Obreja Nicole Gabriel

Renașterea cu escală în manierism

Renașterea cu escală în manierism

Privind de-a lungul mileniului doi al erei noastre, raportat la arta europeană,
Renașterea a fost de departe cel mai important fenomen cultural inovator.
Neavând la îndemână puncte de reper conceptuale și de dezvoltare în propriul său
prezent, Renașterea le-a căutat în trecutul antic, apoi și-a structurat anumite modalități tipice
de implicare cultural – artistică, caracterizate printr-o evoluție de tip feed-back, ce s-a întins
oarecum până la apariția impresionismului, chiar și după finalizarea procesului de
restructurare renascentist propriu zis.
Renașterea deci, a reprezentat metaforic vorbind o ieșire dintr-o hibernare artistică și
științifică a societății europene specifică evului mediu, preluând ștafeta de la antichitatea
greacă și romană, și predând-o modernității prin diferite forme de manifestare, la momentul
sfârșitului de secol XXIX, chiar dacă renașterea ca entitate istorică s-a încheiat convențional
cumva o dată cu apariția manierismului.
Stilul artistic renascentist este tipic pentru societatea europeană specifică secolelor al
XV-lea și al XVI-lea, dar el a izvorât din schimbări de mentalitate religioasă ce au antrenat
modificări de percepție asupra fenomenului de cunoaștere, cu aplecare largă spre interpretări
epistemologice ale realităților percepute obiectiv sau chiar subiectiv de către cele mai
luminate minți ale vremii.
Unul din factorii de mare importanță al exploziei gnoseologice renascentiste o
reprezintă puternica criză religioasă romano-catolică ce a culminat cu schisma apuseană ce
s-a manifestat în perioada dintre anii 1378 și 1417.
Luptele pentru putere și privilegii financiare din cadrul factorilor de conducere ale
catolicismului european de la finalul secolului al XIV – lea, au dus până la fracturări violente
a credibilității și verdidicității conceptelor religioase pe care papalitatea creștină le
propovăduise cu destul de mare succes până atunci.
Apariția la conducere bisericii simultan a unui papă suplimentar, iar ulterior al celui
de al doilea, a produs neîncredere în ceea ce privește justețea dogmelor impuse de către cler.
Astfel, dacă la un moment dat a devenit discutabil faptul că o persoană fizică anume ,
respectiv un om, este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, atunci s-a insinuat de la sine o
întrebare stăruitoare care a pus pe gânduri intelectualitatea vremii și anume: câte alte lucruri
propovăduite de către catolicism sunt la rândul lor discutabile?

1
Obreja Nicole Gabriel
Renașterea cu escală în manierism

Societatea europeană la acel moment a simțit o puternică atracție spre o interpretare

laică a vieții și a realității, chiar și în sânul bisericii.
Acest fenomen nu a fost unul calm și liniar, fiind zguduit de violente spasme
conceptuale și sociale.
Biserica catolică manifesta încă din secolul al XII- lea semne de insuficiență de control
conceptual religios asupra maselor, instituind astfel aparate inchizitoriale represive, impuse ca
necesități de corecție, organizate spre a determina eradicarea oricăror idei declarate mai ales
prin scris, ce ar fi putu fi capabile de a pune la îndoială; într-un fel sau altul, adevărurile
religioase canonice înpămăntenite.
La nivelul secolelor XV și XVI, respectiv în perioada renascentistă, inchiziția
romanică și în special cea spaniolă, sau confruntat violent cu pericolul pe care gândirea liberă
îl reprezenta pentru stabilitatea esafodajului conceptual creștin.
Execuția prin ardere pe rug a lui Giordano Bruno în anul 1600, precum și procesul
final intentat împotriva lui Galileo Galilei în anul 1632, sunt plasate temporal în perioada
postrenascentistă, dar aceste evenimente reprezintă reflexia unor moduri de gândire
manifestate încă din perioada târzie a renașterii. Până la condamnarea și execuția sa, Giordano
Bruno devenise persona non grata pentru societatea catolică italiană începând încă din anul
1572, ulterior activitatea sa s-a extinzându-se în plan european din Italia în Franța, Anglia,
Germania și în final din nou în Italia venețiană. În decurs de aproape 30 de ani a scris și a
publicat peste 20 de cărți în care și-a exprimat convingerile legate de un univers infinit
identificat prin însăși persoana lui Dumnezeu. Panteismul lui Gioradano Bruno, se constituia
într-o prelungire a teoriei heliocentrice a lui Nicolaus Copernic, opusă teoriei care
corespundea necesităților conceptuale biblice, specifice celei geocentrice a lui Ptolemeu .
Copernic prin ideile sale nu era în esență cu nimic mai puțin eretic decât Giordano
Bruno, dar conjunctural, biserica catolică a ales să se alinieze cumva la părerile părintelui
heliocentrismului, prin măsuri de contrareformă, împotriva unor inamici considerați la acea
dată ca fiind mult mai aprigi, reprezentați de către fondatorii și susținatorii ideilor
reformatoare lutherane și calviniste.
În viziunea lui Luther și Calvin însă, într-un mod oarecum surprinzător sau chiar
ironic, Copernic era considerat un eretic ce propunea idei greșite și neadevărate, idei agresive
la adresa adevărului creștin fundamental.
Astfel, biserica creștină catolică era sfâșiată pe de o parte de luptele intestine generate
de reformatori, și prin care care s-a văzut nevoită să se contrapună tendințelor viitoare de

2
Obreja Nicole Gabriel
Renașterea cu escală în manierism

abordare a vieții și a realității de pe poziții științifice cu caracter epistemologic, și pe de altă

parte de confruntările cu expansiunea Imperiului Otoman.
În efect de pedală de bicicletă, o dată cu cucerirea Ierusalimului de către Saladin la
începutul secolului al XII - lea în anul 1178, creștinismul european a cunoscut o continuă
depreciere a capacității de control asupra unor părți importante din lume concomitent cu o
ascensiune impetuoasă a islamismului, atât până la căderea Constantinopolului cât și mai
târziu până la amenințarea cuceriri Europei creștine de către Suleyman Magnificul.
Anul 1453 a reprezentat prin evenimentele directe sau cele colaterale căderii capitalei
bizantine, un semnal de alarmă extrem de sonor privind viitorul creștinismului în Europa și în
lume.
Luptele dintre catolicism și protestantism s-a acutizat prin anumite alianțe măcar
conceptuale, stabilite între rebelii protestanți și puterea islamică reprezentată în special de
imperiul otoman.
Refractari la poziția rigidă a bisericii catolice, percepută ca fiind prea autoritară și
coruptă, reformatorii creștini vedeau similarități mai mari cu structurile clerului musulman în
ceea ce privește modurile de percepție a lui Dumnezeu și ale legilor acestuia.
În plus, o alianță între structurile islamice otomane și reformatorii catolicismului,
reprezenta o cale de succes împotriva opoziției reprezentată pentru turci de către noul Sfânt
Imperiu Roman de Origine Germană, constituit oficial sub această denumire în anul 1512 și
condus până în anul 1806 de către casa de Habsburg.
Descoperirea Americilor începând cu anul 1492, a adus o altă modificare de percepție
asupra lumii, care s-a dovedit insuficient de bine cunoscută până atunci.
Columb urmat de conchistadorii spanioli nu descoperiseră doar o banală insulă
necunoscută, ba nici măcar un arhipelag oarecare, fie acesta mare sau mic. Spaniolii
descoperiseră o Lume nouă !
După descoperirea Americilor, la doar câteva decenii, în timpul guvernării Imperiului
Otoman de către Suleyman Magnificul, în perioada cuprinsă între 1520 și 1566, controlul
asupra mării Mediterane Mării Roșii și a Golfului Persic, era deținut pe deplin de către
musulmani.
Datorită atât acestei stări de fapt, cât și a altor factori politici și militari cum ar fi
victoria otomanilor împotriva regatului ungar în bătălia de la Mohács - 1526, sultanul
Suleiman Magnificul se considera la acel moment stăpânul lumii.
În esentă lucrurile ar fi putut sta întradevăr astfel, dacă atenția lui Suleyman

3
Obreja Nicole Gabriel
Renașterea cu escală în manierism

Magnificul ar fi vizat extinderea stăpâniriilor sale și asupra Lumii Noi.

Constituită poate asemenea unui colac de salvare pentru creștinătate, acțiunea
principalui rival al Imperiului Otoman - Carol Quintul de ași extinde puterea de dominație și
posesiunile prin intermediul Spaniei asupra cuceririlor din continentele americane, a generat
un nou raport de forțe între creștinătate și islamism, care a înclinat ulterior balanța, de-a
lungul a mai multor secole, în favoarea creștinismului.
Privind în ansamblul său elementele principale politice, religioase și militare care au
definit caracteristicile perioadei prerenascentiste, a celei renascentiste și a celei imediat
următoare, se poate întrevedea cu ușurință faptul că acestea au constituit fermentul ideal care
a dus la apariția și consolidarea unor viziuni științifice și cultural-artistice inedite și cu un
potețial de proiecție de nestăvilit în viitor, mergând până în contemporaneitate.
Neîncrederea în adevărurile propovăduite de către Biserica Catolică, stupoarea
produsă în fața căderii capitalei Imperiului Roman de Răsărit și prin extensie a capitalei
ortodoxismului acelui moment, reintroducerea unor învățăminte filozofice antice grecești
aflate sau nu în contradicție cu preceptele biblice, descoperirile unei surprinzătoare Lumi Noi,
apariția unor noi revelații științifice greu de contestat, introducerea mijloacelor de tipărire de
către Gutenberg la 1455, au dus inevitabil la o mare doză de scepticism conceptual și religios
în lumea europeană, generând printre altele o nevoie acută și nemaiântâlnită de certitudine.
Gândirea europeană specifică acestei perioade a avut o extrem de rapidă și cursivă
alunecare dinpre spiritul agnostic de analiză al universului spre cel gnostic.
La momentul de apogeu al revigorării științifice și artistice din quatrocento, centrul
de vitalitate al renașterii era situat în Florența italiană. Plasat prin atitudine pe o poziție de
Mecena întrucâtva, Lorenzo de Medicii a dus la dezvoltarea artelor și a științei europene în
afara multor dogme religioase impuse de papaplitate – cu care a avut unele conflicte,
manifestând simpatii față de sultanul otoman Mohamed al II-lea Cuceritorul.
Cu toate acestea în esență, Lorenzo de Medici nu a fost un reformator religios prin
intenții vădite.
Arta și știința musulmană influențată major de unele inovații arabe sau indiene, a
structurat o viziune asupra fenomenului de cunoaștere mult mai liberală, ceea ce a creat
dorința din partea lui Lorenzo de Medici de a orienta eforturile de cercetare ale unor
concetățeni de condiție intelectuală rafinată, de pe poziții flexibile controlate de rațiune,
poziționate în afara oricăror constrângeri conceptuale sau prejudecăți.

4
Obreja Nicole Gabriel
Renașterea cu escală în manierism

Pe un astfel de teren, apariția unor artiști, cercetători și inventatori de tipul și

complexitatea lui Leonardo da Vinci sau a lui Michelangelo Buonaroti nu a fost câtuși de
puțin surprinzătoare.
În plan european, Renașterea reprezintă prima clasă în cadrul procesului de
descoperire, de instruire și de sistematizare a științei pe rigori epistemologice, în ciuda
spasmelor agonice generate de pierderea controlului conceptual existențial general, exercitat
până atunci de către organismele bisericii catolice.
Sfârșitul perioadei renascentiste târzii se suprapune cu momentul întăririi puterii
europene creștine, ca replică la expansiunea otomană.
Alianța militară a țărilor creștine europene structurată prin intermediul constituirii
Ligii Sfinte de la 1591, a determinat unirea sub conducerea Sfântului Imperiu Romano-
German a Statului Papal împreună cu Spania, Toscana, Veneția, Ferrara, Mantua, Marele
Cnezat al Moscovei, Țara Românească, Principatul Transilvaniei, și Principatul Moldovei.
Se constituia astfel un conglomerat de putere militară creștină unitară, în care
diferențele dintre catolicism și ortodoxism nu au mai contat și care au dus la declanșarea
războiului lung dintre anii 1591 și 1606, încheiat cu pacea de la Zsvivatorok din 11 Noiembrie
1606. În acest nou context, puternica republică Venețiană, aflată destul de constant și pe o
perioadă foarte lungă de timp pe poziția de aliat cu Imperiul Otoman, a devenit sprijinitoare a
alianței creștine.
În urma acestui război în care principalii oponenți ai Imperiului otoman au fost
monarhia habsburgică, Principatul Transilvaniei, Principatul Moldovei și Țara Românească, a
fost semnat un tratat de pace pe o perioadă de 20 de ani între sultanul Ahmed I și Matia – duce
de Austria, în ciuda oponenței manifestată de împăratul Rudolf al II lea.
Arta perioadelor analizate nu putea să rămână impasibilă la tot tumultul creat de către
religie și politică, aceasta reprezentând interfața sensibilă a tuturor frământărilor vremii.
Dar dacă este destul de evident faptul că mișcările politice ce au afectat Europa de la
mijlocul mileniului al doilea de după nașterea lui Hristos la nivel de state sau alianțe au
generat mari schimbări de mentalitate religioasă, științifică și artistică, de mare importanță au
fost și anumite evenimente sau fenomene ce au fost specifice pe arii mai mici teritoriale.
Astfel, în baza unor percepții aproape generale, deși perioada renașterii se întinde pe
cel puțin două secole, nimic nu este mai emblematic pentru aceasta perioadă de transgformări
conceptuale și creative decât Florența, de care se leagă numele unor titani ai umanității cum ar

5
Obreja Nicole Gabriel
Renașterea cu escală în manierism

fi Lorenzo de Medici, Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Pico dela Mirandola spre
exemplu.
În contextul analizei făcută anterior, Lorenzo de Medici a fost descris ca fiind refractar
față de papalitate și orientat cumva spre anumite valori ale islamismului. Totuși, această stare
de fapt nu a fost singura care a generat atitudinile sale protectoare față de arte și față de științe,
manifestări care ar fi putut prin demersurile făcute de către acestea să intre în conflict cu
stabilitatea conceptuală a catolicismului.
El nu a întreprins acțiuni reformatoare directe la adresa creștinismului cum au fost cele
specifice pentru Luther sau Calvin, dealtfel nevizând prin acțiunile sale de prospectare latura
religioasă. Acesta doar și-a propus cumva să facă lumină prin intermediul unor minți luminate
ale vremii, asupra unor arii mai tenebroase de cunoaștere, conducând la final la sitematizarea
unor noi perspective creative, aplicabile măcar în arealul inventicii și al artelor.
Bineînțeles că Lorenzo de Medici în raport cu alți membri ai familiei sale, nu a fost
singurul care a avut implicări de o astfel de coloratură.
Către sfârșitul anulului 1418, Giovani Bicci de’ Medici, a contribuit major la
extinderea bisericii San Lorenzo, iar după moartea sa, finalizarea anumitor părți din
construcție a fost desăvârșită prin coordonarea și contribuția financiară a lui Lorenzo de
Medici.
De asemenea notabile sunt și acțiunile de binefacere și sponsorizare făcute de către
fratele mai mare al lui Lorenzo, Cosimo de Medici și a fiului său Piero.
Aceste sprijinuri financiare pe care membrii familiei de Medici le făceau spre folosul
public, erau cel mai adesea majore ca volum, multe dintre ele reprezentând contribuții
colective făcute de cei mai bogați dintre cetățenii Florenței.
Cauza pentru care se făceau astfel de donații nu izvora din grandoare ci exact din
opusul acesteia.
Familia de Medici era implicată în afaceri bancare majore, avându-l ca patron pe
Sfantul Matei Vameșul. Cămătăria era un păcat foarte mare, iar etalarea bogației și
magnifiscența erau de asemenea înfierate de către biserica catolică.
Cosimo de Medici, acumulase mari valori financiare, dar nu întotdeauna pe baza unor
fapte tocmai lăudabile. Această stare de fapt i-a genera mari zbuciumuri sufletești
bancherului, care căutase în mod expres anumite modalități de ași diminua sentimentele de
vinovăție.

6
Obreja Nicole Gabriel
Renașterea cu escală în manierism

Răspunsul cel mai convingător la primit – în concordanță cu unul din cele mai
frecvente citate de biogarfii săi, de la reprezentantul suprem al bisericii:
„După ce Cosmio s-a îngrijit de treburile lumești ale cetății sale, treburi prin care era
nevoit să-și încare conștiința foarte mult, așa cum se întâmplă cu mulți din cei care cârmuiesc
state și doresc s-o ia înaintea altora, a înțeles că trebuie să-și îndrepte gândurile spre lucruri
cucernice, ca Dumnezeu să-l ierte și să-i îngăduie păstrarea acelor bunuri pământești, știind el
prea bine că altfel ele nu puteau dăinui. În această privință i s-a părut că are niște bani, nu știu
de unde, pe care nu î-i dobândise în chip prea curat. Doritor să-și arunce povara de pe umeri,
s-a sfătuit cu Santitatea Sa Papa Eugeniu al IV –lea, care i-a spus... să cheltuiască zece mii de
florini cu clădirea.”1
Acțiunile de binefacere erau deci mijloace de penitență nu virtuți, deoarece erau
urmarea unor stări de fapt date, nefiind accesibile și celor săraci.
Pentru a rămâne în arealul penitenței, donațiile trebuiau făcute consistent dar fără
ostentație, pentru a nu cădea în celălat păcat major al magnifiscenței.
Contribuțiile financiare făcute în folos public de către Giovani, Cosimo și Piero de
Medici au fost orientate fundamental spre anumite edificii ale bisericii catolice, deși au existat
și comenzi ale unor lucrări ce nu au fost destinate neapărat spre anumite amplasamente sacre.
În cazul lui Lorenzo însă, patronajul său a vizat într-o măsură mai mare latura artistică,
în sine - printre altele, decât în cazul rudelor sale.
„Constat că am cheltuit sume mari de bani, între 1434 și 1471, așa cum reiese dintr-un
registru din acea perioadă. Este vorba de o sumă de necrezut, căci ea se ridică la 663.755
florini, cheltuiți pe clădiri milostenii și dări, fără a mai socoti alște cheltuieli, dar nu mă plâng,
căci deși mulți ar voi să aibă numai o parte din această sumă în punga lor, eu cred că am dat
mare strălucire statului, iar banii par bine cheltuiți și sînt foarte mulțumit”2
Lorenzo nu mai face din donații un act de penitență ci unul de dezvoltare și progres,
iar noțiunea de magnifiscență pierde coloratura sa peiorativă, metamorfozându-se într-una
laudativă ce i-a adus bancherului în cele din urmă calificativul de magnific.
Acestă situație a avut o mare importanță în viitoarea percepție a lumii și a sinelui
pentru multe dintre mințile luminate care a luat contact cu ideile lui Lorenzo Magnificul,
deschizându-se drumuri spre exacerbarea importanței ego-ului, deși pentru pentru cel mai
mare protector al artei și al științei renascentiste din quatrocento-ul italian, de foarte mare

1
E.H.Gombrich, „Normă și formă”, Editura Meridiane, 1981, București, pag. 92-93
2
E.H.Gombrich, „Normă și formă”, Editura Meridiane, 1981, București, pag. 94

7
Obreja Nicole Gabriel
Renașterea cu escală în manierism

mare importanță era dezvoltarea efervescentă a actului artistic, surclasând-o pe aceea a

artiștilor capabili de a-l crea.
Piero de Medici căpătase mare gust pentru anumite genuri de colecții, printre care cele
de carte, iar Lorenzo era fascinat de pietre prețioase și obiecte de artă.
Este evident faptul că acțiunile membrilor marcanți ai familiei de Medici din
Quatrocento în plan artistic și științific nu au fost unele de subminare directă a vigorii
normelor valorice catolice, dar în coroborare cu alți factori, au dus la emanciparea științei în
defavoarea multor dogme religioase și a unor prejudecăți.
Modificările provocate direct sau indirect în lumea artei de către totalitatea
evenimentelor și fenomenelor specifice renașterii, au creat un mare val de entuziasm, care a
ajuns le epuizare de abia în perioada neoclasică, atunci când toate orizonturile păreau a se fi
mărginit, dar acestea la rândul lor au fost deflorate de alt vat de entuziasm, specific apariției
impresionismului.
Entuziasmul prin caracteristicile sale definitorii, reprezintă o varietate de manifestări,
care impun în general celor afectați de această stare atitudini extrem de dinamice, orientate
în general spre obținerea anumitor acumulări cât mai vaste și mai diverse, asociate de
preferință cu noutatea.
Starea de entuziasm constituie în cele mai dese situații urmarea acumulării unor
energii mentale și a unor dorințe intense, înfrânate pe perioade mari de timp. Astfel de
deziderate se situează de regulă în continuarea anumitor evenimente aducătoare de izbânzi
aflate în trecutul apropiat ori care se prefigurează în viitorul proxim.
Aceste stări de efervescență presupun acțiuni diverse ca formă de manifestare, dar sunt
de regulă expresia unor atitudini cu un caracter mai mult sau mai puțin pripit. Manifestările
entuziaste sunt de sorginte progresistă, opuse prin natura lor conservatorismului, al cărui
inconvenient principal pare a fi viteza lentă de dezvoltare și de manifestare a proceselor și
evenimentelor pe care le definește.
Aplecat spre noutate, entuziasmul este prin natura sa opus atât atitudinilor ce
excelează prin prudență cât și analizelor prea aprofundate, conducând în general la obținerea
unor rezultate surprinzătoare, dar deseori neduse până la o finalizare evidentă.
Totuși, în timp, anumite manifestări caracterizate de grade de însuflețire împinse până
la paroxism chiar, pot fi urmate de atitudini oarecum contrare ca expresie, orientate în cele din
urmă spre efectuarea unor acțiuni minuțioase și sistematizate de perfectare a produslui final.
Un astfel de fenomen a fost specific Renașterii.

8
Obreja Nicole Gabriel
Renașterea cu escală în manierism

Prăbușirea Imperiului Roman de Răsărit răspunzătoare de emigrarea multor oameni

de știință din Constantinopol spre vestul Europei, restructurarea celui de apus sub forma
Imperiului Roman de Origine Germană, expansiunea puternică a islamului, reacțiunea față de
măsurile violente cu care inchiziția a încercat să păstreze structurile dogmatice creștine și față
de corupția adiacentă vânzarilor de indulgențe, reformele lui Luther și ale lui Calvin, au dus la
entuziasmul descoperirilor unor noi valori intelectuale și spirituale.
Prin intermediul ideilor exprimate de către Leonardo da Vinci, omul de artă trebuie să
fie concomitent un mare cercetător, pentru a accede savant la adevăr.
Totuși între arte și știință au existat în perioada de dupa renaștere diferențe de tip de
evolutiv.
În timp ce știința postrenascenstistă a manifestat o mișcare de ascensiune destul de
uniformă și unidirecțională, prin cercetare continuă până în prezent, arta a cunoscut o mișcare
de feed-back cu dese perioade de respiro. Acestea uneori au corespuns unor acțiuni de
asimilare a cunoștinelor dobândite până la un moment dat și de fructificare a acestora, în
acord cu revenirea retrogradă asupra unor cunoștințe mai vechi.
Prima perioadă de sedimentare de acest fel a fost cea a manierismului, în care artiștii
importanți specifici perioadei au hotărât să folosească descoperirile predecesorilor,
utilizându-le însă printr-o abordare personală.
Această stare de fapt a fost urmarea destul de firească a unor acumulări
informaționale și conceptuale uriașe raportate la orice altă perioada anterioară a civilizației
umane, acumulări care nu putea fi procesate rapid și care nu permiteau nici aglomerarea unor
cantități prea mari de informații noi.
Manierismul a reprezentat robinetul de scurgere al rezervorului renascentist spre
irigarea perioadelor conceptuale următoare, mergând până la impresionism, când s-au impus
noi modalități de explorare, deși nici măcar atunci nu au dispărut toate efluviile respectivei
renașteri.
Privit adeseori peiorativ, manierismul a căpătat în timp conotații ce au structurat
angoasa principală a modernismului și a contemporaneității, acestea manifestând constant
atitudini de simpatie față de spiritul novator al renașterii și al impreionismului.
Ca un vulcan ce a erupt în timpul secolelor al XV –lea și al XVI –lea, Renașterea a
emanat gazele care au încălzit epocile culturale ulterioare, putând să erupă oricând din nou cu
forte similare celor care au generat craterul primar sau chiar superioare acestuia, dacă

9
Obreja Nicole Gabriel
Renașterea cu escală în manierism

umanitatea va resimți din nou o necesitate imperioasă și de nestăvilit de a accede la

certitudine.

10