Capitolul 1: Sistemul mass-media.

Definiţii şi funcţii

Termenul de “mass-media” a rezultat prin asocierea cuvântului latinesc “media”

(mijloace) cu cel englezesc “mass” (masa). Noţiunea de “masă” trebuie înţeleasă că
desemnând un număr foarte mare de oameni, pe care nu-i leagă decât un singur lucru:
consumul aceloraşi conţinuturi simbolice distribuite prin tehnologiile moderne de
comunicare. În ce priveşte noţiunea de “media”, ea este folosită în literatura de
specialitate pentru a desemna “suportul de difuzare a mesajelor, tehnica de producere şi
transmitere a mesajelor, ansamblul mesajelor create cu ajutorul acestei tehnici sau
ansamblul organizaţiilor care produc şi difuzeaza mesajele, fie toate acestea la un loc,
ceea ce generează uneori confuzii semantice”.4 Pornind de la inţelesul etimologic al
termenului, mass-media sunt definite, în general, ca suporturi sau instrumente tehnice,
care servesc la transmiterea în forme specifice a unor mesaje între profesionişti ai
comunicării, reunite în instituţii sociale, şi marele public, constituit dintr-un ansamblu
neomogen de indivizi izolaţi. Dintre sinonimele termenului de mass-media putem reţine:
mijloace de comunicare de masă, mijloace de comunicare socială şi tehnici de difuziune
colectivă. Unii autori folosesc doar noţiunea de “media” pentru a acoperi aria de
semnificaţii a sintagmei “mass-media”. Rolul mass-media este acela de a obţine
informaţia şi de a o face să circule. Şi cum informaţii se găsesc din abundenţă, mass-
media au rolul să le trieze, să le ierarhizeze şi să le interpreteze. Desemnate prin termenul
generic de “mass-media” şi abordate în ansamblul lor, mijloacele de comunicare în masă
nu se prezintă omogen. În literatura de specialitate, întâlnim numeroase clasificări,
realizate în funcţie de diverse criterii: suportul pe care este transmis mesajul, modul de
achiziţionare, conţinutul vehiculat, mărimea publicului, funcţia îndeplinită etc. Claude-
Jean Bertrand (2001) în lucrarea O introducere în presa scrisă şi vorbita, Polirom, Iasi:
2001 care, luând drept criteriu de clasificare tipul de suport (media) pe care şi prin care
sunt difuzate mesajele, grupează aceste mijloace tehnice de comunicare în trei categorii:.

4 Albulescu, I., Educaţia şi mass-media, Dacia, Cluj-Napoca 2003: 31

 • mijloace tipărite (cărţi, ziare, afişe )
• mijloace bazate pe film ( fotografia şi cinematografia )
• mijloace electronice (radio, televizor, videocasetofon, videotext, telefon, fax,
calculator, cd-rom)

Clasificarea presei

Presa scrisă

Putem clasifica presa scrisă după :

• ritmul de apariţie; distingem astfel publicaţii cu periodicitate zilnică (cotidienele),

săptămânală,lunară, trimestrială, semestrială şi anuală ; între ritmul de apariţie şi tipul
de public pe care îl are o anumită publicaţie se stabileşte o corelaţie strânsă: pe
măsură ce publicul este mai numeros şi mai eterogen (ceea ce presupune abordarea unor
teme foarte variate), frecvenţa apariţiilor este mai mare).

• tirajul lor: unele au tiraje de milioane de exemplare zilnic

• formatul publicaţiei, în linii mari, se pot distinge formatele de tip revistă şi formatele
de tip ziar. La rândul lor, acestea se diferenţiază în formatul standard şi formatul tabloid

• aria de circulaţie : naţionale (au o difuzare ce acoperă întregul teritoriu al unui stat),
regionale şi locale

• conţinutul ziarelor şi revistelor poate fi generalist sau specializat. Marile cotidiene

tratează teme politice, economice, sociale, sportive, culturale, ale vieţii casnice,
probleme internaţionale etc.; ele încearcă să nu ignore nici un subiect de interes şi nici
o arie a vieţii, deoarece publicul lor este eterogen, răspândit pe o arie geografică foarte
vastă, cu probleme de viaţă, aspiraţii şi preocupări extrem de diverse. Publicaţiile
specializate se pot clasifica după publicul-ţintă şi după conţinutul specific. Există,
astfel, numeroase publicaţii pentru femei, pentru copii sau tineret, pentru bătrâni, pentru
bărbaţi, pentru locuitorii zonelor rurale, pentru diversele profesii (medici, jurişti, cadre
 didactice, specialişti în telecomunicaţii etc.), la fel cum există publicaţii pe teme
economice (şi chiar mai specializate, unele ocupându-se de problemele financiare, altele
de viaţa burselor, de investiţii, de imobiliar sau de anumite ramuri industriale etc.), pe
teme casnice (despre arta culinară, despre grădinărit, despre interiorul casei, despre
îngrijirea copiilor etc.), pe teme sportive (în general sau pe ramuri de sport), pe teme
politice, pe teme religioase, pe temele privind petrecerea timpului liber (de la
programele emisiunilor de radio şi televiziune la presa de vulgarizare ştiinţifică sau la
presa diverselor hobbyuri, cum ar fi moda, pescuitul, navigarea pe Internet,
navomodelismul, jocurile pe calculator, şahul, filatelia, muzica etc.), ori pe teme
aflate la limita dintre presă şi literatură.5

Presa audiovizuală

O parte dintre criteriile folosite pentru a clasifica diversele tipuri de publicaţii se aplică şi în
cazul audiovizualului :

• aria de difuzare, posturile pot fi locale, regionale, naţionale, internaţionale

• conţinutul : generaliste sau specializate.

• modul de finanţare şi rolul asumat : posturi de serviciu public şi posturi comerciale.

Primele sunt finanţate îndeosebi din bugetul statului, celelalte -din veniturile publicitare.
Primele îşi declară o vocaţie în primul rând cultural-educativă, celelalte îşi propun să
răspundă nevoii de relaxare şi oferă mai ales programe de divertisment. Posturile de
serviciu public au dominat multă vreme peisajul audiovizual, în special în Europa. Ele
sunt finanţate din fonduri provenite atât din taxele plătite de persoanele care posedă
radiouri sau televizoare, cât şi din bugetul statului. Posturile comerciale de radio sau de
televiziune au început îndeosebi ca posturi „de proximitate", dedicate unui public definit
fie prin vecinătatea geografică, fie prin preocupări sau interese comune. Bazându-se pe o
audienţă sigură, ele au putut vinde, la preţuri convenabile, timpi de antenă diferitelor firme
5 Bertrand, C., O introducere în presa scrisă şi vorbită, Polirom, Iasi: 2001: 38-39
 care doreau să facă reclamă pentru produsele lor. Posturile locale au o dimensiune
generalistă: ele difuzează ştiri, reportaje tematice, dezbateri, emisiuni culturale, muzică,
sport; posturile tematice au o structură unitară din punctul de vedere al conţinuturilor şi
acoperă arii geografice locale sau mai extinse.

Principalele funcţii ale mass-media

Pot fi puse în evidenţă prin intermediul functiilor pe care le îndeplinesc. În general,

teoreticienii comunicării de masă identifică următoarele funcţii4:

• funcţia de informare : în societatea modernă, mass-media reprezintă una din cele

mai utilizate surse de informaţii. Ele fac posibilă o circulaţie fără precedent a
informaţiilor de tot felul, care ajung cu rapiditate la un număr mare de oameni,
sporind considerabil accesul acestora la o lume necunoscută, inaccesibilă sau greu
accesibilă în alte condiţii. Indivizi aparţinând unor categorii sociale diferite
reuşesc să-şi asigure, pe această cale, informarea generală, înţelegerea realităţii
înconjurătoare şi orientarea socio-profesională. Prin intermediul mass-media, ei
intră în relaţie cu lumea, sunt ţinuti la curent cu evenimentele care se petrec sau cu
tendinţele ce se manifestă la nivelul societăţii. Spectrul larg de programe şi
emisiuni constituie o sursă importantă de informare. Nu este vorba doar despre
fapte, evenimente şi întâmplări mărunte de viaţă ci, dimpotrivă, pot fi cunoscute
de exemplu, şi realizări ştiinţifice, tehnologice sau culturale remarcabile. Din
acest motiv, mass-media sunt considerate un “sistem de informaţii” accesibil
majorităţii indivizilor7.
• functia de culturalizare : mass-media transmit de la o generaţie la alta
moştenirea culturală a grupului sau a naţiunii. Transmiterea valorilor şi modelelor
culturale a fost timp îndelungat, controlată de familie, de şcoală şi de instituţiile
religioase. O dată cu creşterea influenţei mass-media în societate, au devenit un
4 Albulescu, I., Educatia şi mass-media, Dacia, Cluj-Napoca 2003: 33 - 40
7
 adevărat difuzor de cultură, introducând valorile în circuitul destinat publicului
larg. Se schimbă, în acest fel, condiţiile în care se realizează culturalizarea. Mass-
media acţionează ca “instituţii ale democratizării culturale”, care fac posibilă
creşterea consumului de bunuri culturale şi determină o anumită dinamică a
cerinţelor, gusturilor, aspiraţiilor, atitudinilor şi opiniilor maselor. Apare cultura
de masă, ca urmare a faptului că un număr mare de indivizi intră în contact cu
valorile, fără intermedierea şcolii sau a altor instituţii abilitate5.
• funcţia de socializare : prin conţinuturile distribuite, mass-media inoculează
receptorilor valori, opinii, concepţii, convingeri, atitudini, norme, reguli şi
stereotipii, în general acceptate de societate. Sistemul mass-media îşi asumă, în
mod explicit, un rol din ce în ce mai mare în socializarea indivizilor. Copiii, de
exemplu, asimilează sau îşi întăresc treptat norme de comportament, prescripţii,
interdicţii, restricţii, reprezentări simbolice, altfel spus, convenţiile societăţii.
Mass-media îi sensibilizează la problemele cu care se confruntă comunităţile din
care fac parte, le dezvoltă convingerile socio-morale sau îi ajută la adoptarea unor
standarde de comportament socialmente convenabil şi dezirabil.
• funcţia de formare a opiniei publice : mass-media se constituie într-o tribună de
dezbatere a principalelor probleme ale vieţii cotidiene, asupra cărora se pronunţă
persoane cu concepţii dintre cele mai diferite. Un forum în care indivizi sau
diverse grupuri sociale îşi pot face cunoscute opiniile. Importante sunt, în acest
context, interpretarea şi judecata de valoare la care sunt supuse controversele
apărute. Pe baza informaţiilor primite în urma unor astfel de dezbateri, oamenii
evaluează evenimentele şi îşi cristalizează propriile opinii. Aportul mass-media la
formarea sau remodelarea opiniei publice, a atitudinilor şi comportamentelor este
semnificativ şi indiscutabil.
• funcţia de divertisment : aceasta funcţie a mass-media a devenit, în ultimul timp,
din ce în ce mai importantă, deoarece oamenii îşi găsesc în mod frecvent
distracţia, recreerea, relaxarea, în primul rând în faţa micului ecran. Nu puţini sunt
cei care ascultă radioul în timp ce desfăşoară alte activităţi, motivând că le asigură
un anumit confort ambiental. Mass-media nu oferă doar prilejuri de delectare şi

5 Bertrand, C., O introducere în presa scrisă şi vorbita, Polirom, Iasi: 2001: 37

 destindere, ci creează şi o ambianţă compensatorie, care permite refacerea
echilibrului psihic al omului. Televiziunea, cel mai ieftin, comod, accesibil şi
divers mijloc de divertisment, creează o lume în care telespectatorul poate evada,
eliberându-se temporar de frustrările şi neîmplinirile din viaţa reală. Se asigură,
deci, satisfacţii compensatorii, care contribuie la eliberarea de refulări şi la
restabilirea securităţii şi echilibrului psihic al individului.4
• funcţia educativă : mass-media ocupă, alături de şcoală şi de alte instituţii
implicate, un loc important în sistemul factorilor educativi, adăugând dimensiuni
noi eforturilor generale de formare şi de dezvoltare a personalităţii umane.
Importanţa mijloacelor de comunicare în masă în acest domeniu este, astăzi,
pretutindeni recunoscută.

Modelele comunicării

• modelul liniar al comunicării : elaborat de Harold D. Lasswell (1948) -

comunicarea se stabileşte întodeauna în acelaşi sens, plecând de la emiţător către
receptor : transmiterea mesajelor este unidirecţuinală. Autorul afirmă că procesul
de comunicare poate fi redus la 5 întrebări : cine (emiţătorul) – ce zice (mesajul) –
cum (canalul) – cui (receptorul) – cu ce efect (efectul). Schema lui Laswell
prezintă totuşi câteva defecte : ea limitează comunicarea la un proces de
persuasiune care nu ţine cont de context, adică de situaţiile concrete în care se
efectuează, şi omite să analizeze fenomenul de feedback sau retroacţiune, astfel
spus, adevăratul rol al receptorului, decodajul personal pe care acesta îl operează
şi capacitatea sa de răspuns orientat către emiţător.5 8

• modelul liniar al lui Claude Elwood Shannon (1948) : acest model este un
model bazat pe statistică matematică, neconstituind un mijloc de comunicare în
sine dar a fost aplicat la comunicarea umană. Simplitatea şi claritatea lui au folosit

4 Albulescu, I., Educatia şi mass-media, Dacia, Cluj-Napoca 2003: 35

85 Bertrand, C., O introducere în presa scrisa şi vorbita, Polirom, Iasi: 2001: 23-25
 la la definirea comunicării drept un proces liniar în mai multe etape : o sursă de
informare, un mesaj, un emiţător, un canal, un receptor şi un destinatar, eventual
cu un posibil bruiaj (zgomot). Comunicarea poate fi deci o acţiune cu celalalt sau
o reacţie faţă de celălalt. 5 8

• modelul circular al comunicării : modelul concetrinc al lui Ray Hiebert, Donald

Ungurait şi Thomas Bohn (modelul HUB – 1974) : acest model ilustrează
dezvoltarea comunicării de masă şi o descrie ca pe un asamblu de elemente
concentrice implicate într-o mişcare de acţiuni şi de reacţii. Astfel un mesaj emis
de comunicator se extinde treptat până la marginile audienţei pentru a reveni
progresiv, în unele cazuri, spre centru. Mass media, în această reprezentare, se
situează în mijlocul procesului, pentru că ele constituie canalul cel mai important
de transmitere a unui mesaj către o audienţă.

• modelul interactiv al comunicării : a apărut în anii 90 ca un acord al

cercetătorilor care în ciuda divergenţelor recunosc un lucru – comunicarea
mediatizată corespunde unei dinamici , unui flux şi nu unei stări .Studiile recente
demonstrează că există o interacţiune constantă între text (un articol de ziar, o
emisiune de televiziune sau de radio), care este codat într-un anume fel, şi cititor
(al unui ziar, ascultător de radio, telespectator) care îl decodează după o serie de
modalităţi variind în funcţie de cultură, de valori şi de situaţia fiecăruia. Modelul
care prevalează este deci cel care trece de la linie la cerc, care insistă pe
circularitatea procesului. Interacţiunea dovedeşte că procesul de comunicare este
mereu unul de construire, de inventare sau de auto-organizarecare se inserează
într-un context cultural dat.5 8

Efectele exercitate de mass-media

85 Bertrand, C., O introducere în presa scrisa şi vorbita, Polirom, Iasi: 2001: 23-25
În abordarea efectelor mass-media s-a recurs la mai multe concepte, cunoscute şi sub
denumirea de modele :

Modelul “glonţului magic”: mai este menţionat în bibliografia de specialitate şi

sub denumirile “stimul-raspuns”, “teoria acului hipodermic” sau “fluxul într-un singur
pas”. Acest model după cum evidentia şi Septimiu Chelcea in lucrarea „ Opinia
publică ,Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele, Bucureşti, Editura Economică,
2002 „ se fondează pe convingerea potrivit căreuia comunicarea în masă are o putere
mare, care se exercită instantaneu şi uniform asupra tuturor oamenilor. Teoria nu a fost
prezentată intr-o lucrare anume a primit această denumire retrospectiv iar termenul de
„glonţ magic” este preluat din practica medicală desemnând in sec.XIX –lea faptul că
pilulele si injecţiile adiministrate unui pacient acţionează ca un glonţ producând
instantaneu aceleaşi reacţii. Concepţia instinctualistă intr- lucrarea din 1908a lui
William McDougall afirma că „psihicul uman are anumite tendinţe înnăscute sau
ereditare, care sunt sursele sau forţele motivatoare esenţiale ale oricărei gândiri şi acţiuni
fie individuale, fie colective. Ele constituie bazele deszvoltării treptate ale caracterului şi
voinţei indivizilor şi naţiunilor”. Lipsit de instinctele primare, precum instinctele primare,
precum instinctul fugii, repulsiei, curiozităţii, combativităţii, autoînjosirii şi instinctului
patern, viaţa socială nu ar fi posibilă. Abia in anul 1909 prin lucrarea Social Organization
a lui Carles H. Cooley, s-a atras atenţia că, fără interacţiune umană, eul personal, care nu
este altceva decât oglindire şi reoglindire în alţii nu poate exista. Astfel s-a ajuns în
situaţia de a se introduce în teooria comunicării relaţiile sociale, interpersonale, din
interiorul grupulurilor şi intergrupale, în ecuaţia mass media – persoană. S-a renunţat la
ideea unei mass media puternice, pe de o parte, transmiţând mesajul, şi masele rduse l
atomi, pe de alta, aşteptând să îl recepteze – şi nimic în spaţiul dintre ele.6 78

Modelul “hegemonic” : supremaţia mijloacelor de informare în masă rezultă din

faptul că ele servesc drept mijloc de persuadare a maselor şi promovează unele doctrine şi
interese ale detinatorilor puterii economice, politice sau ale unor grupuri de interese.
Acest lucru transformă presa în instrument al unor tendinţe hegemonice. Observarea
acestui tip de efect pune într-o lumină defavorabilă apelativul celei de-a patra puteri ca
76 Chelcea, S – Opinia publică – Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele, Bucureşti, Editura Economică, 2002, pag 110 -112
fiind “câinele de pază al democratiei”. Presa apare, mai degrabă, ca elita celor puternici
sau cu bani.

Modelul “dependenţei” : făcând parte din sisteme sociale care nu pot funcţiona
eficient fără ajutorul comunicării în masa, oamenii depind de mass-media. În momentele
de criză, când oamenii sunt dezorientaţi şi se tem, presa este factorul de echilibru. Cu cât
societăţile în care trăiesc sunt mai complexe şi mai extinse cu atât dependenţa indivizilor
creste, deorece informaţiile vitale pentru existenţa zilnică sunt inaccesibile prin
comunicarea interpersonală.

Modelul “spiralei tacerii” : aceasta teorie (germ.Schweigespirale ; engl. The

spiral of silence) dupa cum evidentia şi Septimiu Chelcea in lucrarea “Opinia publică –
Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele, Bucureşti, Editura Economică, 2002” a fost
propusă de către Elisabeth Noelle-Neumann în anul 1974 fiind publicată în 1980 in
lucrarea „Opinia publică – epiderma noastră socială” şi a dobândit notorietate prin
traducerea cărţii în limba engleză, la Editura Universităţii din Chicago. Această teorie
descrie şi explică procesul de creare şi extindere a opiniei publice, susţinând că
persoanele care percep că sunt în minoritate, resimţind o presiune din partea celorlalţi , se
asociează opiniei majoritare sau tac, nu îşi mai exprimă propriile opinii.Teoria denumită
şi „spirala tăcerii”, asertează că în societăţile democratice în care opiniile sunt diseminate
prin mass media iar punctele de vedere percepute a fi in minoritate vor fi excluse de către
o tendinţă tot mai puternică de autocenzură, astfel că opiniile majoritare dobândesc o
atenţie crescută şi o legitimare în discursul maselor. Se face apel la o serie de procese
psihosociale ca diseminarea opiniilor în societate, percepţia climatului opiniei şi
autocenzură. Această teorie relevă importanţa mass media ca factor de schimbare a
opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor. Această teorie conţine patru asumpţii
principale :

• indivizii cu comportamente deviante sunt izolaţi de societate

• indivizii trăiesc în permanenţă cu teama de a fi izolaţi

• teama de izolare ii determină pe oameni să evalueze continuu climatul

opiniei
 • teama conduce la neexprimarea deschisă a opiniilor

Autoarea considera că mass media reprezintă unul dintre cei doi factori care influenţează
percepţia indivizilor asupra climatului opiniei, celălalt factor fiind reţeaua de relaţii
interpersonale. Oamenii, de cele mai multe ori, operează cu o lume falsă : ei pot percepe
opinia majorităţii şi viceversa, opinia majorităţii ca opinie a majorităţii. In 1972 Charles
Korte a introdus distincţia dintre „ignoranţă pluralistă absolută”, care vizează percepţia
incorectă a opiniei modale ,opinia celor mulţi, şi „ ignoranţa pluralistă relativă”, cese
referă la percepţia inexactă a distribuţiei opniilor. Intre elementele constituente ale opniei
publice există, de cele mai multe ori, o sincronizare astfel ignoranţa pluralistă introduce
însă o discrepanţă , o divergenţă între opinia majoritară actuală şi percepţia ei. Teoria
„spiralei tăcerii” însă are merite incontestabile contribuind semnificativ la explicarea
procesului de formare a opiniei publice şi la înţelegerea naturii acesteia, arătând în ce
constă rolul mass media în emergenţa opiniei publice şi propunând o viziune inedită
asupra opniei publicew ca proces interactiv, sugerând in acelaşi timp modalităţi de
rafinare a metodologiei sondajelor de opinie publică .6 78

Modelul “fluxului comunicării in două trepte” : modelul “fluxului comunicării

in două trepte“ (Two-Steps Flow of Comunication) dupa cum evidentia şi Septimiu
Chelcea in lucrarea “Opinia publică – Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele,
Bucureşti, Editura Economică, 2002” marchează o schimbare de perspectivă : indivizii nu
mai sunt văzuţi ca entităţi uniforme, izolate ; ei intră în relaţii interpersonale şi
intergrupale, nu răspund imediat şi uniform la mesajele mass media. Ipoteza “fluxului
comunicării in două trepte” s-a conturat, oarecum din intâmplare, în cadrul unei cercetări
care urmărea să constate impactul campaniei electorale din 1940 din SUA asupra
comportamentului de vot al cetăţenilor. Coordonatorii investigaţiei, Paul F. Lazarsfeld,
Bernard R. Berelson şi Hazel gaudet, doreau să afle modul în care persoanele, în care
persoanele, în funcţie de categoria lor socială, selectau informaţiile din ziare, reviste şi
de la radio. Cecercetarea de teren s-a efectuat în Statul Ohio, în Erie County, o zonă în
care oamenii votau în alegerile prezidenţiale după cum vota întreaga naţiune americană.
Pentru prima dată în istoria cercetărilor sociologice s-a făcut un studiu panel pe un

76 Chelcea, S – Opinia publică – Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele, Bucureşti, Editura Economică, 2002, pag 122 -126
eşantion de 600 de persoane, cu măsurarea lunară a opiniilor (din iunie până în
noiembrie), folosindu-se acelaşi chestionar. Campania electorală făcută prin mass media
a contribuit la cristalizarea opiniilor şi atitudinilor celor care aveau predispoziţia de a
vota într-o direcţie politică sau alta, în funcţie de apartenenţa la o anumită categorie
socială. De asemenea, campania electorală a consolidat decizia de vot a celor care erau
hotărâţi încă de la inceputul campaniei cum să voteze , dar nu reuşit decât în foarte puţine
cazuri să realizeze o conversie a comportamentului de vot, o schimbare radicalăa deciziei
de acordare a votului unuia sau altuia dintre candidaţii la preşedinţie. S-a aflat, în urma
acestui studiu, că mesajele mass media au un impact relativ asupra opiniilor şi
comportamentelor de vot, contrar a ceea ce se credea la acea dată. Cei care se informau
din discuţiile infomale erau, în medie , pe tot parcursul campaniei electorale , cu zece la
sută mai numeroşi decât ci care urmăreau ştirile din mass media. S-a descoperit existenţa
a două trepte în transmiterea mesajelor : de la sursă (mass media) la anumite persoane, în
general, mai bine informate, şi care urmăreau mai frecvent radioul, ziarele şi revistele
(prima treaptă) şi de la aceştia, pe canale infomale, către persoane mai puţin expuse
mesajelor mass media (ce-a de a doua treaptă). S-a constatat, de asemenea, că persoanele
nedecise în privinţa votului erau mai puternic influenţate de discuţiile interpersonale
decât direct de mesajele mass media. Aceasta însemna că – aşa cum a formulat ipoteza
Elihu Katz (1957) – influenţa unor persoane în luarea deciziei celor nehotărâţi nu exclude
posibilitatea ca majoritatea publicului să recepteze informaţiile direct din mass media.
Au mai existat şi cercetari ca cea a lui Iliya F. Harik (1971) care impuneau reconsiderarea
ipotezei “fluxului comunicării în două trepte”, deşi ea a constituit mult timp paradigma
dominantă în sociologia mass media – după cum aprecia T.Gitlin (1978). Persoanele care
aveau un contact direct cu mass media au primit denumirea de “lideri de opinie” (opinion
leaders). Cercetările ulterioare (S.N. Eisenstadt, 1952 ; E. Katz, 1957 ; P.F Lazarsfeld,
1955 ; R.K. Merton, 1949 ş.a.) au arătat nu numai ă “Majoritatea oamenilor dobândesc
cele mai multe informaţii şi multe din ideile lor prin contactul personal cu liderii de
opinie din grupul lor dupa cum evidentia si P. Lazarsfeld apud Septimiu Chelcea (numele
lucrarii lui chelea, anul, pg x)" (Chelcea, S – Opinia publică – Gândesc masele despre ce
şi cum vor elitele, Bucureşti, Editura Economică, 2002, pag114). dar au relevat şi faptul
că liderii de opinie nu sunt doar relee in fluxul informaţiilort , că ei selectează şi
interpretează informaţiile pe care le transmit celor mai puţin atenţi la mesajele mass
media. Aceşti lideri de opinie nu sunt neapărat figuri proeminente în viaţa publică, mari
politcieni sau editorialişti cu maximă audienţă. Sunt, pur şi simplu, membri ai diferitelor
grupuri sociale, care, într-un moment sau altul, într-o problemă sau alta, au o informaţie
mai bogată. Sam Black clasifică “liderii de opinie” în două categorii : a) “liderii de
opinie formali” – parlamentari, editerialişti, profesori, clerici – care in virtutea rangului
sau status-ului lor social, pot influenţa opiniile celorlalţi ; b) “Lideri de opinie informali”,
care influenţează opiniile altora datorită personalităţii lor carismatice. Analizând modelul
clasic al fluxului comunicării în două trepte Jhn P. Robinson (1976, 307) ia în dicuţie
cele trei elemente : mass media,liderii de opinie şi populaţia mai puţin activă în căutarea
informaţiilor. Dintre cele trei elemente ale modelului, populaţia mai puţin activă nu s-a
bucurat de atenţia cecetătorilor. Tocmai asupra acestui element işi concentrează atenţia
autorul anterior citat. El identifică în modelul iniţial al fluxului comunicării în două trepte
un număr de şase legături posibile : 1) Mass media – liderii de opinie ; 2) Mass media –
persoane mai puţin active ; 3) Lideri de opinie - persoane mai puţin active ; 4) Lideri de
opinie – lideri de opinie ; 5) Persoane mai puţin active – lideri de opinie ; 6) Persoanemai
puţin active – persoane mai puţin active. In opinia sa, distincţia între liderii de opinie şi
persoanele mai puţin active constituie germenele criticilor aduse modelului : populaţia
receptoare a informaţiilor de la “ liderii de opinie” este şi ea organizată în reţele de
comunicare, liderii de opinie comunică între ei. Robinson ajunge la concluzia că
distincţia dintre “liderii de opinie” şi persoanele mai puţin active este mai redusă ca
semnificaţie decât distincţia în interiorul ultimei categorii a unui public atent şi a unui
public neatent la fenomenele puse în discuţie, nu neapărat de către mass media. Au
rezultat două tipuri de receptori de opinie . După cum se observa din compararea
schemelor “fluxului comunicării în două trepte”, în cadrul publicul mai puţin activ s-a
făcut distincţie între persoanele care se angajează în discuţii despre alegerile electorale şi
persoanele care nu discută despre acest subiect. Persoanele mai puţin active, dar care
discută despre alegeri, deşi expsue mesajelor mass media ca şi persoanele care nu discută,
sunt mai puţin susceptibile de a fi influenţate de mass media în felul în care votează.
Persoanele mai puţin active, dar care nu discută depsre problemele politice, sunt mai
deschise influenţei directe a amss media. Modelul “ fluxului comunicării în două trepte”,
cu neajunsurile menţionatre, relevă importanţa relaţiilor sociale în formarea opiniei
publice. El opereaza mai ales, în societăţile tradiţionale şi înn cadrul grupurilor primare,
cum este familia, în societăţile moderne.6 78

Modelul “încadrării” : acest termen se referă la o varietate de lucruri dar

definiţia de bază a efectului de încadrare reţine că prezentarea diferită a unei probleme
generează reacţii diferite din partea celor cărora li se expune respectiva problemă. După
Robert Entman (1993, 52) “ a încadra înseamnă a selecta anumite aspecte din realitatea
percepută şi a le scoate în evidenţă în comunicare , astfel ca să se dea o anumită definiţie
problemelor, o interpretare cauzală, o evaluare morală şi/sau să se recoamnde un anumit
tratament pentru item-urile descrise“78. Incadrarea presupune astfel aşadar selecţia unui
număr redus de attribute legate thematic în vederea includerii în agebda mass media când
se dicută despre un anumit obiect din realitate. William Jacoby (2000,751) distinge două
tipuri de încadrări : încadrare generală versus încadrare specifică ; încadrarea generală
presupune interpretarea centrată pe acţiunea guvernamentală în sine, fară analiza cauzelor
subiacente şi a consecinţelor diferitelor decizii politice, spre deosebire de o încadrare
specifică, ce relevă legătura dintre acţiunile guvernluiu şi populaţie, identificând etapele
şi beneficiarii respectivelor acţiuni. 6 78

Modelul cultivării : oamenii se lasă influenţaţi de mass-media în ceea ce priveşte

cunoaşterea mediului în care trăiesc şi modul în care îl percep, datorită expunerii
îndelungate la mesajele acestora. Persoanele care se expun în exces la mesajele presei au
o concepţie despre lume dependentă şi “cultivată” de cea distribuită de mass-media.

Modelul “agendei” : elaborată în 1972 de 2 cercetători americani, Maxwell

Mc.Combs şi Donald Shaw susţine că există o corelaţie puternică între ordinea
importanţei acordate de mass media unor informaţii şi cea atribuită acelorlaşi informaţii
de către public. Studiind temele tratate de televiziune şi de presa scrisă, pe de o parte, şi
opiniile electorilor despre subiectele care li se par importante, pe de altă parte, cu ocazia
alegerilor prezidenţiale din SUA anul 1968, cei doi specialişti şi-au dat seama că mass

76 Chelcea, S – Opinia publică – Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele, Bucureşti, Editura Economică, 2002, : 112 -116,121
7

76 Chelcea, S – Opinia publică – Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele, Bucureşti, Editura Economică, 2002, : 112 -116,121
media, definesc în cele din urmă, calendarul evenimentelor, ba chiar ierarhia subiectelor
despre care se vorbeşte. Ele nu ne spun ce trebuie să gândim ci la ce anume să ne gândim
atragându-ne atenţia într-un fel sau altul asupra unor probleme la ordinea zilei. In speţă
alegătorii indecişi se expun mai mult la mass media în comparaţie cu ceilalţi şi sunt mai
sensibili la comentariile făcute de ziarişti.5 8

Bertrand, C în lucrarea „O introducere in presa scrisă” sintetiza astfel principalele

caracteristici ce se desprind din studiile infleunţei mass media, astfel :

• atenţia acordată unei informaţii depinde în mare măsură de relaţia

personală sau socială pe care o întreţinem cu ea, dac o persoană se simte
atrasă de aceasstă informaţie are tendinţa de a se interesa mai mult de ea
fiind vorba de principiul expunerii selective la mass media

• o persoană nu ascultă decât mesajele care merg în direcţia lor de gândire şi

le evită pe cele care merg în sens invers convingerilor lor personale –
principiul întăririi opiniilor preexistente

• o persoană reinterpretează un mesaj in mod subiectiv şi informaţia

memorată poate fi reamintită exact sau denaturat – percepţie şi memorare
selectivă

• pentru a-şi forma o parere sau opinie cu privire la o anumită informaţie o

persoană are nevoie să cunoască şi părerea semenilor (părinţi, prieteni,
colegi, vecini), influenţa mass media nefiind niciodata directă ci indirectă
trecând printr-o serie de relaţii interpersonale, receptorul bazandu-se foarte
mult pe părerea liderilor de opinie, care servesc ca intermediari între el si
mass media.

Modelul „determinismului tehnologic” a fost elaborat de către Marshall

Mc.Luhan, cercetător canadian care a avut marele merit de a acorda o reala atenţie
canalului de transmitere a mesajelor, adică mai curând „medium-ului” însuşi decât
emiţătorilor şi conţinutului. In lucrările sale La galaxie Gutenberg (1962) şi Pour

85 Bertrand, C., O introducere în presa scrisa şi vorbita, Polirom, Iasi: 2001:184-185

comprende les medias (1964) arată că parametrii tehnologici ai canalului utilizat
determină receptarea şi întelegerea mesajelor. Fiecare etapă din istoria umanităţii a fost
astfel marcată de dominaţia unui canal (tradiţia orală, tipăritură, electronică), astfel încât
societăţile noastr moderne trec printr-o revoluţie, aceea a retribalizării , sub efectul mass
media electronice care işi întind puterea asupra întregii planete. In această perspectivă,
capacitatea de selecţie şi de aparare a indivizilor apare mult diminuată, mass media fiind
concepute ca extensii ale funcţiilor noastre fizice şi mentale. Importanţa tehnicii trebuie
pusă întodeauna în relaţie cu mediul social în care se mişcă utilizatorii acestor noi
mijloace de comunicare în masă5 8

Capitolul 2 : Lideri de grup. Lideri de opinie

După cum evidenţia Septimiu Chelcea „liderul este persoana care exercită cea mai
mare influenţă în grup, care direcţionează şi dinamizează activităţile grupului. Cu acordul
celorlalţi , liderul iniţiază acţiunile grupului, dă directive, împarte recompense şi are
putere de sancţionare a membrilor care nu contribuie la atingerea scopurilor asumate sau
care nu se comformează normei şi manifestă tendinţe centrifuge, de disoluţie a grupului”
3
. Pentru a diferenţia liderii voi încerca să îi clasific după stilul de conducere. Stilul de
conducere reprezintă un complex comportamental, profil caracteristic activităţi unei
persoane aflate într-o poziţie de conducere a unui grup, organizaţii, colectivităţi. În mod
special s-a dezvoltat în legătură cu conducerea directă (a grupului), interesul rrajor pentru
stilul de conducere îşi are originea în preocupările de sociologia industrială, orientate spre
creşterea performanţelor întreprinderilor.

Stilul de conducere a apărut ca o variabilă strategică: el are, pe de o parte, o puternică

acţiune cauzală asupra performanţei, iar pe de artă parte este, intre limite destul de largi,
manipulabil, poate fi perfecţionat. De aici, orientarea celor mai multe studii: care este
stilul de conducere cel mai bun şi cum poate fi el difuzat larg în masa organizaţiilor. Au
85 Bertrand, C., O introducere în presa scrisa şi vorbita, Polirom, Iasi: 2001:183-184
fost formulate multe teorii despre lideri dar cea mai importantă teorie este cea a stilurilor
de conducere rezultată in urma cercetărilor lui K. Levin, R. Lippit şi R. White (1939) care
impart liderii in autoritari, democratici şi libertali. Liderul autoritar ordonă ce trebuie sa
facă fiecărui membru al grupului, impărţindu-i arbitrar pe subgrupe de lucru, nu pune in
discuţie obiectivele pe termen lung sin u cere părerea membrilor în legătură cu deciziile
luate ; liderul democratic permite fiecărui membru sa işi planifice activităţile, incurajând
un climat de egalitate între toţi membrii ; liderul libertal lasă libertate totală membrilor
grupului de a lua decizii, nu supraveghează activităţile şi intervine rar în activităţile
grupului.

Deasemena in cadrul grupului există lideri formali impuşi prin statut si funcţie şi lideri
informali aleşi sau impuşi prin charisma personală de către membrii grupului. Există si
posibilitatea ca liderul formal sa fie acelaşi cu liderul informal.

Liderii de opinie pot fi deasemenea identificaţi in cadrul grupului ori cu liderul formal
ori cu cel informal. Totuşi în cadrul unor alegeri electorale “liderii de opinie ai unei
comunităţi pot fi cel mai bine identificaţi şi studiaţi întrebându-I pe oameni cui arc ere
sfatul într-o anumită problemă şi apoi investigând interacţiunea dintre sfătuitori şi cei
sfătuiţi…Totuşi liderii de opinie nu sunt identici cu oamenii proeminenţi, din punct de
vedere social, ai comunităţii respective, cu oamnei bogaţi sau cu liderii civici. Ei se
regăsesc în toate grupurile profesionale. Din toate punctele de vedere, liderii de opinie au
demonstrat un mai mare interes pentru politică. In toate aspectele esenţiale liderii de
opinie au fost cei mai sensibili la evenimentele politice, la cursul campaniei”.2

Liderii de impugn grupului printr-o relaţie de autoritate. Autoritatea

reprezintaă deci o relaţie prin care o persoană sau grup acceptă ca legitim faptul ca
deciziile şi acţiunile sale să fie ghidate de o instanţă exterioară (persoană, grup,
organism). Autoritatea reprezintă o formă de acceptare diferită atît de acceptarea
forţată, datorată coerciţiei, exercitării puterii, cît şi de acceptarea pe bazele stricte ale
convingerii, reprezintând o „putere legitimă". M. Weber formula trei forme
fundamentale ale legitimităţii unei autorităţi:

2 Lazarsfeld, P, Mecanismul votului, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2004:89-90

3 Chelcea, S, Psihosociologie. Teorie şi aplicaţii, Bucuresşti, Editura Economică, 2006:125
 • tradiţia - obiceiurile, normele, valorile cu care o colectivitate s-a identificat în
timp au autoritate asupra membrilor săi; instanţe ale respectivei colectivităţi
(sfatul bătrînilor, părinţii etc.) au dreptul oe a decide şi deciziile lor trebuie să
fie acceptate de către ceilalţi membri ai colectivităţii;
• charisma - acceptarea autoritate unei persoane sau instanţe pe baza investirii
acesteia cu capacităţi supranaturale (acceptarea autorităţiii profeţilor, a
conducătorilor religioşi, a unor lideri politici);
• raţional-legală - acceptarea autorităţii pe temeiul competenţei personale,
profesionale; a poziţiei ierarhice, care oferă atît posibilităţi de decizie mai
întemeiată, cît şi dreptul de decizie recunoscut social. În societăţile moderne,
această ultimă formă de autoritate este tipică. Acceptarea autorităţii se face în
acest caz pe temeiul presupoziţiei competenţei dobîndite cît şi a celei oferite
de poziţia informaţională; la aceasta se adaugă o presupoziţie privitoare la
cerinţele organizării şi coordonării activităţii sociale: pentru a exista organizare,
este nevoie de acceptarea autorităţii unor organisme cu funcţie de
conducere.

Autoritatea are trei funcţii:

• a impune interesele sociale în raport cu interesele individuale;

• a simplifica şi face posibil procesul de decizie şi
• a oferi un cadru unic pentru activitatea organizată a unui grup, colectivităţi,
organizaţii. (www.dictsociologie.netfirms.com)

Arta de a conduce presupune in opinia mea exercitarea unei mari infleunţs. Toi
liderii, atât cei formali cât şi cei informali, sunt posesorii (sau ar trebuie sa deţina) a
două caracteristici :

• se indreaptă către o destinaţie, au un scop anume, o direcţie de urmat

• sunt capabili sa işi convingă semenii sa-i urmeze.

Totuşi această influenţă nu este suficientă, liderul respective trebuind să işi

determine calitatea prin rezultatul acţiunilor şi a deciziilor luate. Membrii grupului in
timo doresc să afle care sunt valorile acestui lider şi dacă se pot increde in el, dacă este
capabil sa le asigure dorinţele. Uneori carisma nu este suficientă şi autoritatea liderului
se poate eroda până la pierderea totală a acesteia.

O altă abilitate a unui lider trebuie sa fie abilitatea acestuia de a lucra cu oamenii, de
a se ingriji de permanent de menmbrii grupului, sa aibă capacitatea de a-i inţelege şi
hotărârea de a interacţiona.cu ei devin prioritatea zero. Teoretic orice persoană poate
să devină un lider însă in viaţa reală dupa această posibilitate se pot clasifica indivizii
în patru categorii : oamenii care nu pot fi niciodată lideri şi sunt acei indivizi care pur
şi simplu nu sunt înzestraţi cu această calitate ; oamenii cu potenţial de leader-ship
sunt acei indivizi care sunt înzestraţi cu talentul şi cu capacitatea necesară de a fi lideri
dar nu sunt dominaţi de autodisciplină şi în timp nu apare acea oportunitate de a
demonstra sau de a ieşi in evidenţă ca lideri ; oamenii car ar trebui să fie lideri şi care
au un talent native, aflat in stare crudă, necizelată, dar oricând gata de a ocupa poziţia
de lider intr-un grup ; oamenii care trebuie sa fie lideri şi singurul lucru care le lipseşte
fiind ocazia de a işi demonstra abilităţile, având de partea lor talentul, aptitudinile şi
atitudinea corespunzătoare.

Pentru a putea fi şi un lider de opinie bun un lider trebuie sa aibă o capacitate

superioară de comunicare. Un lider care nu are capacitatea de a comunica nu poate sa-
şi exprime viziunea in aşa fel încât să îi determine pe oameni să acţioneze în spiritul ei.

Abilitatea unui lider de a inspira încredere este similară cu abilitatea de a comunica

efficient, ambele presupunând acţiune din partea lui şi un răspuns din partea membrilor
grupului cărora li se adresează. Pentru a fi un lider care comunica efficient el trebuie sa
aibă câteva caracteristici, astfel : să manifeste o preocupare autentică fată de
persoana/persoanele cărora li se adrseează deaoarece când oamenii simt că te preocupă
persoana lor sunt dispuşi să aculte cu atenţie, această capacitate de comunicare fiind
rezultatul unui sentiment de afinitate faţă de semeni ; să aibă capacitatea de se
concentra asupra interlocutorului, de a asculta activ şi de a întelege limbajul trupului şi
a comportamentului nonverbal pentru a putea folosi în avantajul propriu orice
oportunitate ; capacitatea de a comunica cu toate clasele sociale fără nici un fel de
discriminare pentru a-i face pe interlocutori să se simtă în largul lor, această abilitate
este crucială în cadrul unei campanii electorale şi unde acesta are nevoie de voturi
provenite din cele mai diverse medii sociale ; abilitatea unui lider ar trebui sa fie
capacitatea acestuia de a lua decizii corecte şi rapide, de a işi creea o imagine de om
hotărat care nu ezită sa acţioneze.

Intr-o organizaţie şi în societate, este foarte important să fie aleşi cei mai buni lideri,
deoarece aceştia datorită influenţei pe care o au asupra membrilor grupului au o mare
responsabilitate asupra funcţionării si dezvoltării viitoare a tuturor funcţiilor acelui
grup. (www.sfin.ro).

Capitolul 3 : Sistemul politic

Prezentarea sistemului politic

Sistemul politic reprezintă asamblul relaţiilor politice, al instituţilor politice, al

concepţiilor şi al relaţiilor dintre ele, existent la un moment dat in societate şi care asigură
organizarea şi conducerea de asamblu a ei. Pentru început voi incerca să creez o imagine
de asamblu asupra vieţii politice definind conceptele care fac parte din această sferă.
Astfel, voi incepe cu baza sistemului politic şi anume cu ideile politice, doctrinele şi
ideologiile. Ideile politice sunt elemente constitutive ale vieţii politice şi în consecinţă,
ele sunt parte integrantă a ştiinţei politice şi sunt generate de interesele luptei politice, o
luptă de idei în jurul unor sisteme de valori şi orientări de acţiune. John Stuart Mill afirma
că o persoană care are un crez reprezintă o putere socială egală cu 99 de persoane care nu
au decât interese politice. Ideile politice sunt în acelaşi timp componente şi vehicule ale
culturii politice ale unei societăţi. Ideile politice se găsesc in gândirea colectivă a
grupurilor mari de oameni şi nu doar in minţile unor gânditori sau scriitori eminenţi.
Ideologia este un concept introdus în gîndirea modernă de Marx şi Engels pentru a
desemna „conştiinţa reală" a unei colectivităţi, modul în care aceasta devine conştientă de
ea însăşi, de condiţiile sale de existenţă şi de direcţiile în care trebuie să-şi desfăşoare
activitatea. Ideologia prezintă două mari caracteristici . Prima este o formă prin care se
manifestă interesele grupurilor sociale, ale colectivităţilor. O funcţie esenţială a ideologiei
este de a cristaliza, sub formă de concepţie şi program de acţiune, interesele obiective ale
grupurilor şi claselor sociale. În acest context, ideologia se defineşte în marxism drept o
cunoaştere care are un caracter de clasă, în opoziţie cu o cunoaştere care ar fi principial
obiectivă, independentă de interesele actorilor sociali. Toate formele conştiinţei sociale,
cu excepţia, în mare, a ştiinţei, (conştiinţa politică, juridică, morală religioasă şi chiar cea
filozofică şi artistică), manifestă într-o măsură mai mare sau mai mică un caracter de
clasă, au un caracter ideologic în teoria marxistă . A doua ideologia este un mod
preştiinţific, „natural" prin care colectivitatea, clasele şi grupurile sociale devin conştiente
de ele însele, în opoziţie cu ştiinţa care reprezintă o conştiinţă constituită teoretic, cu
mijloace specifice, sistematice, orientată explicativ, în acest sens „ştiinţa" societăţii se
deosebeşte structural de „conştiinţa" de sirie a colectivităţii. Antropologul social francez,
Claude Levi-Strauss avertiza în acest context pe specialist să nu se lase mistificat de
indigen. Cu alte cuvinte, să nu confunde explicaţia pe care membrii unei colectivităţi o
dau vieţii lor sociale, cu explicaţia pe care el, ca om de ştiinţă, trebuie să o dea. Cu mult
înainte de a deveni conştient de sine, la nivelul unei cunoaşteri ştiinţifice, omul a devenit
conştient de el însuşi prin intermediul ideologiei. Marx şi Engels adesea caracterizează
ideologiei ca o conştiinţă falsă, neadecvată, posibil chiar mistificată. Caracterul neadecvat
al ideologiei în calitatea sa de cunoaştere, are două surse distincte: orientarea sa de
interese prin exprimarea interesele claselor şi grupurilor sociale aflate în competiţie astfel
ideologia nu numai că va exprima interesele particulare ale acestora, dar va căuta şi să le
justifice, să influenţeze, să manipuleze restul colectivităţii şi caracterul său de conştiinţă
de sine neştiinţifică. Procesul prin care colectivitatea îşi construieşte cadrele vieţii sale
sociale este un proces relativ spontan. Conştiinţa ulterioară a acestui proces va prezenta în
mod inevitabil un caracter cel puţin partial inadecvat. Conştiinţa comună de sine este
principial parţială şi neadecvată. Conştiinţa de sine a colectivităţii va fi probabil diferită
de ştiinţa propriu-zisă, dar în măsura în care beneficiază de rezultatele acesteia va putea
spori în adecvare. Imaginaţia sociologică propusă de W. Mills reprezintă o asemenea
conştiinţă de sine a colectivităţii care şi-a însuşit sociologia ca mod de
gîndire. (www.dictsociologie.netfirms.com). Spre deosebire de ideologie doctrina poate fi
elaborată de in partid sau chiar de o persoană, ideologia este intodeauna o operă
colectivă. In dicţionarul lui Robert se dă etimologia termenului doctrină de la latinescul
docere – învatământ, ştiinţă, doctrină pe care apoi îl defineşte ca un asamblu de noţiuni
despre care se afirmă a fi adevărate şi prin care se pretinde a se furniza o interpretare de
fapte, a orienta sau dirija acşiunea. Doctrina poate fi caracterizată prin câteva trăsături
majore :

• spre deosebire de teoriile ştiinţifice doctrinele sunt incărcate cu un potenţial

emoţional, vizând mai puţin să demonstreze şi mai mult să convingă, partea de
cunoaştere pe care o conţin este orientată în vederea persuasiunii
• doctrinele apar ca justificare a anumitor interese sau a anumitor grupuri, toate
partidele invocând ideologii care tind să se transfigureze, referindu-se la valori
sublime, obiectivele vizate
• doctrinele, au de regulă, un caracter sistematic, mai mult sau mai puţin pronunţat ;
doctrinele şi ideologiile vor să emoţioneze, să convingă pe cei cărora li se
adresează,şi în acest scop utilizează raţionamente , nu doar apeluri emoţionale.

Astfel doctrinele ca influenţe ideologice şi creatoare de forţe find factori esenţiali ai

vieţi politice. O doctrină politică este un asamblu de idei, articulate, de regulă, pe baza
unui principiu unificator, care interpretează, apreciază şi tinde să orienteze realitatea
politică, în lumina unor valori care exprimă opţiuni ideologice. Ideologiile sunt imagini
simplificate, schematice ale lumii şi lucrul acesta influenţează inevitabil semnificaţia lor
directă pentru politică în orientarea comportamentului uman, individual şi de grup. Dar
aici intervine ceea ce psihosociologii numesc astăzi disonanţa cognitivă : discordanţă sau
cotradicţie între elementele de cunoaştere percepute care creează tensiune cognitivă şi
angoasă psihică. De aici decurge tendinţa de a reduce disonanţa fie prin încercarea de
reconciliere a pieslor de informaţie, fie prin suprimarea sau uitarea informaţiei
contrariante ori prin ăutarea de informaţii no, nedisonante, chiar dacă acestea nu sunt
neapărat adevărate.. Ideologiile sunt astfel, aproape inevitabil, ghizi pentru o percepţie
selectivă a informaţiei ; aceasta nu inseamnă însă că toate ideologiile sunt la fel de
rezistente faţă de informaţia nouă şi la fel de impermeabile la adevăr. (Istoria ideilor
politice, Lect.drd.Stefan Stănciugelu, Departamentul de Invăţământ la Distanţă,
Facultatea de Stiinţe Politice, 2002)

Comunicarea politică, propagandă, promovare

Deşi este cel mai persuasiv instrument de manipulare şi convingere, propaganda nu

poate fi folosită ca atare, deoarece va stârni reacţii negative, datorită forţei pe care a
demonstrat-o de-a lungul istoriei. Iată de ce, pentru a fi eficientă, propaganda trebuie să
fie puţin vizibilă şi să nu fie extrem de manifestă sau declarativă, iar în acelaşi timp să nu
fie exercitată continuu, pentru a nu determina obişnuinţă, oboseală sau plictiseală. Potrivit
lui A. Bulai, „propaganda politică presupune un demers prin care un actor politic încearcă
să influenţeze atitudinal şi comportamental un anumit public – ţintă prin intermediul unor
acţiuni politice şi prin comunicare. Altă definiţie a acestui termen este „activitate
sistematică de transmitere, promovare sau răspîndire a unor doctrine, teze sau idei de pe
poziţiile unei anumite grupări sociale şi ideologii, în scopul influenţării, schimbării,
formării unor concepţii, atitudini, opinii, convingeri sau comportamente”.
(www.dictsociologie.netfirms.com). Propaganda are în principal o dimensiune
comunicaţională. Ea presupune însă şi acţiuni sociale extrem de diverse, generate de
actorii politici, prin care aceştia îşi pot realiza obiectivele.”1 Astăzi se preferă termenii de
comunicare politică, promovare a imaginii actorilor ş.a.m.d. Promovarea presupune
anumite acţiuni prin care se încearcă scoaterea la lumină, impunerea unui anumit produs
sau chiar a anumitor idei despre acesta. Este un termen ce îşi are mai degrabă locul în
marketing. In comunicarea politică se elimină dimensiunea peiorativă ce apare la
propagandă. Propaganda reprezintă „Activitate sistematică de transmitere, promovare sau
răspîndire a unor doctrine, teze sau idei de pe poziţiile unei anumite grupări sociale şi
ideologii, în scopul influenţării, schimbării, formării unor concepţii, atitudini, opinii,
convingeri sau comportamente” (www.dictsociologie.netfirms.com). Cel mai eficient
moment pentru a folosi propagandă fără ca aceasta să devina prea vizibilă şi să
„plictisească” este campania electorală. Campania electorală reprezintă „o perioadă
stabilită oficial înaintea unui scrutin, depăşită de regulă doar în punctul iniţial, nu şi în cel
1 Bulai, A., Mecanisme electorale ale societăţii româneşti, Paideia, Bucureşti:1999: 176
final, în care actorii politici îşi intensifică acţiunile de propagandă într-un context social şi
mediatic favorabil.”1. Campania electorală ajută la promovarea propagandei, deoarece
4

măreşte nivelul de permisivitate acceptat de electori şi în acelaşi timp se desfăşoară pe o

perioadă determinată, deci elimină şi pericolul oboselii electorilor. Aşa cum este de
aşteptat, în cadrul unei campanii electorale nu contează numai acţiunile pe care le face un
actor politic, ci contează în egală măsura acţiunile adversarului politic şi acţiunile
mediatice. Fiecare actor politic intră în campanie cu un anumit capital ideologic şi de
imagine. Depinde însă de toate celelalte variabile prezentate mai sus cum va evolua
capitalul său de imagine în timpul campaniei electorale. Acest capital poate fi atât
pozitiv, cât şi negativ. De aceea, anumite acţiuni vor trebui intensificate în vreme ce
altele vor trebui rărite sau chiar încetate. Ceea ce este cu adevărat important este ca
actorul politic să ştie să îşi folosească propriul capital pe care îl deţine pentru a atinge
toate tipurile de electorat pe care le are. Acţiunile de campanie se pot desfăşura pe două
planuri: pot fi manifeste , sau nemanifeste . Cele manifeste se referă, de exemplu, la:
asumarea unor evenimente care se petrec în perioada campaniei ; mitinguri şi marşuri –
au un rol foarte important, însă prezintă problema organizării . Se fac, de regulă, pentru
proprii susţinători, au mai degrabă rolul de a întări şi confirma încrederea electoratului în
actorul politic; întâlnirile şi vizitele din teritoriu – au un impact mai mare dacă sunt făcute
în zonele cu electorat potrivnic; au avantajul că poţi transmite şi informaţii negative,
deoarece fiind la nivel local nu intervin sancţiuni juridice, însă necesită o infrastructură
bine pusă la punct şi deci mulţi bani; spectacolele electorale – sunt spectacolele în care se
desfăşoară o serie întreagă de activităţi la care participă şi actori politici; sunt o bună
modalitate de construcţie a imaginii; acţiunile de denigrare – sunt la limita legalităţii;
generarea de eveniment – este o practică riscantă, deoarece actorul politic are nevoie de
evenimente şocante pentru a crea evenimente; construcţia de grupuri de presiune şi
generarea de activităţi ale grupurilor de presiune la nivel local. Campania electorală se
desfăşoară în 3 planuri: unul ideologic, unul de imagine şi unul al acţiunilor colective
efectuate la nivelul comunităţilor. Planul ideologic al campaniei electorale se referă la
ideile de bază pe care le subliniază un actor politic în raport cu modelul de guvernare pe
care îl susţine. De aceea, în mod normal, un actor politic va desfăşura o campanie

41 Idem: 35
electorală bazată pe acţiuni care să fie în concordanţă cu doctrina partidului. Imaginea
actorului politic reprezintă caracterizarea dată unui actor de către publicul elector. Un
actor politic poate fi văzut în multe feluri: cinstit, puternic, corupt, extremist şi aşa mai
departe. Aceste atribute însă pot diferi de la un electorat la altul. Acţiunile sociale şi
comportamentele colective urmează a fi generate la nivelul comunităţilor, în vederea
potenţării influenţei campaniei electorale. În cadrul definirii situaţiei electorale, trebuie
luate în considerare o serie de mecanisme şi condiţionări de tip psihosocial, precum
polarizarea, atribuirea şi centrarea . Iată care sunt procesele care influenţează mecanismul
de vot:

 Polarizarea se referă la un proces psihologic fundamental, în baza căruia oamenii se

raportează la realitate şi cu ajutorul căruia putem construi concepte şi putem opera cu
ele. În cadrul electoral, polarizarea se referă la tendinţa de a reduce dimensiunile
realităţii sociale la doua valori total opuse. De exemplu, din punct de vedere politic,
vor exista reformişti şi conservatori, democraţi şi comunişti, corupţi şi cinstiţi. Din
această cauză, mesajele neutre fie vor fi deplasate către poli, fie pur şi simplu nu vor
fi acceptate.
 Atribuirea, împreună cu eroarea de atribuire, reprezintă un alt proces al definirii
situaţiei electorale şi este într-o oarecare măsură corelat cu polarizarea. Procesul de
atribuire se referă la asumarea unor relaţii cauzale în ceea ce priveşte interacţiunile
individului sau ale grupului social precum şi al comportamentului acestora. Aceste
cauze pot fi interne sau externe.
 centrarea pe putere sau pe opoziţie este şi ea în strânsă legatură cu polarizarea.
Deoarece în practică electorul va alege din doar două variante echivalente, cele
rezultate din procesul de polarizare. În termeni electorali, centrarea se va face pe
putere şi opoziţie. Este un proces foarte important, deoarece orice mesaj politic sau
acţiune electorală va fi receptat în funcţie de poziţia pe care a ales-o electorul.
 memoria socială. Aceasta funcţionează pe baza unor principii generale ale memoriei
umane, care este selectivă şi introduce întotdeauna un filtru pozitiv. Acesta se referă
la caracteristica oamenilor de a minimaliza experienţele negative şi de a le maximiza
 pe cele pozitive.1 Pentru a putea conduce o campanie electorală de succes, actorul
politic trebuie să ţină cont de publicul ţintă. Astfel, se poate vorbi de:
a) zona centrală, care este formată din membrii activişti ai partidului sau
susţinători ai acestuia. Sunt implicati activi în t acţiunile politice ale partidului şi sunt
foarte importanţi pentru partid, deoarece constituie forţa vitală a acestuia.

b) zona votanţilor de încredere, este formată din electori care au încredere

deplină într-o anumită formaţiune dar nu se implică activ în viaţa partidului, ci doar îl
votează necondiţionat.

c) zona votanţilor de campanie, se referă la acei electori care aleg, practic, „cel
mai mic rău dintre rele” şi nu au neapărat încredere în partidul pe care îl votează, însă în
urma campaniei electorale au decis că nu au altă soluţie mai bună.

d) zona votanţilor conjuncturali se referă la acei electori care se orientează doar în

timpul campaniilor electorale, de obicei la sfârşitul acestora. Este o categorie importantă
de votanţi, deoarece sunt în număr relativ mare, iar orice elector pierdut înseamnă un
elector câştigat de competiţie.

Opiniile şi atitudinile sociale. Principalele teorii privind schimbarea

atitudinilor.

Gordon W. Allport a propus in 1935 o definiţie care işi păstrează şi astăzi valabilitatea “
O atitudine este o stare de pregătire mintală şi neuronală, organizată prin experienţă, care
exercită o influenţă diriguitoare sau dinamizatoare asupra răspunsului individual la toate
obiectele şi situaţiile cu care este în relaţie”(Allport, 1935, 4). Herbert Spencer, filosof,
sociolog, a fost printre ptimiii care s-au referit la atitudine astfel el afirmă că “Pentru a
ajunge la judecăţi corecte într-o problema disputată, multe depind de atitudinile minţii pe
care noi le avem când ascultăm sau luăm parte la o “controversă”. Sociologul american
William I. Thomas unul dintre cei mai de seama reprezentanţi ai şcolii de la Chicago
1 Bulai, A., Mecanisme electorale ale societăţii româneşti, Paideia, Bucureşti 1999: 37
defineşte termenul de “atitudine” cu înţelesul de proces mintal care detrmină atât
răspunsurile actuale ale fiecărei persoane la stimulii sociali, cât şi răspunsurile potenţiale
– “o stare mintală a individului orientată de o valoare fiind duplicatul valorii sociale”.
Emory S. Bogardus autorul Scale a distanţei sociale raporta deasemenea, atitudinile la
valorile sociale “ O atitudine este o tendinţă spre acţiune, pentru sau contra a ceva din
mediu, care devine astfel o valoare pozitivă sau negativă. O atitudine are o semnificaţie
numai în relaţie cu unele valori”. In pespectivă psihologica asupra atitudinilor se
particularizează prin raportarea atitudinilor la valorile sociale. Astfel David Krech şi
Richard S. Crutchfield (1948, 152) apreciau că “ o atitudine poate fi definită ca o
organizare stabilă a proceselor motivaţionale, emoţionale, perceptive şi cognitive cu
referinţă la anumite aspecte ale lumii individului”. Solomon Asch (1952) considera că “
acţiunile sunt tendinţe de durată determinate şi formate prin experienţa trecută”. Daniel
Katz (1960, 168) defineşte atitudinile ca “ o predispoziţie a individului faţă de aprecierea
uni obiect, a simbolului acestuia sau a unui aspect al lumii ca fiind pozitive sau negative.
Opinia este expresia verbală a atitudinii , însă acesta din urmă se poat exprima şi în
comportamentul neverbal. Atitudinile cuprind elemente afective (sentimentele generale
de simpatie sau antipatie) şi cognitive (care reflectă obiectul atitudinii, caracteristicile lui,
legăturile lui cu alte obiecte”. Alice H. Eagly şi Selly Chaiken scot în evidenţă factorul
evaluativ “ atitudinea este o tendinţă psihologică, exprimată prin evaluarea mai mult sau
mai puţin favorabilă sau nefavorabilă a unei entităţi determinate”. Atitudinile exercită o
influenţă asupra răspunsurilor individului la toate obiectele şi situaţile cu care intră în
relaţie , ccea ce permite anticiparea acţiunilor, predicţia modului de raportare la diferite
obiecte, persoane sau instituţii. Pntru a ilustra structura atitudinilor există un model
astfel : a) afectivă (emoţii, simţăminte, sentimente, împreună cu reacţiile fizice ce le
însoţesc) ; b) cognitivă (cunoştinţele despre obiectul atitudinii şi despre caracteristicile
acestuia, credinţele, pe baza cărora se fac evaluari pozitive sau negative) ; c)
comportamentală (intenţionalitatea acţiunii). Funcţiile atitudinilor apare pentru prima
oara ca model propus de Brewster M. Smith, Jerome Bruner şi Robert W. White care
raportau atitudinile la adaptarea individului la societate : a) de evaluare a obiectelor şi
fenomenelor din lumea inconjurătoare ; b) de adaptare socială ; c) de exteriorizare a
trăirilor psihice. Daniel Katz a propus o schemă de clasificare oarecum asemenătoare ,
deşi a sporit la patru numărul funcţiilor proprii atitudinilor : a) funcţia instrumentală,
constând în aceea că, având atitudini formate, oamenii se orientează spre obiectele care
conduc la recompense şi evită obiectele asociate cu sancţiunile negative ; b) funcţia de
apărare a eu-lui, de protejare a imaginii de sine ; c) funcţia de exprimare a valorilor
interiorizate de indivizi ; d) funcţia de cunoaştere , de structurare a stimulilor din
ambianţă.3 38

Principalele teorii privind schimbarea atitudinilor le regăsim în lucrarea

“Psihosociologie.Teorie şi aplicaţie” a lui Septmiu Chelcea, astfel prezentate :

• teoria stimul- răspuns : S → R, comportamentul social ar putea fi înţeles prin

analiza caracteristicilor stimulilor şi a recompenselor specifice pentru anumite
răspunsuri comportamentale. Principiul de bază al acestei teorii postulează că
atitudinile se schimbă numai dacă stimulul pentru un nou răspuns este mai
puternic decât stimulul pentru vechiul răspuns.3 8

• teoria procesul dual : operaţiile mentale sau strategiile de procesare pe care

receptorul mesajului le adoptă depind de valoarea resurselor cognitive mobilizate
pentru procesarea informaţiilor. Alocarea resurselor este determinată de
caracteristicile persoanelor care receptează mesajul , de caracteristicile mesajului
ca şi de contextual în care mesajul este perceput. Princpial pot fi utilizate oricare
dintre strategiile de procesare : când nivelul resurselor cerute este ridicat, se
recurge la calea centrală ; când nivelul este moderat se foloseşte calea periferică.3 8

• teoria “judecata socială” : a fost elaborată de Muzafer Sherif şi Carl I. Hovland

(1961) se înscrie în orientarea psihologiei cognitiviste, accentual fiind pus pe
judecata individuală a mesajului persuasive, această judecată având rol de
mediator în schimbarea atitudinilor. Abordarea asimilara/contrast porneşte de la
idea că persoana ţintă a mesajului persuasive ştie ce atitudine are şi unde se

83 Chelcea, S, Psihosociologie. Teorie şi aplicaţii, Bucuresşti, Editura Economică, 2006:147

83 Idem, p 160

83 idem, : 69
 plasează atitudinea sa pe continuumul atitudinal. In cadrul acestei abordări,
afectivităţii i se rezervă un rol important în schimbarea atitudinilor. 3 8

• teoria echilibrului : reprezintă un model de analiză care reţine doar esenţialul, şi

a fost pentru prima oara expusă în lucrarea “Attitudes and Cognitive
Organization” (1946) de Fritz Heider care pornind de la teza că oamenii tind să-şi
formeze o viziune coerentă asupra lumii în care trăiesc, apreciază că persoanele
încearcă să menţină consistenţa dintre atitudinea faţă de alte personae cu care sunt
în relaţie şi atitudinea lor faţă de evenimentele şi obiectele din lumea
înconjurătoare. Situaţia de dezechilibru tinde să fie echilibrată prin schimbarea
atitudinii fie faţă de obiecte fie faţă de personae. 3 8

• teoria disonantei cognitive : elaborată de Leon Festinger a fost expusă în

lucrarea “A Theory of Cognitive Disonance” (1957) şi conform acestei teorii ,
dacă o persoană primeşte informaţii contradictorii referitoare la o altă persoană
sau la propria persoană, ca şi despre situaţii sau evenimente sociale, apare o stare
de tensiune psihică din care indivizii încearcă să iasă fie prin reducerea în plan
psihic a importanţei elementului dissonant, fie prin căutarea unor informaţii în
concordanţă cu credinţa iniţială. Teoria disonanţei cognitive poate fi sintetizată în
următoarele aserţiuni :starea de disonanţă cognitivă creează discomfort psihic ;
oamenii încearcă să iasă din starea de disonanţă cognitivă prin adăugarea unor
cogniţii, care să întărească elementele consonante sau care să diminueze
elementele disonante ; intensitatea disonanţei cognitive depinde de importanţa
acordată cogniţiilor care sunt în contradicţie şi de proporţia cogniţiilor aflate în
disonanţă ; în situaţia de cosonanţă cognitivă, oamenii evită orice nouă cogniţie
care ar putea induce disonanţa cognitivă. Această teorie permite progonza
schimbării opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor. 38

• teoria reactanţei : această teorie apare ca o dezvoltare a teoriei “disonanţei

cognitive” fiind propus de W. Brehm (1966) şi explică schimbarea atitudinală ca

83 Chelcea, S, Psihosociologie. Teorie şi aplicaţii, Bucuresşti, Editura Economică, 2006:175

83 idem, p 180
 rezultat al restricţiei impuse în alegerile individului. Dacă libertatea de alegera a
unei personae este limitată, atunci persoana respectivă va fi motivată spre
restabilirea libertăţii sale. Acţiunile interzise devin mai dezirabile, atitudinile faţă
de obiectele ce-i sunt refuzate devin mai favorabile

• teoria contextualizării situaţiei : manipularea poziţiilor, normelor şi relaţiei

Structura procesului decizional – Modelul Shanks-Miller

Orice proces decizional presupune patru elemente componente : un decident (persoana,

grup, organizatie, colectivitate), o problema de rezolvat, soluţia la problema respectivă,
care urmează a fi identificată şi adoptată prin decizie, şi activitatea de realizare a
respectivei decizii. Se pot distinge cinci faze ale procesului decizional, dintre care
primele trei faze sunt faze predecizionale.

Definirea problemei. Orice proces decizional se fundeaza pe o decizie prealabilă : ce

problema trebui rezolvată. De modul in care este definită problema de rezolvat depinde
întregul proces decizional. Formularea soluţiilor alternative. Problemele au de regula mai
multe soluţii posibile, unele mai bune, altele mai puţin bune. Pentru a alege o soluţie,
decidentul trebuie să exploreze posibilul său de acţiune şi să indentifice cât mai multe
posibilităţi alternative. Uneori el de-abia reuşeşte să formuleze o soluţie care pare a fi
adecvată. Alteori, el este capabil să formuleze mai multe soluţii alternative între care
trebuie să aleagă. Evaluarea şi ierarhizarea soluţiilor alternative. Chiar dacă decidentul a
reuşit să formuleze doar o singură soluţie, înainte de a o adopta, el trebuie să o evalueze:
să determine dacă ea rezolvă sau nu respectiva problemă, să identifice posibilele
consecinţe secundare ale ei. Dacă este in faţa mai multor soluţii alternative, el trebuie să
le evalueze pentru a le putea ierarhiza într-o ordine a preferinţelor, de la cea mai bună la
cea mai slabă. Alegerea finală va fi facută pe baza unei asemenea ierarhizări. Pentru
evaluarea soluţiilor este nevoie de mai multe operaţii distincte : determinarea criteriilor
de evaluare ; ierarhizarea criteriilor, unele criterii sunt mai importante decât altele, având
deci o pondere mai redusă in alegere ; evaluarea soluţiilor alternative din punctul de
vedere al respectivelor criterii ; ierarhizarea soluţiilor alternative prin stabilirea unei
ordini de preferinţe. Faza decizională sau alegerea unei soluţii (decizia). Având o
mulţime de soluţii, ierarhizate din punctul de vedere al valorii lor, va fi selectată ca care
pare a fi cea mai bună din punctul de vedere al multiplelor criterii luate in considerare.
Faza postdecizională : soluţia aleasă (decizia) este transpusă in practică ; se acţionează in
vederea rezolvării problemei de la care s-a plecat, prin utilizarea soluţiei alese. 7 Pentru a 6

ilustra mai bine cum funcţionează un proces de decizie în cazul unei alegeri electorale voi
utiliza modelul Shanks-Miller astfel ilustrat prezentata în cartea “Information and
Democratic Procesess” :

Caracteristici personale determinate

Caracteristici personale dobândite

Dispoziţii ideologice

Identificarea cu un partid

Evaluarea performanţei

Sentimente sau stări afective faţă de un candidat

Alegerea votului
67 Zamfir,C, Incertitudinea.O perspectiva sociologica, Bucureşti, Editura Economică, 2005: 22
Acest model ilustrează câteva din principalele convenţii recurente , multistrat de alegere
electorală. Dar are şi câteva caracteristici particulare, astfel prima fiind caracterul specific
analitic de a compara importanţa relativă a celor două imagini a procesului de decizie a
votului. Prima imagine este de a vedea acest model ca un model de calcul privind
dimensiunea politică, astfel procesul electoral este supus judecatei publice, sociale, in
sensul dacă direcţia politicilor de guvernare este bună sau trebuie evitată ; a doua
imagine,mai diferită, este cea a deciziei de a vota ca o legătură cu evaluarea performanţei.
Astfel ce este decisiv nu este opinia publicului despre direcţia politicilor de guvernământ
ci mai degrabă de judecata subiectivă despre cât de bine şi-au făcut datoria. Diferenţa
dintre aceste două imagini – direcţia politicilor publice şi evaluarea performanţei – este
considerată a fi foarte importantă. Totuşi acest model are şi o latură provocativă mai
degrabă negativă decât pozitivă. Modelul exclude o clasă de variabile pe care modelele
comune privind decizia de a vota le include : aşa zisa problemă de proximitate, un set de
variabile care definesc discrepanţele dintre politicile de vot. Totuşi acest model are
nevoie de două modificări. Prima dispoziţiile ideologice preced identificarea cu partidul.
Mulţi votanţi obţin o identificare cu partidul mai devreme in viaţa lor ca urmare a
socializării politice cotidiene. A doua, si mai fundamentală, este că in cadrul modelulului
Shanks-Miller caracteristicile personale dobândite ar trebui să se situeze mai aproape de
inceputul lanţului cazual.8 8

8 Information and Democratic Procesess 1990 – Ferejohn, John and Kuklinski, James, Board of Trustees of the University of Illinois : 119-122
Capitolul 4: Construcţia şi aplicarea modelului de analiză

Obiectivele cercetării

Prin această cercetare doresc să aflu care sunt factorii care influenţează alegătorul în
decizia sa politică. Pornind de la modelul fluxului informaţional în două trepte voi
incerca să analizez în ce măsură alegătorul este influenţat de mass media şi în ce măsură
este influenţat de liderii de opinie din cadrul grupului sau liderii de opinie politici.

Pentru această cercetare am stabilit că obiectivde de cercetare :

• identificarea liderilor formali şi a liderilor informali;

• relaţia liderilor formali şi a liderilor informali cu membrii grupului :

a) cine este mai intersat şi cine nu este interesat de informaţiile transmise de liderii
de opinie;

b) cine din persoanele din grup se angajează în discuţii despre subiecte politice şi
cine nu se angajează când se discută subiecte politice;

• gradul de expunere la informaţiile politice transmise de mass media.

Ipotezele cercetării

Ip1 : Daca oamenii au păreri aproapiate cu cele ale liderilor de opinie din grupul
din care fac parte în ceea ce priveşte interesul politic, atunci ei se vor lăsa influenţaţi de
aceştia într-o măsură mai mare.
 Ip2 : Daca oamenii nu au păreri aproapiate cu cele ale liderilor de opinie din
grupul din care fac parte în ceea ce priveşte interesul politic, atunci ei nu se vor lăsa
influenţaţi de aceştia.

Ip3 : Cu cât indivizii se antrenează în discuţii pe teme politice cu persoanele din

grupul din care fac parte, cu atât creşte rata de rezolvare a unor incertitudini, scăzând
astfel influenta manipulatorie a mass-media.

Universul cercetării

Pentru această cercetare am ales subiecţi din cadrul organizaţiei EOS X din Bucureşti,
selecţia s-a facut din cadrul tuturor departamentelor, 40 de subiecţi ( 20 de bărbaţi şi 20
de femei ). Această cercetare doreşte să observe ce anume îl determină pe un individ să
voteze un anumit partid sau un numit candidat, fiind urmarit modul in care acesta işi
formează opiniile cu privire la actorii sociali implicaţi in viaţa politică şi la alegerea
acestora.

Eşantionarea

Procedeul de eşantionare a fost făcut aleator, alegându-se 40 subiecţi, eşantion

semnificativ format dintr-un numar egal de femei şi bărbaţi, cu vârste cuprinse între 18 şi
65 de ani, studii medii şi superioare, ponderea fiind aproximativ aproximativ egală .
Eşantionul este omogen, subiecţii având aceeaşi vârstă şi provenind din medii similare.
Operaţionalizarea conceptelor

Pentru cercetarea de faţă am folosit şi analizat urmatoarele concepte:

• lideri de opinie

Definitie: liderul de opinie este o persoană care exercită o putere sau o mare influenţă
asupra societăţii civile putând influenţa luarea anumitor decizii. Liderii de opinie în
cadrul grupului pot fi lideri formali (sefi,,parinti, profesori, membrii ai guvernului sau
parlamentului etc) sau lideri informali (colegi, prieteni, vecini etc) sau există
posibilitatea ca liderul formal să fie identic cu cel informal.

Indicatori : schimbarea atitudinilor si comportametelor prin exercitarea statutului de

lider de opinie.

Indici : gradul in care indivizii isi schimba comportamentul sau atitudinile in

favoarea votarii respectivului lider de opinie

• selecţia informaţiilor

Definiţie : reprezintă frecvenţa şi gradul de expunere la mesaje

Indicatori : presa scrisă, televiziunea, radio, internet ; urmărirea diferitelor emisiuni cu

tentă electorală de la radio şi televizor, citirea presei scrise, cautarea de informaţii cu
caracter politic pe internet

Indici : frecvenţa consultării acestor surse ; gradul de încredere în aceste surse

• mass media

Definitie: mass media reprezinta totalitatea surselor de comunicaţie transmise către

public

Indicatori : urmărirea diferitelor emisiuni cu tentă electorală de la radio şi televizor,

citirea presei scrise, cautarea de informaţii cu caracter politic pe internet

Indici : frecvenţa consultării acestor surse ; gradul de încredere în aceste surse

 • transmiterea informaţiilor politice

Definiţie : canalele utilizate de transmitere a informaţiilor cu caracter politic

Indicatori : lideri de opinie formali şi informali (familia, prieteni, colegi, vecini etc) ;
sursele de informare mass media (televiziune, presă scrisă, radio, internet)

• influenţa social - comportamentală

Definitie: acţiune exercitată de o entitate socială orientată spre modificarea opţiunilor şi

manifestărilor alteia

Indicatori : consultarea prietenilor in luarea deciziei, consultarea colegilor in luarea

deciziei, consultarea familiei in luarea deciziei ; urmărirea diferitelor emisuni cu tentă
electorală de la radio şi televizor, citirea presei scrise, cautarea de informaţii cu caracter
politic pe internet

Indici : frecvenţa şi gradul de expunere la mesaje

• comunicarea

Definitie : este proces de emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o manieră
codificată cu ajutorul unui canal către un destinatar în vederea receptării şi decodificării
lui

Indicatori : apelarea la toate sursele de transmitere pentru recepţionarea informaţiilor

Indici : frecvenţa consultării acestor canale

Metoda de cercetare şi instrumentul folosit

Pentru aceasta lucrare am ales ca metodă de cercetare chestionarul.

Intepretarea rezultatelor :

În urma centralizării rezultatelor chestionarelor am ajuns la următoarele

concluzii: aproximativ 55% din subiecţi preferă să folosească în foarte mare măsura ca
sursă de informare cotidiană şi electorală televiziunea şi internetul, 40% folosesc în mare
măsură presa scrisă şi informaţiile provenite de la prieteni, colegi, membrii familiei şi
doar 5% dintre respondenţi preferă să asculte radioul (anexa 2). De asemenea referitor la
sursele de încredere de infomare cotidiană şi electorală în aceste medii, aproximativ
4 % dintre subiecţi au încredere mare în televiziune şi în presa scrisă în timp ce 35% au
încredere în liderii de opinie (colegi, prieteni, vecini etc) şi Internet, 8% în radio, iar
aproximativ 10 % nu au încredere în nici una din sursele enumerate (anexa 2). Referitor
la obiectivitatea presei mai mult de 46 % dintre subiecţi sunt de părere că media
tradiţională (presa scrisă, televiziunea, radio) este influenţată de grupurile de interes, în
timp ce 64 % sunt de părere că aceasta este obiectivă. Referitor la încrederea în liderii de
opinie 48 % sunt de părere că opiniile acestora sunt obiective, în timp ce 52% cred că
sunt în general subiective. Peste 34% dintre respondenţi urmăresc în campaniile
electorale evoluţia candidaţilor şi a partidelor la televizor şi în presa scrisă, internet în
timp ce 29% prin discuţii cu liderii de opinie, iar 37% urmăresc în egală măsură în
media şi prin liderii de opinie. Deasemenea 25 % din respondenţi sunt de părere că
apariţia candidaţilor în cadrul talk-show-urilor este importantă şi poate decide acordarea
votului, în timp ce 75% nu cred că aceste apariţii sunt importante şi nu îi poate ajuta în
luarea deciziei de vot.
 Concluzii :

Ca urmare a analizei rezultatelor chestionarului am constatat că atât ipoteza Ip 1

cât şi ipoteza Ip2 se infirmă deoarece am constatat că respondenţii se informează şi işi
bazează alegerea unui candidat sau partid în urma informaţiilor provenite în egală măsură
de la mass media cât şi de la liderii de opinie. Ca observaţie colaterală a reieşit faptul că
în timp ce radio ca sursă de informare nu mai este folosit foarte mult de respondenţi, o
surpriză o constituie ascensiunea internetului, sursă utilizată din ce în ce mai mult de
indivizi. Altă observaţie este faptul că, per asamblu, ţinând cont de apartenenţa la gen,
femeile se încred şi folosesc mai mult sursa de informare liderul de opinie (prieten, coleg,
vecin etc), în timp ce bărbaţii se încred şi folosesc mai mult ca sursă de infomare
cotidiană şi electorală televiziunea şi presa scrisă. Având în vedere nivelul studiilor am
observat că persoanele cu studii superioare preferă să se informeze din mai multe surse de
informare alternative, ca de exemplu, presa scrisă şi interentul, în timp ce persoanele cu
studii medii sunt mai influenţaţi de liderii de opinie. Deasemenea la întrebarea care le
cerea respondenţilor să nominalizeze lideri care in opinia lor sunt cei mai de încredere
majoritatea respondenţilor nu au putut nominaliza 5 lideri semn că în viaţa politică
publică din România majoritatea liderilor cunsocuţi beneficiază de un “vot de
neîncredere” din partea electoratului.
 Anexa 1 :

Chestionar

Buna ziua! numele meu este Grigore George Alexandru si sunt reprezentant al… As
dori sa realizez un chestionar referitor la….. Va rog sa-mi acordati cateva minute
pentru a-mi raspunde la cateva intrebari.

Ziua realizării interviului _______ OP: Operator: Grigore George Alexandru

Vă multumesc!

1. Zilnic, ce mediu de difuzare a informaţiilor folosiţi cel mai mult şi în

ce masură ?

În foarte În foarte
În mică În mare
mică mare NŞ NR
măsură măsură
măsură măsură

Televiziune
1 2 3 4 8 9

Presă scrisă
1 2 3 4 8 9

Internet 1 2 3 4 8 9

Radio 1 2 3 4 8 9
Altele (Un coleg,
1 2 3 4 8 9
prieten, familie etc)

2. Care sunt sursele de infomare politică la care apelaţi cel mai des :

În foarte În foarte
În mică În mare
mică mare NŞ NR
măsură măsură
măsură măsură

Televiziune
1 2 3 4 8 9

Presă scrisă
1 2 3 4 8 9

Internet 1 2 3 4 8 9

Radio 1 2 3 4 8 9

Altele (Un coleg,

1 2 3 4 8 9
prieten, familie etc)

3. Care dintre următoarele medii de difuzare a informaţiilor vi se pare

mai complet în ceea ce priveşte analiza subiectelor tratate şi în ce
măsură ?

În foarte În foarte
În mică În mare
mică mare NŞ NR
măsură măsură
măsură măsură

Televiziune
1 2 3 4 8 9

Presă scrisă 1 2 3 4 8 9
 Internet 1 2 3 4 8 9

Radio 1 2 3 4 8 9

Altele (Un coleg,

1 2 3 4 8 9
prieten, familie etc)

4. In care dintre aceste medii vă încredeţi cel mai mult şi în ce

măsură?

În foarte În foarte
În mică În mare
mică mare NŞ NR
măsură măsură
măsură măsură

Televiziune
1 2 3 4 8 9

Presă scrisă 1 2 3 4 8 9

Internet
1 2 3 4 8 9

Radio 1 2 3 4 8 9

Altele (un coleg,

1 2 3 4 8 9
prieten, familie)

5. In opinia dumneavoastră, media tradiţională (presa scrisă, radio,

TV) reprezintă o sursă de informaţie :

În foarte În foarte
În mică În mare
mică mare NŞ NR
măsură măsură
măsură măsură

Total obiectivă 1 2 3 4 8 9
In general obiectivă
1 2 3 4 8 9

Predominant
influenţabilă de grupuri
politice/grupuri de 1 2 3 4 8 9
interes

Total influenţată de
grupuri politice/grupuri
de interes 1 2 3 4 8 9

6. In opinia dumneavoastră, grupul de prieteni, colegi, familie

(reprezintă o sursă de informaţie ) :

În foarte În foarte
În mică În mare
mică mare NŞ NR
măsură măsură
măsură măsură

Total obiectivă
1 2 3 4 8 9

In general obiectivă
1 2 3 4 8 9

Predominant
subiectivă 1 2 3 4 8 9

Total subiectivă 1 2 3 4 8 9
 7. In cadrul campaniilor electorale, ce mediu de difuzare a informaţiilor
utilizaţi cel mai des pentru a vă informa?

În foarte În foarte
În mică În mare
mică mare NŞ NR
măsură măsură
măsură măsură

Televiziu
1 2 3 4 8 9
ne

Presă
1 2 3 4 8 9
scrisă

Internet
1 2 3 4 8 9

Radio 1 2 3 4 8 9

Altele
(un
coleg, 1 2 3 4 8 9
prieten,
familie)

8. Care consideraţi că sunt cei mai de încredere lideri in viaţa politică

astăzi :

9. Enumeraţi 5 lideri politici actuali :

 10. In cadrul campaniilor electorale urmăriţi evoluţia reprezentanţtilor
diferitelor partide :

În foarte În foarte
În mică În mare
mică mare NŞ NR
măsură măsură
măsură măsură

la Televizor
1 2 3 4 8 9

în Presa Scrisă
1 2 3 4 8 9

pe Internet 1 2 3 4 8 9

la Radio 1 2 3 4 8 9

prin discuţii cu
altele (un coleg,
prieten, familie) 1 2 3 4 8 9

11. Care dintre urmatoarele medii de difuzare vă ajută cel mai mult in
luarea deciziei cu privire la persoanele pe care doriti sa le alegeţi?

În foarte În foarte
În mică În mare
mică mare NŞ NR
măsură măsură
măsură măsură

Televiziune 1 2 3 4 8 9
Ziare
1 2 3 4 8 9

Radio 1 2 3 4 8 9

Altele (un coleg,

1 2 3 4 8 9
prieten, familie)

12. Cât de importantă vi se pare apariţia personajelor politice în cadrul

talk-show-urilor?

NŞ NR
Deloc importantă Aşa şi aşa Importantă Foarte importantă

1 2 3 4
8 9

13. Prezentarea acestora în cadrul acestor emisiuni reprezinta factorul

decisiv atunci cand luati hotararea de a vota persoana/persoanele
respective?

1. Da
2. Nu

14. Ati fost la vot la ultimele alegeri din 2007 : alegerile

europarlamentare şi referendumul din luna noiembrie?
1. Da
2. Nu

15. Cât de important este modul de prezentare al acestora în cadrul

emisiunilor televizate, pentru ca decizia dumneavoatră de a-i alege
sa fie favorabilă?
 Deloc Foarte
Aşa şi Import
importa importa NŞ NR
aşa antă
ntă ntă

2 3 4 8 9

16. Cum trebuie să se prezinte exact un viitor ales într-o emisiune

televizata pentru a va convinge sa ii acordati votul?

17. Care sunt criteriile pe care le aveţi în vedere atunci cand acordaţi
votul dumnavoastră unei persoane politice?

18. Acum la final aş avea nevoie de câteva date despre dvs:

Aţi putea să ne daţi câteva date despre dumneavoastră?

 Sex: 1 – Masculin 2 – Feminin

sub 18
18-24
25-30
31-45
46-60
Peste 60

19. Venit lunar net (RON):

sub 500

500-700

700-900

900-1200

1200-1500

peste 1500

refuz

20. Starea civilă :

1 – căsătorit 2 – necasătorit
21. Care este statutul dvs. educaţional?

/răspuns
Educaţie
unic/

Liceu 1

Postliceală 2

Colegiu/facultate 3

Studii postuniversitare 4

22. Care este ocupaţia dvs.?

/răspuns
Ocupaţie
unic/

1.Intreprinzător/patron 1

2.Manager/director 2

3.Angajat cu studii
3
superioare

4.Angajat cu studii
4
medii

5.Elev/student 5

6.Liber profesionist 6
Anexa 2 :

Sursa de informare :
 Televiziune si internetul

Presa scrisa si prietenii,colegii

etc
Radio

Legendă :

Culoarea albastră : televiziunea şi internetul

Culoarea rosie : presa scrisă, prietenii/colegii etc
Culoarea galbena : radio

Increderea in sursele de informare :

 Televiziune si presa srisa
Prieteni, colegi etc si Internet
Radio
Nu au incredere in nici o sursa

Legendă :

Culoarea roşie : prieteni/colegi etc

Culoarea albastră : televiziunea

Culoarea galbenă :radio

Culoarea verde : nu au incredere in nici o sursă

Sursele de umarire a candidatilor/partidelor in cadrul campaniei electorale:

 Telviziune, presa scrisa, internet

Discutii cu prieten/coleg etc

In egala masura media si liderii

de opinie

Legendă :

Culoarea albastră : televiziune, presa scrisa, internet

Culoarea rosie : coleg/prieten etc
Culoarea galbena : in egala masura mass media si liderii de opinie

Bibliografie
1. Albulescu, I., Educatia şi mass-media, Dacia, Cluj-Napoca: 2003
2. Bârgăoanu, A., Dobrescu, P., Mass-media şi Societatea, comunicare.ro,
Bucuresti, 2003
3. Beciu, C., Comunicare politică, comunicare.ro, Bucureşti, 2002
4. Bertrand, C., O introducere în presa scrisa şi vorbita, Polirom, Iasi: 2001
5. Bulai, A., Mecanisme electorale ale societăţii româneşti, Paideia,
Bucureşti,1999
6. Chelcea, S,Opinia publică ,Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele,
Bucureşti, Editura Economică, 2002

7. Chelcea, S, Psihosociologie. Teorie şi aplicaţii, Bucuresşti, Editura

Economică, 2006

8. Chelcea,S, Metodologia cercetării sociologice, Bucureşti, Editura

Economică,2001

9. Coman, M., Introducere în Sistemul Mass-media, Polirom, Iasi: 2004

10. Ferejohn. A, James H. Kuklinski, Information and Democratic Processes,
Board of Trustees of the University of Illinois
11. Kolovos, I., Harris, P., Political Marketing and Political Communication:
the Relationship Revisited, European Journal of Marketing, vol. 35, 9-10,
2003
12. Zamfir, C., Vlasceanu, L., Dictionarul de Sociologie, Babel, Bucuresti,
1993
13. Zara, I., Roman, I., Mass-media. Studiu de imagine în randul publicului
tanar, Victor, Bucuresti, 2003
14. Zamfir, Catalin, Incertitudinea.O perspectiva sociologica, Bucuresti,
Editura Economica, 2005
15. http://www.dictsociologie.netfirms.com

16. http://innse.ro