul şi principiile de organizare şi funcţionare a organelor
administraţiei de stat, organelor judecătoreşti şi organelor procuraturii”.

 Tudor Drăganu (): menţionează că „Noţiunea de drept constituţional este


utilizată frecvent pentru a desemna nu disciplina ştiinţifică denumită astfel, ci
însuşi obiectul acesteia. În acest caz, noţiunea de drept constituţional este
chemată să desemneze ansamblul normelor juridice care reglementează forma de
stat, forma de guvernământ, organizarea şi funcţionarea parlamentului,
raporturile acestuia cu celelalte organe ale statului, inclusiv regulile cu orice alt
obiect, dacă sunt consacrate prin însuşi textul constituţiei”.

 Ioan Muraru (): defineşte dreptul constituţional „ca acea ramură a


dreptului unitar formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a
puterii”.

 Ion Deleanu ( ): defineşte dreptul constituţional, sintetizând criteriul


material şi cel formal, „ca fiind acela care formulează în principii, organizează în
proceduri şi consolidează în instituţii regimul politic al unei ţări, prin norme
specifice adoptate de organul legiuitor”.

 Antonie Iorgovan ( ): defineşte dreptul constituţional astfel: „ ansamblul


normelor juridice, care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în
procesul instaurării şi exercitării puterii politice ca putere statală, consacră
principiile de organizare şi funcţionare a instituţiilor administrative sau
jurisdicţionale, stabilesc sistemul normativ juridic şi consfinţesc sistemul
drepturilor fundamentale ale omului”.

b. Din doctrina constituţională franceză menţionăm pentru studiul de faţă


definiţiile date dreptului constituţional de următorii autori:

 Jacques Cadart ( ): defineşte dreptul constituţional „ansamblul regulilor de


drept care determină compoziţia, mecanismele şi competenţele sau puterile
organelor superioare ale statului: guvernanţii şi poporul. Aceste reguli au ca scop
în regimurile politice liberale şi în special în regimurile politice liberale şi
democratice asigurarea supremaţiei dreptului asupra guvernanţilor (Parlament,
Guvern, Şef de Stat) şi de asemenea asupra majorităţii poporului şi prin urmare
garantarea libertăţii: domnia dreptului”.

 Jean Gicquel ( ): defineşte astfel obiectul şi semnificaţia dreptului


constituţional: „obiectul dreptului constituţional îl formează încadrarea juridică a
fenomenelor politice, iar semnificaţia dreptului constituţional constă în
organizarea în cadrul statului, a coexistenţei paşnice, a puterii şi libertăţii”.

 Marcel Prélot, Jean Boulouis (): disting două mari părţi ale dreptului
public:

1. dreptul public constituţional: cercetează şi explică normele referitoare la


structura statului,

2. dreptul public relaţional: cercetează şi stabileşte normele aplicabile


relaţiilor statului cu indivizii sau colectivităţile nestatale dependente de el (se
referă la colectivităţile de peste mare dependente de statul francez).

Dreptul public constituţional cuprinde ansamblul normelor care


fundamentează statul în existenţa sa, în determinarea formelor sale, stabilind
structurile şi organizarea sa. Determinat astfel prin analiza logică confirmată de
dreptul pozitiv, dreptul public constituţional apare compus din 4 părţi:

2.a. Dreptul constituţional demotic (de la demos = cetate sau popor)


corespunde structurii umane a colectivităţii statale;

2.b. Dreptul constituţional politic, care se referă la organizarea autorităţilor


superioare sau guvernanţii;

2.c. Dreptul constituţional judiciar sau mai exact dreptul


constituţional jurisdicţional care studiază organizarea justiţiei;

2.d. Dreptul constituţional administrativ care studiază organizarea


colectivităţilor şi autorităţilor intermediare.

Autorul are în vedere clasificarea autorităţilor publice în „autorităţi


supreme”, adică cele ce adoptă deciziile generale care asigură orientarea globală
a vieţii ţării şi „autorităţi subordonate”, adică cele care aplică deciziile generale şi
globale printr-o serie de „decizii de detaliu”, primele fiind denumite autorităţi
politice, iar secundele autorităţi administrative.

În concepţia franceză clasică, dreptul constituţional clasic se limitează la


dreptul constituţional politic, adică la ansamblul instituţiilor graţie cărora puterea
se stabileşte, se exercită sau se transmite în stat”. ()

c. Din doctrina constituţională canadiană menţionăm pentru studiul de faţă


definiţiile date dreptului constituţional de următorii autori:

 Henri Brun şi Guy Tremblay (): menţionează: „Dreptul constituţional


cuprinde regulile care creează şi reglementează organele mai importante ale
statului, adică acelea care edictează legile şi regulile care stabilesc principiile
fundamentale privind raporturile între stat şi persoane”.

Dreptul constituţional cuprinde pe de o parte regulile care creează şi


reglementează organele mai importante ale statului. Sub acest aspect organic, el
defineşte Statul - aparat, adică principalele instituţii prin intermediul cărora se
exprimă Statul. Aceste organe sunt cele care edictează legile, adică cele care
constituie parlamentul.

Din acest punct de vedere organic, dreptul constituţional nu are un obiect


care îl distinge complet de dreptul administrativ. Guvernul (membrii guvernului),
în sistemul canadian, sunt membri în parlament şi participă într-un mod
determinat la procesul de adoptare a legilor. Studiul principalelor instituţii
guvernamentale este prin urmare un obiect comun al dreptului constituţional şi al
dreptului administrativ.

Dreptul constituţional la acest capitol cuprinde, deci, regulile de drept care


creează şi reglementează Adunarea Naţională (compusă din Senat şi Camera
Comunelor), Guvernul federal şi organele federale. Acesta cuprinde, de asemenea,
regulile care guvernează raporturile între aceste organe şi alte organe ale statului,
cum ar fi autorităţile judecătoreşti.

Dreptul constituţional cuprinde, de asemenea, principiile fundamentale,


reglementând raporturile dintre Stat şi persoane. Din acest punct de vedere,
dreptul constituţional este interesat de Statul – colectivitate, adică de grupul
uman, subiect de drept, în raport cu Statul. La acest capitol, dreptul constituţional
cuprinde de exemplu regulile care delimitează teritoriul statului, cele care
definesc cetăţeanul unui Stat şi cele care formulează drepturile fundamentale ale
persoanelor, subiecte de drept în raport cu autoritatea de stat.
Aceste norme care aparţin constituţiei formale, legilor parlamentului sau
jurisprudenţei, tribunalelor, circumscriu colectivitatea statală şi stabilesc
principiile fundamentale care reglementează raporturile între aceste colectivităţi
şi Stat.

d. Din doctrina constituţională britanică menţionăm pentru studiul de faţă


definiţiile date dreptului constituţional de următorii autori:

 E.C.S. Wade, G. Godfrey Phillips (): care susţin că „Nu există o definiţie
precisă şi bine stabilită a dreptului constituţional.

O folosire general acceptată a termenului de drept constituţional este aceea că


acesta cuprinde norme care reglementează structura principalelor organe de
guvernământ, relaţiile lor cu alte organe şi stabileşte principalele lor funcţiuni.
Aceste norme cuprind fie norme juridice în sensul strict al cuvântului fie norme
uzuale denumite „ conventions”, care, fără a fi legiferate, sunt acceptate ca obligând
pe toţi cei care sunt implicaţi în guvernare”.

Multe dintre regulile şi practicile conform cărora sistemul britanic de


guvernământ îşi desfăşoară activitatea nu fac parte din drept, în sensul că
încălcarea lor poate conduce în mod direct la sesizarea Curţilor judecătoreşti.

Practicianul constituţional britanic este preocupat în primul rând de


aspectele juridice ale guvernării, acesta este chemat pentru înţelegerea dreptului
constituţional ca un volum de cunoştinţe ale trăsăturilor esenţiale ale istoriei
constituţionale şi ale activităţii instituţiilor politice britanice. Practicianul
constituţional trebuie să fie, de asemenea, apărător al relaţiilor dintre cetăţean şi
Stat, şi, în special, a ceea ce poate fi numită relaţie politică mai mult decât o
relaţie economică.

 Harry Street, Rodney Brazier (): precizează că „În ţările în care există un
grup de documente denumite constituţie, cărţile de drept constituţional includ o
selectare a celor mai importante norme privind guvernarea unei ţări, fac în mod
curent comentarii asupra acestui grup de documente. Referitor la semnificaţiile
politice şi filozofice ale acestora, la poziţia specifică a autorităţii de care se
bucură prin constituţie în cadrul ordinii juridice, la dispoziţiile individuale ale
constituţiei şi implicaţiile acestora, la amendarea, interpretarea şi aplicarea
practică a acestor prevederi”.

e. Din doctrina constituţională americană menţionăm pentru studiul de faţă


definiţiile date dreptului constituţional de următorii autori:
 Martin Shapiro, Rocco J. Tresolini (): „Ca şi în cazul termenului
Constituţie, termenul drept constituţional nu poate fi în mod precis definit. În
sens larg, termenul „drept constituţional” desemnează ramura jurisprudenţei care
se ocupă cu formarea, structura şi interpretarea constituţiilor. Deoarece legea
fundamentală în S.U.A. este constituţia scrisă, interpretarea acestui document de
către Preşedinte, Congres, deciziile Curţilor, hotărârile funcţionarilor publici,
precum şi uzanţele şi cutumele guvernamentale constituie o parte a dreptului
constituţional.

Cu toate acestea, hotărârile Curţilor şi în special ale Curţii Supreme a


S.U.A. sunt principala sursă de informaţie privind înţelesul şi interpretarea
Constituţiei.

Nu toate hotărârile Curţii se referă la interpretarea Constituţiei, dar aceste


cauze sunt izvoare principale ale dreptului constituţional american.

 Jay M. Shafritz ( ) consideră că: „Dreptul constituţional, reprezintă


domeniul dreptului care se preocupă cu interpretarea şi aplicarea legii
fundamentale a naţiunii, Constituţia Statelor Unite”.

 Edward S. Corwin ( ): afirmă că „Dreptul constituţional semnifică un grup


de reguli rezultând din interpretarea de către o Înaltă Curte a documentului
constituţional scris, în cursul hotărârii asupra cauzelor în care a fost pusă în
discuţie conformitatea unui act al puterii guvernamentale al statului sau al
Naţiunii, cu documentul constituţional.

Pentru studiul de faţă, am selecţionat definiţiile pe care le-am considerat


semnificative date dreptului constituţional, de diferiţi autori aparţinând diferitelor
sisteme constituţionale.

Selectarea s-a făcut în ideea de a pune în evidenţă varietatea de păreri


exprimate de-a lungul timpului, ceea ce dovedeşte evoluţia însăşi a ştiinţei
dreptului constituţional.

Cercetarea conţinutului definiţiilor prezentate mai sus, ne conduce la


concluzia că încercarea de a stabili conceptul de „Drept constituţional” este, la
prima vedere, un demers ştiinţific descurajant.

Dificultatea stabilirii conceptului de drept constituţional este pusă în


evidenţă chiar de autori consacraţi în ştiinţa dreptului. În acest sens se susţine că:
„ orice încercare de definiţie a dreptului constituţional ne apare ca o operaţie
logică dificilă şi poate chiar riscantă; dreptul constituţional se lasă numai descris
nu şi definit”. ()

De asemenea, sunt criticate toate definiţiile date dreptului constituţional, în


sens material, formal şi pedagogic. ()

Dar, varietatea opiniilor exprimate în evoluţia lor istorică nu trebuie să ne


surprindă, ele exprimă evoluţia firească a ştiinţei dreptului constituţional. Aceste
definiţii sunt un clişeu fidel al evoluţiei reglementării constituţionale de-a lungul
timpului.

Dovadă că definiţii au fost şi sunt date dreptului constituţional. În stabilirea


conceptului de drept constituţional trebuie să avem în vedere că acesta nu
desemnează disciplina ştiinţifică cu aceeaşi denumire, ci obiectul de studiu al
acestei discipline.

Este aproape imposibil de cercetat, în cadrul studiului de faţă multitudinea


de păreri exprimate.

Sintetizând conţinutul definiţiilor prezentate mai sus reţinem că dreptul


constituţional este definit ca fiind format din normele juridice care reglementează
forma organizată a puterii poporului, adică ansamblul sistematizat de organe sau
autorităţi de stat, (puteri politice) care compun statul – aparat, organizarea şi
funcţionarea acestora, raporturile dintre ele, etc.

Unele definiţii cuprind ca element distinct drepturile, libertăţile şi


îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului.

Unii autori consideră că dreptul constituţional reglementează relaţiile


sociale ce apar în procesul „organizării şi funcţionării puterii de stat”, alţii în
procesul „instaurării, menţinerii şi exercitării puterii statale” în timp ce alţii susţin
că sunt relaţii sociale reglementate de normele de drept constituţional cele care
apar în procesul „instaurării şi exercitării puterii politice ca putere statală”.

Rezultă că dreptul constituţional cuprinde normele juridice referitoare la


puterea statală. Puterea statală nu poate fi decât puterea politică care este strâns
legată de instituţiile politice.

În explicarea conceptului de drept constituţional trebuie să identificăm în


ansamblul normelor dreptului – pe baza unui criteriu ştiinţific – acele norme care
formează ramura Dreptului constituţional.
În acest sens, împărtăşim ideea că normele dreptului constituţional
reglementează numai relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul
„ instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii”.

Ţinând seama de cele explicate mai sus vom defini Dreptul constituţional
ca acea ramură a dreptului unitar românesc formată din normele juridice care
reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării statale a puterii.

Tot aici se cuvine să facem precizarea, că noţiunea de drept constituţional nu


trebuie confundată cu noţiunea de Constituţie. Raportul dintre ele este de la
întreg la parte, bineînţeles partea fiind Constituţia.

Aşa cum s-a menţionat mai sus, drept constituţional există şi în statele care
nu au o constituţie scrisă sub forma unui document unic. pe de altă parte, sfera de
studiu a dreptului constituţional nu se limitează strict la constituţie.
(1)
Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami,
Bucureşti, 1997, p. 17.
(2)
Constantin Stere, Drept Constituţional, Universitatea din Iaşi, 1910,
stenografiat, p. 46-55.
(3)
Constantin C. Dissescu, Dreptul Constituţional, Editura Librăriei
SOCEC & Co, Societate anonimă, Bucureşti, 1915, p. 34-36.
(4)
G. Alexianu, Curs de drept constituţional, Universitatea din Cernăuţi,
1930, p. 17-20.
(5)
Paul Negulescu, Drept constituţional Român, Editat de Alex. Th.
Doicescu, Bucureşti, 1927, p. 35.
(6)
N. Prisca, Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1977, p. 20.
(7)
Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar,
vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 39.
(8)
Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami,
Bucureşti, 1997, p. 19.
(9)
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, vol. I,
1991, p. 11-12.
(10)
Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice, Teorie
generală, Editura „Galeriile J.L. Calderon, Bucureşti, 1994, p. 35.
(11)
Jacques Cadart, Institutions politiques et droit constitutionnel, Tome I,
Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1975, p. 17.
(12)
Jean Gicquel , Droit constitutionnel et institutions politiques, Editions
Montchrestien, Paris, 1989, p. 3, 17.
(13)
Marcel Prélot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit
constitutionnel, 10e édition, Dalloz, Paris, 1987, p. 28-37.
(14)
Marcel Prélot, Jean Boulouis, op. cit., p. 33.
(15)
Henri Brun şi Guy Tremblay, Droit constitutionnel, Les Editions Yvon
Blais, Inc, Ottawa, Canada, 1982, p. 12-14.
(16)
E.C.S. Wade,G. Godfrey Phillips, Constitutional Law, Longmans,
Green and Co, London, New York, Toronto, 1957, p. 2-4.
(17)
Harry Street, Rodney Brazier, Constitutional and Administrative Law
de Smith, Pelican Books Ltd, Harmond Sworth, Middlesex, England, 1986, p.
15.
(18)
Martin Shapiro, Rocco J. Tresolini, American Constitutional Law,
Fourth edition, Macmillian Publishing Co, Inc, U.S.A., New York, 1975, p.14.
(19)
Jay M. Shafritz, Dictionary of American Government and Politics,
Chicago, Illinois, U.S.A., 1988, p. 134.
(20)
Edward S. Corwin, The Constitution of the United States, Legislative
Reference Service, Library of Congress, Washington, 1953, p. ix.
(21)
Antonie Iorgovan, op. cit., p. 32.
(22)
Ion Deleanu, op. cit., p. 10-11; 1. „O definiţie materială a dreptului
constituţional nu este însă preferabilă din alte motive: a) ea ar fi o definiţie
unilaterală, sprijinindu-se exclusiv pe conţinutul reglementării, abstracţie făcând
de forma reglementării, care îi imprimă acesteia supremaţia; b) criteriul material
de definire a normei poate fi – el singur – deformator, căci, bunăoară, operând
exclusiv cu acest criteriu, unele acte normative ale puterii executive ar putea fi
considerate, eronat, ca fiind legi, numai pentru simplul – dar neîndestulătorul –
motiv că materia reglementată este de domeniul legii”. 2. „Nici criteriul formal
pentru definirea dreptului constituţional nu pare satisfăcător: a) suntem iarăşi în
prezenţa unei definiţii unilaterale, abstracţie făcând de conţinutul reglementării; b)
criteriul formal de definire poate fi – şi el – deformator, o normă urmând a fi
considerată constituţională numai pentru că ea a fost adoptată potrivit unei
proceduri specifice, distincte, chiar dacă prin obiectul ei nu are, evident, o
asemenea valoare; c) criteriul formal de definire – ca şi cele dintâi – implică
ruptura artificială dintre conţinutul şi forma reglementării; d) criteriul formal
devine ineficient dacă nu se face distincţie – cum se întâmplă de altfel în doctrina
şi practica „parlamentară” a unor ţări, - între „puterea constituţională” şi „puterea
constituită”, între procedura de adaptare a legilor constituţionale şi procedura de
adoptare a legilor ordinare”. 3. „ Definiţia pedagogică a dreptului constituţional
este laxă, metaforică, dar cu totul ineficientă, atunci când ne propunem să
marcăm nota distinctivă a „ ramurii de drept în discuţie”.