Sunteți pe pagina 1din 7

Introducere

Ciupercile constituie un grup aparte, diferit de plante deoarece, spre deosebire de


acestea din urmă, el nu conţine clorofilă. Se hrănesc cu organisme vii sau moarte, exact ca
animalele. Nu au nici rădăcină, nici tulpină, nici frunze şi nici flori şi se reproduc într-un mod
specific. Există peste 100.000 de specii de ciuperci. Oriunde în lume unde viaţa este posibilă,
se găsesc ciuperci. Acestea trăiesc pe animale vii sau moarte, pe plante, în aer, pe sol şi în apă,
foarte multe dintre acestea fiind însă atât de mici încât nu se pot observa cu ochiul liber. Din
această cauză ciupercile se împart în ciuperci superioare (bureţii) şi ciuperci inferioare
(mucegaiul, drojdia de bere). Pe lângă această împărţire, ciupercile se grupează în patru clase
mari:Arhimycetes, Zigomycetes,Ascomycetes si Basidiomycetes(ciuperci superioare).
Cu toată marea lor diversitate specifică, majoritatea ciupercilor prezintă câteva
trăsături comune, precum: structura miceliului, modul de înmulţire şi modul de viaţă. Miceliul
joacă rolul unei rădăcini: extrage din sol şi din resturi vegetale apa şi alimentele de care
ciuperca are nevoie pentru a se dezvolta.Numeroase ciuperci au talul format din hife. Hifele
cresc foarte repede în lemn, sol sau în orice suprafaţă care asigură hrana ciupercilor.
Majoritatea ciupercilor comestibile fac parte din Increngătura Basidiomycota.

Increngătura Basidiomycota

Încrengătura Basidiomycota este una dintre cele mai mari din regnul Fungi. Cuprinde
cele mai evoluate ciuperci, care prezintă in ciclul biologic, miceliu primar de scurta durata şi
miceliu secundar de lungă durată. La macromicetele Basidiomycota, carpozomul este format
dintr-un miceliu specializat, denumit miceliu terţiar. Carpozoamele au forme si mărimi
diferite, in raport de specie şi prezintă o regiune himenială, in care se formează bazidii.
Clasificarea bazidiomicetelor se face în funcţie de modul de formare a bazidiilor şi
bazidiosporilor, forma exterioară a corpurilor de fructificare, caracterele regiunii himeniale,
caracteristicile sporilor de rezistenţă şi ale ciclurilor biologice.
Increngătura Basidiomycota cuprinde 4 clase, 33 de ordine, 130 de familii, 1353
genuri, cu 29914 specii. Dintre aceste clase, numai Basidiomycetes, Uredinomycetes şi
Ustilaginomycetes cuprind specii cosmopolite (Kirk şi colab.,2001)
Un bun obiect de studiu îl constituie genul Boletus, despre care sunt multe de
menţionat.

Incadrare sistematică
Ciupercile din genul Boletus fac parte din Familia Boletaceae, Ordinul Boletales,
Clasa Basidiomycetes, Increngătura Basidiomycota, Regnul Fungi şi cuprinde peste 100 de
specii. Cuprinde numeroase ciuperci ectomicorizante, saprofite sau parazite, epigee sau
hapogee şi cosmopolite. Carpozoamele sunt foarte variate ca formă (palarie, picior, stomac,
sferă) şi consistenţă şi au regiunea himenială sub forma de lame, tuburi. Genul Boletus a fost
definit si descris pentru prima dată de Elias Magnus Fries in 1821. Numele Boletus provine
din latină si inseamnă ciupercă.

1
Boletus Edulis
Boletus edulis,denumită popular hrib, mânătargă, pitoancă, pita padurii,burete,copită,
este o ciupercă de pădure comestibilă,foarte valoroasă, cu piciorul alb, gros, robust, ventricos
şi cu pălăria brună-gălbuie, carnoasă, lucioasă.
Denumirea de hrib provine din ucrainescul hryb. Denumirea ştiinţifică, Boletus edulis,
provine din rădăcina latină bolet-, care înseamnă „ciupercă superioară” şi edulis, cu sensul de
comestibilă, exprimând calităţile culinare ale speciei. Această ciupercă are o aromă distinctă
şi un miros plăcut. Are o concentraţie mare de apă în comparaţie cu alte ciuperci comestibile.
In ceea ce priveşte valoarea pe piaţa mondială, această ciupercă ocupă locul doi după Tuber
melanosporum-renumita trufă. Cu excepţia faptului că este foarte repede năpădită de viermi,
mânătarca are nenumarate calităţi care justifică pe deplin preţuirea de care se bucură. Printre
aceste calităţi, poate cea mai importantă este aceea că se poate usca şi nu numai că nu-şi
pierde gustul şi mirosul, dar devine mai bună decât in stare proaspată.
Boletus edulis a făcut intotdeauna parte din cele mai cunoscute ciuperci de la noi din
ţară. Este ciuperca cea mai frecvent intâlnită şi in carţile de bucate, atât in cele vechi, cât şi in
cele din zilele noastre. Prin pădurile de la noi apare an de an, deşi este o ciupercă destul de
capricioasă în ceea ce priveşte apariţia în grupuri mari: uneori nu apare decât izolată, alteori o
gasim în cantităţi mari in locuri nebănuite – probabil in funcţie de vreme ori de sol. De obicei
apare in două „valuri” : la sfârşitul primăverii şi începutul verii, respectiv la sfărşitul verii şi
inceputul toamnei. Această a doua recoltă, adică cea din toamnă, este mai aromată.
Este o ciupercă mare, uneori deosebit de mare, creşte pe sol câte una, uneori câte
două-trei sau în grupuri mari. Pălăria poate avea toate nuanţele de maro. La început are forma
semisferică, cu marginile aderând la picior, mai târziu intinzându-se, având diametrul
caracteristic intre 5-15 cm. Stratul fertil este tubulos, la început prezentând orificii mărunte,
abia vizibile; este albicios, iar mai apoi galben şi in cele din urmă, cand porii se deschid,
devine galben-verzui. Acest strat se poate îndepărta uşor şi are o grosime de 1-2 cm sau chiar
mai mult. Piciorul este de regulă gros, bombat, dar există şi exemplare cu picior mai subţire şi
de formă regulată. Poate avea toate nuanţele de maro şi in porţiunea de sub pălărie prezintă o
reţea. Carnea este albă, groasă, plină, de consistenţa caşului, ramâne albă şi după ce este ruptă
ori taiată. Are gust şi miros plăcut, calităţi ce ies şi mai mult în evidenţă după uscare.
Specimenele ajunse la maturitate deplină pot cântări aproximativ 1 kg. Cei mai
apreciaţi de gastronomi sunt hribii tineri, deoarece hribii mai mari adăpostesc adesea larve de
muşte verzi şi devin slinoşi, moi şi mai puţin gustoşi pe măsură ce îmbătrânesc. Se recomandă
însă să nu se recolteze exemplare prea tinere, pentru a nu fi confundate cu alte specii
necomestibile sau mai puţin apreciate. Caracteristicile generale care ajută la evitarea recoltării
de specii otrăvitoare sunt: o culoare roşie la marginea porilor, schimbarea culorii cărnii atunci
când intră în contact cu aerul sau când este lovită şi un gust acru, piperat.
Boletus edulis pot fi găsite în Europa continentală din nordul Scandinaviei până în
Grecia şi Italia, în Asia, Mexic, Maroc şi în vestul Americii de Nord, în regiunea Munţilor
Stâncoşi la altitudini de până la 3500 metri. Îşi au habitatul pe suprafeţe dominate de arbori de
stejar (Quercus robur, Quercus petrea, Quercus palustris), pin (Pinus sylvestris), molid, castan
(Castanea sativa), mesteacăn (Betula pendula), fag (Fagus sylvatica) şi brad. Hribul poate fi
găsit toamna în Siria şi Liban, unde creşte în grupuri mari lângă cioturile putrezite de stejar.
Boletus edulis a fost găsit în păduri de tei din apropierea oraşului Christchurch în
Noua Zeelandă, unde este posibil să fi fost plantat. În Africa de Sud creşte din abundenţă în
pădurile de pini de pe cuprinsul ţării, de mai bine de cincizeci de ani. Nu este o ciupercă
specifică Africii de Sud, de aceea se consideră că a fost introdusă accidental odată cu pinii
importaţi.

2
Hribi uscaţi

Secţiune longitudinală prin Boletus edulis

Boletus edulis

Boletus satanas

3
Boletus satanas, cunoscut sub denumirea populară de
hrib ţigănesc, buretele dracului, mânătarca dracului,
este o ciupercă de prost renume, a cărei toxicitate este şi
azi discutată pentru că unele persoane o suportă, pe când in
cazul altora ea provoacă tulburări gastrointestinale
neplăcute. Micologul scandinav Stejskal, susţine că această
ciupercă este foarte gustoasă şi comestibilă după ce a fost fiartă ori prajită. In acelaşi timp,
Roger Heim, un vestit micolog francez, afirmă că până şi vaporii ciupercii acesteia sunt
otrăvitori.
Este o ciupercă mare, viguroasă, creşte pe sol în păduri de foioase, de obicei câte una,
uneori câte două ori in grupuri mai mari. Pălăria este alb-cenuşie, crem-cenuşie, la inceput
convexă, solidă; in raport cu piciorul este mică. La început are cuticula catifelată, mată,
asemănătoare cu pielea de căprioară. Diametrul caracteristic este de 6-20 cm. Stratul fertil al
corpului fructifer este tubulos, porii au culoarea roşie, dar in secţiune tuburile sporifere sunt
gălbui. La apăsare devine albastru-verzui. Carnea este alb-gălbuie, la secţionare devine
albăstruie. Exemplarele tinere au gust şi miros plăcut, iar cele bătrâne au gust şi miros
neplăcut.
Creşte în păduri rare de foioase, vara şi la începutul toamnei. Se poate confunda cu
Boletus calopus, uşor toxică.

Boletus regius

Cunoscut sub denumirea populară de burete regesc, este una dintre cele mai frumoase
şi mai gustoase ciuperci, puternic atacate in schimb de viermi. Arareori se intamplă să se
găsească câte un exemplar matur sănătos, ceea ce este păcat pentru că pălăriile cărnoase se pot
tăia felii şi sunt foarte gustoase făcute pané, dar şi uscate.
Ciuperca este de mărime mijlocie sau chiar mare, creşte pe sol, in păduri, mai ales
izolată. Pălăria este de obicei roşiatică, poate avea mai multe nuanţe de roşu. Este convexă,
are suprafaţa fin fibroasă, pufoasă, asemănătoare cu pielea de căprioară. Diametrul
caracteristic este de 6-12 cm. Stratul fertil al corpului fructifer este tubulos, la început galben
ca lămâia, apoi galben-verzui. Piciorul este gros, bulbucat. Carnea este de culoare galben-
deschis, sub cuticulă este rozalie. Dacă este ruptă, devine maro. Urmele lăsate de viermi sunt
maronii, dar pot fi şi albăstrui. Nu are miros caracteristic şi are gust plăcut.
Creşte vara şi la începutul toamnei, mai ales în pădurile de foioase, dar poate sa apară
şi în pădurile de conifere. Este o specie destul de rară, ii place căldura, arareori se găseşte in
cantităţi mari.

Boletus aereus
Hribul pucios este o ciupercă din familia Boletaceae, genul Boletus. Atributul latin
aereus înseamnă de cupru sau de bronz şi se referă la culoarea exterioară globuloasă şi, la

4
maturitate, devine convexă sau chiar aproape plată. Cuticula este netedă, niciodată lipicioasă,
relativ catifelată şi, câteodată, uşorgranuloasă sau cu crăpături extrem de fine. Piciorul, 4-15
cm, este masiv, foarte tare, puţin îngroşat la bază, semănând cu o pară, sau cilindric, cu
suprafaţa acoperită de o reţea fină în relief, cu ochiurile foarte mici.. Carnea este relativ
compactă, albă, nu-şi schimbă culoarea în contact cu aerul, cu miros şi gust foarte plăcute.
Coloritul pălăriei este, iniţial, negricios, iar la ciuperca matură devine brun-închis, câteodată
cu pete mai deschise, de dimensiuni variabile. Creşte, de preferinţă, în pădurile de foioase, în
special în regiunile cu climă caldă, de la deal la munte. Coloritul şi densitatea cărnii ajută la
recunoaşterea acestei specii, dar exemplarele tinere pot fi confundate cu Tylopilus felleus, cu
gust amar. Este o ciupercă excelentă din punct de vedere gastronomic, pretându-se la cele mai
variate moduri de preparare. Este foarte bună şi crudă, ca salată sau conservată în ulei.

Boletus calopus
Pălăria, 6-15 cm, destul de
cărnoasă şi compactă, este, la început,
globuloasă şi, apoi, convexă, având pe
suprafaţă mici cocoaşe şi cu marginea
larg ondulată. Cuticula este uscată şi
catifelată. Piciorul, 7-10 cm, foarte tare,
gros şi robust, în formă de pară sau chiar
sferic, este acoperit cu o reţea fină roşie,
aproape întotdeauna înfipt adânc în
pământ. Porii sunt foarte mici şi rotunzi.
Tuburile sunt lungi, subţiri şi
întotdeauna aderente la picior. Carnea
este destul de compactă, gri-alburie cu nuanţe gălbui, cu miros acru şi gust amar. Coloritul
pălăriei variază de la gri-deschis la brun-măsliniu-deschis cu pete alb-gălbui. Porii sunt de
culoare galben-citron sau verzui, iar, când sunt atinşi, devin albăstrui. Tuburile sunt, iniţial,
galbene şi, apoi, măslinii. Piciorul este galben pe porţiunea superioară şi roşu-aprins în rest,
cu o reţea roşie care devine brună spre bază. Carnea, albă sau gălbuie, când este tăiată, capătă
o culoare verde-albăstruie. Creşte frecvent în pădurile de conifere, la munte, vara-toamna.
De obicei este confundată cu Boletus satanas (hrib ţigănesc, hribul-dracului), toxică, şi cu
Boletus Iuridus (buretele-vrăjitoarei, hribul-mistreţului), comestibilă, cu gust dulceag. Nu este
comestibilă din cauza gustului foarte amar pe care şi-l
păstrează chiar şi după fierbere.
Boletus luridus
Boletus luridus, sau buretele
vrajitoarei,chitarca, pitarca, se aseamănă mult cu alte
specii din acest gen, cu aceleaşi caracteristici în ce
priveşte comestibilitatea: Boletus erythropus şi
Boletus queletii. La aceasta din urmă, piciorul nu are
reţeaua caracteristică. Este o ciupercă de bună calitate
alimentară, cu condiţia să fie fiartă corespunzător.
Crudă sau insuficient fiartă, este relativ toxică şi poate
provoca tulburări gastrointestinale neplăcute.
5
Pălăria, 6-20 cm, relativ robustă şi cărnoasă, la început este globuloasă şi, apoi,
convexă sau aplatizată, cu marginea, iniţial, răsfrântă în jos şi, apoi, ridicată şi ondulată larg.
Cuticula este netedă, uscată sau lipicioasă pe vreme umedă, cu aspect delicat catifelat.
Piciorul, 5-20 cm, este foarte masiv, consistent, globulos sau în formă de pară şi având pe
suprafaţă o reţea roşie foarte fină. Porii sunt foarte mici şi rotunzi. Tuburile, galbene, sunt
lungi, înguste şi libere. Carnea este destul de densă, cu miros delicat şi gust dulceag. Coloritul
pălăriei variază între galben-maroniu şi măsliniu sau brun-închis, deseori cu marginea galben-
roşcată. Porii şi tuburile se colorează, când sunt atinşi, în albastru-verzui. Piciorul este gălbui,
cu pete roşii la mijloc şi verzi la bază. în contact cu aerul, carnea se colorează rapid în bleu şi,
apoi, în bleumarin. Creşte, fie în pădurile de foioase, fie în cele de conifere, în special acolo
unde este mult soare.

Boletus pinicola
Este deseori confundată cu
Tylopilus felleus, cu gust foarte amar, şi
mai ales cu Boletus edulis, unii experţi
considerând-o o varietate a acesteia din
urmă. Este excelentă din punct de
vedere gastronomic. Pălăria, 8-25 cm,
foarte compactă şi cărnoasă, este, mai
întâi, emisferică şi, apoi, convexă, cu
suprafaţa deseori colţuroasă. Cuticula
este netedă sau catifelată, dar, pe vreme
umedă, este relativ lipicioasă. Marginea
este acoperită cu peri fini, argintii.
Piciorul, 6-12 cm, foarte gros şi cărnos,
are formă de pară, destul de îngroşat la bază şi cu suprafaţa complet acoperită de o reţea
roşietică.. Carnea este albă, moale şi delicată, cu miros şi gust tipice de ciupercă, plăcute.
Coloritul pălăriei poate varia de la roşu-maroniu la brun-închis, iar pe margine apar pete
verzui. Porii şi tuburile sunt, la început, albicioase, apoi galbene şi, la maturitate, măslinii.
Piciorul este brun-deschis sau gălbui, cu o reţea roşiatică mai deasă sau mai rară. Carnea este
albă, cu excepţia celei de sub cuticula pălăriei, unde este roşie-violacee. De obicei creşte pe
sub conifere, în special în jurul pinilor, dar, câteodată, şi în pădurile de foioase, la deal şi la
munte, de la sfarşitul primăverii până toamna.
Bibliografie

1. Parvu,M.,2003, Botanica sistematica I, Ed.Gloria, Cluj-Napoca


2. Parvu,M.,2007, Ghid practic de micologie, Ed. Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca
(http://micologie.bioge.ubbcluj.ro)
3. Parvu M.,Crisan F.,Goia I.,Practicum de Botanica sistematica I (nepubl.,depus la
Biblioteca de Botanica)
4. Savulescu O., 1964, Elemente de micologie, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti

6
5. Popovici L., Morutzi C., Toma I., 1985, Atlas Botanic, Ed. Didactica si Pedagogica,
Bucuresti
6. Revista Tribuna - Supliment estival, 1983, Totul despre ciuperci, Cluj-Napoca
7. Kirk PM, Cannon PF, Minter DW, Stalpers JA. (2008). Dictionary of the Fungi. Ed. a
X-a. Wallingford: CABI. p. 97
8. http://www.eukarya.ro/enciclopedie/regnul-fungi/boletus
9. http://www.wikipedia.org