Rolul Literaturii in Perioada Pasoptista

Studiul de caz 4

Paşoptismul

Edy:Perioada paşoptistă (1830-1860) este o epocă de afirmare a literaturii

naţionale, în preajma Revoluţiei de la 1848. Perioada se caracterizează printr-o orientare
culturală şi literară cu trăsături specifice epocii de avânt revoluţionar, de emancipare socială şi
naţional.

Este perioada în care se încearcă „arderea" unor etape care nu fuseseră parcurse de
literatura noastră şi care se desfăşuraseră succesiv în literaturile occidentale, în decursul a mai
bine de un secol şi jumătate.

Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor literare, nu

numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie. Curentele literare (iluminism,
preromantism, romantism, clasicism, realism incipient) sunt asimilate simultan.

Paşoptismul este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un program particular şi

supusă unor comandamente exterioare: mesianism cultural şi revoluţionar, spirit critic,
deschidere spre Occident şi lupta pentru impunerea unui specific naţional, conştiinţă civică şi
patriotică, conştiinţa pionieratului în mai toate domeniile vieţii, o retorică a entuziasmului şi a
trezirii la acţiune.

Afirmarea unei generaţii de scriitori, gazetari, istorici şi oameni politici, numită de

posteritate generaţia paşoptistă, determină începutul modernităţii noastre culturale, o
perioadă de tranziţie şi de prefaceri palpabile. Scriitorii paşoptişti au vocaţia începuturilor şi,
poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe domenii, genuri, specii, mai multe tipuri
de scriitură.

Până la 1830 nu se poate vorbi la noi de o tradiţie a literaturii culte sau de o

intenţionalitate estetică a scrierilor literare. Conştiinţa faptului artistic, ideea de beletristică, se
nasc în această perioadă, când se petrece şi transformarea autorului în scriitor. Curentele sunt
importate o dată cu formele, ideile literare vin împreună cu tiparele narative sau prozodice.
Occidentalizarea nu s-a produs brusc, ci a traversat etapa iniţială a traducerilor, a adaptării, a
imitării modelelor, a respectării structurilor date (în fond, conform ideologiei clasicismului).
Activitatea publicistică a lui Kogălniceanu, Russo, Alecsandri şi Negruzzi, prin atitudinea lor
lucidă şi responsabilă, a contribuit la instituirea premiselor culturii române
moderne. Paşoptismul cuprinde perioada literară care pentru literatura română înseamnă
epoca de modernizare, de afirmare a romantismului şi de fundamentare a majorităţii speciilor.
 Romantismul

Andreea:Romantismul este o mişcare artistică şi filozofică apărută în ultimele

decenii ale secolului XVIII în Europa care a durat o mare parte din secolul XIX. A fost o
mişcare contra raţionalismului care marcase perioada neoclasică, ce se va pierde la apariţia
spiritului romantic.
Romantismul pătrunde în literatura română după 1830, cu oarecare întârziere,
prelungindu-şi însă influenţa până la Mihai Eminescu şi chiar mai târziu, în secolul douăzeci,
ca o stare de spirit ce nu dispare niciodată. Romanticii timpurii sunt Andrei Mureşanu, Vasile
Cârlova, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu, poeţi ce oscilează între romantism şi
clasicism. Romantismul, în ţara noastră, este stimulatorul luptei pentru eliberare şi al deşteptării
conştiinţei naţionale. Literatura romantică din perioada paşoptistă nu se pierde în zugrăvirea
zbuciumului şi a căutărilor intime, ea este o literatură angajată, pusă în slujba idealului naţional.
Romantismul românesc apare ca o mişcare unitară, cu un program bine definit, care
ridică literatura noastră de la încercările minore ale Văcăreştilor, la geniul universal al lui
Eminescu. Este o reacţie la imobilismul şi schematismul clasicist, presupunând o eliberare a
minţii de “închisoarea vieţii”, şi cuprinde destul de repede întreaga Europă. Multe din motivele
frecvente ale romanticilor sunt preluate şi de scriitorii români: mitul strigoiului, evocarea
trecutului istoric, trecerea ireversibilă a timpului, omul nemuritor, nopţile, titanismul, natura,
geniul, ierarhia divină. Romantismul se traduce prin ironie, prin satiră, prin demonism,
promovând meditaţia, nuvela şi romanul istoric, epopeea sociogonică. Romantismul românesc
s-a înfăţişat , în general, în două ipostaze: una plină de tumult, patetică şi declamatoare în
Muntenia, alta mai senină şi mai temperată în Moldova. Caracteristice îi sunt angajarea în
istorie şi descoperirea folclorului. Ca primă generaţie a literaturii noastre moderne, scriitorii
paşoptisti au intrat în conştiinţa românească drept oamenii începutului de drum. Reprezentanţii
romantismului de acum dau operei lor un pronunţat caracter militant ei fiind deopotrivă scriitori
şi revoluţionari. Ideologia literară: articole programatice şi de doctrina-REVISTE - Curierul
românesc. Articolele programatice ale unui curent sau ale unei mişcări literare au avut
întotdeauna o importanţă majoră, pentru că au cristalizat şi au dat coerenţă tendinţelor
fundamentale ale epocii. În Principatele Române, pe la finele secolului XVIII şi în primii ani
ai secolului XIX, începuse să pătrundă diferite ziare străine, mai ales franceze, germane şi
greceşti.
Nevoia unui mijloc de a se răspândi mai repede ştirile despre întâmplările din ţară şi
din străinătate se simţise de mult. Cel dintai care a schiţat un program teoretic avand ca scop
modernizarea literaturii române a fost Ion Heliade Radulescu. El este fondatorul „Curierului
romanesc” , revistă ân limba română, apărută pe 8 aprilie 1829. Revista a apărut cu sprijinul
lui Dinicu Golescu, comandantul armatelor ruşeşti, care a obţinut aprobarea apariţiei
gazetei.Este prima gazetă românească cu periodicitate constantă şi cu apariţie îndelungată,
gazetă care pune bazele presei româneşti. Încet, încet, „Curierul românesc” devine ecoul
întregii mişcări literare din ţară.
 Revista „Dacia literară”

Gabi:Dacia literară este revista apărută pe 30 ianuarie 1840 la Iaşi, sub redacţia
lui Mihail Kogălniceanu. În ciuda titlului, revista nu şi-a propus să se axeze exclusiv pe
literatură. Pe parcursul apariţiei, ea a avut următoarea rubricaţie, marcată prin supratitluri:

Nr. 1: Scene istorice din cronicile Moldaviei (text: Constantin Negruzzi, Alexandru
Lăpuşneanul), Scene pitoreşti din obiceiurile poporului (M. Kogălniceanu, Nou chip de a face
curte), Alegeri din alte foi româneşti (texte reproduse din „Foaie pentru minte, inimă şi
literatură”, „Curierul Românesc” şi „Albina românească”), Telegraful Daciei (ştiri culturale);

Nr. 2: Scene pitoreşti din obiceiurile Moldaviei (studiul lui C. Negruzzi, Cîntece populare a
Moldaviei), Literatură străină (fragmente din jurnalul de călătorie în Banat, Valahia şi Moldova
de D. A. Damidoff, şambelan al împăratului Rusiei, cu prezentare şi comentarii de M.
Kogălniceanu), Poezie (Cavalerul C. Stamate, A. Donici), Alegere din alte foi româneşti
(„Arhiva românească”, „Curierul românesc”), Critica, Telegraful Daciei;

Nr. 3: Scene contemporane (C. Negruzzi, O alergare de cai), Suvenire din Italia (Vasile
Alecsandri, Buchetiera de la Florenţa), Literatură străină (continuare Damidoff), Poezie
(Grigore Alexandrescu), Alegeri din alte foi româneşti („Mercur”, „Curierul românesc”,
„Albina românească”), Telegraful Daciei.

Din porunca domnitorului, după primele trei numere, revista

este suspendată şi va mai apărea abia după 1859, în ediţia a
doua.

Programul Daciei literare

În primul număr al revistei, sub titlul Introducție, M.
Kogălniceanu, întemeietorul revistei, publică un articol –
program care sintetizează în patru puncte idealurile literare
ale scriitorilor pașoptiști:

 Combaterea imitației scriitorilor străini și a

traducerilor mediocre
 Crearea unei literaturi de specific național: în loc să
imite scriitorii străini, românii ar putea făuri o
literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură și
folclor. Preluată din estetica romantică europeană,
această triplă recomandare se va regăsi în operele pașoptiștilor:
  Folclorul va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va deveni și sursă importantă de
inspirație.
 Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie
 Istoria este privită ca model pentru contemporani, fie pentru a exprima idealul de
eliberare și unitate națională, fie pentru a ilustra satiric realitățile sociale
 Lupta pentru unitatea limbii
 Dezvoltarea spiritului critic:

Restituire

În 1972, fosta Editură Minerva, specializată în valorificarea patrimoniului literaturii române,

a publicat revista Dacia literară din 1840, reprodusă într-o monumentală ediție facsimilată și
transliterată, textul original în alfabetul chirilic sau de tranziție aflându-se în paralel cu textul
transliterat în alfabetul latin, cu respectarea riguroasă a rândurilor, până la exactitatea
despărțirilor în silabe de la capetele de rând.

Dana:Mihail Kogalniceanu
• Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi – d. 20 iunie 1891, Paris) a fost un
om politic, gazetar şi scriitor român.
• "N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume", afirma la Luneville,
în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat
fiu al secolului al XIX lea”. A fost istoric, scriitor, ziarist, om politic, prim-ministru şi,
mai tarziu, ministru de externe. A jucat un rol important în Revoluţia de la 1848 şi în
lupta pentru Unirea Principatelor Române.
• Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat şi comprehensiv, Mihail
Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei
paşoptiste. Era urmaş al răzeşilor de pe Kogălnic. Asta nu l-a împiedicat în niciun fel
să facă studii strălucite în Franţa şi Germania. În 1839, redactează "Foaea sătească a
prinţipatului Moldovei", publicaţie nevinovată cu efecte modeste, dar sigure. În mai
1840 a anunţat apariţia a 6 tomuri din Letopiseţele Valahiei şi Moldaviei şi, în acelaşi
an a pregătit apariţia unei publicaţii de documentaţie istorică, intitulată „Arhiva
românească”. Publicaţia a apărut în 1841. La nouă ani de la Revoluţia din 1848,
Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este
chemat să se pronunţe în privinţa Unirii. Sfetnic al domnitorului Al.I.Cuza, ministru,
apoi prim-ministru al României, în perioada 1863 – 1865.
 Revista „Curierul Romanesc”

Curierul Românesc a fost prima gazetă în limba română cu apariție constantă și

îndelungată, publicată în Țara Românească între anii 1829 - 1859 sub conducerea lui Ion
Heliade Rădulescu. Acesta dorea ca foaia să fie „administrativă, comercială și politică”. În
realitate, ea a fost preponderent administrativă fiind precursoarea Monitorului oficial.

Precursori

Curierul Românesc și Albina Românească au fost anticipate de alte ziare românești, cel dintâi
chiar pe teritoriul Moldovei, Courier de Moldavie, editat în 1790. Ziare românești au apărut
înainte de 1829 și la Cernăuți, în 1820 - Crestomaticul românesc, la Buda în 1821 -
Biblioteca românească, la Leipzig, în 1827 - Fama Lipschi pentru Dacia.
Unii cercetători susțin că actul de naștere a presei românești ar trebui identificat cu apariția, la
Brașov, în 1731, a Calendarului tipărit de dascălul Petcu Șoanul, motivând că și acest fel de
publicație "poate avea o anumită periodicitate".
Apariția

Revista a apărut cu sprijinul lui Dinicu Golescu în baza raportului din 29 octombrie 1828
întocmit de contele Fiodor Petrovici Pahlen și aprobat de Pavel Kiseleff pe 3 decembrie
același an. Inițial, gazeta trebuia să poarte numele de Curierul Bucureștilor. Primul număr a
apărut pe 8/20 aprilie 1829 și, cu unele întreruperi, ziarul și-a continuat apariția până la data
de 12 decembrie 1859, fiind difuzat în special prin librarul Iosif Romanov . Gazeta Curierul
Românesc a pus bazele presei românești fiind prima gazetă românească cu periodicitate
constantă și cu apariție îndelungată.
În cuprinsul ziarului se publicau texte administrative, știri politice și militare, articole și note
de îndrumare, cuprinzând noțiuni elementare de istorie, geografie, comerț, economie,
industrie etc. Primul număr cuprindea un articol editorial privind istoricul ziarelor în lume;
înștiințări „din lăuntru”; înștiințări „din afară”; informații despre „mezaturi”, plecări și sosiri
de demnitari la Bucuresci; știri „despre lucrarea pământului, care merge înainte cu mare
spor”.
În anul 1837, ziarul a început să publice un supliment numit Curierul de ambe sexe, magazin
cultural cu o componentă feminină.
 Edy:Revista „Albina Romaneasca”

 Albina românească a fost o gazetă politico-literară, editată de Gheorghe Asachi la Iaşi.

 Apare la 1 iunie 1837 și i se adaugă in suplimentul literar “Alăuta românească” sub
îndrumarea lui , Mihail Kogălniceanu.
 Dupa Courrier de Moldavie, tipărit la Iaşi in limba franceză, Albina Românească este
primul ziar în limba română , din Moldova care alături de Curierul Românesc redactat
de I. Heliade Rădulescu la Bucureşti, si de Gazeta de Transilvania a lui G. Bariţiu de la
Braşov pune bazele presei periodice româneşti.

 Edy:Poezia paşoptistă
Perioada premergătoare revoluţiei de la 1848 a însemnat începutul poeziei noastre
romantice. Poezia paşoptistă pune bazele liricii moderne româneşti. Ea răspunde, în general,
direcţiilor şi principiilor formulate de Mihail Kogălniceanu în articolul “Introducţie” din primul
număr al revistei „Dacia literară”, în sensul că este o poezie socială, adaptată la momentul
istoric şi chiar politic, conformă cu idealurile de libertate şi unire ce animau sufletele românilor
de pretutindeni. Acum se afirmă cu putere spiritul naţional, încrederea în valorile tradiţionale,
populare, în istoria, natura şi folclorul românesc, care devin acum, alături de evenimentele
social-politice ale momentului, teme predilecte ale poeţilor. Ceea ce îi uneşte pe scriitorii
paşoptişti este militantismul regăsit în creaţiile literare, care se constituie în adevarate manifeste
pentru împlinirea unităţii şi independenţii naţionale, pentru dreptate socială. Se dezvoltă astfel
o poezie retorică, declamativă, grandilocventă, cu exprimare directă a ideilor şi sentimentelor,
într-un stil avântat; cu un limbaj adecvat înţelegerii de către marea masă de cititori, în care teme
vechi precum iubirea, destinul, fericirea, moartea etc. se completează cu mediţatia asupra
locului omului în istorie, cu motivul conştiinţei sociale, al luptei, al creatorului-bard, al
ruinelor,al mormintelor, al revoluţiei etc. Satirizarea viciilor orânduirii feudale şi evocarea
realităţilor sociale constituie o altă caracteristică a literaturii paşoptiste, scriitorii ironizând cu
severitate moravurile societăţii,condamnând cu fermitate abuzurile si nedreptăţile manifestate
în epocă. Se manifestă, în ansamblu, două tendinţe de ordin cultural şi literar: deschiderea spre
cultură şi literatura lumii, alături de revenirea spre valorile morale şi artistice ale spiritualităţii
româneşti. Scriitorii devin conştienţi că literatura şi cultura română pot intra în universalitate
doar prin valorificarea specificului nostru naţional, a surselor tematice si de exprimare pe care
le oferă folclorul şi istoria naţională.
Din punct de vedere compoziţional, operele scriitorilor paşoptişti împletesc
romantismul cu clasicismul, iluminismul cu preromantismul, de unde a rezultat şi o mare
varietate de specii literare. Ideea naţională poate fi considerată nucleul tematic al poeziei
paşoptiste, nuanţată sub forma ataşamentului la valorile poporului, ale pământului şi ale
tradiţiilor româneşti.
Per ansamblu, literatura paşoptistă s-a dovedit a fi democratică, naţională, educativă, ea
având şi dificila sarcină de a forma un public, de a-l modela conform idealurilor social-politice
ale momentului. În numele aceleiaşi specificităţi naţionale, s-a dus bătălia pentru o limbă
unitară, cu conştiinţă clară că existenţa acesteia e o condiţie pentru păstrarea identităţii
naţionale. Scriitorii de seamă au apărat principiul fonetic în ortografie şi,pronunţându-se în
problema neologismelor, au adoptat principiul împrumutului moderat,în limitele necesităţilor
impuse de dinamica socială şi culturală. Doctrina literară, câta a fost, a avut un caracter hibrid,
ecletic,dar asta nu i-a impiedicat pe scriitori să aspire, conform personalităţii fiecăruia,la un
frumos etern, la totalitate şi determinare, cu convingerea că realitatea are un sens unic, care se
cere descoperit prin cuvânt.

Reprezentanţi ai paşoptismului literar

 Andreea:Costache Negruzzi – „Alexandru Lăpuşneanul”
Nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanul” de C. Negruzzi apare în 1840 şi se
încadrează tematic în categoria lucrărilor inspirate din istorie, pe linia recomandărilor pe care
Kogalniceanu le făcea cunoscută Introductie la “Dacia literara”.

Deşi literatura română se afla, pe atunci, în plin proces de formare, Alexandru

Lăpuşneanul este cea mai valoroasă nuvelă istorică, neântrecută până acum.

Sursa de inspiraţie a constituit-o Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche,

capitolul Când au omorât Alexandru Voda 47 de boiari. În cateva pagini sunt concentraţi cei
cinci ani (1564-1569) al celei de a doua domnii a lui Vodă Laspuşneanul în Moldova. Privită
în profunzime şi în esenţialitatea ei strictă, nuvela închide idei şi categorii existenţiale care o
scot din limitele temporale, asigurandu-i perenitatea: Destin, Vina, Pedeapsa, Rascumparare.

Structural, nuvela este alcatuita din patru capitole, cu tot atâtea motto-uri:

 “Daca voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”

 “Ai să dai sama, doamna!”
 “Capul lui Motoc vrem…”
 “De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…”

Comparabile cu patru acte ale unei drame şi străbătute de puternicul conflict între domn
şi boieri, cele patru capitole ar putea fi rezumate astfel:

Pierzându-şi tronul în prima domnie din pricina trădării boiereşti, Lăpuşneanu se

întoarce cu oaste otomană, hotărât să şi-l reia. În apropiere de Tecuci, este întampinat de
postelnicul Veveriţa, vornicul Motoc, spătarul Spancioc şi Stroici care il sfătuiesc să se întoarca
deoarece poporul nu-l vrea. Răspunsul lui Lapuşneanu este memorabil: “Daca voi nu ma vreţi,
eu vă vreu (…) si dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fara
voia voastra”. Cunoscator al slabiciunilor omenesti, prevazator si viclean, Lapuşneanu le da
drumul celorlalţi boieri, păstrându-l pe Motoc, căruia îi spune: “Te voi cruţa căci îmi eşti
trebuitor, ca să mă mai uşurezi de vlastamurile norodului. Sunt alţi trântori de care trebuie
curăţit stupul”.

În capitolul al doilea, gândurile de răzbunare ale voievodului prind viaţă: cetăţile sunt
arse, boierii sunt ucişi “la cea mai mică greşeală dregătorească, la cea mai mică plângere ce
i s-arată”. Priveliştea sângeroasă a capetelor spânzurate la poarta cetăţii domină emblematic
capitolul al doilea. Într-una din zile, o văduvă al cărei bărbat fusese ucis de curând o opreşte pe
stradă pe doamna Ruxanda cerându-i să intervină pentru a se curma vărsarea de sânge: “Ai să
dai sama, doamna! (…) că laşi pre bărbatul tău să ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii…”.
Înspăimântată, Ruxanda încearcă să intervină pe langă sângerosul ei soţ căruia îi mărturiseşte
că îi este frică. Lapuşneanu îi promite un “leac de frica”.

Capitolul al treilea este centrat pe momentul culminant al acţiunii: uciderea celor 47 de

boieri. Aceasta este prefaţată de sosirea domnitorului la mitropolie, unde, disimulant, acesta
ţine o “desantată cuvântare” prin care-şi cere iertare, totul încheindu-se cu invitarea boierilor
la un ospaţ, la curtea domnească. Spancioc şi Stroici, presimţind primejdia, fug în Polonia. La
sfârşitul ospăţului, conform unui scenariu alcătuit iniţial cu sânge rece 47 de boieri sunt ucişi
de către lefegiii domnitorului deghizaţi în servitori. În timpul măcelului, Lapuşneanu “luase
pe Motoc de mâna şi se trăsese lânga o fereastră deschisă, de unde privea măcelăria ce
începuse. El râdea; iar Motoc, silindu-se a râde ca să placă stăpânului, sitea părul zburlindu-
i-se pe cap.”

Între timp, mulţimea se adunase la porţi şi ameninţa să intre în curte. Întrebaţi de armaş
ce vor, oamenii cer “capul lui Motoc” pe care Lapuşneanu li-l dă pentru că sunt “proşti, dar
mulţi”. Din capetele morţilor, aşezate după rang, crudul Lapuşneanu face o piramidă pe care i-
o arată doamnei ca “leac de frică”. Văzând priveliştea, Ruxanda leşină în timp ce domnul
exclama: “Femeia, tot femeie; (…) în loc sa se bucure, ea se sparie!”.

În capitolul al patrulea este evocată moartea domnitorului. Retras în cetatea Hotinului,

se îmbolnăveşte de lingoare şi cere să fie călugărit, dar îşi revine şi ameninţă. Ruxanda îi dă să
bea otrava adusă de Spâncioc şi Stroici, punând astfel capăt unei domnii tiranice şi sângeroase.

În nuvela se îmbina, într-o reuşita sinteză, trasăturile a trei curente literare: clasicismul
(echilibrul compoziţiei, evoluţia conflictului, mesajul, economia de mijloace, realizarea unor
caractere, atitudinea detaşata a autorului), romantismul (antiteza angelic-demonic, culoarea de
epocă, surse de inspiraţie, personajul principal alcătuit din contraste tari, accentuarea unor
trasaturi) şi reaslismul (caracterul pictural al unor scene, imaginea mulţimii din capitolul al
treilea).
Andreea:Constantin (Costache) Negruzzi
Constantin (Costache) Negruzzi (n. 1808, satul Hermeziu, județul Iași – d. 24 august 1868)
a fost un om politic și scriitor român din perioada pașoptistă,
Costache Negruzzi s-a născut în anul 1808 la Trifeștii Vechi (astăzi Hermeziu), din apropierea
Prutului, lângă Iași, fiind fiul lui Dinu Negruț, de origine răzășească, ajuns boier în rang de
paharnic, și al Sofiei Hermeziu, fiica logofătului dreptății Iorgu Hermeziu. În anul 1809 mama
sa s-a stins din viață.
Costache Negruzzi și-a început învățătura în greacă cu unul din dascălii greci mai cu renume
pe atunci în Iași, iar să citească românește a învățat singur dintr-o carte a lui Petru Maior,
precum însuși mărturisește într-un articol intitulat Cum am învățat românește, foarte interesant
pentru detaliile pe care le dă asupra metodelor întrebuințate de profesorii din acea vreme.
Izbucnind revoluția din 1821, a fugit în Basarabia cu tatăl său. La Chișinău face cunoștință cu
poetul rus Pușkin, care-i trezește interesul pentru literatură și cu un emigrant francez de la care
ia lecții de limba și literatura franceză. Din această perioadă datează primele sale încercări
literare: Zăbavele mele din Basarabia în anii 1821, 1822.
După moartea tatălui său, intră copist la visterie, începând astfel viața politică, cum făceau
mulți fii de boieri pe atunci.
În acest timp publică câteva traduceri de poezii (Mnemon de Voltaire, Prostia Elenei de
Marmontel), și câteva nuvele, care făcură mult efect. Îndemnat de scrierile patrioților de peste
munți, studiază istoria și dă la lumină poemul Aprodul Purice ca un fel de protest indirect la
adresa domnului și a boierilor din timpul său.
Ales, în 1837, deputat de Iași în Obșteasca obișnuită adunare, instituită de Regulamentul
Organic, apoi ca funcționar superior și ca director al teatrului (alături de Mihail Kogălniceanu
și Vasile Alecsandri), se arată pătruns de idei liberale și doritor de progres. În 1840 este ales
primar al orașului Iași.
Negruzzi nu ia parte la mișcarea din 1848 și mult timp rămâne retras din afacerile statului,
reintrând mai târziu ca judecător, membru în Divanul domnesc (1857) și apoi, sub domnia lui
Cuza, ca director al departamentului finanțelor, deputat și epitrop la Sf. Spiridon.
Se stinge din viață la 24 august 1868, și este înmormântat în cimitirul bisericii din Trifeștii
Vechi.
  Dana:Ion Heliade Rădulescu – „Zburătorul”
Publicată pentru prima oară în 1843, poezia "Zburătorul" , reprezintă capodopera liricii
lui Ion Heliade Radulescu. Sursa poeziei constă într-o credinţă populară care a generat mitul
erotic al Zburătorului. În folclorul românesc , Zburătorul este o semidivinitate erotică, un
demon simbolizând chinurile iubirii . El este conceput ca putându-se metamorfoza în şarpe,
zmeu sau sul de foc spre a pătrunde neştiut în casă, unde se transformă într-un tânar frumos şi
pasionat, care îşi chinuieşte victima (fată sau femeie matură), tulburănd-o până la epuizare cu
senzaţia chinuitoare a dragostei neimplinite.În fond el apare în vis, uneori ca semizeu acoperit
cu solzi argintii şi cu aripi albe pe umeri. Folclorul erotic consacră Zburătorului cântece
lirice,farmece, vrăji şi descântece.

Tema poeziei este zbuciumul sufletesc al unei tinere care traieşte primii fiori ai iubirii.
"Zburatorul" este o baladă, lirismul fiind înfaţişat sub formă epică. Compozitional, poezia este
alcatuită din trei tablouri ce pot fi considerate secvenţe epice: monologul Floricai, tabloul
înserării (pastel) şi dialogul celor doua femei care observă pătrunderea Zburatorului în casa
fetei.

Dramatismul primei părţi este atenuat de calmul naturii evocate în pastel şi de sclipirile
de umor popular din dialogul final. Pe parcursul poemului se produce gradat trecerea de la
psihologic la fantastic, de la cazul particular al sentimentului Floricăi la cazul general al unui
sentiment şi al unei suferinţe a vârstei adolescentine. Tranziţia se realizează prin evocarea unei
nopţi pline de vrajă în care fantasticul devine posibil. Poemul are o construcţie circulară,
bănuiala confuză a Floricăi ( "o fi vrun zburător!") fiind confirmată în final de observaţia
suratelor. Monologul fetei debutează abrupt cu exclamaţia Floricăi ce atrage atenţia mamei
asupra suferinţelor care o macină: "Vezi, mamă, ce mă doare! ". Urmează enumerarea unor
trăiri fizice, a unor suferinţe organice pe care fata încearcă disperată să şi le explice. Frecvenţa
punctelor de suspensie sugereaza răsuflarea întretăiată, pauzele consacrate căutarii cuvintelor
care să aproximeze chinurile de nespus. Uimesc senzaţiile contrastante, durerea fizică fiind
amplificată de incapacitatea exprimării unor asemenea fenomene antitetice care prevestesc acel
"farmec dureros" al poeziei eminesciene, dorul ca stare sufletească ambivalentă :

" Un foc s-aprinde în mine, răcori mă iau la spate,

Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!
Ah! inima-mi zvăcneşte!... şi zboară de la mine!
Îmi cere... nu-s' ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da;
Şi cald şi rece, uite, că-mi furnică prin vine;
În braţe n-am nimica şi parca am ceva;(...)
Ia pune mană, mamă,- pe frunte, ce sudoare!
Obrajii ... unul arde şi altul mi-a răcit!"

Frecvenţa exclamaţiilor şi a adresărilor ("vezi", "mamă", "uite", "mă vezi?", "măicuţă")

, repetiţia("şi plâng, maicuţă, plâng") accentuează caracterul oral al monologului şi exprimă
încercarea patetică a fetei de a-i transmite mamei intensitatea suferinţei sale, agravată de
incertitudine: "Fior, fulger, nesatiu, tremur, foc sunt imagini ale intensitaţii. O intensiate
provocată de o energie mterială şi desfăşurată într-un regim de neliniste voluptoasa, de
nelamurita seductie."( Eugen Simion) Trairile psihice, atat de accentuate incat se manifesta
prin plans, sunt concretizate- "Ia pune mana, mama, - pe frunte, ce sudoare!".
O strofa se repeta ca un refren, aparand la mijlocul si la sfarsitul mo- nologului, conferind
simetrie textului si marcand dorinta de vindecare cu orice pret. Fata deznadajduita cauta ajutor
oriunde. Chinurile sunt atat de mari incat nu are importanta daca alinarea vine de la puterea
divina sau de la cea diabolica:

"Oar' ce sa fie asta?... intreaba pe bunica:

O sti vrun leac ea doara... o fi vrun zburator!
Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,
Or du-te la mos popa, or mergi la vrajitor."

Limbajul popular -"oar' ce", "alde"- ne introduce credibil in menta- litatea sateasca, in
care credinta crestina coexista cu mai vechi practici ma- gice. George Calinescu spunea ca
boala necunoscuta a fetei este "explica- bila mitologic si curabila magic". Traditia folclorica
prevede impotriva Sbu- ratorului o seama intreaga de leacuri, de la descantece mentionand o
fiertura din noua buruieni magice, la ungerea usilor, ferestrelor si hornului cu usturoi , de la
infigerea unui cutit in batatura usii, la trasul cu pusca pe horn. Intreaga relatare a fetei e
construita pe succesiunea cauza-efect, iluzie- realitate, succesiune sustinuta de utilizarea
timpului prezent- "doare", "ard", "am"- si a modurilor indicativ(modul certitudinii) si
prezumtiv (modul ipote- zei)- "o sti", "o fi", "mi-or da".

Partea centrala a poemului reprezinta una dintre primele mari realizari ale pastelului in
poezia romaneasca.Este intrerupta jalea fetei de forfota sa- tului, urmata de instalarea gradata
a linistii si a calmului ce culmineaza cu creerea momentului prielnic aparitiei Sburatorului.
Astfel, atentia concentrata in prima parte asupra monologului Floricai isi largeste campul de
perceptie devenind receptiva la agitatia satului la sfarsitul unei zile de munca. Aceasta agitatie
preia parca zbuciumul fetei, amplificand-ul la scara colectivitatii rurale, dar opunandu-i , pe
masura ce activitatea inceteaza , calmul suprem al naturii.

Poemul il introduce pe cititor in insusi spiritul folcloric al mitului, inte- grat in spatiul
lui genetic, universul rural.Textul in intregime este o scriere literara de exceptie, un model
pentru ceea ce trebuie sa fie inspiratie folclorica.

Dana:Ion Heliade-Rădulescu
Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște — d. 27 aprilie 1872, București) a fost
un scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său
președinte, considerat cea mai importantă personalitate din cultura română prepașoptistă, prin
aportul său cultural și estetic la dezvoltarea literaturii române, fiind apreciat și ca un precursor
al poeziei moderne.
  Gabi:Vasile Alecsandri – „Chiriţa în provinţie”
Cel mai reprezentativ poet al unei frământate epoci din istoria poporului nostru, Vasile
Alecsandri a ilustrat literatura noastră timp de aproape jumatate de veac. Talent cu resurse
multiple, Alecsandri şi-a câştigat merite de seamă în poezie, în dramaturgie şi în proză.

Comediile lui Alecsandri sunt structurate în jurul unui caracter, a unei singure trăsături
de caracter (gelozie, zgârcenie etc) sau vizează păcate şi neajunsuri dintr-o anumită epocă. În
cariera de comediograf a lui Alecsandri personajul Cucoana Chiriţa rămâne unul dintre cele
mai reuşite personaje comice din dramaturgia românească. Vasile Alecsandri realizeaza un
ciclu de comedii, poziţionând acest personaj în centrul evenimentelor: Chiriţa la Iaşi, Chiriţa
în voiaj, Chiriţa în balon. Aceste comedii au pregătit drumul pentru comediile lui I.L.Caragiale.
„Chiriţa în provinţie” este structurată pe doua acte. Numită iniţial „Înturnarea cucoanei
Chiriţa”, această comedie este urmarea „Chiriţei în Iaşi” sau „Doua fete şi o neneacă”.

Actul întâi prezintă personajele, şi pe Chirita ceartandu-se cu ţaranii. Ea primeşte un

răvaş de la Iaşi prin care soţul ei o anunţa ca a fost avansat în functia de ispravnic. În actul doi,
Chirita se plictiseşte de provincie şi hotaraste să plece la Paris, unde va încearca sa îi logodească
pe Guliţa şi Luluţa.

Chirita, comedie de moravuri surprinde modul de viaţă, moravurile unei epoci. Autorul
apare în mod indirect în text prin intermediul acţiunii şi al personajelor.
Acţiunea comediei „Chiriţa în provinţe” o prezintă pe Chiriţa, dupa ce-şi măritase cele două
fete, într-o alta ipostază, caracteristică perioadei anterioare evenimentelor de la 1848, când
mica boierime este dornică de parvenire. Chiriţa vrea să-şi vadă soţul ispravnic, iar pe Guliţă,
fiul ei, să-l căsătorească cu Luluţa, o fată orfană, dar care va moşteni o mare avere.
Dar, Luluţa este îndragostită de Leonaş, un tânăr isteţ si cinstit, care intors din strainatate, vine
la Barzoieni pentru a se casatori cu Luluta, spre indarjirea Chiritei care încearca să se opună.

Chiriţa este un prototip al micului proprietar dornic să parvină în protipendadă, e o

cucoană cu teribile fandoseli cosmopolite, debitand cu candoare un stupefiant jargon frantuzit.
Chirita poate fi socotita ca o caricaturizare a tendintelor exagerat sau pretins inovatoare, asa
cum ursuzul si greoiul Barzoi incarneaza conservatorismul sclerozat in vechi tabieturi.

Opera “Chiriţa în provinţie” se încadrează în specia comediei, deoarce autorul

satirizează cu sarcasm întamplări, aspecte sociale cu ajutorul personajelor ridicule, starnind
râsul, cu scopul de a le îndepărta.

Tema comediei este critica instituţiilor şi moravurilor societăţii feudale, iar ideea care
se desprinde din continul ei este că o societate parazitară, bazată pe abuz, trebuie să dispară.
Subiectul apartine comicului şi critica arivismul micilor boieri rurali, care îşi dau aere de nobili.
Gabi:Vasile Alecsandri
Poet, prozator și dramaturg (n. 21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mirceşti, judeţul
Iaşi). Provine dintr-o familie boierească de curînd ridicată la o poziție de oarecare însemnătate;
fiu al medelnicerului Vasile Alecsandri (ajuns mai tîrziu vornic) și al Elenei.

A studiat în casa părintească cu călugărul maramureșean Gherman Vida și la pensionul francez

al lui Cușnim, apoi, între 1834 și 1839, la Paris, unde se consacră mai ales literaturii, după
cîteva încercări nereușite în domeniul medicinei, în cel juridic și cel ingineresc. După
înapoierea în Moldova, participă la toate inițiativele tovarășilor săi de generație: director al
Teatrului din Iași împreună cu C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu. A luat parte la mișcarea
revoluționară de la 1848 din Moldova, redactînd unul din documentele ei programatice și a
petrecut un an de exil în Franța. Înapoiat în țară, ia parte la luptele pentru Unirea Principatelor
Moldova şi Muntenia, se numară printre devotații lui Al. I. Cuza și e trimis de acesta în Franța,
Italia și Anglia, pentru a determina marile puteri să recunoască faptul dublei sale alegeri.

Edy:Concluzie
Momentul paşoptist a fost prima explozie a ideii de libertate a culturii române. O
afirmare memorabilă, revoluţionară şi profund creatoare.

Primul merit cultural esenţial al paşoptiştilor este conştiinţa imensului gol istoric pe
care l-au acoperit prin literatură. Ideea obsedantă, exprimată adesea cu accente mesianice, este
a "începutului" absolut şi în toate domeniile. "Românii au trebuinţă astăzi să se întemeieze"
afirmă, în spirit şi stil de "manifest", N. Bălcescu (1845). "Luminează-te şi vei fi!" reprezintă
aceeaşi lozincă a începutului în toate direcţiile. Se dezvoltă o autogeneză prin cultura fiinţei
naţionale. Şi, tot în acest sens, al "începutului" cu orice preţ, total radical şi fără inhibiţii, trebuie
citit şi îndemnul lui Heliade Rădulescu: "Scrieţi, băieţi, numai scrieţi".

Literatura paşoptistă aduce pe scena culturală o frenetică deschidere spre arta scrisului,
urmată de o integrare şi asumare, fără precedent a românilor. Pentru conştiinţa spirituală
românească reprezintă o iniţiativă şi o experienţă unică, de mari proporţii. O adevărată
"premieră absolută". Plină de toate voluptăţile, exaltările, riscurile şi erorile pionieratului, prin
dimensiuni, ritm febril de realizare şi spirit exaltat de iniţiativă.