UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA

FACULTATEA DE DREPT
MASTER DREPTUL AFACERILOR

REFERAT
OBLIGAȚIILE CUMPĂRĂTORULUI.
ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE VÂNZARE.

Timișoara
2018
 Obligațiile cumpărătorului

Spre deosebire de vânzator, obligațiile cumpărătorului sunt mult mai puține

decât cele ale vânzătorului astfel, conform articolului 1719 Cod Civil,
cumpărătorul are două obligații principale: să preia bunul si să plătească prețul
vânzării, iar în temeiul articolului 1666 Cod Civil și, în lipsă de stipulație contrară,
să suporte cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare.
De asemenea părțile pot stipula în contract și alte obligații pentru cumpărător,
spre exemplu, obligația asigurării folosinței bunului pentru vânzător sau pentru o
terță persoană, în condițiile stabilite în contract, după cum ele sunt în drept să
modifice aceste aspecte și obligațiile reglementate prin lege1, în cazul în care
reglementările au un caracter supletiv.

1.Obligația de a prelua bunul vândut

Obligației vânzătorului de a preda bunul vândut îi corespunde în mod corelativ

obligației cumpărătorului de a-l prelua, eliberându-l astfel pe vânzător de propria
obligație, asigurându-se astfel punerea bunului în stăpânirea de drept si de fapt a
cumpărătorului.
Preluarea bunului vândut se face la data și la locul de executare a obligației de
predare, dacă nu există convenție contrară,iar cumpărătorul suportă cheltuielile de
ridicare și transport de la locul predării.În ceea ce privește cheltuielile de măsurare,
cântărire și predare a bunului, conform articolului 1666 Cod Civil, acestea sunt în
sarcina vânzătorului.
În lipsa uzanțelor sau a unei stipulații contrare, dacă bunul trebuie transportat
dintr-un loc în altul, vânzătorul trebuie să se ocupe de expediere pe cheltuiala
cumpărătorului.
Vânzătorul este liberat la momentul predării bunului transportatorului sau
expeditorului, iar conform articolului 1667 cheltuielile de transport sunt în sarcina
cumpărătorului. Se observă că în articolul 1666 și 1667 Cod Civil, legiuitorul a
reglementat distinct cheltuielile predării, atunci când bunul trebuia transportat
dintr-un loc în altul și vânzătorul se ocupă de expediere contractând transportul și
asigurarea bunurilor de cheltuielile vânzării.
Liberarea vânzătorului la momentul predării bunurilor transportatorului, în
lipsa unor stipulații contrare, nu coincide întodeauna cu preluarea bunurilor de
către cumpărător.Textul marchează momentul executării obligației vânzătorului de
predare a bunurilor și transpune prevederile articolului 31 ale Convenției de la
Viena, privind vânzarea internațională de mărfuri.

1
A se vedea M.L. Belu Magdo, Contractul de vânzare în noul cod civil , Editura Hamangiu, București, 2014, p.301.
 În cazul neexecutării de către cumpărător a obligației de preluare a bunurilor
cumpărate, vânzătorul are facultatea depunerii acestora într-un depozit la dispoziția
și pe cheltuiala cumpărătorului ori la vânzarea lor, la licitație publică sau la un preț
curent.
Vânzătorul mai are posibilitatea de a opta pentru rezoluțiunea contractului și
plata daunelor interese , în cazul în care cumpărătorul nu-și execută obligația de
preluare a bunurilor, dar a plătit prețul. Prin derogare de la rezoluțiunea judiciară,
în cazul bunurilor mobile supuse deteriorării sau deselor schimbări de valoare și
având în vedere importanța respectării termenului de preluare, Codul Civil prevede
rezoluțiunea de drept a contractului, cumpărătorul aflându-se în acest caz, de drept
în întârziere, conform prevederilor articolului 1725 din Codul Civil. Această
rezoluțiune cu efecte relativ asemănătoare pactului comisoriu de ultim grad,
operază numai în cazul contractelor în care a fost stipulat termenul de ridicare a
bunurilor mobile și numai în favoarea vânzătorului, care poate renunța la acest
beneficiu solicitând executarea.
Revenind la aspectele privitoare la efectele obligației de preluare, articolul
1666 alin.(2) prevede că preluarea trebuie făcută de cumpărător sau persoana
împuternicită de acesta la locul și la momentul la care are loc predare lucrului
vândut, cheltuielile aferente acestei operațiuni căzând în sarcina sa.Astfel, obligația
de preluare a lucrului vândut nu ia naștere în sarcina cumpărătorului decât dacă
vânzătorul își îndeplinește în prealabil întocmai obligația de predare conformă. De
aceea, de exemplu o predare incompletă, parțială sau una făcută fără ca bunul pus
la dispoziția cumpărătorului să respecte standardele de calitate convenite nu obligă
pe cumpărător la preluare, până la momentul remedierii acestor neconformități de
către vânzător.
În materia bunurilor imobile, obligația de preluare era reglată și sub regimul
Codului Civil anterior și este reglată și în prezent de părți prin contract, stabilindu-
se data la care cumpărătorul va prelua bunul, iar dacă termenul nu este respectat,
pentru a se elibera de orice obligație și orice incovenient legat de conservarea
bunului, vânzătorului îi este suficient să îl notifice pe cumpărător că bunul se află
la dispoziția sa, toate riscurile trecând asupra acestuia, chiar dacă nu preia efectiv
imobilul.
În materia bunurilor mobile, care prin natura lor sunt mult mai expuse
alterării fizice sau morale prin trecerea timpului și predispuse la a-și pierde astfel
valoarea, precum și a riscului de a fi sustrase de la vânzătorul care trebuie să le
conserve până la preluarea lor de către cumpărător, obligația de preluare a fost și
este mult mai strict reglemetată de lege.
Potrvit regulilor de drept comun, în situația nepreluării de către cumpărător a
bunului vândut care era un mobil corporal, vânzătorul poate opta între executarea
silită, care se poate realiza ori prin obligarea în mod direct a cumpărătorului la
ridicarea bunului, ori prin consemnarea lucurului în depozit, la un loc anume
destinat acestui scop sau la un terț, la dispoziția cumpărătorului pe cheltuiala și
riscul acestuia și rezoluțiunea vânzării în condițiile dreptului comun.
Punerea de drept în întârziere a cumpărătorului
Conform dispozițiilor articolului 1725 alin.(1) Cod Civil, inspirat de articolul
1740 alin.(1) Codul Civil din Quebec, în cazul vânzării bunurilor mobile,
cumpărătorul este de drept în întârziere cu privire la îndeplinirea obligațiilor sale
dacă, la scadență, nici nu a plătit prețul și nici nu a preluat bunul.
Textul de lege mai sus reprodus face referire la orice bun mobil, afară de cele
la care se referă articolul 1725 alin. (2) Cod Civil, adică al bunurilor mobile
suspuse deteriorării rapide sau deselor schimbări de valoare, în cazul cărora
cumpărătorul se află de drept în întârziere în privința preluării lor, atunci când nu
le-a preluat în termenul convenit, chiar dacă prețul a fost plătit, sau atunci când a
solicitat predarea, fără să fi plătit prețul.
Prin urmare în situația bunurilor mobile în general, la care se referă 1725
alin.(1) Cod Civil cumpărătorul este de drept în întârziere, sub dubla condiție de a
nu fi plătit prețul și de a nu fi preluat bunul vândut, în vreme ce în cazul bunurilor
mobile supuse deteriorării rapide sau deselor schimbări de valoare , la care se
referă articolul 1725 alin.(2) Cod Civil, același efect se produce pentru simpla
nepreluare a bunului vândut, indiferent dacă prețul a fost plătit de cumpărător.
Executarea directă
Potrivit prevederilor articolului 1726 alin.(1) Cod Civil, când cumpărătorul
unui bun mobil nu își îndeplinește obligația de preluare sau de plată, vânzătorul are
facultatea de a depune lucrul vândut într-un depozit, la dispoziția și pe cheltuiala
cumpărătorului, sau de a-l vinde.
În esență, este vorba despre o vânzare silită a vânzării în contul și pe seama,
adică pe cheltuiala, cumpărătorului.Ea era cunoscută și sub vechea reglementare ,
fiind prevăzută de articolul 68 Cod Comercial – în prezent abrogat.2
Deși textul de lege mai sus menționat nu prevede în mod expres, vânzătorul
nu poate proceda la executarea directă decât dacă cumpărătorul se află în întârziere
în privința fie a uneia sau alteia dintre obligațiile de a prelua bunul vândut sau de
plată a prețului, fie a ambelor, după cum prevede articolul 1516 alin. (2) pct.1 din
Codul Civil. Partea care înțelege să se prevaleze de dispozițile legale de mai sus
expuse are obligația de a înștința de îndată cealaltă parte despre acest lucru-
articolul 1516 alin.(2) .
În cazul în care vânzătorul optează pentru vânzarea bunului, aceasta se va
realiza fie prin licitație publică, fie pe prețul curent, dacă lucrul are un preț pe bursă

2
A se vedea, D. Chirică, Tratat de drept civil.Contracte speciale, Volumul 1,Editura Hamangiu, București, 2017,
p.495.
sau piață, ori stabilit de lege, el având dreptul la plata diferenței dintre prețul
convenit și cumpărătorul executat silit, precum și la daune interese dacă este cazul.

2. Obligația de plată a prețului

Potrivit prevederilor articolului 1720 alin.(1) Cod civil, în lipsa unei stipulații
contrare, cumpărătorul trebuie să plătească prețul (...) de îndată ce proprietatea este
transmisă.
Conform articolului 1362 Cod Civil anterior, regula supletivă era că plata
prețului trebuia realizată de cumpărător la momentul predării bunului vândut.
Schimbarea realizată de noul Cod Civil în privința momentului plății prețului-
momentul transmiterii proprietății, în loc de momentul predării, cum prevedea
Codul Civil anterior este surprinzătoare.Într-adevăr, momentul plății prețului în
contractul de vânzare, ce reprezintă un contract sinalagmatic supus regulii
simultaneității executării obligațiilor este în mod normal acela al predării bunului
vândut, aceasta fiind în mod normal data de la care cumpărătorul se poate bucura
efectiv de bunul respectiv și nu doar abstract.De aceea, nu întâmplător, diferitele
reglementări naționale și internaționale leagă momentul plății de acela al predării.
În situația în care prețul se achită prin cec, plata nu este valabil făcută,
liberatorie, decât la momentul la care contul vânzătorului este efectiv creditat, iar
nu la momentul la care instrumentul de plată este remis vânzătorului sau introdus
în bancă spre a fi încasat.
Când plata prețului este garantată vânzătorului prin emiterea unui bilet la ordin
de către cumpărător, dar datorită neglijenței creditorului acesta nu este introdus în
bancă spre încasare la scadență, neplata la termen, neplata la teren nu este
imputabilă debitorului, adică cumpărătorului, ci creditorului, astfel încât nu are
dreptul la actualizarea creanței cu rata inflației pe intervalul de timpde la scadență
și până la plata efectivă a prețului prevăzut în contract3.
Dacă plata prețului se realizează prin virament bancar, momentul plății este
acela al creditării contului creditorului, vânzătorului, iar nu acela al debitării
contului debitorului, cumpărătorului, în acest sens fiind aplicabile dispozițiile
articolului 1497 Cod Civil.
De asemenea este important de specificat faptul că, sub regimul Codului Civil
anterior , regula de drept comun era în sensul că ajungerea plății prețului la termen-
fie că vorbim despre termenul convenit de părți, fie termenul supletiv stabilit de
lege – nu produce efecte prin ea însăși, nefiind considerată neexecutare imputabilă,
ci numai prin punerea cumpărătorului în întârziere în condițiile prevăzute de
articolul 1079 Cod Civil anterior. În situația vânzărilor comerciale însă, conform

3
C.S.J., s.com., dec. nr. 847/2002, în Buletinul jurisprudenței- bază de date, Editura C.H. Beck.
dispozițiilor articolului 43 Cod comercial, în prezent abrogat, cumpărătorul era de
drept în întârziere la ajungerea creanței plății prețului la teremen.4
Sub regimul noului Cod Civil, așa cum rezultă din prevederile articolului
1535 alin. (1), orice obligație de plată a unei sume de bani ajunsă la scadență- deci
și cea de plată a prețului – dă dreptul creditorului ( vânzătorului, în situația
vânzării) la daune moratorii de la data scadenței până la data plății.
În mod simetric față de facultatea vânzătorului de a refuza, în anumite
condiții, predarea bunului, legea reglementează dreptul cumpărătorului de a
suspenda plata prețului, în cazul în care este tulburat sau există pericol de evicțiune
prin exercitarea unei acțiuni în revendicare din partea unui terț, până ce vânzătorul
va face să înceteze tulburarea sau va da cauțiune, afară doar dacă nu s-a stipulat
expres că plata trebuie să aibă loc chiar în caz de tulburare ( articolul1722 Cod
Civil) . Această dispoziție consacră principiul interdependenței prestațiilor celor
două părți. Pentru a evita aceste efecte, părțile vor putea să insereze în contract
clauza solve et repete, potrivit căreia cumpărătorul nu poate să se prevaleze de nici
o excepție împotriva vânzătorului ce nu-și exercită obligația sa, mai înainte de a
face plata prețului.5
Suspendarea plății prețului în temeiul dispozițiilor articolului 1722 alin.(1)
Cod Civil, fiind o expresie a excepției de neexecutare , se concretizează în refuzul
unilateral al cumpărătorului de a achita prețul la scadență, nefiind necesar să obțină
pentru aceasta în prealabil acordul instanței de judecată și nici să pună în prealabil
în întârziere pe vânzător pentru a face să înceteze tulburarea sau să dea o cauțiune
suficientă vânzătorului.6
Astfel, cum rezultă chiar din cuprinsul articolului 1722, suspendarea plății
prețului nu este imperativă, astfel încât părțile o pot înlătura prin voința lor,
convenind, fie expres – de exemplu, se stipulează în contract că se cumpără pe
riscul și pericolul cumpărătorului),fie tacit, dar neechivoc, ca prețul să fie plătit
chiar dacă survine un risc de evicțiune.7
După cum reiese din expunerea prezentată, plata prețului trebuie făcută de
către cumpărător8, în principiu, vânzătorului9.Dacă părțile au convenit ca plata să
se facă unui terț, atunci cumpărătorul va plăti prețul în mod valabil persoanei

4
I.C.C.J., s.com., de. Nr.196/2004, în buletinul de jurisprudență- bază de date, Editura C.H Beck.
5
A se vedea,Lucian Bercea, Curs de drept comercial II, Timișoara, 2016.
6
În sensul că suspendarea plății prețului nu este condiționată de punerea în întârziere a vânzătorului.
7
A se vedea, D. Chirică, Tratat de drept civil.Contracte speciale, Volumul 1,Editura Hamangiu, București, 2017,
p.472.
8
Nefiind o obligație intuitu personae, plata prețului poate fi efectuată de orice persoană. Vânzătorul nu poate refuza
să primească plata prețului pe motiv că aceasta este efectuată de o altă persoană decât cumpărătorul, doar dacă
părțile nu au convenit în mod expres, în contractul de vânzare, că plata va fi făcută personal de către cumpărător.
9
Conform articolului 1488 alin.(1) din Codul Civil, debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către
creditor a sumei nominale datorate.
indicate de vânzător. Dacă cumpărătorul face plata unui terț nedesemnat, atunci el
nu este eliberat de plata prețului către vânzător.
În practica judiciară, s-a arătat că, atunci când vânzătorul refuză să primească
plata, cumpărătorul poate să-i facă oferta reală, iar apoi să consemneze suma pe
numele vănzătorului și astfel să se elibereze de obligația de plată a prețului.
În absența unei clauze contrare, cheltuielile aferente operațiunilor de plată a
prețului sunt și ele în sarcina cumpărătorului10.
În privința locului și datei plății , după cum prevede și articolul 1720 Cod
Civil, în lipsa unei stipulații contrare, cumpărătorul trebuie să plătească prețul la
locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului și de îndată ce
proprietatea este transmisă. Regula este deci aceea a plății prețului la locul și în
momentul în care vânzătorul transmite proprietatea bunului vândut, ca o consecință
a principiului simultaneității executării obligațiilor sinalagmatice.
Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei
stipulații contrare, plata prețului se face la locul care rezultă din uzanțe sau, în lipsa
acestora, la locul destinației.11
Dacă părțile au încheiat o vânzare pe credit, la scadență, cumpărătorul,
potrivit principiului indivizibilității plății prevăzut, trebuie să plătească datoria în
întregime. Cumpărătorul poate plăti și înainte de împlinirea termenului convenit,
cu anticipație, însă cu obligația de a achita și dobânda datorată până la termenul
prevăzut în contract.
Este posibil și ca părțile să stipuleze la încheierea contractului ca prețul să fie
plătit la diferite termene succesive, în mod fracționat- vânzarea cu plata prețului în
rate).
Într-o speță s-a decis că plata prețului stabilit într-un contract de vânzare
constituie o prestație unică, și nu succesivă, iar plata în rate a prețului reprezintă
numai o modalitate de executare, care nu este de natură să schimbe caracterul unic
al prestației.12
Potrivit articolului 1722 Cod Civil, cumpărătorul care află de existența unei
cauze de evicțiune este îndreptățit să suspende plata prețului până la încetarea
tulburării sau până când vânzătorul oferă o garanție corespunzătoare.
Rezultă deci, că un cumpărător poate suspenda plata prețului atunci când
există temere de evicțiune ; această temere trebuie să fie însă întemeiată, conform
principiului justus metus evictioni. Suspendarea plății prețului se poate face,în
acest caz fără o încuvințare prealabilă din partea instanței judecătorești, după cum
am specificat și în paragrafele anterioare.

10
Conform prevederilor articolului 1666 alin.(3) din Codul Civil.
11
Potrivit articolului 1720 alin.(2) din Codul Civil.
12
Trib. Suprem, s.civ., dec.nr.1927/1975, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă( 1975-1980 ).
 Cu toate acestea cumpărătorul nu poate suspenda plata prețului dacă a
cunoscut pericolul evicțiunii în momentul încheierii contractului sau dacă în
contract s-a prevăzut că plata se face chiar în caz de tulburare, adică dacă acesta și-
a asumat riscul evicțiunii.
Cumpărătorul este obligat să plătească, până la plata integrală și efectivă a
prețului, și dobândă în trei cazuri:
a) Când acest lucru s-a stipulat în contractul de vânzare în mod expres;
b) Dacă lucrul vândut este producător de fructe ( civile sau naturale ),
cumpărătorul trebuie să plătească dobândă din ziua dobândirii proprietății13.
Legea nu cere ca fructele sau veniturile să fi fost efectiv percepute, fiind
suficient doar ca proprietatea să fie transmisă cumpărătorului, moment în care
dobânda începe să curgă.Dacă bunul vândut nu produce fructe, însă îi procură
cumpărătorului alte foloase, atunci dobânda este datorată de acesta de la data
predării bunului;
c) Dacă cumpărătorul a fost pus în întârziere pentru a plăti prețul și nu s-a
conformat14.
Dobânda datorată este cea convențională, iar dacă părțile nu au prevăzut expres
cuantumul acesteia, atunci instanțele judecătorești vor acorda dobânda legală15.
Reglementarea în acest domeniu este dată în prezent de O.G. nr 13/2011 privind
dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și
pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.
În principiu părțile sunt libere să stabilească în contractul de vânzare rata
dobânzii pentru întârzierea la plata prețului de către cumpărător. Totuși, în
raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop
lucrativ, dobânda convenționalp nu va putea depăși dobânda legală cu mai mult de
50 % pe an, orice clauză contrară fiind nulă de drept.
Rata dobândzii legale remuneratorii se stabilește la nivelul ratei dobânzii de
referință a Băncii Naționale a României, care este rata dobânzii de politică
monetariă stabilită prin hotărâre a Consiliului de administrație al Băncii Naționale
a României.
Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivleul ratei dobânzii de
referință, plus 4 puncte procentuale. Potrivit articolului 20 din legea nr.72/2013, în
raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda
legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte
procentuale.
13
Conform articolului 1721 Cod Civil.
14
Potrivit articolului 1522 Codul Civil, debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care
creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemere în judecată. Dacă prin lege sau prin contract
nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care
asigură dovada comunicării.
15
T.Prescure, Curs de contracte civile, Editura Universul Juridic, București,2013, pag. 82.
 În rapoturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop
lucrativ, rata dobânzii legale, atât remuneratorie, cât și penalizatoare, este
diminuată cu 20 %.
În raporturile cu elemente de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă
și când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an. Ea se
datorează atunci când, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale,
obligația este purtătoare de dobânzi, fără să se arate cuantumul acesteia.

Încetarea contractului de vânzare. Consecințele neexecutării

obligațiilor contractuale . Probleme specifice.

Respectarea cuvântului dat echivalează cu îndeplinirea obligațiilor asumate,

cel mai adesea prin incheierea de contracte, care, dacă au la baza manifestarea de
voință a parților, capătă putere de lege pentru acestea (pacta sunt servanda).
Tocmai de aceea, este necesară o reglementare riguroasă si atentă a cauzelor de
încetare a contractului, pentru a nu da dreptul la abuzuri si a nu periclita siguranța
si stabilitatea circuitului civil si a mediului de afaceri.
Contractul inceteaza, in conditiile legii, prin executare, acordul de vointa al
partilor, denuntare unilaterala, expirarea termenului, indeplinirea sau, dupa caz,
neindeplinirea conditiei, imposibilitate fortuita de executare, precum si din orice
alte cauze prevazute de lege, conform articolului 1321 Cod Civil.
De asemenea , la incetarea contractului partile sunt liberate de obligatiile asumate.
Ele pot fi insa tinute la repararea prejudiciilor cauzate si, dupa caz, la restituirea, in
natura sau prin echivalent, a prestatiilor primite in urma incheierii contractului.
Cauzele de incetare a contractului care prezintă cel mai mare interes in practică
sunt denunțarea unilaterală si neexecutarea culpabilă a obligațiilor, privite din
perspectiva Codului civil intrat in vigoare la data de 1 octombrie 2011.
În caz de neplată a prețului în condițiile stipulate16, vânzătorul are la dispoziție
mai multe mijloace juridice:
a) Executarea silită a obligației de plată;
b) Excepția de neexecutare;

16
Articolul 1516 Cod Civil prevede, la modul general, că atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută
obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se
cuviin :
1.să ceară sau, după caz, să tracă la executarea silită a obligației;
2.să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei
obligații corelative;
3.să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.
 c) Acțiunea în rezoluțiunea contractului de vânzare17.

a) Executarea silită a obligației de plată este posibilă în toate cazurile în care

cumpărătorul este solvabil deoarece are ca obiect o sumă de bani. Ea se poate
realiza prin executarea silită mobiliară sau imobiliară, prin poprire etc. Acțiunea
vânzătorului pentru plata prețului de către cumpărător este o acțiune personală,
prescriptibilă în termenul general de prescripție.
Noul Cod Civil reglementează, cu caracter de noutate, în articolul 1726,
executarea silită directă în cazul vânzării unor bunuri mobile. Astfel, pentru
protecția sa, vânzătorul poate, în lipsa executării de cumpărător a obligațiilor sale,
să depună bunul mobil în depozit, la dispoziția și pe cheltuiala acestuia, sau să îl
valorifice. Valorificarea apare ca o formă de executare coactivă, procedură care
până acum nu era recunoscută decât în materia vânzării comerciale.
Vânzarea se va face într-un mod controlabil,la licitație publică sau pe prețul
curent dacă lucrul are un preț legal, la bursă sau în târg, de către o persoană
autorizată de lege pentru asemenea act, iar cumpărătorul va fii înștiințat.
Vânzătorul are dreptul de a primi diferența dintre prețul pe care ar fi trebuit să-l
obțină și cel realizat prin a doua vânzare, precum și daune-interese.
b) Dacă vânzătorul nu solicită plata prețului de către cumpărător, el poate invoca
excepția de neexecutare, putând refuza să predea bunul vândut până la îndeplinirea
de către cumpărător a obligației de plată a prețului.
Astfel, potrivit articolului 1693 Cod Civil, „în lipsa unui termen,
cumpărătorul poate cere predarea bunului de îndată ce prețul este plătit”. Per a
contrario,vânzătorul are un drept de retenție asupra lucrului vândut până la plata
prețului, dacă nu a acordat cumpărătorului un termen pentru plată. Dreptul de
retenție are ca principal efect facultatea conferită vânzătorului, aflat în posesia
lucrului, de a refuza predarea acestuia până la plata integrală a sumei datorate de
cumpărător, fiind astfel un mijloc pasiv prin care vânzătorul își asigură plata
prețului vânzării.
Dacă vânzătorul a acordat un termen de plată cumpărătorului, el nu mai poate
invoca această excepție și nu mai poate refuza predarea lucrului decât dacă
cumpărătorul a devenit insolvabil ori garanțiile acordate vânzătorului s-au
diminuat, însă numai dacă cumpărătorul nu acordă garanții îndestulătoare că va
plăti prețul la temenul stabilit, conform prevederilor Codului Civil – art. 1695.
Dacă însă, la data încheierii contractului, vânzătorul cunoștea insolvabilitatea
cumpărătorului, atunci acesta din urmă păstrază beneficiul termenului, dacă starea
sa de insolvabilitate nu s-a agravat în mod substanțial.
17
Potrivit articolului 1724 Cod Civil, când cumpărătorul nu a plătit, vânzătorul este îndreptățit să obțină fie
executarea silită a obligației de plată, fie rezoluțiunea vânzării, precum și, în ambele situații, daune-interese, dacă
este cazul .
 d) Cea mai importantă posibilitate legală a vânzătorului este acțiunea în
rezoluțiunea contractului, prevăzută de articolul 1724 din Codul Civil18 .
Rezoluțiunea sau rezilierea poate fi judiciară, unilaterală sau de plin drept.
Legea delimitează cele trei tipuri de rezoluțiune în mod expres, enumerându-le sub
titulatura „modul de operare” al rezoluțiunii (art. 1550 NCC) și consacrând câte un
articol separat pentru fiecare dintre acestea. Despre rezoluțiunea sau rezilierea
judiciară nu ar fi multe de spus, întrucât aceasta reprezintă regula, astfel că orice
aspecte controversate referitoare la executarea contractului vor fi soluționate de
către instanțele de judecată. În schimb, trebuie lămurite pe deplin rezoluțiunea
unilaterală și rezoluțiunea de drept.
Rezoluțiunea unilaterală este o modalitate inedită (în legislația noastră) de
desființare a unui contract, fiind reglementată de dispozițiile art. 1552 NCC.
Rezoluțiunea unilaterală este acea rezoluțiune care se poate face la cererea părții
îndreptățite, adică a părții care și-a executat obligația sau se declară pregătită să o
execute, printr-o notificare adresată debitorului care, prin ipoteză, nu și-a executat
obligația. Această notificare este irevocabilă de la data comunicării ei către debitor,
prin urmare, creditorul nu mai poate reveni asupra sa. Dacă rezoluțiunea unilaterală
este declarată de către creditor prin intermediul unei notificări de punere în
întârziere a debitorului (prin care a acordat un termen de grație debitorului, în
interiorul căruia debitorul să își execute obligația), nu mai este necesară o nouă
notificare, astfel că, de la data expirării termenului acordat debitorului, declarația
de rezoluțiune produce efecte și devine irevocabilă.
Fiind însă considerată o excepție de la regula rezoluțiunii pe cale judiciară a
contractului, rezoluțiunea unilaterală poate opera doar în condițiile strict și
limitativ prevăzute de lege, respectiv numai în cazul în care părțile au convenit
astfel și numai când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a
executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere.
Declarația de rezoluțiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripție
prevăzut de lege pentru acțiunea corespunzătoare acestora. În toate cazurile,
declarația de rezoluțiune sau de reziliere se înscrie în Cartea funciară ori, după caz,
în alte registre publice, pentru a fi opozabilă terților.
Pactul comisoriu reprezintă o convenție, mai exact, o clauză contractuală
expresă, prin care părțile semnatare stabilesc de comun acord o modalitate de
rezoluțiune a contractului fără intervenția instanței de judecată. Pentru ca această
convenție să producă însă efectele urmărite de părți (desființarea contractului),
trebuie să prevadă, în mod expres, obligațiile a căror neexecutare atrag
rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului. Prin urmare, pactul comisoriu
expres inserat într-un contract are efectele unei rezoluțiuni convenționale, întrucât

18
L.UȚĂ, Contracte speciale în noul cod civil, Editura Hamangiu, București 2012, pag.150.
părțile vor prevedea expres în ce situații se va desființa contractul, adică vor stipula
care anume dintre obligațiile contractuale vor atrage rezoluțiunea sau rezilierea în
cazul în care nu sunt executate. Ca urmare a intervenirii unui pact comisoriu,
contractul se va desființa potrivit celor convenite de părți; din acest motiv,
rezoluțiunea unui contract ca urmare a incidenței unui pact comisoriu este
denumită de lege și sub titulatura de rezoluțiune de plin drept.
Pactul comisoriu cu punerea în întârziere a debitorului, pe care l-am putea
denumi și sub titulatura de pact comisoriu de gradul I, este prima formă de pact. În
acest caz, desființarea contractului va opera de plin drept, dacă sunt îndeplinite
două condiții:
– debitorul să fi fost pus, în prealabil, în întârziere, cu privire la obligația
neexecutată;
– notificarea de punere în întârziere să indice în mod expres condițiile în care
pactul comisoriu va opera, adică să reglementeze aspectele legate de soarta
prestațiilor deja îndeplinite, precum și orice alte consecințe juridice ale desființării.
Cea de-a doua formă de pact este pactul comisoriu fără punerea în întârziere
a debitorului; pe acesta, dat fiind faptul că este mai energic decât primul, îl putem
numi și pact comisoriu de gradul II. În acest caz, avem de-a face, practic, cu o
veritabilă rezoluțiune de plin drept, întrucât contractul se va desființa ca urmare a
simplului fapt al neexecutării obligației asumate. Pactul comisoriu de gradul II nu
mai necesită îndeplinirea de către creditor a unei condiții speciale prealabile,
nefiind cerută, după cum reiese din denumire, nici punerea în întârziere a
debitorului. O singură condiție este cerută pentru a putea opera un astfel de pact, și
anume, trebuie ca părțile să fi prevăzut expres în cuprinsul clauzei (pactului
comisoriu), că nu este necesară punerea în întârziere a debitorului și că, prin
urmare, simplul fapt al neexecutării atrage desființarea de drept a contractului.
Ceea ce trebuie însă subliniat și reiterat, ca o trăsătură comună și de esență a
ambelor tipuri de pacte comisorii, este necesitatea stipulării exprese a obligațiilor a
căror neexecutare atrag desființarea contractului.
În ceea ce ne privește, credem că nu se impunea o reglementare legală a
instituției juridice a pactelor comisorii, întrucât acestea nu fac altceva decât să
complice lucrurile și să dea naștere unor discuții cu privire la incidența pactului și
la îndeplinirea sau neîndeplinirea cerințelor impuse de lege pentru ca pactul să
poată fi invocat. De asemenea, controverse inerente vor apărea cu privire la
efectele desființării contractului ca urmare a invocării pactului, litigii ce vor fi
legate, mai cu seamă, de problema prestațiilor care trebuie restituite ca urmare a
desființării. Or, toate aceste neînțelegeri vor putea fi tranșate doar pe cale
judecătorească, astfel că vom avea încă o situație în care legea trimite inutil părțile
în fața instanței de judecată. În al doilea rând, în opinia noastră, odată stipulate
condițiile pactului, o astfel de clauză ar putea crea confuzii cu rezoluțiunea
unilaterală, cu dreptul creditorului de a declara rezoluțiunea unilaterală a
contractului. În fine, condițiile stricte în care pactul comisoriu operează, vor
reduce, în opinia noastră, situațiile practice în care vom avea de-a face cu astfel de
clauze. De altfel, nici Codul civil Quebec, nici alte coduri civile care au constituit
sursa noastră de inspirație și nici codificările europene în materia dreptului
contractual (PECL și DCFR) nu rețin instituția juridică a pactelor comisorii;
acestea au fost însă legiferate în dreptul nostru privat, după ce au fost recunoscute,
anterior adoptării Noului Cod civil (sub forma celor patru pacte comisorii), de către
jurisprudență și doctrină și ca urmare a folosirii lor îndelungate. De lege ferenda,
pentru aceste argumente, opinăm în sensul eliminării pactelor comisorii din
legislația noastră.
e) Efectele rezoluțiunii și ale rezilierii
f) Primul efect al rezoluțiunii sau rezilierii este desființarea contractului, ceea
ce înseamnă că acel contract se consideră că nu a fost niciodată încheiat.
Practic, contractul va înceta să mai existe, clauzele acestuia urmând a fi
lipsite, din momentul desființării, de orice fel de efecte. Prin excepție,
rezoluțiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluționarea
diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în
caz de rezoluțiune.
g) Desființarea contractului produce efecte pentru trecut în cazul rezoluțiunii și
doar pentru viitor în cazul rezilierii. Producând efectele pentru trecut,
rezoluțiunea mai atrage un alt efect specific, și anume restituirea prestațiilor
care au fost deja efectuate până la data desființării contractului. În schimb,
producând efectele pentru viitor, rezilierea nu atrage obligația restituirii
prestațiilor efectuate, acestea rămânând plătite.
h) Desființarea contractului ca urmare a rezoluțiunii sau rezilierii acestuia nu
exclude dreptul creditorului obligației neexecutate de a cere de la debitor, pe
lângă restituirea prestației (dacă aceasta a fost efectuată), și daune-
interese constând în prejudiciul pe care l-a încercat din faptul neexecutării.
i) Rezoluțiunea poate fi totală (desființând întregul contract), dar
și parțială (însă numai atunci când executarea sa este divizibilă). De
asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una
dintre părți a obligației nu atrage rezoluțiunea contractului față de celelalte
părți, cu excepția cazului în care prestația neexecutată trebuia, după
circumstanțe, să fie considerată esențială.

Acțiunea în rezoluțiune a unui contract sinalagmatic poate fi introdusă doar de

partea în privința căreia angajamentul nu s-a realizat.În caz contrar, dacă s-ar
recunoaște o asemena acțiune părții care nu-și execută obligația, ar însemna să i
se acorde o cale nejustificată de a se desprinde din raportul contractual la care a
convenit, ceea ce ar constitui o înfrângere inadmisibilă a principiului
obligativității contractelor. Astfel cu titlu de exemplu, în speță din probatoriul
administrat a rezultat că reclamanta –cumpărătoare nu a achitat avansul, fiind
cea care nu și-a îndeplinit obligația legală, iar pârâtul-vânzător și-a executat cu
întârziere obligația de întocmire a documentației cadastrale, însă din motive
independente de voința lui. Prin urmare, reclamanta nefiind în drept să ceară
rezoluțiunea, pentru că ea însăși nu ș-a îndeplinit obligația, iar pârâtul nefiind în
culpă pentru îndeplinirea cu întârziere a obligației lui, nu sunt întrunite cerințele
legale pentru rezoluțiune.19
După cum am observat, pentru ca vânzătorul să poată cere rezoluțiunea
contractului, trebuie ca el însuși să-și fi îndeplinit obligațiile sale sau să fie gata să
le îndeplinească, întrucât contractul de vânzare are caracter sinalagmatic.
El poate solicita rezoluțiunea contractului atât în cazul în care cumpărătorul
nu a plătit deloc prețul sau numai o parte din preț, cât și atunci când nu s-au plătit
dobânzile convenite.Dreptul de opțiune aparține numai vânzătorului.
În practica judiciară, s-a decis că sancțiunea nerespectării obligației de a plăti
prețul constă în facultatea acordată vânzătorului de a cere fie executarea, fie
rezoluțiunea contractului20. De aceea, vânzătorului care, introducând acțiunea
pentru plata restului de preț, a optat pentru executarea contractului, nu i se poate
impune să ceară rezoluțiunea acestuia și restituirea obiectului vânzării.
Articolul 1727 din Codul Civil consacră o ipoteză specială de rezoluțiune în
cazul bunurilor mobile, potrivit căreia vânzătorul neplătit care a predat bunul
poate, în cel mult 15 zile de la data predării, să declare rezoluțiunea fără punerea în
întârziere și să ceară restituirea bunului mobil vândut, cât timp bunul este încp în
posesia cumpărătorului și nu a suferit transformări.
Acest articol trebuie văzut în contextul întregii economii a Noului Cod Civil.
Astfel, potrivit articolului 2339, creanța vânzătorului neplătit pentru prețul bunului
mobil vândut unei persoane fizice se bucură de un privilegiu mobiliar, care se
menține până la înstrăinarea, transformarea și pierirea bunului. De aici rezultă că
dispozițiile articolului 1727 alin.(2), care arată că dacă acțiunea în restituire nu a
fost introdusă în condițiile stabilite de aceasta, vânzătorul nu mai poate opune
celorlalți creditori ai cumpărătorului efectele rezoluțiunii ulterioare a contractului
pentru neplata prețului.
În materie de vânzare de imobile, articolul 1728 prevede că s-a stipulat că, în
cazul în care nu se plătește prețul la termenul convenit, cumpărătorul este de drept
în întârziere, acesta din urmă poate să plătească și după expirarea termenului, cât
timp nu a primit declarația de rezoluțiune din partea vânzătorului.

19
ICCJ, S.com., dec.nr.1013 din 9 martie 2011, sursa www.scj.ro
20
Tribunalul Timiș, dec. nr.982/1977, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă, pag.100.
Astfel, dacă părțile au stipulat în contract că neplata la termenul fixat va atrage
rezoluțiunea de drept a contractului ( pact comisoriu expres), cumpărătorul poate
plăti prețul și după expirarea termenului respectiv, atâta timp cât nu a primit
declarația de rezoluțiune din partea vânzătorului.
S-a decis în practica judiciară21 că faptul că vânzătorul a tolerat pe cumpărător
în ceea ce privește plata prețului nu constituie o renunțare la pactul comisoriu
înscris în contract, ci o simplă păsuire, deoarece renunțarea la pactul comisoriu nu
se presupune, ci trebuie să rezulte în mod neîndoielnic din acte, fapte sau
împrejurări care demonstrează intenția de a renunța.

3. Obligația de a plăti cheltuielile vânzării

Această obligație este prevăzută de articolul 1666 alin.(1) din Codul Civil,
care prevede că, „în lipsă de stipulație contrară, cheltuielile pentru încheierea
contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului” .
În categoria acestor cheltuieli, care trebuie plătite de cumpărător dacă nu s-a
stipulat astfel în contract, intră cheltuielile legate de redactarea și multiplicarea
actului de vânzare, taxele de timbru, taxele de autentificare, onorariul de avocat sau
de notar, cheltuielile pentru publicitate imobililară etc. Regulile privitoare la
suportarea cheltuielilor vânzării sunt în sarcina cumpărătorului, dacă aceste
cheltuieli au fost plătite de către vânzător, el are dreptul să le recupereze de la
cumpărător, dovedind numai faptul că a plătit cheltuielile. Dacă cumpărătorul
pretinde că, deși în actul care constată condițiile vânzării nu s-a stipulat nimic,
vânzătorul s-a obligat la o parte din cheltuieli, el trebuie să facă dovada acestei
înțelegeri.22
Tot în sarcina cumpărătorului, dacă părțile nu au prevăzut altfel, sunt și
cheltuielile operaționale aferente plății prețului, conform articolului 1666 alin.(3)
Cod Civil, adică plata comisioanelor bancare sau a celor de expediere a prețului
prin poștă.

BIBLIOGRAFIE

21
Trib.Suprem. , s. Civ., dec. nr.271/1982, în Repertoriu de practică juiciară în materie civilă, pag.91.
22
A se vedea, F. Moțiu, Contracte speciale, Ed.7-a revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2017,
pag.93.
 Tratate, cursuri, monografii

 M.L. BELU MAGDO, Contractul de vânzare în noul cod civil , Editura

Hamangiu, București, 2014.
 L.BERCEA, Curs de drept comercial II, Timișoara, 2016.
 D. CHIRICĂ, Tratat de drept civil.Contracte speciale, Volumul 1,Editura
Hamangiu, București, 2017
 F. MOȚIU, Contracte speciale, Ed.7-a revizuită și adăugită, Editura
Universul Juridic, București, 2017.
 T.PRESCURE, Curs de contracte civile, Editura Universul Juridic,
București,2013.
 L.UȚĂ, Contracte speciale în noul cod civil, Editura Hamangiu, București
2012.