Universitatea din București

Facultatea de Geografie

CĂI ȘI MIJLOACE DE EVALUARE

A ECOPOTENȚIALITĂȚII ȘI
ECODINAMICII ÎNVELIȘULUI
BIOTIC ALE ORAȘULUI URZICENI

NUME: AVRAM EMILIA

GRUPA:201
SPECIALIZAREA: GEOGRAFIE

BUCUREȘTI,
2017
Cuprins
Introducere .............................................................................................................................................. 2
1.Localizare arealului. Limite ................................................................................................................... 3
1.1 Localizarea arealului analizat în cadrul regiunilor biogeografice ale României ..................... 3
1.2 Localizarea arealului analizat în cadrul regiunilor biogeografice europene ................................. 4
1.3 Localizarea orizontului local în unitățile și subunitățile de relief ale României ............................ 5
2.Particularităţi ale potenţialului ecologic .............................................................................................. 6
2.1 Potenţialul litologic şi hidrogeologic ............................................................................................. 6
2.2 Potenţialul morfologic ................................................................................................................... 7
2.3 Potenţialul climatic ........................................................................................................................ 9
2.4 Potenţialul hidrologic (rețeaua hidrografică principală) ............................................................. 13
2.5 Potenţialul edafic......................................................................................................................... 14
3. Particularităţi ale exploatării biologice ............................................................................................. 16
3.1 Caracteristicile domeniului biogeografic ..................................................................................... 16
3.2 Caracteristici ale grupărilor vegetale........................................................................................... 17
3.3 Plante şi comunităţi de plante indicatoare de mediu ................................................................. 17
3.4 Modelul arhitectural al formaţiilor vegetale ............................................................................... 17
3.5 Durata medie a sezonului de vegetaţie şi a fenofazelor acestuia ............................................... 18
3.6 Caracteristici ale spaţiilor verzi urbane ....................................................................................... 19
3.7 Dinamica formaţiilor vegetale ..................................................................................................... 20
3.8 Distribuţia lumii animale în cadrul domeniului biogeografic. Animale de interes cinegetic,
animale dăunătoare .......................................................................................................................... 21
4.Consideraţii privind protecţia şi conservarea vegetaţiei şi lumii animale în orizontul local şi
proximităţile acestuia ............................................................................................................................ 24
4.1 Specii floristice şi faunistice endemice, rare, ameninţate cu dispariţia ...................................... 24
4.2 Arii protejate, arbori ocrotiţi ....................................................................................................... 24
4.3 Sugestii privind protecţia şi conservarea ecofondului si genofondului ...................................... 25
Concluzii ................................................................................................................................................ 27
Bibliografie ............................................................................................................................................ 28

1
Introducere
Obiectivul acestei lucrări este acela de a evalua ecopotențialitatea și ecodinamica
învelișului biotic ale orașului Urziceni. Pentru a realiza acest obiectiv s-a consultat o anumită
bibliografie și s-au analizat anumiți parametri pe baza unor construcții grafice și au fost calculați
o serie de indici care au arătat potențialul teritoriului.
Ca poziţionare pe glob, oraşul Urziceni se află la intersecţia paralelei de 44°43′ cu
meridianul 26°39′, iar pe teritoriul României se află localizat în partea de sud-est. Se
învecinează în sud cu comuna Coşereni, în vest cu comuna Armăşeşti, în est cu comuna
Manasia, în nord-est cu comuna Gârbovi, iar la nord-vest cu comuna Ciocârlia. Între aceste
coordonate, oraşul Urziceni se întinde pe o suprafaţă administrativă de 5357 ha, din care 578
(10,7%) intravilan. Ca pondere în judeţul Ialomiţa, Urziceniul ocupă 1,54% din suprafaţa
judeţului, iar împreună cu comunele suburbane reprezintă 3% din suprafaţa totală.
Această lucrare conține informații despre localizarea din punct de vedere biogeografic,
particularitățile potențialului ecologic (geologie, climă, sol, ape, morfometrie), particularitățile
exploatării biologice, dar și aspecte privind protecția și conservarea formațiunilor vegetale și
lumii animale.

2
1.Localizare arealului. Limite
1.1 Localizarea arealului analizat în cadrul regiunilor biogeografice ale României
Din punct de vedere biogeografic, România ocupă o poziție de tranziție între două
subregiuni holarctice: euro-siberiană (cu păduri de rășinoase și foioase) și pontico-central-
asiatică (cu stepe și pustiuri).
Fiecare subregiune cuprinde câteva provincii, astfel subregiunea euro-siberiană
cuprinde Provincia Dacică (Carpații Orientali, Carpații Meridionali, Carpații Occidentali,
Bazinul Transilvaniei, Podișul Bârlad), Provincia Panonică (Câmpia Tisei), Provincia Moesică
(Banat, Podișul Getic și câmpia înaltă, Vestul Câmpiei Române, Podișul Sud-Vest-Dobrogean),
iar subregiunea pontico-central-asiatică cuprinde Provincia Panonică (Bărăgan, Câmpia
Covurlui-Elan, Dobrogea, Balta Dunării și Complexul lagunar Razim-Sinoe) și Provincia
Sarmatică (Depresiunea Jijia-Bahlui). (Călinescu R., 1969)

Fig.1 Regionarea biogeografică a României (după Călinescu R.)

Conform lui Călinescu R. (1969) arealul analizat aparține provinciei pontice (Fig.1), ce
se întinde până în sudul părții europene a Federației Ruse. În România această provincie se
prezintă ca prelungiri în Bărăgan (căruia îi aparține arealul dat), Dobrogea și sud-estul
Moldovei, ocupând ținuturile de stepă și silvostepă ale teritoriului care la sfârșitul Terțiarului
era acoperit de apele unui golf al Marii Pontice, apoi lacul levantin. Această provincie
biogeografică este cea mai recentă atât ca datare cât și ca populare cu plante și animale.
Formațiunile de bază sunt cele de stepă, iar în lungul râurilor există formațiuni de luncă.

3
1.2 Localizarea arealului analizat în cadrul regiunilor biogeografice europene
Arealul analizat face parte din regiunea stepică (Fig. 2). Aceasta începe la est de
București și cuprinde Bărăganul de Nord și Central și toată Dobrogea. Este caracterizată de
câmpii joase și dealuri ondulate sau platouri cu o altitudine medie de 200-300 metri. De
asemenea, regiunea este traversată de cursurile inferioare ale Dunării și ale altor râuri mai mici.
Deoarece terenul din această zonă este foarte neted, apa care se deplasează lent tinde să formeze
lunci întinse și puțin adânci, care contrastează cu peisajul arid. (EEA, 2015)

Fig. 2 Localizarea arealului analizat în cadrul regiunilor biogeografice europene

(http://ec.europa.eu/environment/nature/info)

4
1.3 Localizarea orizontului local în unitățile și subunitățile de relief ale României
Arealul localității Urziceni aparține zonei de câmpie (cu altitudini cuprinse între 0 și 200
m), și anume Câmpiei Române. Ca subunitate a acestei câmpii arealul este poziționat în
Bărăgan, mai exact în Bărăganul Central. Această zonă a Bărăganului Central corespunde unei
câmpii joase, arealul fiind situat în lunca râului Ialomița (Fig.3). (Județele Patriei,1980)

Fig.3 Subdiviziunile Câmpiei Române (wikipedia.ro)

Acest areal care acum face parte din județul Ialomița aparținea în trecut județului Ilfov, fapt ce
rezultă din apariția pe unele hărți în această zonă (Fig.4), însă actual orașul Urziceni este
amplasat în subdiviziunea Bărăganului Central, în partea de sud-vest a acesteia.

Fig. 4 Județul Ilfov (http://hartaromaniei.eu/judete/Ilfov.jpg )

5
2.Particularităţi ale potenţialului ecologic
2.1 Potenţialul litologic şi hidrogeologic
Arealul face parte din Platforma Valahă, parte coborâtă a Platformei Moesice și este
situat pe o cuvertură sedimentară care datează din Holocenul Superior. Acesta este situat pe
depozite de loess deluvial-proluviale și fluviatile (Fig.5). (Enciclopedia Geografică a României,
1982)

Fig. 5 Harta geologică a Bărăganului Central (Carmen-Alina Gherghina după Harta

geologică a României, scara 1:200.000, foile Bucureşti, Ploieşti, Brăila, Călăraşi şi Harta
structurală simplificată a unităţilor autohtone din exteriorul Carpaţilor şi conturul
fundamentului pre-miocen - Matenco et al., 2003)
Din punct de vedere hidrogeologic arealul studiat este caracterizat de strate acvifere
locale în roci cu granulație grosieră (pietrișuri din alcătuirea șesurilor aluvionare care datează
din Holocen)(Fig. 6).

Fig.6 Harta hidrogeologică a județului Ialomița (Enciclopedia Geografică a României, 1982)

6
2.2 Potenţialul morfologic
Ca descriere geomorfologică, municipiul Urziceni este situat în partea de est a Câmpiei
Române. Ca poziţionare în interiorul Câmpiei Române, municipiul se află în partea de sud-vest
a Bărăganului Central, în subunitatea numită Bărăganul Padinei sau Pogoanelor, la contactul cu
lunca comună Ialomiţa-Sărata.
Câmpia Bărăganului Central se subîmparte, după Posea (1984), în Câmpia Padinei,
situată în jumătatea vestică, cu două subunităţi: Câmpul Pogoanele, în nord, şi Câmpul Urziceni
în vest şi sud, şi Câmpia Strachinei, în jumătatea estică, cu trei subunităţi dispuse de la nord la
sud: Câmpul Mohreanu, Câmpul Tătaru şi Câmpul Amara. Arealul analizat este situat în
Câmpul Urziceni (Fig.7).

Fig. 7 Unităţi geografice în Câmpia Bărăganului Central (Carmen-Alina Gherghina,

Bărăganul Central–sinergism microrelief-depozite-sol)

Orașul Urziceni prezintă o altitudine de circa 40-50 m (Fig.8). În cuprinsul teritoriului

administrativ al orașului , altitudinea maximă este de 67,8 metri, punct situat la extremitatea de
nord-est a acestuia, aproape de hotarul cu comuna Gârbovi, iar cota cea mai mică este de 49
metri, situată la sud de valea Ialomiței. Din valoarea acestor două cote extreme, situate la 9,2
km depărtare una de cealaltă, rezultă o diferență de nivel de numai 18,8 metri. Fragmentarea
reliefului este slabă având valoare medie de 0,3 km/ km2 .
Pantele cele mai mari, cu valori cuprinse între 2-12°, sunt caracteristice versanților
văilor: Cotorca, Sărata, Ialomița și parțial ai văii Plopului. În rest valorile sunt foarte mici (sub
2°). (Primăria Urziceni)

7
 Fig.8 Morfometria Bărăganului Central (Carmen-Alina Gherghina, Bărăganul Central–
sinergism microrelief-depozite-sol)
Din loc în loc, în partea de nord a teritoriului, apar movile: Mare (62 m), Cotitura (67
m), La Dan (66 m) sau Ursari (60 m, aceasta din urmă în apropierea hotarului cu comuna
Armășești.
Ca microrelief, în lunca Ialomiţei (fig.9) apar grinduri, cursuri parăsite, lacuri mici și
zone microdepresionare numeroase, ocupate de mlaştini şi terenuri sărăturate, maluri abrupte.
Râul Ialomiţa are un curs puternic meandrat şi adâncit cu până la 4-6 m. Formează meandre
compuse, a căror amplitudine este mai mare în amonte de Andrăşeşti. Coeficientul de
meandrare a râului, în aval de Urziceni, este de 2,03, această valoare arătând un curs puternic
meandrat. (Institutul de Geografie, 2005)

Fig.9 Harta geomorfologică a Câmpiei Române (Geografia României, Institutul de

Geografie)

8
 Ca tipuri de relief predominante în acest areal există un relief dezvoltat pe nisipuri și
unul dezvoltat pe depozite loessoide. Primul tip de relief s-a format prin acumularea fluviatilă
și eoliană a nisipurilor de pe suprafața altor forme preexistente. Acest relief de acumulare
prezent în acest areal s-a dezvoltat pe nisipuri transportate fluviatil și au fost remodelate eolian.
Ca microforme de relief ale acestuia îl reprezintă dunele, dar care sunt puțin supuse acțiunii
vântului. Al doilea tip de relief, cel dezvoltat pe depozite loessoide, are o dispunere pe verticală
de cel mult 20-30 m, atât cât este grosimea cuverturii loessoide. Pe acele suprafețe ale arealului
acoperite de roci loessoide au o frecvență mare formele negative: crovuri (găvane sau padine).
Prezența acestor microforme de relief se datorează rocilor loessoide, climatului stepic,
intensității scurgerii superficiale și infiltrațiilor, agenților externi și gravitației care are un
caracter decisiv asupra modelării acestei roci, proces numit tasare. (Institutul de Geografie,
1983)

2.3 Potenţialul climatic

Caracteristicile climatice principale sunt date de așezarea regiunii în sud-estul Câmpiei
Române, de bariera orografică a munților Carpați care face această zonă să fie protejată de
influențele din Vest (abundente în ploi și temperaturi mai reci), de influențele climatice (se
resimt influențele continental-estice sau de ariditate care sunt caracterizate prin mase de aer
foarte uscate și toride vara, foarte reci iarna, transportate de Crivăț iarna și Suhovei vara). Clima
este de tip temperat-continental, fiind caracterizată prin veri foarte calde şi ierni foarte reci.
Amplitudinea termică anuală diurnă este relativ mare, iar cantităţile de precipitaţii sunt reduse.
În arealul analizat există anumite particularități din punct de vedere climatic, precum:
s-a înregistrat la Armășești minima absolută pe întreaga Câmpie a Bărăganului (-32,5C) la
24 și 25 ianuarie 1942, au fost înregistrate și valori de peste 40C la Urziceni (41,2 C) și
Armășești (41,4C) la 20 august 1945, a fost înregistrată o valoare maximă de temperatură a
solului din Câmpia Bărăganului la Urziceni (69,1C) la 9 iulie 1969, dar și amplitudinea
medie anuală absolută din Bărăgan (97,7C).
În acest areal, fiind situat în Bărăgan, au loc pătrunderi ale curenților din nord deviate
de curbura carpatică, unde frecvența dominantă pe direcția nord a vântului descrește ca valoare
pe măsură ce se înaintează spre sud. Viteza medie anuală a acestui areal este de 2.6-3.0 m/s.
Vânturile dominante în acest areal sunt: Crivățul (vânt rece și uscat dezvoltat la periferia
anticiclonului siberian, având direcția nord-est – sud-vest specific sezonului de iarnă, care
determină geruri mari, înghețuri, polei, viscole puternice care provoacă spulberarea și troienirea
zăpezii), Munteanu (vânt local care bate pe direcția nord-vest – sud-est, generat de ciclonii
mediteraneeni, cu caracter retrograd, producând ploi torențiale, uneori însoțite de grindină),
Suhoveiul (vânt specific sezonului cald, fiind cald și uscat și provocând secetă, eroziunea
solului, fiind cunoscut ca traistă-goală). (Institutul de Geografie, 2005)

9
 Fig.10 Harta vânturilor dominante în România ( Atlasul Republicii Socialiste Române)

Se înregistrează vânturi din sectorul estic (Fig. 10, menționate anterior) cu frecvență mai
mare iarna decât vara.
Dintre fenomenele climatice caracteristice se remarcă îngheţul, bruma şi viscolul, în
perioada rece, iar în perioadele calde ale anului predomină seceta, roua şi grindina. Fenomenul
de uscăciune și de secetă este un fenomen evident în clima Bărăganului, deoarece aici sunt
suprafeţe mari de cereale şi legume care au mare nevoie de apă, predominant în perioadele calde
de vară, când datorită lipsei umbrei pe câmpuri soarele acționează direct asupra plantelor și
astfel necesită cantități mari de apă. În sezonul cald mai poate apărea fenomenul de mană, atunci
când plouă ușor pe timp cu soare, ceea ce dăunează dezvoltării culturilor.
Pentru a înțelege mai bine unele aspecte privind influența climei asupra arealului am
realizat câteva diagrame și am analizat câțiva indici ecometrici pe baza datelor meteorologice
de la stația Armășești din intervalul 1896-1955.

1.Diagrama ombrotermică (Anexa 1)

Aceasta este o construcție grafică cu ajutorul căreia se evaluează potențialul ecologic al
unui teritoriu. Aceasta este compusă dintr-o curbă termică (aferentă valorilor medii lunare ale
temperaturii) și o curbă ombrică (aferentă valorilor medii lunare ale precipitațiilor).
Se observă că in timpul iernii, temperaturile medii lunare au valori negative, minima
înregistrandu-se în luna ianuarie și anume -3,1C. Curba termică este ascendentă din februarie
până în iulie, apoi descrește până în decembrie, atingând valoarea maximă de 22,4 C în luna
iulie.
Minima pluviometrică este înregistrată în luna ianuarie de 23,5 mm, iar maxima este
înregistrată în luna iunie si este de 71,3 mm.
Intervalul în care curba termică depășește curba ombrică reprezintă intervalul cu deficit
de umiditate. Curba ombrică depășește curba termică pentru scurt timp, ceea ce înseamnă ca în
arealul analizat există o umiditate ridicată, fapt datorat poziției în lunca Ialomiței. Se poate
observa un interval cu deficit de umiditate din jumătatea celei de-a doua decade a lunii august
până în prima jumătate a decadei a doua a lunii septembrie.
După 5C începe sezonul de vegetație căruia îi este atribuită o valoare de 10 mm de
precipitații. Graficul arată faptul că sezonul de vegetație începe în luna aprilie când se depășesc
10C și 20 mm de precipitații, aceasta fiind durata reală a începerii sezonului de vegetație.

10
 2.Diagrama bilanțului hidric lunar (Anexa 2)
Diagrama bilanţului hidric lunar este o metodă grafică cu ajutorul căreia se
evaluează potenţialul ecologic dintr-un anumit areal şi corelează 4 parametrii: temperaturile
medii lunare, precipitaţiile medii lunare, evapotranspiraţia potenţială şi evapotranspiraţia reală.
Intervalul în care curba evapotranspitației reale depășește curba ombrică reprezintă
intervalul cu deficit real de umiditate, iar intervalul în care curba evapotranspitației potențiale
depășește curba ombrică reprezintă intervalul cu deficit potențial de umiditate.
Diagrama bilanţului hidric lunar este utilizată pentru determinarea intervalului cu deficit
real şi potenţial de umiditate dintr-un areal. În lunile în care ETP/ETR=0, nu există
evapotranspirație, iar plantele nu au aparat foliar.
Astfel au fost obținute următoarele rezultate:
a) Se poate observa un interval cu deficit de umiditate din jumătatea celei de-a doua decade
a lunii august până în prima jumătate a decadei a doua a lunii septembrie.
b) Intervalul cu deficit real de umiditate se realizează între a treia decadă a lunii martie și
prima jumătate a decadei a doua a lunii iulie.
c) Intervalul cu deficit potențial de umiditate se realizează între a treia decadă a lunii martie
și a treia decadă a lunii octombrie.
d) În lunile de iarnă (decembrie, ianuarie, februarie) nu există evapotranspirație, deoarece
plantele nu mai dispun de aparat foliar, dar nici de temperaturi mai ridicate care să
producă acest efect.
Având în vedere aceste 2 diagrame, se poate deduce faptul că există plante adaptate la
umiditate (higrofile), dar și un număr de plante cu deficit de umiditate, întâlnindu-se plante
xerofile care pot prezenta anumite particularități pentru a reține umiditatea.

3.Indici econometrici climatici

a. Tetraterma Mayr
𝑡𝑉 +𝑡𝑉𝐼 +𝑡𝑉𝐼𝐼 +𝑡𝑉𝐼𝐼𝐼 80,5𝐶
𝑇𝑉−𝑉𝐼𝐼𝐼 = = =20,1 C
4 4

Calculat ca medie a temperaturilor din lunile mai-august, acest parametru exprimă

optimul de căldură de care dispun practic plantele dintr-un anumit teritoriu în perioada cu
maximă activitate biologică.
În acest areal se constată o favorabilitate pentru dezvoltarea plantelor termofile, având
în vedere faptul că se înregistrează temperaturi de +15. Temperaturile înregistrate
evidențiază că plantele dispun de condiții optime de temperatură pentru a realiza anumite
fenofaze, precum dezvolatarea completă a aparatului foliar, coacerea fructelor.

b. Suma precipitațiilor din lunile cu temperaturile ≥ 10C

∑ 𝑃 ≥ 10𝐶 = 𝑝𝑝𝐼𝑉 + 𝑝𝑝𝑉 + 𝑝𝑝𝑉𝐼 + 𝑝𝑝𝑉𝐼𝐼 + 𝑝𝑝𝑉𝐼𝐼𝐼 + 𝑝𝑝𝐼𝑋 + 𝑝𝑝𝑋 = 328,7 𝑚𝑚

Acest parametru, calculat ca sumă a precipitațiilor din lunile cu valori ale temperaturii
≥ 10C, exprimă acele luni în care se desfășoară sezonul real de vegetație, adică acea perioadă
situată între începutul sezonului de vegetație și sfârșitul acesteia. Pentru ca plantele să înceapă
sezonul de vegetație ele trebuie să dispună de o anumită cantitate de precipitații.
Valorile înregistrate la stația Armășești arată faptul că plantele dispun la începutul
sezonului de vegetație de cantitatea necesară de precipitații (33,7 mm). Având temperaturi
> 10C este necesară o cantitate de precipitații de minim 20 mm, iar acest lucru se și
întâmplă.

11
 Plantele care se dezvoltă în raport cu aceste condiții sunt cele de stepă care nu sunt
condiționate de un aport mare de precipitații, iar valoarea parametrului indică faptul că plantele
dispun de suficientă umiditate, având în vedere că sunt mezoxerofile.

c. Suma precipitațiilor din lunile iulie și august

∑ 𝑃𝑉𝐼𝐼+𝑉𝐼𝐼𝐼 = 100,8 𝑚𝑚

Calculat ca sumă a precipitațiilor înregistrate în lunile iulie și august acest parametru

arată intervalul cu deficit de umiditate.
În intervalul iulie-august plantele au aparatul foliar dezvoltat la maximum și plantele au
nevoie de un aport ridicat de umiditate, deoarece intervine și evapotranspirația. Din cauza
faptului că plantele nu dispun de necesarul de umiditate pentru a compensa pierderea din
evapotranspirație, acest interval este cu deficit de umiditate. Acest fapt explică prezența în
arealul analizat a elementelor mezoxerofile.

d. Suma precipitațiilor din intervalul noiembrie-martie

∑ 𝑃𝑋𝐼−𝐼𝐼𝐼 = 137,3 𝑚𝑚

Calculat ca sumă a precipitațiilor din intervalul noiembrie-martie, acest parametru

indică intervalul de acumulare a umezelii în sol.
Acest interval se află în perioada din afara sezonului de vegetație în care se acumulează
umiditatea necesară începerii sezonului de vegetație și a formării substanței coloidale.

e. Indicele de ariditate de Martonne

𝑃
𝐼𝑎𝑟 = = 22,8 𝑢𝑛𝑖𝑡ăț𝑖
𝑇 + 10

Calculat ca raport între precipitațiile medii anuale și temperatura medie anuală însumată
cu 10, acest indice evidențiază restrictivitățile pe care le impun parametri climatici asupra
învelișului biotic.
Valorile lunare ale indicelui arată faptul că arealul, aflându-se într-o zonă cu altitudine
mică, prezintă o ariditate mare.

f. Indicele erozivității climatice

2
𝑝𝑉𝐼
𝐼𝑐𝑙 = = 10,9 𝑢𝑛𝑖𝑡ăț𝑖
𝑃

Calculat ca raport dintre pătratul precipitațiilor din luna cu cea mai mare valoare și
valoarea anuală de precipitații, acest indice indică gradul de dezrădăcinare a plantelor.

g.Indicele GAMS

𝑃
𝐼𝐺 = = 8,03 𝑢𝑛𝑖𝑡ăț𝑖
𝑎𝑙𝑡.

12
 Calculat ca raport dintre cantitatea de precipitații anuale și altitudinea stației, acesta
exprimă favorabilitatea pentru dezvoltarea etajului de fag, fiind corelat cu zonele și etajele de
vegetație.
Având în vedere o valoare peste 3 unități acest areal este caracteristic ariei de repartiție
a unor elemente termofile, specifice zonei de stepă.

2.4 Potenţialul hidrologic (rețeaua hidrografică principală)

Apele curgătoare de pe teritoriul municipiului Urziceni sunt reprezentate de râurile
Ialomiţa, Sărata și Cotorca (Fig.11). Primul curge prin partea de sud a oraşului, de la est la vest,
pe o distanţă de 6,5 km. Râul Sărata curge prin interiorul graniţelor oraşului pe o distanţă de 2
km, după care ajunge în marginea de sud-vest a municipiului şi se varsă în râul Ialomiţa. De
asemenea, în oraș se află și o arteră a râului Cotorca. Acesta este un curs de apă, afluent al râului
Ialomița, cu care confluează la Urziceni. Precum acesta și râul Sărata este un afluent al Ialomiței
și se varsă în acesta tot la Urziceni.
Râul Ialomiţa, cu o lungime de 417 km, izvorăşte din munţii Bucegi şi se varsă în
Dunăre, în apropiere de Giurgeni. Suprafaţa bazinului hidrografic a râului este de 10.350 km²,
suprafaţă ce reprezintă 4.4% din suprafaţa României. (www.wikipedia.org)

Fig.11 Bazinul hidrografic al râului Ialomița (Atlasul Republicii Socialiste Române)

Între anii 1973-1983, cursul râului pe anumite segmente - în apropiere de Urziceni - a

fost îndiguit. În apropierea aceleiaşi localităţi, au existat preocupări de îndiguire a cursului
râului Ialomiţa încă din 1910, an în care sub coordonarea lui Mihai Cantacuzino a fost realizată
o porţiune de dig de pământ cimentuit. În anul 1937 alt dig a fost ridicat în apropierea oraşului
Urziceni.
Acviferul freatic este constituit dintr-un complex de nisipuri şi nisipuri prăfoase din baza
formaţiunilor loessoide. Orașului Urziceni aflându-se în lunca râului Ialomița îi sunt
caracteristice apele freatice din lunci, care în mare măsură depind de regimul râului principal
sau râului Sărata, având adâncimi de până la 5m (între 3-5 m, Fig.12). (Institutul de Geografie,
2005)

13
Fig.12 Adâncimea apei freatice (după Florea, Carmen-Alina Gherghina, Bărăganul Central–
sinergism microrelief-depozite-sol)

2.5 Potenţialul edafic

Datorită uniformităţii mari a condiţiilor de formare, învelişul de soluri al Câmpiei

Bărăganului Central prezintă o foarte redusă diversificare, fiind alcătuit, conform Sistemului
Român de Taxonomie a Solurilor - SRTS (Florea şi Munteanu, 2003), din 5 clase de soluri,
respectiv (în ordinea recomandată de sistemul de taxonomie): protisoluri, cernisoluri,
hidrisoluri, salsodisoluri şi antrisoluri, care cuprind 8 tipuri de sol, respectiv: psamosoluri,
aluviosoluri, kastanoziomuri, cernoziomuri, gleiosoluri, solonceacuri, soloneţuri şi erodosoluri.
Arealul analizat se află în lunca Ialomiței unde predomină aluvisolurile (tipice antice,
Fig.13). În acest areal se poate observa prezența atât a aluvisolurilor cât și a cernoziomurilor
cambice. Aluvisolurile sunt soluri neevoluate care s-au format prin depunerea aluviunilor în
lunca râului. Aceste soluri sunt favorabile dezvoltării pajiștilor mezohidrofile și pădurilor de
șleau.

Fig.13 Harta solurilor în Bărăganul Central (Carmen-Alina Gherghina, Bărăganul Central–

sinergism microrelief-depozite-sol)

14
 De asemenea, se poate observa și prezența cernoziomurilor cambice (clasa molisoluri),
alcătuite din depozite loessoide și depozite nisipoase, pe care se dezvoltă formațiunile de
silvostepă sau antestepă cu Quercus și covor ierbos cu Carex, Poa, Festuca.
Primul tip de sol are o grosime a orizontului sau adâncime la care se dezvoltă orizontul
de 25-30 cm, în timp ce al doilea între 30-120 cm, asta însemnând că există diferite tipuri de
formațiuni vegetale a căror meristem este adaptat la aceste condiții.
După reacția solurilor în acest areal există plante bazofile ( aluvisolurile au un Ph 7,8-
8,3, fiind alcaline) și oxifile (cernoziomul cambic are un pH de 6,3-7,1, fiind acid). Solurile
sunt în medie slab acid-neutre (Fig.14). (Institutul de Geografie, 2005)

Fig.14 Reacţia solurilor în Bărăganul Central (Carmen-Alina Gherghina, Bărăganul Central–

sinergism microrelief-depozite-sol)

Permeabilitatea solului pentru apă reprezintă proprietatea solului de a permite să treacă

apa şi depinde, în primul rând, de porozitatea solului, iar ea evidențiază capacitatea acestuia de
a oferi formațiunilor vegetale anumite condiții pentru se dezvolta. În acest areal există o
permeabilitate mare pentru apă (Fig. 15), datorită rocilor cu grad mare de porozitate (nisipuri,
loess).

Fig.15 Permeabilitatea solurilor pentru apă în Bărăganul Central (Carmen-Alina Gherghina,

Bărăganul Central–sinergism microrelief-depozite-sol)

15
3. Particularităţi ale exploatării biologice
3.1 Caracteristicile domeniului biogeografic
Arealul analizat face parte, în cadrul vegetației zonale, din zona de stepă, ecotonul
silvostepei. În condițiile pedoclimatice și de relief a Bărăganului, partea de vest în care se află
și arealul aparține zonei de silvostepă (Fig.16).

Fig.16 Regionarea silvostepei din România (după S. Pașcovschi, N. Dobiță, 1960)

Însă, vegetația predominantă în acest areal este cea de luncă (Fig.17). Aceasta este o
vegetație azonală, deși are unele trăsături de zonalitate proprie.
În lunca râului Ialomița din silvostepă există o vegetație lemnoasă bogată, formată din
zăvoaie de salcie și plop, stejerete, șleauri de luncă, frăsinete. De asemenea, există suprafețe
ocupate de pajiști mezofile de luncă. (Călinescu R., 1969)

Fig.17 Vegetația României (http://geografilia.blogspot.ro/2015/07/harti-fizico-geografice-

romania-clima.html)

16
3.2 Caracteristici ale grupărilor vegetale
Acest areal reprezintă o formație vegetală deschisă. Astfel încât tulpina și aparatul foliar
al plantelor nu acoperă decât parțial suprafața topografică. Formațiunea vegetală deschisă
prezintă un strat dominant, anume cel ierbaceu. Un alt strat existent este cel arborescent, dat de
prezența salciilor, plopilor, speciilor de stejari, frasini, ulmi sau anini.

3.3 Plante şi comunităţi de plante indicatoare de mediu

Arealul fiind în luncă, prezintă și o floră specifică, formată din specii lemnoase și
ierboase, care prezintă anumite adaptări la factorii de mediu.
În funcție de factorii de mediu care influențează dezvoltarea vegetației sunt prezente
plante fotofile (dat fiind faptul că arealul se prezintă ca o formație vegetală deschisă),
mezoterme (adaptate la temperaturi de 15-20 C datorită tipului de climă, caracterizată de
temperaturi relativ ridicate), higrofile (adaptate la umezeala excesivă a solului), dar și hidrofile
(acvatice).
În general plantele de luncă sunt hidrofile sau mezofile, fiind adaptate la o umezeală
excesivă dată de inundațiile de durată variabilă.
Conform lui Călinescu R. (1969) se întâlnesc plante acvatice precum: speciile de rogoz
(Carex gracilis, C. acutiformis, C. riparia), Leersia oryzoides, stânjenelul de baltă (Iris
pseudacorus), limbarița (Alisma plantago), dentița (Bidens tripartita), joianul (Oenanthe
acvatica), laptele câinelui (Euphorbia palustris), rocoțeaua (Stellaria acvatica), troscotul
(Polygonum hidropiper), lăsniciorul (Solanum dulcamara). Dintre speciile mezofile se
întâlnesc: iarba câmpului (Agrostis alba), coada vulpii (Alopecurus pratensis), firuța (Poa
pratensis), timoftica (Phleum pratense), zâzania (Lollium perenne), multe specii de trifoi
(Trifolium campestre, T. arvense, T. patens).
Dintre speciile lemnoase se întâlnesc salcii, răchite (Salix alba, S.fragilis, S. triandra,
S.cinerea), plopi (Populus alba, P. nigra, P. canescens), anin negru (Alnus glutinosa).
Salciile și plopii au adaptări specifice la condițiile de luncă, astfel că maturitatea
semințelor se produce primăvara în perioadele apelor marii , semințele ce cad în apă germinează
și sunt depuse în lunca inundată sau în porțiuni de luncă nou formate și până toamna, semințișul
ce răsare imediat ajunge la peste 1 m înălțime. Salcia, ocupând cele mai joase locuri în luncă,
poate să suporte inundații de 3-5 luni pe an datorită capacității de a forma rădăcini adventive pe
tulpină. Acest lucru nu se întâmplă și la plopi, deoarece sunt arbori care suportă inundații de
durată medie sau mică.
Dintre speciile de arbori din silvostepă este întâlnit stejarul (Quercus Robur L.) care este
adaptat la condițiile climatului secetos din timpul verii.

3.4 Modelul arhitectural al formaţiilor vegetale

Fiind o luncă din regiunea de câmpie este mai dezvoltată și are o structură tipică:
“pornind de la albia râului, apare mai întâi un grind de mal, mai înalt acoperit de obicei cu
aluviuni nisipoase, apoi terenul coboară treptat spre gârla de sub prima terasă, unde predomină
aluviunile mai grele, argiloase. În apropierea gârlei de sub terasă se formează un nou grind, mai
scund.” (Călinescu R., 1969)
Având în vedere această structură lunca prezintă următoarea stratificare a formațiilor
vegetale: pe insulele joase de aluviuni recente, din preajma grindului de mal, se dezvoltă
zăvoaie de salcie (Salix alba, S.fragilis, S. triandra), pe grindul nisipos de lângă albie apare o
fâșie de zăvoaie de plop alb și negru (Populus alba, P. nigra). Urmează o fâșie mai largă de
păduri de luncă, formată din stejar pedunculat, simplu sau în amestec cu ulmi, frasini, carpen,
tei sau alte specii. Pe locurile mai joase se întâlnesc ulmi sau frasini, pentru ca pe măsură ce

17
terenul coboară spre terasă să apară din nou zăvoiul de salcie sau de anin, malul gârlei de sub
terasă fiind acoperit de anini.
Având în vedere aceste specii se poate deduce o stratificare, astfel: stratul arborescent
(specii de plop, salcie, stejar, ulm, anin, ce au înalțime cuprise între 3,5-7 m), stratul arbustiv
(soc, cătină, cuprins între 1,5-3,5 m) și stratul ierbaceu (speciile de luncă, cuprins între 0-0,5
m).

3.5 Durata medie a sezonului de vegetaţie şi a fenofazelor acestuia

Durata medie a sezonului de vegetație precum și a fanofazelor acestuia se determină cu
ajutorul histofenogramei (Anexa 3), care este o constucție grafică.
Sezonul de vegetație reprezintă perioada fiziologică activă din viața plantelor în care
acestea au aparat foliar dezvoltat în diferite stadii. În sezonul de vegetație plantele înregistrează
mai multe etape evolutive, având anumite aspecte morfologice.
Histofenograma corelează valorile de temperatură medie lunară cu pragurile termice și
astfel se determină durata sezonului de vegetație și a fenofazelor.
Astfel se observă că plantele urmează întocmai fazele fenologice specifice: înmugurirea,
înfrunzirea, înflorirea, fructificarea, coacerea, diseminarea semințelor și fructelor, pierderea
parțială a aparatului foliar și pierderea totală a aparatului foliar.
Pe baza realizării acestei histofenograme s-au obținut următoarele rezultate:
a) Durata medie a sezonului de vegetație este de 241 de zile, reprezentând durata din
momentul în care se declanșează sezonul de vegetație (corelat cu pragul temic de 5C),
și se desfășoară între 19 martie și 15 noiembrie.
b) Durata reală a sezonului de vegetație este de 194 zile, ceea ce reprezintă durata din
momentul depășirii pragului termic de 10 C, și se desfășoară între 12 aprilie și 24
octombrie.
c) Prima fenofază, cea de înmugurire, se desfășoară între pragurile termice de 5-10C, pe
o durată de 24 de zile în intervalul 19 martie-12 aprilie.
d) Fenofazele de înfrunzire și înflorire, desfășurate între pragurile termice de 10-15 C,
se realizează în intervalul 12 aprilie-8 mai (26 de zile).
e) Fenofaza de fructificare, între pragurile termice de 15-20 C, se realizează în intervalul
8 mai-15 iulie (38 de zile).
f) Fenofaza de coacere se desfășoară pe o perioadă mai lungă de timp, și anume 62 de zile
(15 iulie-31 august), peste pragul termic de 20 C.
g) După fezofaza de coacere începe sfârșirea sezonului de vegetație, iar prima fenofază a
sfârșitului o reprezintă diseminarea fructelor și semințelor, corelată cu durata dintre
pragurile termice 20-15C, având o durată de 28 de zile (31 august-28 septembrie).
h) Fenofaza de pierdere parțială a aparatului foliar, cu o durată de 23 de zile (28
septembrie-24 octombrie) este corelată cu durata dintre pragurile termice 15-10 C.
i) Ultima fenofază, pierderea totală a aparatului foliar, are o durată de 23 zile (24
octombrie-15 noiembrie), fiind între pragurile termice de 10-5 C.

Aceste fenofaze se datorează climatului și corespund cu cele 4 sezoane, astfel că primăvara

se înregistrează fenofazele de înmugurire, înfrunzire, înflorire și începutul fructificării, vara se
dezvoltă fructificarea și are loc coacerea, toamna fructele și semințele sunt diseminate, aparatul
foliar își modifică culoarea din cauza scăderii temperaturii și a cantității de radiație solară, apoi
începe pierderea acestuia cu cât temperaturile scad, până la începerea iernii aparatul foliar să
dispară total.
Pentru a înțelege modificarea culorii aparatului foliar trebuie avută în vedere carotena.
Aceasta este un pigment al frunzelor care transferat către clorofilă o colorează în galben sub
impactul diminuării temperaturii și a duratei iluminării, dar și a amplitudinii termice dintre

18
noapte și zi. Din această cauză plantele încep să-și piardă aparatul foliar. (Niculae M.-I, 2017,
note de curs)
Având în vedere aceste aspecte, cu ajutorul histofenogramei se poate deduce faptul că
plantele au nevoie de o perioadă mare de vegetație pentru a realiza toate fenofazele, sunt plante
termofile al căror aspect este influențat direct de valori ridicate ale temperaturii atât pentru a se
declanșa sezonul de vegetație, cât și a ajunge în perioada de dezvoltare maximă, iar faptul că
temperaturile scăzute nu sunt benefice pentru ele susține caracterul de plante termofile.

3.6 Caracteristici ale spaţiilor verzi urbane

Fig. 18 Spațiile verzi ale orașului Urziceni ( Google Maps)

În arealul analizat se găsesc 4 spații verzi importante: Parcul Monumentului, Parcul

Tineretului, Parcul Central, Liziera Urziceni (Fig. 18).
Parcul Monumentului este un spațiu amenajat în care este amplasat un monument în
memoria eroilor din Primul Război Mondial. Parcul Tineretului este un spațiu verde care a fost
înființat și abandonat, deși trebuia să se transforme într-o grădină publică. Parcul Central din
Urziceni este un spațiu verde destinat recreerii. Alături de acest parc se află Parcul Catedralei
în care se păstrează ordinea și se plantează plantule tinere, având rol ornamental.

Fig. 19 Monument Fig. 20 Parcul Tineretului Fig.21 Parcul Catedralei

(parcul Monumetului) (https://urziceni09zona0.wordpress.com/category/urziceni-blog/page/2)

19
 Liziera Urziceni constituie cel mai
important spațiu verde al orașului, având în
componența sa stejari roșii care sunt rari în
această zonă, însă acest spațiu este amenințat de
defrișare, deoarece neglijența autorităților a dus
la acest fapt.
Spațiile verzi ale acestui areal au
potențialul necesar pentru a deveni protejate, însă
atitudinea autorităților a dus la ceea ce se numește
dezordine și degradarea mediului.

Fig.22 Liziera Urziceni (http://mesageruldeurziceni.ro/home/article/ro)

3.7 Dinamica formaţiilor vegetale

De-a lungul timpului, dar mai ales din a doua parte a secolului al XX-lea, s-a produs
transformarea mediilor naturale (Fig.23) în medii antropice sau antropizate. Acțiunile care au
condus la aceste transformări au fost: defrișarea pădurilor pentru extinderea treptată a
așezărilor, a terenurilor cu diverse culturi, a căilor de comunicație.

a.1984 b.1994

c.2004 d.2014
Fig.23 Evoluția temporală a arealului în 40 de ani, între 1984-2014
a) anul 1984; b)anul 1994; c)anul 2004; d)anul2014 (Google Earth)

20
 Având în vedere aceste 4 imagini se pot observa consecințele acelor acțiuni menționate
mai sus, și anume: înlocuirea vegetației spontane cu spațiile de locuit sau pentru culturile
agricole, defrișarea zonelor de pădure pentru folosirea lemnului în scopuri personale,
schimbarea în structura peisajului natural, diminuarea suprafețelor împădurite.

3.8 Distribuţia lumii animale în cadrul domeniului biogeografic. Animale de interes

cinegetic, animale dăunătoare
Arealul analizat este situat în zona de luncă, iar acest fapt se regăsește și în distribuția
lumii animale. Astfel, ca în orice zonă de luncă, există o faună higrofilă și hidrofilă, formată
din animale terestre a căror viața este legată de apă, specii care își caută hrana în apă sau la
marginea apei sau sunt amfibiene și au adaptări speciale. Pe malurile apelor trăiesc vidra (Lutra
lutra), nurca (Lutreola lutreola). Se întâlnesc vulpi (Vulpes vulpes crucigera), iepuri (Lepus
europaeus), popândai (Spermophilus citellus, Fig. 24), dar și numeroase păsări de baltă. Aceste
păsări de baltă sunt adaptate cuibăritului în maluri, iar printre ele se numără: prigoarea (Merops
apiaster), lăstunul de mal (Riparia riparia riparia), rațe sălbatice, găinușe de baltă (elemente
ginegetice). (Călinescu R., 1969)

Urziceni

Fig.24 Fauna terestră a României (Atlasul Republicii Socialiste Române)

21
 Fauna piscicolă din acest areal constă în special în biban (Perca fluviatilis, Fig.25 ).

Urziceni

Fig. 25 Fauna piscicolă a României (Atlasul Republicii Socialiste Române)

Fauna cinegetică (Fig.26) este reprezentată de iepure (Lepus europaeus), potârniche

(Perdix perdix), căprior (Capreolus capreolus) și fazan (Phasianus colchicus).

Urziceni

Fig.26 Fauna cinegetică a României (Atlasul Republicii Socialiste Române)

Pe lângă speciile de luncă, sunt întâlnite și o serie de animale de stepă: șopârla de câmp
(Lacerta agilis), șarpele de câmp (Serpentes), iar ca amfibieni se întâlnește broasca de pământ

22
(Pelobates fuscus fuscus), vrabia ( Passer domesticus), rândunica (fam. Hirundinidae), barza
(Ciconia ciconia), ciocănitoarea de grădină (Dendrocopos syriacus), pupăza (Upupa epops),
cucuvea (Athene noctua), porumbelul (Columba livia), turturica (Streptopelia turtur), graurul
(Sturnus vulgaris) care este dăunator pentru pomii fructiferi și vița-de-vie.
Se întâlnesc și o serie de insecte cum ar fi: furnica (fam. Formicidae) , musca domestică
(Musca domestica), albina (Apis mellifera), fluturele (ord. Lepidoptera), cărabușul (fam.
Carabidae), gărgărița (Bruchus pisorum), o serie de gândaci ( ord. Coleoptera) și greieri (gen
Gryllus) .
Unele specii de animale întâlnite în acest areal sunt în special rozătoarele, precum
șoarecele de stepă (Sicista subtilis), dihorul pătat (Vormela peregusna), orbetele (Spalax
leucodon). Acestea sunt animale dăunătoare pentru culturile agricole.

23
4.Consideraţii privind protecţia şi conservarea vegetaţiei şi lumii
animale în orizontul local şi proximităţile acestuia
4.1 Specii floristice şi faunistice endemice, rare, ameninţate cu dispariţia
Datorită faptului că lunca este favorabilă culturilor de legume, a plantațiilor de plop și
salcie este predispusă antropizării. Antropizarea a dus la dispariția unor elemente floristice și
faunistice în timp.
Astfel, pe cale de dispariție pot fi unele elemente din aria arborilor care sunt folosiți
pentru încălzirea locuințelor precum stejar (Quercus robur), frasin (Fraxinus excelsior), iar din
regnul animal sunt rozătoarele al căror habitat este amenințat de cultivare și tratarea plantelor
cu îngrășăminte, unele specii de insecte, păsări al căror habitat a dispărut.

4.2 Arii protejate, arbori ocrotiţi

Arealul dat face parte din aria protejată numită Coridorul Ialomiței. Această arie este un
sit Natura 2000 și reprezintă cel mai important coridor ecologic care străbate Bărăganul,
Ialomița fiind singurul râu alohton din Câmpia Bărăganului. În acest fel, Ialomita și afluenții
săi principali - Prahova și Teleajenul - conectează lunca Dunării cu zona de câmpie forestieră
și colinară, străbătând zona cea mai uscată a țării.

Fig.27 Coridorul Ialomiței (http://natura2000.eea.europa.eu/Natura2000)

Conform formularului standard Natura 2000, aria Specială de Conservare Coridorul

Ialomiţei are o suprafaţă de 26.727 ha, desfăşurându-se pe teritoriul administrativ al judeţelor
Ialomiţa (72%) şi Prahova (28%), cuprinzând culoarul văii Ialomiţei din aval de confluenţa cu
Prahova, până la vărsare în Dunăre, la care se adaugă şi partea din amonte a culoarului Prahovei
şi Teleajănul, dar şi o serie de trupuri de pădure (de stejar brumăriu, sălcii şi plopi) situate de-a
lungul cursurilor de apă.
Situl este deosebit de important prin datorită habitatelor specifice luncilor marilor râuri
pe care le adapostește (șleauri de luncă cu stejar, zăvoaie de plopi și salcii, vegetația de cursuri
de apă și de maluri, comunitățile de ierburi higrofile, pajiștile de altitudine joasă), dar și prin

24
vegetația specifică teraselor din stepă care marginesc lunca (tufărisuri, pajiști stepice), precum
și prin speciile de faună existente.
Tipurile de habitate prioritare identificate pe teritoriul acestei arii protejate sunt: păduri
dacice de stejar şi carpen, zăvoiaie cu Salix alba şi Populus alba, păduri ripariene mixte cu
Quercus robur, Ulmus laevis, Fraxinus excelsior sau Fraxinus angustifolia din lungul râurilor
(Ulmenion minoris), vegetaţie de silvostepă euro-siberiană cu Quercus sp., tufărişuri de foioase
ponto-sarmatice,comunităţi de lizieră cu ierburi înalte higrofile, cursuri de apă cu vegetaţie de
Ranunculion fluitantis şi Callitricho Batrachion, râuri cu maluri nămoloase cu vegetaţie de
Chenopodion rubri şi Bidention.
Speciile de animale protejate, incluse în această arie sunt: Spermophillus citellus, Castor
fiber, Lutra lutra, Bombina bombina, Emys orbicularis, Triturus cristatus.

4.3 Sugestii privind protecţia şi conservarea ecofondului si genofondului

Protecția mediului înconjurător implică menținerea proceselor naturale într-un echilibru
care să permită desfășurarea complexă a vieții omenești. Realizarea ei necesită utilizarea
rațională a resurselor naturale și combaterea poluării mediului.
Protecția și conservarea ecofondului și genofondului se poate face prin utilizarea
rațională a terenului, prin reducerea poluării apelor, aerului și solului, prin conservarea zonelor
verzi sau înlocuirea acelor arbori defrișați cu plantule tinere, prin amenajarea unor lucrări pe
râu.
Utilizarea rațională a terenului constă în faptul că atunci când unele zone sunt modificate
pentru a fi utilizate în scop agricol nu trebuie distruse unele specii de plante și animale, ci trebuie
să se facă ceva astfel încât acestea să nu fie afectate. În acest caz se pot lăsa fâșii de pământ
printre culturile agricole pentru ca plantele și animalele de acolo să nu fie nevoite să dispară, ci
doar să-și restrângă teritoriul. De asemenea, utilizarea rațională a terenului constă și în
reducerea spațiilor în curs de antropizare, deoarece cu cât un teren devine antropizat cu atât
peisajul se degradează și aduce cu el dispariția unor efective de plante sau animale, din cauză
că acolo ele s-au adaptat, iar distrugerea habitatelor lor înseamnă dispariția lor.
Reducerea poluării apelor, aerului și a solului oferă beneficii atât plantelor și animalelor,
dar și omului, deși acesta din urmă efectuează această poluare. Pentru a reduce această poluare
deșeurile menajere nu ar trebui aruncate în apa râului Ialomița, pentru că afectează animalele
acvatice, dar afectează și calitatea apei consumată de către oameni. Reducerea poluării aerului
se poate face prin reducerea poluării fonice, dar mai ales prin reducerea emisiilor de dioxid de
carbon, atât din industrie, cât și din utilizarea excesivă a vehiculelor. Și în acest caz oameniii și
animalele sunt afectate. În ceea ce privește poluarea solului, aceasta este destinată exclusiv
efectivelor de plante și animale, fiind realizată prin utilizarea excesivă a îngrașămintelor, dar și
prin aruncarea deșeurilor în locuri neamenajate. Având în vedere toate acestea este necesar să
se reducă poluarea tuturor aceste elemente care asigură viața.
Conservarea zonelor verzi sau înlocuirea acelor arbori defrișați cu plantule tinere
reprezintă o altă măsură de protecție a mediului, deoarece acei arbori nu se vor regenera și nu
pot fi utilizați la nesfârșit, iar astfel oamenii îi pot utiliza mai mult timp. Conservarea unor zone
care dețin specii rare de plante și animale este necasară pentru a nu distruge peisajul natural.
Plantulele tinere care le înlocuiesc pe cele mature, folosite în special ca resursă pentru încălzirea
locuințelor, ar trebui plantate într-un număr mai mare pentru a se asigura din timp că nu va fi
un deficit a spațiilor verzi.
Amenajarea unor lucrări pe râu este necesară pentru a preveni inundațiile, deoarece
atunci când râul inundă albia majoră atât plantele și animalele sunt efectate, astfel încât nu sunt
adaptate la excesul de umiditate sau la viața acvatică. Digurile pot stagna apa și astfel aceasta
nu ajunge să afecteze plante, animale sau oameni.

25
 Distrugerea peisajului natural este cea mai mare problemă cotidiană ce a rezultat din
dezvoltarea și modernizarea umanității. Acestă dezvoltare nu poate fi impiedicată, însă efectele
sale nefavorabile pot fi diminuate prin adoptarea unor măsuri de protecție a naturii. Natura este
cel mai important element din care asigură viața oamenilor, iar aceștia ar trebui să fie mai atenți
cu mediul înconjurător și să-l ocrotească.

26
Concluzii
Arealul analizat, din punct de vedere biogeografic, aparține provinciei pontice,
formațiunile de bază sunt cele de luncă. Poziționarea arealului a condiționat factorii geologici,
climatici, morfologici și hidrografici, astfel încât acei factori s-au răsfânt asupra poziției
arealului.
În urma realizării acestei evaluări a ecopotențialității a ecopotențialității și ecodinamicii
învelișului biotic ale orașului Urziceni am obținut următoarele informații:
a) Orașul Urziceni se află în lunca râului Ialomița care, aici, prezintă altitudine de circa 50
m. Ca tipuri de relief predominante în acest areal există un relief dezvoltat pe nisipuri și
unul dezvoltat pe depozite loessoide.
b) Clima este de tip temperat-continentală, fiind caracterizată prin veri foarte calde şi ierni
foarte reci. Amplitudinea termică anuală diurnă este relativ mare, iar cantităţile de
precipitaţii sunt reduse.
c) Acviferul freatic este constituit dintr-un complex de nisipuri şi nisipuri prăfoase din
baza formaţiunilor loessoide. Orașului Urziceni aflăndu-se în lunca râului Ialomița îi
sunt caracteristice apele freatice din lunci, care în mare măsură depind de regimul râului
principal.
d) Arealul dispune de prezența aluvisolurilor cât și a cernoziomurilor cambice.
e) Aceste particularități impun și formațiuni vegetale și animale specifice unei zone de
luncă. Astfel, în lunca râului Ialomița există o vegetație lemnoasă bogată, formată din
zăvoaie de salcie și plop, stejerete, șleauri de luncă, frăsinete. De asemenea, există
suprafețe ocupate de pajiști mezofile de luncă. Pentru a susține acestea au fost realizate
și o serie de diagrame și au fost calculați o serie de indici, iar în urma acestora s-a
observat faptul că plantele au nevoie de o perioadă mare de vegetație pentru a realiza
toate fenofazele, sunt plante termofile al căror aspect este influențat direct de valori
ridicate ale temperaturii, iar faptul că temperaturile scăzute nu sunt benefice pentru ele
susține caracterul de plante termofile. Din punct de vedere faunistic, ca în orice zonă de
luncă, există o faună higrofilă, formată din animale terestre a căror viața este legată de
apă, specii care își caută hrana în apă sau la marginea apei sau sunt amfibiene și au
adaptări speciale.
f) De remarcat a fost faptul că acest areal face parte dintr-o arie naturală protejată,
Coridorul Ialomiței, care arată importanța unor specii floristice și faunistice specifice
luncilor. Însă, deși dispune de particularități specifice unei lunci începe să fie
transformat și să fie distrus peisajul natural.
În concluzie, în urma acestei evaluări pot deduce faptul că acest areal este imaginea generală
a unui peisaj de luncă din zona de câmpie, cu particularitățile specifice și cu transformările la
care este supus.

27
Bibliografie
1. Călinescu, R. (1969), Biogeografia României, Ed. Științifică, București
2. Gherghina, Carmen-Alina (2011), Teză de doctorat- Bărăganul Central- sinergism
microrelief-depozite-sol, București
3. Ielenicz, M. (2007), România. Geografie fizică (Climă, ape, vegetație, soluri, mediu),
vol. 2, Ed. Universitară, București
4. Niculae, M.-I., (2017), note de curs
5. Pătroescu, Maria (1987), Analele Universității București, Indici ecometrici climatici și
raportul lor cu învelișul biotic în spațiul Subcarpaților dintre Râmnicu Sărat și Buzău.
6. ***1980, Județele Patriei, Ialomița. Monografie, Ed. Sport-Turism, București
7. ***1982, Enciclopedia Geografică a României, Ed. Științifică și Enciclopedică,
București
8. ***1983, Geografia României, vol.I, Geografie fizică, Ed. Academiei Republicii
Socialiste România, București
9. ***2005, vol. V, Câmpia Română, Dunărea, Podișul Dobrogei, Litoralul românesc al
Mării Negre și platforma continentală, Ed. Academiei Române, București
10. EEA (2015), Biogegeographycal regions in Europe
(http://ec.europa.eu/environment/nature/info/pubs/docs/biogeos/Steppic%20Region/K
H7809607ROC_002.pdf ) accesat la 16.11.2017
11. Primăria Urziceni, Strategia de dezvoltare durabilă a municipiului Urziceni pentru
perioada 2016-2020 (2016),
http://primariaurziceni.ro/files/fileshare.ro_SDL%20Mun%20Urziceni%202016-
2020.pdf accesat la 18.11.2017
12. http://biodiversitate.mmediu.ro/rio/natura2000/static/pdf/rosci0290.pdf accesat la
29.11.2017.
13. http://www.isjialomita.ro/files/biologie/Arii%20protejate%20Ialomita.pdf accesat la
29.11.2017.
14. https://ro.wikipedia.org accesat la 20.11.2017.

28