Mihai Eminescu, (1850-1889)

Eminescu, este cel mai mare poet român şi unul dintre lirici ai lumii.
S-a născut la Botoşani în anul 1850. Eminovicienii erau ţărani cu vechime în
satul Călineşti din judeţul Suceava. Îi întâlnim acolo din întâiele decenii ale
veacului XVIII. Căpătând slobozenie, intrară în tagma răzăşească, ceea ce
este un fel de nobleţe. Insinuările că Eminescu n-ar fi român sunt de
domeniul himericului şi se explică prin aceea că poetul se indignase
împotriva surcursurilor străine: “bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas
subţire”. Rând pe rând Eminescu a fost turc, albanez, persan, suedez, rus,
bulgar, sârb, rutean, polon, armean. Unui calomniator el îi răspundea cu
aceste cuvinte perfect întărite de documente: “… eu nu mă supăr deloc de
modul cum se reflectă persoana mea în ochii dumitale, căci de la aşa
oglindă nici nu pot aştepta la alt reflex. Dar acest reflex nu schimbă deloc
realitatea; el nu mă opreşte de a fi dintr-o familie nu numai română, ci şi
nobilă, neam de neamul ei – să nu vă fie cu supărare – încât vă asigur că
între strămoşii din ţara asta de sus a Moldovei, de care nu mi-e ruşine să
vorbesc, s-o fi aflând poate ţărani liberi, dar jidani, greci ori păzitori de
temniţă măcar nici unul.”
În genere, şcoala nu-i plăcea lui Eminescu, şi se presupune chiar că
ar fi încercat să fugă din clasele primare. Între 1869 şi 1872 este student la
Viena, urmând Facultatea de Filozofie şi Drept. Eminescu este al şaptelea
dintre cei 11 copii ai lui Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi Eminovici.
Însă, încă din anii de şcoală, Eminescu se arată interesat de teatru,
poezie şi cultură; avea 16 ani când trimite, al revista de limbă română
“Familia” din Pesta, primele poezii, publicate de Iosif Vulcan, care-i schimbă
şi numele din Eminovici în Eminescu. Eminescu colindă şi ţara şi Europa. În
decembrie 1872 se înscrie ca student ordinar. Venind în fruntea Ministerului
de Instrucţie, Maiorescu îndeamnă pe Eminescu săşi dea doctoratul spre a
putea ocupa catedra de filosofie din Iaşi. Nu-şi dădu doctoratul şi după o
vizită la Königsberg, Cracovia şi Lemberg în vederea culegerii de
documente - poate că voia să facă o lucrare de istorie, poate i se cereau
pentru culegerea oficială în schimbul banilor – încredinţându-se că nu era
pregătit pentru lucrări arhivistice.
 Activitatea literară a lui Eminescu se întinde pe ceva mai mult decât
zece ani. Din haosul de proiecte, mai cu seamă tinereşti, s-a condensat
puţină operă definitivă. Credinţa de până mai deunăzi că Eminescu e un
meteor, ieşit din neant, ca un miracol fără nici o legătură cu trecutul, se
dovedeşte a fi falsă. Eminescu e cel mai tradiţional poet, absorbind toate
elementele, şi cele mai mărunte, ale literaturii antecedente. Toate temele
lui ies din tradiţia românească, oricât de scurtă, şi înrâuririle străine,
pornite şi acelea înaintea lui, aduc numai nuanţe şi detalii. În primul rând
descoperim la el intenţia de a trata, pe urmele lui Asachi şi Bolintineanu, în
mari poeme epice ori dramatice, mitologia autohtonă. Deşi poezia este
partea cea mai cunoscută a operei lui Eminescu, ea nu este singura, pentru
că Eminescu a mai scris şi proză literară. Cele mai cunoscute nuvele ale lui
Eminescu sunt Sărmanul Dionis şi Cezara. Prima nuvelă, Sărmanul Dionis a
apărut prima dată în “Convorbiri literare” în anul 1873, după ce a fost citită
de cenaclul Junimii. Încercările dramatice ale lui Eminescu se compun
dintr-un număr destul de mare de piese de teatru neterminate de autor.
Unele fragmente din piese ne fac să credem că poetul visa să scrie drame
inspirate din istoria naţională. Acţiunea din Mira se petrece în vremea lui
Ştefăniţă Vodă al Moldovei. Eminescu a mai încercat să scrie şi despre
Alexandru Lăpuşneanu, într-un tablou dramatic la evocat pe Andrei
Mureşanu; toate aceste încercări sunt importante pentru a vedea cât de
vaste erau preocupările poetului şi cum considera el istoria naţională ca
sursă de inspiraţie pentru scriitori.
Dacă locul celui mai mare poet român în cultura naţională n-a fost de
nimeni contestat, înţelegerea lui exactă a suscitat de-a lungul vremii două
poziţii oarecum deosebite, pe care e bine să le reamintim. Prima dintre ele,
care a fost exprimată de către contemporanii poetului şi de către
generaţiile imediat următoare, constă în considerarea lui Eminescu drept un
fenomen aproape inexplicabil în peisajul literar în care a apărut. Treizeci de
ani după moartea poetului, adică în 1919, G. Ibrăileanu continua a-l evoca
pe Eminescu: “Eminescu este nu numai cel mai mare scriitor român. El este
o apariţie aproape inexplicabilă în literatura noastră. El a căzut în sărmana
noastră literatură de la 1870 ca un meteor din alte lumi. Întâmplarea a
făcut ca unul dintre cei mai mari poeţi lirici ai secolului al XIX-lea, secol atât
de bogat în lirici să se nască la noi”. “Opera literară a lui Mihai Eminescu
creşte cu toate rădăcinile în cea mai plină de tradiţie şi este o exponentă
deplină, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton”, aprecia G.
Călinescu, neegalatul biograf şi exeget al creaţiei eminesciene.
 Astăzi, amândouă punctele de vedere luate separat ni se par
unilaterale şi căutăm o conciliere. Îl simţim pe Eminescu deopotrivă ca pe
un miracol şi ca pe o sinteză a celor mai vechi tradiţii ale culturii noastre.
În esenţa lor, aceste două puncte de vedere nu se contrazic, pentru
că orice mare scriitor constituie în acelaşi timp încununarea unei tradiţii şi
inaugurarea unui drum nou. Este locul unde-l putem aşeza fără să greşim
pe Eminescu, în spaţiul generos dintre trecut şi viitor pe care el îl umple cu
personalitatea lui, al cărui geniu creator sintetizează datele oferite de toată
dezvoltarea culturală anterioară spre a da la lumină o operă cu desăvârşire
nouă.
Eminescu însuşi a avut sentimentul, şi încă foarte viu, de a se situa
într-o viguroasă tradiţie culturală românească. Mai multe aspecte ale operei
lui ne atrag atenţia în acest sens: elogiul constant al valorilor istoriei
naţionale, patriotismul lui înflăcărat, manifestat nu numai în cultul
trecutului, ci şi în critica aspectelor negative ale societăţii contemporane, în
interesul pentru folclor, pentru opera artistică a spiritului popular naţional.
Romantismul lui târziu găseşte în inspiraţia folclorică un motiv esenţial.
Spiritul naţional, continuarea specificului artistic românesc nu se opun la
Eminescu receptării ideilor culturii europene, pătrunderii, în gândirea lui, a
unui întreg curent de sensibilitate ce a nutrit literartura romantică a
secolului al XIX-lea şi prin care Eminescu este înrudit cu marii poeţi ai lumii.
Să adăugăm la aceste note şi ceea ce am putea numi “enciclopedismul”
eminescian. Uneori, exagerându-se, din admiraţie, i s-au atribuit lui
Eminescu vaste cunoştinţe în absolut toate domeniile, de la filosofie la
economia politică. Cele mai importante trei aspecte ale tradiţionalismului
artistic eminescian sunt preocuparea pentru istorie, creaţia artistică şi
înclinarea spre originale sinteze enciclopedice.
Eminescu nu continuă, ci şi inaugurează o tradiţie. Înainte de orice,
desigur, în poezie. Poezia lui, odată depăşită epoca începuturilor, este atât
de substanţial nouă, încât îşi pune pecetea pe strădania artistică a mai
multor generaţii. Ceea ce Ibrăileanu numea “curentul eminescian” este
rezultatul imediat al unei influenţe ce condamnă la epigonism pe mulţi
dintre poeţii generaţiei care i-a urmat lui Eminescu.
Nici un poet român nu a îmbrăţişat în secolul trecut universul aristic
uriaş al lui Eminescun nu a avut cugetarea lui capabilă să pătrundă
panorama civilizaţiilor şi sferele filosofiei. Eminescu este primul nostru poet
de anvergură europenă, primul comparabil cu marii poeţi ai lumii, cu
Hölderlin, Schiller şi Byron, cu Lamartine, Victor Hugo, Leopardi şi Heine,
cu Puşkin şi Lermontov, este primul care descoperă calea poeziei noastre
spre universalitate. Opera sa a şi fost raportată la opera acestora şi la a
altora nenumăraţi, încât contribuţia eminesciană la dezvoltarea
romantismului într-unul specific românesc nu este doar o formulă
convenţională, ci o realitate incontestabilă. Eminescu ne dovedeşte, dacă
mai era nevoie, că un poet naţional poate fi luat în considerare şi ca poet
universal numai dacă, prin valoarea operei, îşi deschide aripile asupra unui
domeniu de sensibilitate şi gândire capabil să reflecte deopotrivă ceea ce
este specific fiecărui popor în parte şi ceea ce este comun tuturor
popoarelor la un moment dat. Eminescu reprezintă sinteza tradiţiei şi a
noutăţii, a elementelor artisitice româneşti şi a celor universale, el este un
poet naţional şi unul universal în aceeaşi măsură. Prin el, literatura noastră
atinge o culme şi îşi face totodată ieşirea necontestabilă în lume.