Sunteți pe pagina 1din 9

În istoria lumii, începând cu secolul al XVIII-lea s-a impus, alături de alte mari instituţii

create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau juridice, şi


constituţia ca lege fundamentală a oricărui stat . (1)

Înainte de a trece la analizarea noţiunii de Constituţie, se impune să discutăm succint


despre accepţiunile termenului de constituţie. Cuvântul constituţie îşi trage originea de la
cuvântul latin „ constitutio” care înseamnă „aşezare”, „fixare”, „instituire”, „stabilire” (2). În
perioada imperiului roman, conform celor spuse de Gaius în Institutiones, „ Constitutio
principis este quod imperator decreto, vel edicto, vel epistola constituit” (Constituţia imperială
este ceea ce împăratul hotărăşte prin decret, prin edict sau prin epistolă). Din formularea lui
Gaius se poate trage concluzia că „constitutio” avea înţeles de „lege” edictată de împărat.
Înţelesul de lege se păstrează până în secolul al XVIII-lea.

În secolul luminilor, în viziunea Contractului social al lui J.J. Rousseau, a teoreticienilor


revoluţiei burgheze, aceasta dobândeşte înţelesul de lege fundamentală, de document în care
contractul social să fie înscris. A urmat Convenţia de la Philadelphia din 1787 care a stabilit
pentru prima dată conceptul de „constituţie” în înţelesul de lege fundamentală a unui stat. De
atunci şi până astăzi acest concept s-a cristalizat şi a fost consacrat.

Având în vedere că acest studiu se adresează în primul rând studenţilor de la facultatea de


drept, ne propunem să trecem în revistă definiţiile date „ Constituţiei” de diferite şcoli, urmând
ca din aceste definiţii să reţinem elementele comune şi în final propunem să stabilim noţiunea
de constituţie.

a. Din literatura constituţională românească pentru studiul de faţă menţionăm definiţiile


date constituţiei de următorii autori:

● Constantin Dissescu (3): defineşte Constituţia în secţiunea „ Organizarea suveranităţii”.


Acesta susţine că „suveranitatea, pentru ca să-şi atingă scopul, trebuie să se pună în mişcare şi
să încredinţeze cuiva exerciţiul său. Acest exerciţiu conform cu raţiunea trebuie reglementat,
organizat”.

Organizarea suveranităţii face obiectul dreptului constituţional. Autorul defineşte


Constituţia: „organizarea exerciţiului suveranităţii”; şi fiindcă exerciţiul suveranităţii se
numeşte Guvern, luat acest cuvânt în sensul cel mai generic, putem defini Constituţia ca fiind
organizarea formei de Guvern pe care poporul suveran şi-o dă.

● Constantin Stere (4): defineşte Constituţia: „o lege care reglementează raportul


organelor publice şi principiile de organizare şi funcţionare a lor”.

Constituţia este o lege considerată la baza întregii ordini de drept. Deoarece statul este
unicul izvor al ordinii juridice şi deoarece Statul a monopolizat puterea de constrângere socială,
necesară pentru a impune respectarea ordinii de drept, rezultă că legea care organizează statul,
care stabileşte normele de organizare şi funcţionare a puterii publice, este temelia, este
fundamentul întregii ordini de drept. În limbaj curent, Constituţia este un pact fundamental,
reminiscenţă a teoriei asupra contractului social, după care Statul a fost întemeiat prin contract
social şi conform căreia Constituţia este considerată ca acel contract social, care leagă pe
individ, iar încălcarea acestui pact reziliază contractul, dă libertate indivizilor ca, în măsura
puterilor proprii, să-şi apere drepturile şi interesele lor proprii, drepturile lor inviolabile,
imprescriptibile şi anterioare statului.

● G. Alexianu (5): defineşte Constituţia ca fiind „totalul regulilor reputate ca esenţiale


pentru organizarea şi funcţionarea statului”. Autorul introduce conceptul de regim
constituţional pe care îl defineşte în sens material şi în sens formal astfel:

- în sens material: reprezintă întreaga organizare a unui Stat, considerat ca atare. Orice
Stat, numai prin faptul existenţei sale, are o organizare, o Constituţie, principiul organizării
puterilor, relaţiile între ele, raporturile dintre Stat şi individ, limitele activităţii Statului în raport
cu drepturile individului, iată materiile regimului constituţional.

- în sens formal: reprezintă exteriorizarea ansamblului de reguli care se desprind din


întreaga organizare a Statului şi care sunt considerate ca indispensabile pentru existenţa
acestuia.

Regimul constituţional se confundă adeseori cu exteriorizarea acestor reguli în formă


scrisă, în ceea ce se numeşte Constituţie; se consideră că au un regim constituţional numai acele
state care au o Constituţie scrisă. Această concepţie nu este însă exactă; deoarece toate Statele
au o Constituţie, adică anumite forme de organizare, exteriorizarea în formule juridice a
regulilor care prezidează la organizarea şi conducerea Statelor, alcătuiesc regulile de drept
scrise. Exemplul oferit de practica constituţională engleză, unde se dezvoltă de timpuriu ideea
domniei legalităţii, însemna că toate organele Statului respectă regula de drept prestabilită şi o
consideră atâta vreme cât nu este abrogată, ca sacră.

Constituţia apare pretutindeni ca singurul şi cel mai bun mijloc pentru dezvoltarea şi
garantarea democraţiei, iar democraţia, cu toate criticile care i se aduc, rămâne totuşi forma cea
mai compatibilă cu felul actual de viaţă.

● Paul Negulescu (6): defineşte Constituţia ca fiind „o lege fundamentală care cuprinde
normele după care se organizează exerciţiul suveranităţii, după care se organizează puterile
Statului, între care se împart atribuţiile suveranităţii, arătându-se modul cum funcţionează
aceste puteri sau organele Statului”.

În afară de aceasta se mai cuprind şi se garantează în Constituţie şi drepturile politice aşa


numite drepturile omului şi cetăţeanului, proclamate de Revoluţia franceză de la 1789.

● N. Prisca (7): defineşte Constituţia ca fiind „legea fundamentală a Statului nostru,


formată dintr-un ansamblu sistematizat de norme juridice, investite cu forţă juridică superioară,
care consacră principiile organizării puterii de stat, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor, sistemul organelor statului şi principiile de organizare şi funcţionare ale acestora”.

● Ioan Muraru (8): defineşte constituţia ca fiind: „legea fundamentală a unui stat,
constituită din norme juridice, investite cu forţă juridică supremă şi care, reglementează acele
relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea
puterii politice a poporului”.

● Ion Deleanu (9): defineşte Constituţia în sens material, în sens formal şi cumulând cele
două criterii astfel:

- în sens material: „Constituţia cuprinde ansamblul regulilor de drept, indiferent de natura


şi forma lor, având ca obiect constituirea, competenţa, funcţionarea şi raporturile principalelor
organe de stat, între ele sau între ele şi cetăţeni”.

- în sens formal sau organic: „ Constituţia este ansamblul regulilor de drept, indiferent de
obiectul lor, elaborate în scris şi sistematic, deci într-o formă distinctă, de către un organ de Stat,
anume constituit în acest scop (adunarea constituantă) şi urmând o procedură specifică
(adoptarea textului în adunarea constituantă cu o majoritate calificată, de două treimi din
numărul total al membrilor adunării, sau prin referendum)”.

Aceste elemente de ordin formal conferă Constituţiei o mare rigiditate, care poate fi
tradusă prin stabilitate. Cumulând cele două criterii, material şi formal, Constituţia poate
fi definită ca fiind „actul juridic normativ suprem, cuprinzând normele care au ca obiect
de reglementare instituţionalizarea şi exercitarea puterii, norme adoptate în cadrul unei
proceduri specifice”.

b. Din şcoala franceză de drept constituţional, menţionăm pentru studiul de faţă


definiţiile date dreptului constituţional de următorii autori:

● Jacques Cadart (10): defineşte Constituţia în sens material şi în sens formal astfel:

- în sens material: Constituţia este „ansamblul regulilor de drept, oricare ar fi natura sau
forma lor, referitoare la principalele organe ale Statului, la construcţia, competenţele, funcţionarea
şi raporturile dintre ele”. La aceste reguli se adaugă, de asemenea, un număr de uzanţe nejuridice,
dar importante pentru funcţionarea sistemului politic.

Prin urmare, modul în care aceste organe sunt construite şi mecanismele raporturilor care se
stabilesc între ele sau cu cetăţenii fac parte din Constituţia astfel definită.

Constituţia în sens material conţine, prin urmare, regulile de drept extrem de variate din
punct de vedere formal, dar care toate au ca obiect funcţionarea organelor superioare ale
Statului. Totuşi, în anumite State, şi în special în aproximativ toate Statele democratice, cele
mai importante, dar nu totalitatea acestor reguli constituţionale în sens material sunt conţinute
într-un document scris care se numeşte Constituţia în sens formal, superioară oricăror alte
reguli de drept.

- în sens formal: Constituţia este un „document scris, elaborat cel mai adesea şi în orice
caz întotdeauna revizuibil după o procedură specială şi conţinând prin urmare regulile de drept
având o valoare juridică superioară oricăror altor reguli de drept”.
Constituţia în sensul formal este deci definită prin forma sa, în primul rând forma sa
scrisă, dar acest element nu este suficient: ea este de asemenea şi mai ales definită ca fiind un
ansamblu de reguli elaborate conform unei proceduri speciale mai întotdeauna, şi a cărei
revizuire nu poate fi făcută în orice caz decât după o procedură specială. Aceste tehnici
complexe de elaborare şi de revizuire dau Constituţiei durabilitate şi împiedică astfel ca ea să
fie modificată fără respectarea unei proceduri greoaie şi dificile, pentru că ea este superioară
tuturor celorlalte reguli de drept.

● Jean Gicquel (11): defineşte Constituţia în sens material şi în sens formal astfel:

- în sens material: (luând în considerare conţinutul Constituţiei). Orice Stat, datorită


faptului că există, are în mod obligatoriu o Constituţie. Constituţia este „ansamblul de reguli
cele mai importante ale Statului, reglementând forma Statului, organizarea şi raporturile
organelor publice, denumite puteri constituite (parlament, executiv, justiţie) şi stabilind pe de
altă parte relaţiile cu cetăţenii”.

- în sens formal: Constituţia este „un ansamblu de reguli juridice elaborate şi revizuite
după o procedură specială şi superioară celei utilizate pentru legea ordinară”. Norma
constituţională este în acelaşi timp privilegiată şi protejată: privilegiată, în sensul că ea este în
afara atingerii altor norme care, prin definiţie, îi sunt inferioare acesteia.

La coincidenţa celor două criterii, Constituţia cuprinde regulile cele mai importante ale
Statului (criteriul material), beneficiind de un regim juridic superior (criteriul formal).

● Pierre Pactet (12): defineşte Constituţia în sens material şi în sens formal astfel:

Dacă este definită material, adică în funcţie de conţinutul ei, prin Constituţie înţelegem
totalitatea regulilor referitoare la transmiterea şi exercitarea puterii, indiferent dacă ele figurează
sau nu într-un text scris şi dacă da, indiferent de categoria juridică căreia îi aparţine acest text.

Dacă este definită formal sau mai bine spus organic, prin Constituţie se înţeleg regulile
care fie au primit formă distinctă (este ipotetic cazul constituţiei scrise), fie că ele au fost
publicate sau nu pot fi revizuite decât printr-un organ specific (de exemplu, care au fost
publicate de o adunare constituantă), fie că ele au fost publicate sau nu pot fi revizuite decât
conform unei proceduri specifice (de exemplu, care nu pot fi revizuite decât cu majoritatea de
2/3 din membrii uneia sau a celor două adunări parlamentare sau după un referendum de
ratificare).

c. Dintre definiţiile date constituţiei de autori canadieni menţionăm:

● Henri Brun, Guy Tremblay (13):Constituţia Canadei este definită de Legea


constituţională din anul 1982, ca fiind „legea supremă a Canadei” şi aceasta cuprinde: „Legea
privind Canada (prin care Regatul Unit a operat repatrierea în anul 1982), legile constituţionale
de la 1867 la 1982 (care sunt în număr de 14), precum şi alte 11 texte legislative (special
enumerate în Anexa la Legea Constituţională din 1982), dintre care Statul de la Westminster
din 1931. Multe din aceste componente ale Constituţiei nu se referă decât la o provincie sau la
o parte a Canadei.

Totuşi, dispoziţiile conţinute în diversele texte în discuţie nu au toate o autoritate


supralegislativă. Aceasta provine din faptul că Legea Constituţională din 1982 la art. 44 şi art.
45 permite Parlamentului federal sau legislaturii unei provincii să modifice printr-o simplă lege
ordinară dispoziţiile Constituţiei, referitoare la anumite materii. Aceste dispoziţii ale
„Constituţiei Canadei” nu au, deci, decât autoritatea legii formale.

d. Dintre definiţiile date constituţiei de autori din Marea Britanie menţionăm:

● Smith, Harry Street, Rodney Brazier (14): consacră un capitol constituţiilor. Se susţine
că în marea majoritate a Statelor moderne sau a societăţilor politice există un document
identificabil sau un grup de documente, denumite constituţie, care cuprind o selectare a celor
mai importante reguli privind guvernarea unei ţări. Chiar dacă constituţiile scrise diferă mult în
scopuri, formă şi conţinut, ele au în comun două caracteristici. Ele vor fi legea fundamentală a
ţării şi vor fi o categorie de lege supremă.

Ele vor fi legea fundamentală, în măsura în care desemnează organele principale de


guvernământ şi le investesc pe acestea cu autoritate; în acest fel, ele vor constitui şi defini
Adunările Legislative şi vor stabili care este scopul puterii legislative şi procedura pentru
exercitarea acestei puteri. Cu alte cuvinte, ele vor fi legea în spatele legii, adică sursa juridică de
legitimitate a autorităţii.

Constituţiile vor fi o formă de lege supremă, ale căror reguli vor fi ierarhic superioare faţă
de alte legi şi nu vor fi modificate decât cu o procedură prescrisă special pentru amendare.
Procedurile pentru amendarea constituţională diferă mult de la o constituţie la alta, dar ele cer
în mod uzual măsurii de amendare să fie adoptată cu o majoritate calificată a Adunării
Legislative sau să fie supusă votului poporului printr-un referendum, sau ambele.

Constituţiile sunt la origine preocupate de autoritatea şi puterea politică în ceea ce priveşte


locul, atribuirea, distribuirea, exercitarea şi limitarea autorităţii şi puterii organelor Statului.

● Peter Wales (15): defineşte Constituţia ca „ modalitatea în care funcţionarea


suveranităţii este controlată, este cunoscută”. Nici o ţară dezvoltată nu permite Guvernului să-şi
exercite mandatul în mod arbitrar, astfel că a fost stabilit un set fundamental de reguli şi
proceduri, pentru controlul exercitării puterii politice.

Constituţia nu poate fi definită ca un cadru fundamental care sistematizează viaţa politică


a unei ţări.

Constituţiile pot fi clasificate în două categorii: scrise şi nescrise. Constituţia scrisă (sau
documentară) reprezintă un sistem în care toate regulile de bază pentru controlul vieţii politice a
unei ţări sunt cuprinse într-un singur document fundamental. O constituţie nescrisă este o
reglementare în care spiritul şi forma fundamentală a cadrului politic al unei ţări nu sunt
consemnate într-un singur document, existând o varietate de surse în care se găsesc scrise.
Motivul principal pentru care Marea Britanie este unică în acest domeniu, este faptul că,
spre deosebire de alte ţări, britanicii nu au avut o tranziţie violentă, în istoria lor recentă de la un
sistem social la altul. Alte ţări au simţit nevoia, după perioade de mari tulburări sau revoluţii, să
expună clar noile reglementări politice într-un singur document.

Reglementările constituţionale britanice nu sunt cuprinse într-un singur document


cuprinzător, dar baza o formează trei izvoare principale. Aceste trei izvoare principale sunt:

1.Statutele (dreptul scris) – acestea sunt legi care au fost adoptate de Parlament. Statutele
importante în dezvoltarea politică a Marii Britanii includ:

- The Petition of Right (Petiţia Dreptului), 1628, care a fost prima încercare făcută de către
Parlament pentru a exercita un control colectiv asupra cheltuielilor coroanei şi de asemenea
asupra forţelor armate;

- The Bill of Right (Declaraţia Drepturilor), 1869, care stabileşte controlul parlamentar
asupra finanţelor publice şi stabileşte de asemenea un sistem al monarhiei limitate;

- The Act of Settlement (Legea de Reglementare), 1701, care include o secţiune în care se
stabileşte libertatea judecătorilor faţă de interferenţa politică;

Legile mai recente includ, de exemplu:

The Parliament Acts (Legile privind Parlamentul) din anii 1911 şi 1949, care limitează
puterea Camerei lorzilor de adoptare a legii;

- The Representation of the People Act(legea reprezentării poporului), din anul 1949, care
codifică legea privind reglementarea sistemului electoral.

2. Conventions (Convenţiile) – Acestea sunt cutume bine stabilite care reglementează


diferite proceduri politice. Convenţiile nu sunt o parte a legilor ordinare în sensul punerii lor în
aplicare de către Curţile de Justiţie. De obicei, ele sunt susţinute cu atâta fermitate şi
controlează materii atât de importante, încât este foarte puţin probabil ca funcţionarea lor să fie
pusă sub semnul întrebării. Funcţiile principale ale Primului Ministru sunt, de exemplu,
aproape în exclusivitate bazate pe convenţie. Acestea sunt exemple de convenţii importante
care controlează puterile sale:

- Liderul partidului majoritar, din camera Comunelor, după fiecare alegere generală,
devine Prim-Ministru;

- Primul-Ministru îşi alege miniştrii;

- Primul-Ministru poate demite miniştrii;

- Primul-Ministru, în interiorul unei perioade de maximum 5 ani, decide asupra datei


exacte a viitoarelor alegeri generale.
3.Deciziile judecătorilor – acestea sunt deciziile referitoare la materiile constituţionale
care au ajuns la judecătorii de la Curţile Superioare de Justiţie. Decizia judecătorească îşi aduce
contribuţia la Constituţie pe două căi:

- Prin recunoaşterea şi definirea dreptului comun de natură constituţională, stabilit pe


termen lung – dreptul comun – este acea parte a Dreptului Englez care derivă din vechile
cutume. Cea mai mare parte a protecţiei acordată cetăţenilor de către Curţile de justiţie,
împotriva acţiunii arbitrare întreprinse de către administraţie, îşi are originea în dreptul comun,
care a fost stabilit clar de către judecători.

- Prin interpretarea înţelesului exact al dreptului statutar (dreptul scris). Una dintre
îndatoririle Curţilor de Justiţie este să interpreteze implicaţiile legilor adoptate de parlament.

Principalele caracteristici ale Constituţiei Britanice sunt următoarele:

a) Regatul Unit este un Stat unitar;

b) Constituţia este flexibilă – Nici o procedură specială nu este cerută pentru modificarea
dispoziţiilor fundamentale;

c) Supremaţia Parlamentului – În Constituţia Britanică, Parlamentul este autoritatea


supremă centrală;

d) adunare Legislativă bicamerală – În Marea Britanie dreptul


statutar este adoptat de două autorităţi legislative distincte: Camera Comunelor şi Camera
Lorzilor;

e) Un Executiv Parlamentar – Un sistem în care Primul-Ministru şi cabinetul său


dobândesc puterea ca rezultat direct al alegerilor pentru Camera Comunelor;

f) Absenţa Sistemului de revizuire judecătorească – Curţile judecătoreşti nu pot


cerceta deciziile Parlamentului pe motiv că anumite materii sunt neconstituţionale.

e. Dintre autorii de drept constituţional din S.U.A. menţionăm:

● Martin Shapiro, Rocco J. Tresolini (16), menţionează: „Conceptul unei Constituţii


scrise este unica contribuţie pe care Statele Unite au dus-o la arta guvernării”. Constituţia
americană, care este compusă dintr-o parte introductivă cunoscută ca preambul, şapte articole şi
douăzeci şi şase de amendamente, are trei obiective majore:

- stabileşte cadrul sau structura guvernării;

- deleagă sau stabileşte puterile guvernării;

- restrânge exercitarea acestor puteri de către oficialii guvernării, pentru ca anumite


drepturi individuale să fie conservate.
Principiile fundamentale care au stat la baza Constituţiei americane:

1. Suveranitatea populară şi guvernarea limitată. Sistemul constituţional american


rămâne la ferma convingere că afacerile guvernamentale trebuie să fie conduse conform
consimţământului poporului. Guvernarea limitată este considerată în sensul că oficialii
guvernării posedă numai acele puteri care le-au fost conferite acestora de către electorat.

2.Separaţia puterilor, controlul şi echilibrul acestora

Constituţia înfiinţează trei instituţii distincte şi trei organe egale teoretic ale guvernării
centrale: legislativul, executivul şi puterea judecătorească.

Aceste trei organe sunt legate împreună printr-o relaţie dinamică de cooperare şi conflict,
printr-un sistem de control şi echilibru astfel încât în moduri diferite, se prevede pentru fiecare
din cele trei ramuri de guvernământ un anumit control asupra oricăreia din celelalte două.

3. Federalismul

Aşa cum se menţionează în preambul, „poporul a stabilit Constituţia”. Formarea uniunii


americane a devenit posibilă prin Statele înseşi, acţionând ca unităţi suverane, mai curând decât
prin acţiunea întregului popor al Statelor Unite. Sistemul constituţional american s-a bazat pe o
divizare a puterii între Guvernul Federal şi State.

Aceasta a fost realizată prin enumerarea puterilor guvernului naţional în autoritatea


Constituţiei şi lăsând nespecificate puterile Statelor. Acest principiu a fost teoretic asigurat prin
amendamentul X, ratificat în 1791, care prevede: „Puterile care nu sunt delegate Statelor Unite
de către Constituţie, nici interzise prin aceasta Statelor, sunt rezervate Statelor respective, sau
poporului”.

4. The Rule of law. Formularea clasică a „rule of law” a fost expusă de către A.V. Dicey;
„the rule of law” are două semnificaţii pertinente în această discuţie:

- Nimeni nu poate fi pedepsit sau nu poate fi legal făcut să sufere corporal sau în ceea ce
priveşte bunurile sale mobile, exceptând cazul încălcării individuale a legii stabilite în cadrul
juridic ordinar în faţa Curţilor ordinare ale ţării… .

- Nimeni nu este mai presus de lege … Oricine … este subiect al legii ordinare a ţării.

Expresia clară „the rule of law” în istoria Statelor Unite este fondată în art. XXX al
constituţiei Statului Massachusetts din 1780, care stabilea doctrina separaţiei puterilor „ca să
poată fi o guvernare a legilor şi nu a unui om”.

Chiar dacă nu este specificată în mod expres în Constituţia federală, o asemenea idee este
specificată implicit în acest document. Bineînţeles, frazele „ guvernarea legilor” şi „guvernarea
unui om” au semnificaţie într-un sens relativ, pentru că oamenii în esenţă pot face şi administra
legile. Prelegerea având scop didactic şi de cercetare, am procedat la o trecere în revistă a
şcolilor de drept constituţional pe care le-am considerat semnificative, pentru a pune în
evidenţă dezvoltarea istorică a noţiunii de constituţie şi particularităţile doctrinare ale fiecărei
şcoli.

Au fost analizate definiţiile formulate de diferiţi autori, din ţări care au o constituţie
scrisă sub forma unui document unic, din ţări care nu au o constituţie scrisă (de exemplu
Anglia) şi din ţări care au o constituţie scrisă, dar sub forma unui ansamblu de documente
constituţionale (Canada).

Se constată că în general unii autori francezi şi unii autori români, definesc Constituţia în
sens material şi în sens formal. Considerăm că aceste două moduri de definire a Constituţiei au
la bază două metode ştiinţifice de studiu, dar aceste două definiţii sunt complementare,
referindu-se la un document unic: Constituţia.

Având în vedere că cele două definiţii au la bază un singur obiect de studiu, Constituţia,
optăm pentru o definiţie care să îmbine cele două aspecte: material şi formal.

Examinând definiţiile prezentate, vom constata că majoritatea au ca element comun statul


sau puterea de stat sau definiţiile şcolii americane în ceea ce priveşte guvernarea.

În stabilirea conceptului de Constituţie, s-a impus în timp caracterul de lege al acesteia,


deoarece este alcătuită din norme juridice. Dar aceste norme juridice reglementează relaţiile
sociale fundamentale din toate domeniile vieţii economice, sociale, culturale, politice şi
juridice. De asemenea, aceste norme reglementează organizarea şi funcţionarea organelor
supreme ale Statului, limitele aduse acestor organe, relaţiile dintre acestea, precum şi relaţiile
dintre acestea şi cetăţeni. Prin aceasta se recunoaşte caracterul de super-legalitate al normelor
cuprinse în Constituţie, adică poziţia supremă a acesteia în cadrul sistemului dreptului.

În acest sens, suntem de acord cu părerea potrivit căreia Constituţia trebuie considerată a
fi legea fundamentală a unui Stat, constituită din norme juridice, investite cu forţă juridică
supremă şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului.