Apusurile de soare

Când soarele este sus pe cer, apare alb deoarece ajung la ochiul observatorului
toate razele cu lungimile de undă având intensităţile aproape egale. Pe măsură ce soarele
coboară către linia orizontului, lumina solară care pătrunde în atmosferă face cu linia
orizontului un unghi mult mai mic şi trebuie să treacă prin mai mult aer atmosferic până să
fie văzută de un observator.
• Fenomenele ce produc culoarea roşie a apusului sunt:
- împrăştierea Rayleigh ( în proporţia cea mai mare);
- reflexia (împrăştierea) razelor de lumină pe particulele de praf şi nori;
- dispersia luminii
(în cea mai mică măsură).
Dimensiunea şi concentraţia particulelor în aerul atmosferic din calea luminii solare
determină tipul de apus observat. Când lumina soarelui întâlneşte foarte puţine particule în
aerul atmosferic, majoritatea razelor ajung la ochiul uman cu aproape aceeaşi intensitate.
Reducerea fenomenului de dispersie produce apusuri albe sau galbene comune zonelor
muntoase, unde aerul atmosferic este rarefiat.
Combinarea refracţiei şi dispersiei razelor solare de către particulele atmosferice
este responsabilă pentru producerea amurgului, lumina pe care o observăm pe cer chiar
dacă soarele este sub linia de orizont. În cazul unei atmosfere fără inversiuni de
temperatură, razele roşii şi galbene sunt mai puţin deviate decât cele albastre şi verzi. Ca
urmare, ultimele raze ce dispar din câmpul vizual al observatorului sunt cele roşii. Totuşi,
influenţa dispersiei luminii solare asupra culorii roşii a soarelui la apus sau la răsărit este
foarte mică.
Raza verde si raza albastra
Raza verde este fenomenul în care ultima parte a soarelui se colorează în verde
când soarele apune sub linia de orizont. Efectul se datorează refracţiei atmosferice a
luminii. În cazul unei inversii de temperatură din atmosfera terestră, unghiul de refracţie al
radiaţiei verzi din spectrului de lumină este puţin mai mare decât al radiaţiei roşii. Drept
urmare, spectrul de culori al soarelui este împrăştiat pe o distanţă verticală mică (câteva
sectoare de arc). Din această cauză, marginea de sus a soarelui apare verde (albastru în
condiţii de mare claritate a atmosferei) şi roşu în marginea de jos a soarelui .
Când soarele apune, marginea verde este ultima care dispare. În timpul răsăritului, efectul
poate fi văzut de asemenea, dar este mult mai dificil deoarece nu se ştie exact locul de
unde începe.
Raza propriu-zisă, este extrem de rară. Oricum, marginea verde poate fi văzută
frecvent, chiar dacă soarele este deasupra liniei de orizont, ca mici raze verzi, datorită
inversiunilor din atmosferă. O ase-menea inversiune poate refracta marginea verde şi o
poate separa pentru câteva secunde, de discul solar. Asemenea raze verzi sunt relativ
comune, dar greu de văzut, chiar şi cu diferite echipamente specifice.
Marginea verde a soarelui care apune (sau răsare) apare datorită refracţiei
diferenţiate în atmosferă. Dacă vremea este senină, lumina albastră are o şansă să treacă
şi astfel poate apărea o margine albăstruie.
Cu un strat în atmosferă de inversiune a temperaturii, segmentele superioare ale
imaginii solare sunt separate de restul discului solar. În ultimele momente ale acestor
segmente lunecoase, ele apar verzi, iar uneori albastre (raze verzi sau albastre)
Raza verde clasică, o licărire verde aproape de orizont (ocean), apărută atunci când
soarele apune, se bazează pe un miraj pentru a mări micile diferenţe de refracţie dintre
lumina roşie şi cea verde. Mirajul apare atunci când este aer cald în imediata apropiere a
oceanului şi temperatura aerului se schimbă rapid o dată cu altitudinea. Pentru ca raza
verde să fie vizibilă, stratul de aer cald trebuie să fie cât mai jos.
Raza verde se poate observa şi la răsăritul lunii, dar este practic puţin probabil să
se vadă cu ochiul liber.
Raza rosie
Raza rosie a soarelui care apune este similară cu raza verde, deşi raza roşie apare
pe marginea inferioară a discului solar şi nu va mai fi vizibilă până la sfârşitul apusului, ca
raza verde ce reprezintă ultima parte a discului solar de deasupra liniei orizontului.
Oricum, raza roşie poate fi văzută foarte bine uneori, atunci când soarele este aproape de
linia orizontului, chiar atunci când soarele apare de sub un grup ascuţit de nori. Raza roşie
apare ca o mică izolare trecătoare a marginii inferioare a discului solar,în timp ce soarele
se mişcă prin mici inversiuni în atmosferă. Este nevoie de un telescop pentru a fi văzut
clar.
Amurgul şi zorile de ziuă
Amurgul (crepusculul) este timpul de după apusul de soare, iar zorile de ziuă
repezintă timpul dinaintea răsăritului de soare, când atmosfera inferioară este luminată de
cea superioară, aproape la nivelul solului. Când soarele apune sau răsare, acolo rămân
câteva raze pe care le poţi vedea. Acesta este amurgul şi, respectiv, zorile de ziuă, când
încă mai poţi vedea lumina pentru că Pământul o refractă în atmosferă şi o reflectă pe
straturile superioare ale atmosferei.
Zorile de ziuă încep dimineaţa când centrul soarelui este la mai puţin de 6 grade
sub orizont si se sfârseşte la răsărit. Amurgul de seara începe la apus si se sfârseşte când
centrul soarelui este la mai mult de 6 grade sub orizont.
Amurgul (crepusculul) poate de asemenea să fie calificat drept iluminare
crepusculară, în condiţiile de vreme bună, pentru a fi clar remarcat. La răsărit sau la apus,
orizontul este clar definit şi stelele cele mai strălucitoare sunt vizibile în condiţiile
atmosferice bune, în absenţa luminii.
Crepusculul nautic este definit ca timpul în care centrul soarelui este mai jos de 6
grade decât orizontul dar nu mai puţin de 12 grade. Sfârşitul acestei perioade în seara,
sau în zori este de asemenea timpul în care urme de iluminare se apropie de asfinţitul sau
punctul de răsărit al orizontului.
Dimineaţa sau la sfârşitul crepusculului, seara, în condiţiile bune atmosferice şi în
absenţa unei alte iluminări , se pot distinge doar contururi.
Halourile

Halourile sunt inele şi arcuri luminoase formate în jurul soarelui sau a lunii.
Halourile se produc prin refracţia şi reflexia luminii care vine de la soare sau de la
lună în mici cristale de gheaţă în formă hexagonală regăsite în norii cirrus şi în ceaţa
îngheţată.
Cel mai răspândit halou este haloul cel mic, un arc colorat cu o rază de 22°. Se
formează prin refracţia luminii pe cristale de gheaţă sub formă de coloane. Dacă lumina se
refractă între feţe perpendiculare ale cristalelor, se poate forma cel mai mare şi mai rar
halou, un arc colorat în jurul soarelui sau al lunii cu o rază de 46°. Prin simple sau multiple
refracţii unite cu refracţia luminii, pot apărea multe alte halouri.

• Halouri obişnuite
1.Halou de 22°
2.Coloană solară (puţin vizibilă)
3.Parhelia de 22°
4a.Arc tangent su-perior (de 22°)
4b.Arc tangent in-ferior ( de 22°)
5.Arc circumzenital
6.Halou de 46°
7a.Arc supralateral
8.Cerc parhelic
9.Parhelia Liljequist
• Halouri rare
7b. Arcele infralaterale (strălucitoare)
10. Parhelia de 120° (nu foarte strălucitoare)
11. Arcul Parry (superior)
12. Haloul de 9° (foarte estompat)
13. Parhelia joasă de 9°
14. Parhelia de 18° (extrem de estompată)
15. Parhelia joasă de 24° (nu foarte strălucitoare)
16. Arcele antelice Wegener
17. Antelia
18. Arcele antelice Hastings (fotografiate numai la polul sud)
19. Arcele antelice Greenler
20. Arcele antelice Tricker (parţial suprapuse peste 19)
21a. Arcele superioare Tape (nu foarte strălucitoare)
21b. Arcele inferioare Tape (strălucitoare)
22. Arcul heliac (estompat lângă soare)
23. Arcul subhelic (nu foarte strălucitor)
24. Arcul subantelic subhelic (foarte rar văzut înafara Antarcticii)

Poziţionarea pe bolta cerească a unora dintre cele mai cunoscute halouri .

• Haloul de 22°
Un halou de 22° este un inel de lumină înconjurând Soarele sau luna. Mai este
numit uneori micul halou. Majoritatea halourilor arată ca nişte inele albăstrui strălucitoare,
dar în unele cazuri, din cauza dispersiei luminii la trecerea prin cristalele de gheaţă din
norii de mare înălţime, precum norii cirostratus, haloul poate fi colorat. În acest caz,
prezintă o margine interioară roşie, destul de subţire şi o regiune exterioară de un albăstrui
difuz.
Halourile se formează atunci când lumina Soarelui sau a lunii este refractată de
către cristalele mici de gheaţă asociate cu norii de înaltă altitudine (precum norii
cirostratus). Un halo de 22° este un inel de lumină situat la 22° de Soare sau Lună şi este
cel mai comun tip de halou. Este produs de către cristale de gheaţă hexagonale în formă
de coloană, cu diametre mai mici de 20,5 micrometri, având o orientare întâmplătoare.
Halourile de 22° apar foarte des, în 80-120 zile pe an, chiar dacă în majoritatea
dăţilor putem vedea doar o secţiune din el şi nu întregul inel.
Cele două refracţii schimbă direcţia luminii cu 22° de la direcţia iniţiala, producând
un inel de lumină observat la 22° de Soare sau de Lună.
Un halou de 22° se formează când lumina intră printr-o parte a cristalului şi iese
prin partea cealaltă a sa. Lumina este refractată o dată atunci când intră în cristalul de
gheaţă şi încă o dată atunci când îl părăseşte.
Halouri lunare
• Haloul de 46°
Haloul de 46° este foarte similar în aparenţă cu haloul de 22°, cu excepţia faptului
că este mult mai mare şi de aceea i se spune marele halou. Se produce mai puţin frecvent
decât cel de 22°, în aprox. 4-10 zile pe an şi, datorită mărimii sale mari, poate fi rareori
văzut ca un cerc complet.
Haloul de 46° poate avea o intensitate doar de o zecime din intensitatea haloului de
22°. Se formează prin refracţia pe feţele perpendiculare ale cristalelor.
Lumina ce vine de la soare trece prin cristalele din norii de mare înălţime (precum
norii ci-rostratus) şi este refractată sub un unghi de 46° înainte de a fi percepută de ochi.
În consecin-ţă, un observator vede un inel de lumină în jurul soarelui (sau lunii) la un unghi
de 46° faţă de sursa de lumină.
• Halouri circulare neobişnuite
Halouri foarte mari au fost observate în sudul Finlandei la începutul lunii mai 2006.
Raza lor era de aproximativ 45° şi aveau un disc de o nuanţă albastră şi un inel maro.
Cerul era foarte senin, dar destul de întunecat în exteriorul haloului.
Halouri mici (cu raze de aproximativ 5°) având disc albastru şi inel maro au mai fost
uneori observate. Nu pot fi explicate folosind cristalele piramidale, plăcile sau coloanele.
• Halourile circulare ale cristalelor piramidale
Halourile circulare produse de către cristalele pirami-dale se confundă cu haloul de
22° în extrem de multe simulări. Sunt mai vizibile halourile de 9, 18, 20, 23, 24 şi 35°.

Haloul de 9° este cel mai apropiat faţă de soare dintre halourile cristalelor
piramidale şi se produce când aceste cristale au o secţiune prismatică centrală.
Razele soarelui trec printr-o faţă a prismei centrale şi o faţă opusă a zonei
piramidale. Un-ghiul dintre aceste feţe este de 28°, pentru care unghiul de deviaţie minim
este de 9°. Când cristalele nu sunt aliniate, aşa cum se întâmplă de obicei, atunci se
produc halouri circulare.
 Halourile de 18° si 24° reprezintă inele luminoase albe cu razele de 18° şi,
respectiv, de 24° . De cele mai multe ori, halouri produse de cristalele piramidale apar
împreună.
Haloul de 24° este situat foarte aproape de haloul de 22°, putând fi recunoscut cu
dificultate. Poate adesea recunoscut numai atunci când haloul de 22° are o lărgime
neobişnuită şi apare o dispunere dublă a culorilor spectrale sau culoarea roşie apare pe
ambele margini.
• Parhelia normală (soarele fals)
Parhelia reprezintă o pereche de puncte intens colorate şi luminoase, câte unul de
fiecare parte a Soarelui. Apare foarte des, în aprox. 60-80 zile pe an.
Parhelia se formează atunci când lumina solară sau a lunii (dar extrem de rar) este
refractată de cristale hexagonale plate de gheaţă cu diametre mai mari de 30 de microni şi
având feţele plate orientate orizontal.
Parheliile sunt viziblile atunci când Soarele este aproape de orizont şi în acelaşi
plan orizontal cu observatorul şi cristalele de gheaţă. La trecerea luminii solare prin
cristalele de gheaţă, direcţia sa se schimba cu 22° înainte de a ajunge la ochii noştri,
asemănător cu ceea ce se întâmplă în cazul haloului de 22°. Această schimbare de
direcţie duce la formarea unei parhelii.
Diferenţa dintre un halou şi o parhelie constă în orientarea diferită a cristalelor de
gheaţă prin care trece lumina solară înainte de a ajunge la ochii noştri. Dacă cristalele
hexagonale sunt orientate cu feţele plate orizontal se formează parhelia, iar dacă cristalele
hexagonale sunt orientate aleatoriu, se observă un halou.
• Parantelia (parhelia de 120°)
Parheliile de 120° sunt relativ rare. Apar în 1-2 zile pe an. Dacă parheliile normale
sunt puternice, sunt şanse să apară şi o parhelie de 120° şi un cerc parhelic. Toate aceste
halouri sunt formate de cristalele plate. Parheliile de 120° apar sub formă de zone
circulare la un unghi de 120° de Soare.
Parheliile de 120° sunt de culoare albă, deoarece se produc prin reflexia şi refracţia
pe feţele paralele. Pot să apară singure sau pe cercul parhelic.
• Parhelia Liljequist
Parhelia Liljequist este un halou rar, care apare pe cercul parhelic, aproximativ la
150°-160° de soare, între parhelia de 120° şi antelie. Parhelia Liljequist este produsă de
cristalele sub formă de plăci, şi are culoarea alb strălucitor, ca şi parhelia de 120°.
• Cercul parhelic
Cercul parhelic este o fâşie de lumină albă cu lăţimea de un grad sau foarte întins
încât se menţine la nivelul solar. Dacă norii cirrus acoperă cerul uniform, cercul parhelic
poate fi văzut înconjurând complet cerul paralel cu orizontul. Faptul că este de culoare
albă indică că este datorat reflexiei pe feţele verticale şi refracţiei prin feţele verticale ale
plăcilor cu baza orizontală sau ale coloanelor cu axele principale orizontale.
Cercul parhelic apare rar, aprox. 5-10 zile pe an.

• Parhelia produsă de cistalele piramidale orientate

Cristalele pirami-dale produc “parhelii” exotice, foarte diferite de parheliile produse
de cristalele plate.
 Destul de puţine orientări ale cristalelor piramidale produc arce parhelice. Arcele
laterale sunt albe când cristalele sunt orientate perfect vertical. În caz contrar, arcele devin
difuze şi mai alungite.
Câteodată, străluciri albe pot fi observate în părţile superioare şi inferioare ale
haloului de 9°. Acestea sunt numite parhelie de 9° sau arcele Parry de 9°. Frecvent,
aceste halouri apar împreună cu alte halouri produse de cristalele piramidale orientate cu
axele principale verticale, ceea ce în natură se întâmplă extrem de rar.
La o elevaţie de peste 30°, o parte din arcele superioare nu mai pot să apară.
Arcele inferioare apar dacă elevaţia soarelui depăşeşte 50°.
Modul în care razele ce produc parhelia superioară de 23° trec prin cristalele
piramidale este prezentat în figura de mai sus.
Se generează arce strălucitoare dacă cistalele sunt mari şi sunt aşezate vertical.
• Haloul circumscris
Haloul circumscris are o formă ovală, ce depinde de elevaţia soarelui. Pe măsură
ce elevaţia soarelui creşte, forma sa se apropie de forma haloului de 22°, devenind mai
strălucitor, până când devine circular şi se confundă cu haloul de 22°.
Se formează datorită cristalelor în formă de coloană cu axele principale orientate
orizontal. Apare în circa 15-25 zile pe an.
• Arcul tangent superior şi arcul tangent inferior
Forma arcelor tangente variază cu elevaţia Soarelui. Arcele tangente ale haloului de
22° apar ca două arce separate când soarele se află jos şi ca un halou circumscris unic
când soarele este sus. Sunt tangente haloului de 22° în punctul cel mai ridicat şi cel mai
jos. Există întotdeauna câte o zonă albă strălucitoare în regiunea în care arcele tangente
ating haloul de 22°.
Se produc datorită cistalelor în formă de coloană cu axele principale orizontale.
Arcul tangent superior apare în circa 20-30 zile pe an, arcul tangent inferior apare mult mai
rar, fiind de cele mai multe ori sub orizont.
• Arcul circumzenital
Arcurile circumzenital şi circumorizontal sunt probabil cele mai frumoase fenomele
dintre halourilor. Sunt foarte colorate şi numai curcubeul se poate apropia de splendoarea
lor.
Arcul circumzenital ia forma unui sfert de cerc centrat pe zenit şi este îndreptat
către soare. Se formează când soarele se află la 32° sau mai puţin faţă de orizont. Este
mai luminos când soarele se află la înălţimea de 22°.
Deşi arcul circumzenital este un halou foarte comun, apărând în medie de 13 ori pe
an, şi este plin de culoare, puţină lume îl observă. Trebuie privit cerul într-o zi însorită şi cu
nori cirrus pentru a fi văzut.
Arcul circumzenital este produs de refracţia luminii în cristale plate de gheaţă însă
numai când elevaţia Soarelui este mai joasă de 32°.
Cu cât Soarele este mai jos, cu atât arcul devine mai subţire şi mai lung până când
devine difuz şi nu mai poate fi observat. Arcul circumzenital nu acoperă niciodată întreg
zenitul.
• Arcul circumorizontal
Arcul circumorizontal este perechea arcului circumzenital. Ambele halouri sunt
formate de către cristalele plate de gheaţă. Arcele circumorizontale sunt foarte rare în
Europa Centrală pentru că Soarele trebuie să fie la o elevaţie de peste 58°. Din această
cauză rămân doar câteva săptămâni pe an pentru a-l putea observa în jurul amiezii.
Arcul circumorizontal este o bandă de lumină colorată paralelă cu orizontul pe
aceeaşi parte a cerului ca şi soarele. Apare doar când soarele se află la peste 57,8°, deci
arcul circumzenital şi arcul circumorizontal nu vor fi văzute niciodată în acelaşi timp.
Arcul circumorizontal este unul dintre cele mai rare arce, apărând de circa 0,1 ori pe
an şi nu este vizibil peste tot pe Terra.