Sunteți pe pagina 1din 27

UNIVERSITATEA POLITEHNICA BUCURESTI

FACULTATEA STIINTA SI INGINERIA MATERIALELOR

IMPLANTE DENTARE-PROTETICA DENTARA

Student:Comanescu Simona-Valentina

Bucuresti 2012
1.ANATOMIE

Dantura umana reprezintă partea cea mai dură şi mai rezistentă dintre toate organele
corpului. Ea joacă un rol vital în digestia alimentelor, ajutând la fragmentarea acestora în bucăţi
mai mici, prin muşcare şi masticaţie (mestecare).
Dantura este folosită la mestecarea şi triturarea alimentelor în bucăţi mai mici. Acţiunea
de mestecare creşte suprafaţa prin care alimentele sunt expuse enzimelor digestive, prin aceasta
grăbind procesul de digestie.Dantura are un rol important şi în vorbire – dinţii, buzele şi limba
permit articularea cuvintelor prin controlarea fluxului aerului ce trece prin cavitatea bucală, în
plus, dantura asigură un suport structural pentru musculatura feţei şi, de asemenea, ajută la for-
marea zâmbetului.
Fiecare dinte este compus din coroană şi rădăcină. Coroana este partea vizibilă a dintelui,
care se ridică din gingie (care are rol de a susţine dintele pe loc cu fermitate). Coroana fiecărui
premolar şi molar include şi nişte proeminenţe, sau cuspide, care facilitează mestecatul si
triturarea alimentelor.Rădăcina este porţiunea dintelui cuprinsă în maxilare.

1.1 STRUCTURA DINTILOR

Dinţii sunt compuşi din patru tipuri distincte de ţesut:


■ Smalţ – stratul transparent, situat în exterior şi totodată substanţa cea mai dură din organism.
Este compus dintr-o structură foarte densă, intens mineralizată cu săruri de calciu, acest strat
ajutând la protecţia straturilor interne ale dinţilor de bacteriile periculoase şi de schimbările de
temperatură provocate de alimentele şi băuturile reci sau calde.
■ Dentina – înveleşte şi protejează miezul intern al dintelui şi este asemănătoare în compoziţie
cu osul. Este compusă din odonto-blaşti, celule ce secretă şi menţin dentina de-a lungul întregii
perioade de vârstă adultă.
■ Pulpa – conţine vase de sânge care asigură aprovizionarea dintelui cu oxigen şi substanţe
nutritive. De asemenea conţine nervi, responsabili de transmiterea durerii şi a senzaţiei de
temperatură către creier.
■ Cementul – acoperă suprafaţa externă a rădăcinii. Este o formă de ţesut conjunctiv ce conţine
calciu şi leagă dintele de ligamentul periodontal, care ancorează ferm dintele în alveola dentară,
localizată în maxilarul superior sau inferior.

Dinţii asigură susţinerea structurală pentru muşchii feţei, în plus, ei joacă un rol important în
vorbire şi ajută la conturarea zâmbetului.

1.2 Dezvoltarea dinţilor de lapte la copii

Oamenii dezvoltă două rânduri de dinţi de-a lungul vieţii. Primul set de dantură, cunoscut ca
dantura deciduală, sau dinţii de lapte, începe să se dezvolte în timpul vieţii fetale la aproximativ
două luni după momentul concepţiei şi constă, în total,într-un număr de 20 de dinţi.

1.3 STADIILE DEZVOLTĂRII DINTILOR


Dentina acestor dinţi se formează încă din timpul vieţii fetale. După naştere, smalţul
dentar se dezvoltă în etape.
Smalţul dinţilor din faţă se dezvoltă primul şi este, de obicei, complet în jurul vârstei de o lună,
în timp ce smalţul molarilor din spate (al doilea rând) nu se dezvoltă complet decât după vârsta
de un an şi jumătate.
Odată ce smalţul dentar s-a dezvoltat complet, dinţii încep să erupă. Dinţii din faţă au erupţia în
general între vârsta de şase şi 12 luni, în timp ce molarii erup între 13 şi 19 luni de viaţă, iar
caninii la/sau după 19 luni. Stadiul final de dezvoltare a dinţilor este formarea rădăcinii, un
proces lent, care continuă până când copilul depăşeşte vârsta de trei ani.

1.4 Dezvoltarea danturii permanente

După câţiva ani, dinţii de lapte sunt înlocuiţi de un set de dinţi permanenţi, dantura
adultului. Adultul are 32 de dinţi, inclusiv al treilea rând de molari.
în jurul vârstei de şase ani, rădăcinile dinţilor deciduali se erodează încet prin presiunea
exercitată de erupţia dinţilor permanenţi şi prin acţiunea celulelor osoase specializate, din
maxilare. Acest proces, numit resorbţie, permite erupţia danturii permanente, de dedesubtul
dinţilor deciduali. Dacă un dinte permanent lipseşte – situaţie destul de frecventă – dintele de
lapte corespunzător rămâne pe loc.

1.5 SETUL COMPLET DE DINŢI

Pe măsură ce dinţii de lapte sunt înlocuiţi, gura şi maxilarele îşi schimbă forma pe care au
avut-o în copilărie şi încep să capete un aspect mai pronunţat, ca de adult. Dinţii adulţilor sunt,
de obicei, mai închişi la culoare şi diferă ca mărime şi proporţii de dinţii de lapte. Dantura
permanentă completă este prezentă, în general, în jurul perioadei adolescenţei, cu excepţia celui
de-al treilea molar (măseaua de minte) care tinde să erupă în jurul vârstei de 18-25 de ani.

1.6 TIPURI DE DINTI

Adulţii au, în general, 32 de dinţi -16 pe maxilarul superior şi 16 pe cel inferior


(mandibulă) – care se potrivesc unii peste alţii pentru a realiza muşcătura şi mestecarea
alimentelor. Despre oameni se spune că sunt heterodonţi (au dinţii diferenţiaţi, de forme,
dimensiuni şi cu funcţii specifice):
■ Incisivii – adulţii au opt incisivi, localizaţi în partea din faţă a gurii – patru pe maxilarul supe-
rior, iar ceilalţi patru pe maxilarul inferior (mandibulă). Incisivii au o margine ascuţită, folosită la
tăierea alimentelor.
■ Caninii – de ambele părţi ale incisivilor se găsesc caninii, numiţi astfel din cauza asemănării
lor cu colţii ascuţiţi ai câinilor. Există doi canini pe fiecare maxilar şi rolul lor principal este de a
perfora şi sfâşia hrana.
■ Premolarii – cunoscuţi şi sub numele de bicuspizi, sunt măsele ce au două protuberante numite
cuspide, cu rolul de a tritura şi amesteca alimentele. Pe fiecare maxilar se găsesc patru premolari.
■ Molarii – situaţ iîn spatele premolarilor, în locul unde se produce mestecarea cea mai puter-
nică. Există doisprezece molari, denumiţi primul molar, al doilea molar şi al treilea molar. Mola-
rul al treilea se mai numeşte şi măseaua de minte.

1.7 MĂSEAUA DE MINTE

Măselele de minte sunt vestigii din urmă cu mii de ani, când alimentaţia omului era
alcătuită din alimente crude, ceea ce necesita o mestecare viguroasă şi o putere de triturare mare,
care erau asigurate de al treilea set de molari, în prezent, măselele de minte nu mai sunt necesare
pentru mestecare, în schimb ele pot împinge ceilalţi dinţi şi pot provoca probleme prin
aglomerarea dinţilor, de aceea sunt frecvent extraşi de către medicii stomatologi.

2.Biomateriale

Un biomaterial poate fi definit ca fiind orice material utilizat pentru a realiza dispozitive
destinate înlocuirii unei părți sau funcții a corpului într-un mod sigur, eficient, economic şi
acceptabil fiziologic. Unii autori considerau lemnul şi osul ca fiind biomateriale, termenul fiind
utilizat incorect, deoarece acestea sunt de fapt materiale biologice. Una dintre definițiile
biomaterialelor poate fi exprimată astfel: un material sintetic utilizat pentru a înlocui o parte a
unui sistem viu sau care ia contact intim cu un ţesut viu.

Din punctul de vedere al studiului biomaterialelor se întrevăd trei punte de interes:


analiza materialelor biologice, testarea materialelor destinate confecționării implantelor şi
caracterizarea interacţiunilor dintre acestea şi organismul uman. Succesul unui biomaterial sau al
unui implant este în mare măsură dependent de trei factori majori: de proprietăţile şi de
biocompatibilitatea implantului, de starea de sănătate a receptorului şi de competenţa chirurgului
care introduce implantul în organism şi îl monitorizează.
Conform standardelor în vigoare privind principalele teste necesare pentru a aprecia
biocompatibilitatea unui material, trebuie efectuate experimentări privind:

1. toxicitateea sistemică acută;


2. citotoxicitatea;
3. hemoliza;
4. toxicitatea intravenoasă;
5. mutagenitatea;
6. toxicitatea orală;
7. pirogenicitatea;
8. sensibilizarea.
Problema reală a biocompatibilității nu este dacă există reacții adverse la material, ci dacă
materialul se comportă satisfăcător în aplicația respectivă și dacă poate fi considerat un
biomaterial de succes. Aceasta conduce direct la procesul tradițional de proiectare care ia în
considerare avantajele și dezavantajele selecției unui material pentru o aplicație specifică. Printre
factorii luați în considerare trebuie să se regăsească și interacțiunea materialului cu procesele
biologice de la locul intervenției chirurgicale.
Implantarea dispozitivelor medicale presupune producerea unei plăgi chirurgicale şi, din
această perspectivă, răspunsul tisular la interfața cu implantul poate fi tratat din punct de vedere
al modificării răspunsului de vindecare al rănii. În ţesuturile vascularizate, crearea unei plăgi
chirurgicale presupune apariţia unei reacţii inflamatorii, proces care poate fi considerat ca fiind
parte integrantă a vindecării. Rezultatul procesului de vindecare este transformarea într-un țesut
similar celui care a existat anterior în zona respectivă (procesul de regenerare) sau într-o
cicatrice, care în cazul mai multor ţesuturi şi organe conţine și țesut fibros. Microorganismele de
natură infecţioasă (virusuri, bacterii) prezente în zona incizată au rol de agenți patologici care
prelungesc şi stimulează procesul inflamator, punând în pericol nu numai succesul implantului,
dar chiar şi viaţa pacientului. Principiile biocompatibilității, inclusiv mecanismele legate de
inflamaţie şi procesele infecţioase se aplică indiferent de tipul de material sau de modul de
fabricaţie al implantului. Totuşi, anumite caracteristici ale biomaterialelor pot afecta anumite
aspecte ale acestor procese. În acest sens ar fi indicată tratarea aspectelor legate de
biocompatibilitate ținând cont de clasele diferite de biomateriale: metalice, ceramice, polimerice
și compozite.

2.1 Clasificarea biomaterialelor

Termenul de biomaterial face referire în general la materialele sintetice sau materialele


naturale prelucrate care sunt utilizate pentru producerea dispozitivelor implantare și vor înlocui
sau susține țesuturile sau organele. În general, biomaterialele pot fi considerate ca fiind inerte sau
reactive față de materialul biologic. În al doilea caz, reactivitatea poate fi asociată cu eliberarea
unor compuși sau cu absorbția unor molecule biologice. Chiar și materialele inerte pot elibera
mici cantități de ioni și molecule în țesutul înconjurător. Aspectul care face diferența între
biomaterialele inerte și cele reactive este modul în care interacțiunea între dispozitivul de
implantare și țesutul respectiv afectează răspunsul organismului și performanțele urmărite. Acele
materiale create pentru a acționa specific asupra răspunsului tisular prin reactivitate pot fi numite
bioactive. Dacă studiem dezvoltarea biomaterialelor din punct de vedere istoric, se pot identifica
patru clase principale, bazate pe conceptul de modificare a răspunsului gazdei:
1. Biomateriale inerte: materiale implantabile care produc în mică măsură sau nu produc
un răspuns al gazdei;
2. Biomateriale reactive: materiale implantabile destinate producerii unor răspunsuri
benefice specifice, cum sunt creșterea, aderarea, etc.;
3. Biomateriale viabile: materiale implantabile care încorporează sau atrag celule vii în
zona unde s-a efectuat implantarea care sunt considerate de țesutul gazdă ca fiind matrici de țesut
normale și sunt resorbite activ sau sunt remodelate;
4. Biomateriale replantate: materiale implantabile formate din țesuturi native, cultivate in
vitro din celule prelevate din organul specific al pacientului.
În practica medicală de astăzi sunt folosite un număr mare de dispozitive artificiale și de
implante. Pentru orice aplicație, există o gamă mare de modele similare având grade diferite de
eficacitate. În contrast cu numărul de modele, există încă un număr mic de materiale care se
pretează a fi biomateriale. Probabil că nu mai mult de câteva zeci din milioanele de aliaje
metalice, polimeri și compuși ceramici s-au dovedit a fi utili pentru confecționarea dispozitivelor
medicale și a implantelor.
Discuţiile în ceea ce priveşte răspunsul biomaterialului sunt complexe, prin urmare este
important să studiem biomaterialele în funcţie de clase şi de conexiunea dintre acestea şi
legăturile chimice predominante. Comportarea biomaterialului depinde de compoziţia (inclusiv
impurităţile) acestuia, de metodele prin care este fabricat şi finisat, de aplicaţia în care este
folosit şi de modelul clinic după care este evaluat.
Specificaţiile materialelor, indiferent de sursa de provenienţă, prezintă în general o gamă
largă de compoziţii şi de condiţii de procesare. În plus, alegerea materialelor de pornire poate
afecta proprietăţile finale, în special ale polimerilor, fibrelor şi materialelor compozite.
Rolul biomaterialelor este acela de a intra în contact cu un sistem biologic. Atunci când
un biomaterial este plasat în corpul uman, ţesuturile reacţionează la implantarea acestuia în
diferite moduri, în funcţie de tipul de biomaterial. De altfel, mecanismul ataşării ţesuturilor
depinde de răspunsul ţesutului faţă de suprafaţa implantului.

2.1.1 Biomateriale metalice

La începutul utilizării lor, implantele au fost fabricate din câteva tipuri de aliaje metalice,
incluzând oţelul inoxidabil, aliajele CoCrMo dar şi metale din familia titanului. În prezent, peste
de 900 de aliaje sunt folosite în domeniul implantologiei. În continuare ne vom concentra pe cele
mai importante grupe de biomateriale metalice. La prima vedere, se poate crea o confuzie la
următoarea clasificare a biomaterialelor metalice în:
 metale nobile, aliaje ale acestora şi amalgamuri;
 aliaje ale elementelor din grupele a VI-a şi a VIII-a secundare din sistemul periodic;
 titanul şi aliajele sale;
dar această clasificare se dovedeşte semnificativă din punct de vedere electrochimic şi
termodinamic, luând în considerare şi proprietăţile straturilor pasive (inerte, protectoare).
Stabilitatea în ceea ce privește degradarea metalelor nobile şi ale unor aliaje ale acestora
derivă în principal din proprietăţile termodinamice (potenţiale standard pozitive ridicate).
Stabilitatea următoarelor două grupe derivă din prezenţa straturilor subţiri şi dense de oxid care le
protejează împotriva coroziunii. Cu toate acestea, proprietăţile straturilor pasive ale materialelor
ce conţin elemente din grupele a VI-a şi a VIII-a secundare, diferă semnificativ de cele ale
titanului şi ale aliajelor sale. Acest fapt prezintă o mare importanţă, deoarece numai suprafaţa
biomaterialelor interacţionează cu mediul biologic.
Bazându-ne pe proprietăţile electronice ale straturilor sale de oxid, titanul aparţine grupei
metalelor “pasive” (ca şi Al, Nb, Zr, Ta). Straturile de oxid ale acestor metale sunt
semiconductoare de tip n sau izolatoare. În polarizaţia anodică cel puţin, ca şi în cazul mediului
biologic, din cauza potenţialului redox tipic în biosisteme, astfel de straturi oxidice prezintă doar
conducţie ionică, nici un transfer de sarcină electronică nu este posibil şi, de aceea, sistemul
redox poate fi reducător, dar nu poate fi oxidant. Acest fapt este de o mare importanţă în ceea ce
priveşte comportamentul acestor tipuri de biomateriale într-un mediu biologic.
În general, metalele au fost folosite cu precădere pentru confecţionarea implantelor
solicitate la efort mecanic, precum protezele de şold şi de genunchi, sârmele de fixare a
fracturilor, acele, broşele, şuruburile, implantele dentare etc. De asemenea, metelele au fost
folosite ca parte integrantă în cazul valvelor de inimă şi a peacemaker-urilor. Deşi uneori se
folosesc metale pure, este preferată utilizarea aliajelor, datorită proprietăţilor fizice superioare
(rezistenţa la rupere şi la coroziune).
Proprietăţile materialelor sunt date de structura lor. La nivel atomic, metalele sunt
alcătuite din ioni pozitivi înconjuraţi de un nor electronic. Această structură atomică este
responsabilă de proprietăţile metalelor. Legătura metalică determină o organizare a atomilor într-
o reţea ordonată, cu structură repetitivă în trei dimensiuni. Această organizare poate fi vizualizată
ca un model tridimensional în care în colţurile cubului sau hexagonului se află sfere. Această
delocalizare a electronilor determină proprietăţile electrice şi termice ale metalelor.

2.1.2 Biomateriale polimerice sintetice, naturale, resorbabile și neresorbabile


În cazul acestor clase de materiale, trei probleme interferează cu interpretarea datelor:
 Toţi polimerii sunt vâscoelastici, prin urmare măsurarea proprietăţilor mecanice depinde
de tensiunile folosite pentru evaluarea lor. Din cauză că materialele vâscoelestice devin
mai puţin ductile odată cu creşterea tensiunii la care sunt supuse, condiţiile lor de testare
trebuie să fie la fel sau să le depăşească pe cele întâlnite în mediul de lucru.
 Proprietăţile polimerilor sunt strâns legate de masa moleculară şi de distribuţia acesteia,
precum şi de condiţiile şi timpul de conservare şi de temperaturile de fabricaţie şi post
fabricaţie.
 Sterilizarea, în special cea prin iradiere, poate deteriora proprietăţile finale ale acestor
materiale.
Polimetilmetacrilatul (PMMA) este folosit sub forma autopolimerizabilă, ca material de
obturație a defectelor osoase și ca agent de fixare a protezelor articulare. Poate fi modelat in vivo
sub formă de pastă înaintea definitivării polimerizării, realizându-se astfel un implant
individualizat. Este denumit frecvent „ciment osos” atunci când PMMA este folosit pentru
realizarea plastiilor articulare și acționează ca un suport pentru proteză, mai mult decât ca adeziv;
are proprietăți adezive minime. Imediat după amestecare, vâscozitatea scăzută permite
întrepătrunderea cu structura lacunară osoasă. Vâscozitatea crește rapid odată cu debutul reacției
chimice, fiind astfel necesară poziționarea cât mai corectă și rapidă și menținerea în această
poziție a protezei, pentru a obține un maximum de fixare.
Trebuie avute în vedere toxicitatea chimică a monomerului de MMA și reacția exotermă
de polimerizare pentru obținerea PMMA. În timp ce toxicitatea monomerului nu a limitat
folosirea sa pentru o gamă variată de aplicații, se fac eforturi de reducere a conținutului de
monomer și substituirea acestuia cu agenți alternativi de activare care să fie mai puțin toxici.
Elasticitatea scăzută după polimerizare și rezistența scăzută la stresul mecanic fac
PMMA-ul vulnerabil la fracturare sub presiune mecanică mare și la producerea de particule prin
frecarea cu materiale mai dure. Paticulele de PMMA pot induce răspuns inflamator celular care
poate duce la apariția osteolizei. Acest proces a fost denumit „boala cimentului”.
Siliconii sunt polimeri cu scheletul format prin alternarea siliciului și a oxigenului în
legăturile covalente cu atomii de carbon. Una dintre formele des utilizate pentru fabricarea
implantelor este polidimetilsiloxanul (PDMS). În PDMS grupările metil laterale sunt legate
covalent de atomul de siliciu și poate fi folosit sub trei forme: fluid alcătuit din polimeri lineari
de diferite greutăți moleculare; rețea de legături covalente 3D sub formă de gel; elastomer solid
alcătuit din combinarea unui gel cu o dispunere 3D a legăturilor covalente cu particule de siliciu.
În analiza performanțelor implantelor siliconice trebuie discutat rolul fiecărei forme de PDMS.
Atribuirea unor răspunsuri biologice specifice fiecărei componente siliconice în parte este
îngreunată de varietatea de forme siliconice pe care le conține dispozitivul implantat.
Elastomerii PDMS conțin particule de siliciu necristalizate, de 7-22 nm diametru care au
fost tratate la suprafață pentru a facilita legătura chimică de particulele de PDMS gel. Adiția
particuleleor de siliciu la structura spațială a PDMS gel este efectuată în scopul modificării
proprietăților mecanice ale elastomerului. Una dintre provocările privind investigarea
răspunsurilor celulare care ar fi putut fi declanșate de eliberarea particulelor de siliciu este
dimensiunea mică a acestora, fiind astfel necesară pentru studiu utilizarea microscopiei
electonice.
Polietilena cu greutate moleculară foarte mare are un coeficient foarte scăzut de fricțiune
cu metalul și ceramica, fiind astfel utilizat ca suprafață suport pentru protezele articulare. În plus,
rezistența la uzură a acestui polimer este mai mare comparativ cu a altor polimeri.
Termenul de polietilenă face referire la materialele plastice obținute prin polimerizarea
etilenei. Posibilitățile de variere a structurilor moleculare formate pentru diferite greutăți
moleculare, cristalinități, tipuri de catene și așa mai departe sunt atât de numeroase și importante
din punct de vedere al proprietăților, încât termenul de polietilenă face referire la o subclasă de
materiale. Primul tip de polietilenă a fost obținut prin reacția etilenei la presiune înaltă și
temperaturi de 200-400oC, având drept catalizator oxigenul. Acest material este cunoscut drept
etilena convențională sau cu densitate scăzută. Catenele liniare de poletilenă pot fi utilizate
pentru obținerea polietilenei cu densitate mare prin mijloace de creștere a gradului de
cristalinitate, comparativ cu moleculele standard.
Materialul este folosit în aplicații foarte pretențioase și este de departe cel mai de succes
polimer utilizat pentru confecționarea protezelor articulare totale. Depășește cu mult acrilatele,
fluorocarbonul, poliacetații, poliamidele și poliesterii care au fost încercați pentru producerea
implantelor, protezelor si a dispozitivelor de implantare.

2.1.3. Biomateriale ceramice


Ceramica este alcătuită din matrici 3D de ioni metalici pozitivi și ioni nemetalici negativi
și frecvent oxigen. Legătura ionică organizează toți electronii disponibili pentru formarea unei
legături. Organizarea structurală variază de la structuri 3D foarte bine organizate, cristaline, până
la structuri amorfe, cu aranjamente aleatorii.
Ceramica poate fi cel mai inert material pentru implante aflat în folosință în momentul de
față. Totuși, rezistența lor scăzută la compresiune și friabilitatea limitează numărul aplicațiilor.
Tehnicile actuale permit obținerea placărilor pe substraturi metalice, crescând interesul pentru
utilizarea ceramicilor la construcția dispozitivelor medicale pentru țesuturi dure.
Oxidul de aluminiu s-a dovedit a fi util pentru fabricarea componentelor articulare
pentru protezele totale articulare, din cauza rezistenței mari la uzură și a coeficientului mic de
frecare în timpul prelucrării în forme geometrice corespunzătoare necesităților. Caracterul friabil
al aluminei rămâne încă un impediment.
Ceramicile pe bază de calciu, foarte apropiate de hidroxiapatita naturală prezentă în
oase, a devenit subiect de cercetare și utilizare în ultimii ani. Abilitatea de a se lega direct de os,
dar și capacitatea osteoinductivă, promit o relansare în utilizarea pentru fixarea implantelor de
structura osoasă. Hidroxiapaptita este doar parțial resorbabilă și este folosită atât în forma densă,
cât și în cea poroasă, ca implant permanent. Fosfatul tricalcic este bioabsorbabil în diferite grade,
în funcție de structura sa. În prezent există o paletă largă de materiale pe bază de fosfat tricalcic
aflate în analiză pentru utilizarea drept grefe osoase.
La temperatura camerei sau a corpului, materialele ceramice corespunzătoare aplicaţiilor
biomedicale au o ductilitate neglijabilă. Pot fi prezentate date numai despre cele mai uzuale
materiale ceramice; date despre ceramicele resorbabile sau aşa numitele ceramice bioactive sunt
foarte greu de găsit, din pricina varietăţii şi a complexităţii acestora.

3. Implante dentare
Un implant dentar este un dispozitiv medical realizat dintr-un biomaterial de natură
biologică sau aloplastică, care este inserat chirurgical în ţesuturile moi sau dure ale cavităţii orale
în scop de reabilitare funcţională. Funcţiile aparatului dento-maxilar sunt: masticaţia, fonaţia,
fizionomia şi deglutiţia, dintre aceastea doar primele trei fiind importante din punct de vedere al
arcadelor dento-alveolare. Este utilizată noţiunea de os disponibil, definit prin cantitatea de os în
zona edentată, în care se va introduce implantul. Aceasta este măsurată în lăţime, înălţime,
înclinare, raportul coroană/corpul implantului, şi stă la baza descrierii implantelor de către
producători.
De asemenea, se defineşte osul alveolar ca fiind osul mandibular sau maxilar ce
înconjoară şi sprijină dinţii. După ce are loc extracţia dintelui, osul care rămâne este denumit
creastă osoasă reziduală sau creastă alveolară.

3.1Clasificarea implantelor

Clasificarea este realizată in funcție de:


 Materialul din care este realizat implantul;
 Forma implantului;
 Tipul de prelucare al suprafeţei implantului;
 Ţesutul de contact şi indicaţiile de folosire.

3.1.1 Materiale pentru implante

Din punct de vedere biologic, principalele criterii de clasificare a materialelor din care
sunt realizate implantele sunt: imunologic, compatibilitatea şi tipul de material.
Din punct de vedere imunologic materialele se împart în:
 Autologe (autogene) - Sunt materiale provenite şi folosite la acelaşi organism realizând
autoplastia. Se folosesc sub formă de transplant de dinţi, metodă cu caracter istoric, şi
replantări de dinţi, în cazul dinţilor avulsionaţi accidental sau avulsionaţi în scop terapeutic
pentru realizarea tratamentului endodontic retrograd.
 Heterologe (heterogene) - Sunt materiale provenite şi folosite de la alt organism realizând
heteroplastia.
 Aloplastice - În această categorie sunt încadrate materialele sintetice, aliaje, mase ceramice,
din care se pot realiza implantele dentare.
În prezent sunt folosite pe scară largă materialele aloplastice şi, mai rar, cele autologe,
cele din urmă doar sub forma replantărilor dentare.
Materialele aloplastice prezintă o serie de avantaje:
 disponibilitate practic nelimitată;
 manipulare mai uşoară;
 posibilitatea de îmbunatăţire a proprietăţilor fizice şi chimice;
 prin standardizare se poate obţine un nivel calitativ mai ridicat şi constant.
Principalul dezavantaj al materialelor aloplastice este riscul declanşării unei reacţii de
corp străin, ce va duce inevitabil la pierderea implantului. Din punct de vedere histopatologic,
aceasta este o reacţie tisulară, care în prezanţa unui corp neresorbabil duce la formarea de ţesut
conjunctiv de iritaţie care tinde să expulzeze corpul străin.
După criteriul compatibilitatii se împart în:
 Biotolerate;
 Bioinerte;
 Bioactive.
Materialelor biotolerate (oţeluri inoxidabile, aliaje Cr-Co-Mo, PMMA) le corespunde aşa
zisa osteogeneză la distanţă (apariţia unui strat separator de ţesut conjunctiv format prin
interacţiunea osului cu ionii metalici toxici).
Materialelor bioinerte (titan, tantal, ceramică pe bază de aluminiu) le corespunde
osteogeneza de contact (contact între suprafaţa implantului şi os).
O categorie specială o formează biomaterialele inerte cu structură osteotropă. Din această
categorie putem cita titanul cu o suprafaţă rugoasă acoperit cu un strat de TPFS (Titan Plasma
Flame Spray).
Materialele bioactive sunt cele care interacţionează prin elementele lor constitutive cu
organismul la nivelul de implantare.

După tipul de material din care este realizat implantul


Aliajele metalice
 Aliajele Co-Cr-Mo
 Titanul - există mai multe tipuri de aliaje din Ti:
- Cp (Commercially pure) Grad 1;
- Cp Grad 2;
- Cp Grad 3;
- Cp Grad 4;
- Ti–6Al–4V (Grad 5);
- Ti–6Al–4V ELI (Grad 2 - 3);
- Ti–6Al–7Nb;
- Ti–30Ta;
- Ti–5Al–2,5Fe;
- NiTi (aliaj cu memoria formei).
Şase dintre acestea sunt mai frecvent folosite datorită proprietăţilor fizice şi comportării
în cadrul ţesuturilor vii.
 Masele ceramice
- Ceramica pe bază de oxid de aluminiu;

- Implantele endoosoase din ceramică pe bază de ZrO2.

3.1.2. Clasificarea implantelor din punct de vedere al formei

Din punct de vedere practic, implantele dentare se clasifică după forma implantului:
 Implante ac;
 Implante lamă;
 Implante cilindrice şi conice;
 Implante cu altă formă.

Implantele Ac

Implantul ac a fost folosit cu precădere pentru fixarea lucrărilor protetice, iar în


momentul de faţă are doar valoare istorică. În prezent, sub formă de ac există stabilizatoarele
endodontice. Acestea sunt parţial încadrate în categoria implantelor dentare (implantul dentar
este prin definiţie un dispozitiv realizat dintr-un material biocompatibil, plasat în interiorul sau
deasupra osului maxilar sau mandibular pentru a oferi sau pentru a îmbunătăţi suportul pentru
protezele dentare). Implantele ac sunt folosite pentru a mări lungimea funcţională a unui rest
radicular indemn de leziuni parodontale, pentru a îmbunătăţi prognosticul şi atunci când este
necesar, capacitatea de a susţine lucrări protetice. Se fixează atât în canalul radicular cât şi în osul
alveolar situat dincolo de apexul dintelui. Stabilizatoarele endodontice pot fi cu sau fără filet.
Implantul stabilizator endodontic are rolul de a îmbunătăţi implantarea deficitară a
dinţilor, prin prelungirea pârghiei intraosoase, şi este indicat în replantarea dentară, luxaţia
dentară sau stabilizarea dinţilor.
Există mai multe tipuri de implante stabilizatoare endodontice:
 stabilizator cu suprafaţă netedă;
 stabilizator endodontic filetat;
 cu filet pe toată lungimea;
 cu filet în două zone (Tri-Lock);
 stabilizator pentru dinţii cu malpoziţii;
 Bioceram-Anchor.
Implantele lamă

Implantul lamă este un implant endoosos proiectat pentru creastă edentată înaltă şi
îngustă. Pentru acest tip de implant dimensiunea vestibulo-orală este redusă, înălţimea moderată
şi cea mai mare dimensiune este în sens mezio-distal. Fixarea rigidă iniţială pentru un implant
lamă este condiţionată de folosirea unui material biocompatibil, o arhitectură adecvată a
implantului, prepararea cu traumatizarea minimă a părţilor moi şi dure, precum şi o perioadă de
vindecare de 4-8 luni până la introducerea în funcţie a implantului.
Implantul lamă este unul dintre primele tipuri de implante cu o formă diferită de cea a
rădăcinii.În 1960, Roberts a prezentat un implant lamă turnat. Linkow a fost primul care a primit
licenţă pentru un implant lamă prefabricat împreună cu Edelmann în 1968. De atunci s-au
dezvoltat numeroase forme de implant şi metode de inserare, o contribuţie aparte în acest
domeniu având Cranin, Weiss, Viscido, Hahn şi Misch.

Clasificarea implantelor lamă

După numărul de lame:


 Mono-lamă - este cel mai des folosit şi din acest motiv pentru denumirea lui se foloseşte
titulatur de implant lamă;
 Bi-lamă – sunt implante folosite în situaţia în care un implant lamă (mono-lamă) nu s-a
integrat tisular după intervenţie, sau dacă din diverse motive un implant lamă trebuie
înlocuit. În ambele situaţii defectul osos rezultat este foarte mare în sens vestibulo-oral şi
nu mai este posibilă inserarea unui implant lamă. A fost conceput de Linkow şi este
încadrat în categoria implantelor lamă tridimensionale. A fost imaginat strict ca un
implant de înlocuire. Corpul implantului este constituit din două lame elastice, care
constituie un mijloc intrinsec de retenţie, adaptându-se atât corticalei vestibulare cât şi
celei orale, conferind în acelaşi timp o stabilitate primară optimă.
După aspectul spaţial:
 Implante lamă bi-dimensionale - sunt acele implante ce prezintă cele trei componente
principale (bonturile, extensiile mucozale şi corpul implantului) situate aparent în acelaşi
plan;
 Implantele lamă tri-dimensionale - sunt acele implante ce prezintă o situare în planuri
diferite a bontului/bonturilor şi corpului implantului:
1. Implantul lamă oblic extern este folosit în regiunea laterală
mandibulară în situaţia în care cantitatea de os disponibil deasupra canalului
mandibular este foarte redusă sau în cazul în care concavitatea fosei submandibulare
este foarte accentuată. De asemenea, este folosit în situaţia în care relaţia crestei
edentate mandibulare faţă de cea antagonistă nu este în relaţie de perpendicularitate.
Linkow a imaginat şi realizat două tipuri de astfel de implante în funcţie de grosimea
osului situat deasupra canalului mandibular:
 Tipul I. Atunci când există mai mult de 3mm de os deasupra canalului mandibular
partea excentrică a implantului va fi inserată în os într-un lăcaş special;
 Tipul II. Atunci când există mai puţin de 3mm de os deasupra canalului
mandibular, situaţie în care partea excentrică a implantului va fi situată pe corticala
osoasă, fiind acoperită de mucoperiost.
2. Implantele bi-lamă.
După numărul de bonturi (existente sau care pot fi ulterior fixate):
 cu un bont;
 cu două bonturi;
 cu trei bonturi;
 cu patru bonturi.
Studii recente au demonstrat că este mult mai favorabilă prezenţa mai multor bonturi la
nivelul unui implant lamă, deoarece această situaţie contribuie la distribuţia mai bună a
solicitărilor ocluzale.
După topografia utilizării, implantele lamă pot fi:
 Universale - pot fi folosite atât la mandibulă cât şi la maxilar, având în general unul sau
două bonturi.
 Maxilare (implantele lamă presinusale) - folosite doar la maxilar, forma acestora respectă
forma sinusului maxilar. Întrucât în foarte puţine cazuri grosimea tablei osoase a crestei
edentate din zona podelei sinusale este foarte redusă, acest tip de implant este din ce în ce
mai rar utilizat în edentaţiile terminale maxilare.
 Mandibulare - aceste implante au marginea inferioară convexă, spre deosebire de cele
maxilare a căror margine este concavă, pentru a respecta conturul anatomic al canalului
mandibular.
Implantul lamă este unul din primele tipuri de implante dentare care nu a încercat să imite
forma rădăcinii. Implantul în formă de lamă (denumit şi blade-vent implant) foloseşte o
dimensiune orizontală a osului care este plat şi îngust în sens vestibulo-lingual. Elementele
necesare pentru a obţine fixarea rigidă iniţială pentru un implant lamă, alături de biomaterialul
adecvat, sunt: un design acceptabil, prepararea atraumatică a părţilor moi şi dure, o perioadă de
vindecare de 4-8 luni fără deplasări la interfaţa implantului.
Figura :. Forme uzuale ale implantelor dentare de tip lamă.

După cum se observă din imagini, corpul endoosos îngust al implantului lamă prezintă
găuri şi şanţuri, pentru ca osul să poată creşte prin implant în câteva luni. Mărindu-se astfel
suprafaţa de sprijin, va creşte şi capacitatea de a suporta solicitări verticale mari. Cu cât sunt mai
multe orificii în corpul implantului, cu atât interfaţa os-implant are un potenţial mai mare de a
distribui forţele verticale. Desenul orizontal cu şanţuri introdus de Hahn creşte semnificativ
suprafaţa os-implant pentru distribuţia forţelor. În plus, şanţurile orizontale permit solicitarea la
compresiune mai degrabă decât la forfecare, ceea ce reprezintă un avantaj deoarece osul este mai
rezistent la compresie şi mai slab la forţe de forfecare.
Implantul lamă poate prezenta bonturi protetice fixe sau mobile. Cele mobile conferă un
avantaj major, pentru că vindecarea pe un profil tisular coborât scade pericolul traumatizării de
către forţele masticatorii sau limbă în timpul formării interfeţei os-implant, iar această vindecare
atraumatică este esenţială pentru procesul de fixare rigidă osoasă. Se utilizează de obicei două
bonturi, fixate împreună la implant. Astfel, forţa ocluzală se aplică pe întreaga suprafaţă a
implantului şi se reduce astfel cantitatea de forţe transferată pe fiecare în parte.
Implantul lamă poate fi îndoit pentru a urma curbura arcadei, dar trebuie realizat dintr-un
biomaterial care să poate fi îndoit, păstrându-şi totuşi o rezistenţă corespunzătoare. De aceea el
este realizat din titan comercial pur sau din aliaje de titan, care în plus sunt capabile să realizeze
o interfaţă directă os-implant. Există şi unele variante de acoperire a implantelor cu
hidroxiapatită, dar la îndoirea corpului implantului stratul de hidroxiapatită depus se fracturează.
Implantele cilindrice şi conice
Această categorie include o gamă foarte largă de implante. Sunt de departe cele mai
folosite tipuri de implante în practică şi datorită acestei utilizări intense în timp au apărut variate
modele, în tendinţa de a îmbunătăţi durata de viaţă a implantului în cavitatea bucală precum şi
eficienţa acestora.

Figura: Tipuri de implante cilindrice și conice.

Implantele cilindrice şi conice pot fi clasificate urmărind următoarele aspecte:


a. După lungime: b. După diametru:
 7mm;  3,25mm;
 8mm;  3,30mm;
 10;  3,75mm;
 11,5mm;  3,8mm;
 13mm;  4,20mm;
 15mm;  4,75mm;
 16mm;  4,80mm;
 20mm.  5mm;
 5,5mm;
 7mm.
Combinaţiile între lungime şi diametru sunt multiple şi în general alese de către
producător, iar practicianul optează pentru combinaţia perfectă între cele două variabile în
funcţie de oferta de os disponibil specifică fiecărui caz clinic. Este de preferat folosirea
implantelor cu lungime şi diametru mare, cel puţin 10mm lungime şi 3,3 – 4mm diametru.
Mărirea diametrului implantului cu 0,25mm sau creşterea lungimii sale cu 3mm, va mări
suprafaţa de contact dintre os şi implant cu aproximativ 10%. În unele situaţii formaţiunile
anatomice de la nivelul oaselor maxilare, canalul mandibular, sinusul maxilar, impun folosirea
implantelor cu lungime redusă, 7 – 8mm. Distanţa de siguranţă care trebuie să existe între
implant şi os trebuie să fie de minim 2mm pentru a împiedica apariţia unor complicaţii care ar
putea impune ulterior îndepărtarea implantului.
c. După sistemul de fixare a bontului. Această categorie face referire strictă la implantele
cu încărcare tardivă, implante la care fixarea bonturilor se realizează după o perioadă de
vindecare. Nefiind o parte componentă a implantului, bonturile necesită o fixare atât verticală cât
şi antirotaţională, pentru a nu permite mişcări în lungul şi în jurul axului lung al implantului.
Din punct de vedere al fixării verticale există două variante:
 fixarea prin intermediul unui şurub;
 fixarea prin fricţiunea asigurată de conicitatea segmentului implantar al bontului
Fixarea antirotaţională se realizează diferit în funcţie de modalitatea de fixare verticală:
1. prin forma segmentului implantar în cazul bonturilor ce se menţin prin intermediul
fricţiunii;
2. prin elemente speciale din arhitectura implantului şi a bontului, de tipul matrice – patrice,
cu forme diferite în funcţie de producător, având două modalităţi caracteristice de plasare
a acestora:
a. patricea este situată la nivelul implantului în timp ce matricea este situată la
nivelul bontului, variantă cunoscută şi drept hexagon extern pentru situaţia în care
forma dispozitivului este hexagonală;
b. patricea este situată la nivelul bontului iar matricea la nivelul implantului,
hexagon intern.
d. După modalitatea de fixare în os:
 Prin intermediul fricţiunii, în cazul implantelor cilindrice şi conice;
 Prin intermediul unui filet, implante şurub, cu formă cilindrică sau conică.
Similar sistemelor antirotaţionale existente între implant şi bont, există sisteme
antirotaţionale la suprafaţa implantului pentru a împiedica mişcarea implantului în sensul opus
mişcării de inserare. Nu există o formă specifică pentru acestea, fiecare producător optând pentru
un anumit design. Plasarea acestora este în special în extremitatea apicală a implantului. Sunt
folosite de asemenea şi lăcaşuri în implant în care este permisă proliferarea osului, asigurând o
integrare mai bună a implantului în os.

Implantele tip şurub


Implantele şurub, care mai sunt denumite şi implante „rădăcină”, sunt destinate inserării
verticale în grosimea osului alveolar şi pot fi netede, filetate, perforate, masive sau goale.
Tipurile principale ale acestora, în funcţie de design, sunt: cilindrice, şurub sau combinate. Cele
cilindrice sunt împinse sau bătute uşor într-un spaţiu osos preparat, iar cele şurub sunt filetate în
spaţiul osos şi au elemente retentive vizibile macroscopic pentru fixarea iniţială osoasă.
Figura : Reconstrucții tridimensionale: șurub chirurgical din titan inserat în os
trabecular (stânga); imagine în semitransparență a unui biomaterial sintetic din
poli 2-hydroximetacrilat cu porozități interconectate (centru); suprapunere
imagistică a porozităților din biomaterialul sintetic (dreapta).

Principalele implante şurub cilindric utilizate în practică sunt: Branemark, I.M.Z., Bonefit ITI,
Ledermann, Ha-Ti, Calcitek, Core-Vent, Steri-Oss, Tubingen, Frialit, implantul stabilizator
endodontic.

Tipul de prelucrare al suprafeţei implantului

Dacă la început nu se putea mare accent pe tratarea suprafeţei implantului, ulterior s-a
încercat cu succes tratarea acesteia cu diferite substanţe, îmbunătăţind integrarea tisulară a
implantelor. Avem astfel implante cu suprafeţe:
 Prelucrate mecanic, caracteristic primelor tipuri de implante.
 Gravate acid, pentru a creşte rugozitatea suprafeţei şi a asigura o osteointegrare mai
bună. Gravarea acidă poate fi precedată de sablarea cu particule fine.
 Sablate cu particule abrazive. După prelucrarea mecanică implantul este sablat cu un
material ce poate fi îndepărtat cu ajutorul unui solvent. Se formează astfel o suprafaţă
neregulată, rugoasă, mult mai favorabilă osteointegrării.
 Acoperite cu titan (TPS, Titanium Plasma Spray). Titanul adus în formă lichidă prin
intermediul plasmei este pulverizat pe suprafaţa implantului după prelucrarea mecanică.
Se obţine astfel la suprafaţa implantului un strat cu o grosime tipică de 20-30μm şi cu o
rugozitate de aproximativ 15μm.
 Acoperite cu hidroxiapatită. Hidroxiapatita este pulverizată pe suprafaţa implantului,
obţinându-se astfel o suprafaţă mai rugoasă. Rezultatele obţinute prin folosirea acestor
tipuri de implante sunt bune, dar tehnica de manipulare a acestora este mai laborioasă
pentru a preveni contaminarea hidroxiapatitei.
 Implante acoperite cu microsfere. Suprafaţa acestor implante induce o proliferare osoasă
în jurul lor mai rapidă şi o osteointegrare mai bună.
a) Suprafață prelucrată mecanic b) Suprafață prelucrată mecanic
prin așchiere. prin sablare.

c) Suprafață gravată acid. d) Acoperire cu hidroxiapatită.

e) Particule sinterizate pe f) Acoperire cu titan prin metoda


suprafața unui implant plasma – spray.

Figura :. Imagini de microscopie electronică de baleiaj ale unor tipuri de


suprafețe uzuale ale implantelor dentare.
4.Tipuri de proteze dentare pe implante

Conform DEX-ului „proteza este un aparat sau o piesă medicală care înlocuieşte un
organ, un membru, o parte dintr-un membru amputat sau un conduct natural al corpului
omenesc”. Spre deosebire de aparat, proteza are un caracter de durată participând şi la refacerea
funcţiilor afectate de pierderea segmentului respectiv din organism.
Luând în consideraţie această definiţie, protezele dentare au rolul de a reface morfologia
şi funcţiile arcadelor dentare întrerupte.
Implantologia dentară a făcut posibilă refacerea morfologiei şi a funcţiilor arcadelor
dentare fără a afecta dinţii sau ţesuturile restante. La implantele inserate la nivelul osului alveolar
se pot ataşa proteze dentare sau chirurgicale care să substituie părţi lipsă ale aparatului dento-
maxilar.
În funcţie de modul de fixare, protezele pe implante sunt împărţite în două categorii:
 Proteze fixate pe implante:
o Proteze cimentate pe implante;
o Proteze înşurubate pe implante.
 Proteze mobilizabile pe implante – supraproteze pe implante.

4.1. Proteza fixă pe implante

Din consideraţii estetice protezele dentare fixe pe implante sunt mixte, fiind alcătuite
dintr-o infrastructură de obicei metalică (poate fi şi zirconică) care să asigure rezistenţa mecanică
a protezei şi un placaj cât mai fizionomic, obţinut din material polimeric simplu, polimeric armat
cu particule de ceramică sau ceramic. Pentru substratul din ceramică zirconică (oxid de zirconiu)
materialul de placat este bineînţeles doar ceramic.
Proteza mixtă este o proteză fixă alcătuită din două componente:
 Metalică - care acoperă în totalitate bontul protetic;
 Fizionomică –care placheaza partial/total coroana metalică.
Proteza mixtă imbină avantajele protezelor dentare metalice (proprietăţi mecanice) cu
avantajele fizionomice ale coroanelor de inveliş polimerice şi cermice.
Protezele mixte se pot clasifica astfel:

După aspectul estetic


 proteze parţial fizionomice - numai faţa vestibulară este placată cu componentă
fizionomică (metalo-acrilicele, metalo-diacrilicele - compozite);
 proteze mixte total fizionomice - componenta fizionomică acoperă în totalitate
feţele axiale ramânând numai o coleretă metalica 0,5mm vestibular; 2-3mm proximo-oral. Prin
retragerea gingiei colereta metalică devine vizibilă.
După componenta fizionomică (materialul de placat):
 proteze metalo-polimerice :
o metalo-acrilică (clasică);
o metalo-diacrilică (compozită);
 proteze metalo-ceramice.
După tehnologia de obţinere a componentei fizionomice:
 termopolimerizare clasică: răşini acrilice;
 termopolimerizare uscată: cu vapori de caldură (piroconvectoare);
 termopolimerizare sub vapori de presiune - baropolimerizare;
 fotopolimerizare: răşini compozite (R.D.C.);
 fotobaropolimerizare: răşini compozite;
 fototermobaropolimerizare în vid: cea mai indicată pentru componentele
fizionomice din răşini compozite;
 prin sinterizare (ardere): mase ceramice în cuptoare speciale;
 din răşini compozite: în cuptoare cu microunde.
După tehnologia de obţinere a componentei metalice:
 turnare (procedeu devenit clasic);
 sinterizare;
 galvanizare;
 ambutisare;
 frezare.
Ultimele trei sunt procedee moderne de obţinere a componentei metalice (de regulă
pentru coroana metalo-ceramică). Prin ambutisare se obţin cape din aliaj nobil. Pe această
componentă se sinterizează masa ceramică. Din protezele mixte enumerate cea mai indicata este
proteza mixtă metalo-ceramică datorită stabilităţii coloristice în timp, biocompatibilităţii şi a
proprietăţilor mecanice.

4.2 Proteza insurubata pe implante

Designul de surub este utilizat pentru a fixa implantul în ţesutul osos şi pentru a încărca
osul după vindecarea tisulară. În majoritatea cazurilor un şurub este utilizat pentru a conecta
diversele tipuri de bonturi de corpul implantului. Un şurub poate fi de asemenea utilizat pentru a
fixa proteza la bont sau durect la corpul implantului. Slăbirea şurubului de fixare a unei coroane
unitare este complicaţia cea mai frecventă a unor implante unidentare.
Tehnologia şi materialele de obşinere a acestor tipuri de proteze sunt similare celor
cimentare, respectiv metalo-ceramice, metalo-polimerice, s.a., conexiunea facându-se prin
însurubare, umând ca orificiul de acces să fie obturat de un material de obturatie coronară.

Figura 4.32.: Reprezentare schematică a etapelor clinice în


protezarea fixă înşurubată pe implanturi dentare

5.Analiza componentelor implantelor extrase

Primul pas în ceea ce privește analiza implantelor extrase este studierea documentației de
execuție a reperelor respective. Trebuie efectuată o analiză separată pentru fiecare componentă a
implantului sau dispozitivului medical explantat, fiind necesară o notare a dimensiunilor și
formelor principale. Standardul E 1188 descrie foarte bine ordinea operațiilor și procedurile de
analiză pentru explante:
 Descrierea dispozitivului;
 Identificarea tipului dispozitivului şi descrierea tuturor componentelor recuperate;
 Înregistrarea fabricantului şi a catalogului cu numerele de serie;
 Înregistrarea altor informaţii utile care descriu dispozitivul.
Examinarea macroscopică este deosebit de importantă și se efectuează cu ochiul liber sau
cu ajutorul unui stereo-microscop, în scopul examinării tuturor suprafețelor componente ale
explantelor, pentru evidențierea apariției unor eventuale defecte. Înregistrarea datelor se face
tabelat, conform unor formulare speciale.
Examinarea vizuală pentru evidenţierea rupturilor și a fisurilor mecanice trebuie efectuată
imediat după parcurgerea pasului anterior, pentru că este foarte important ca această analiză să
fie de tip nedistructiv. După identificarea defectelor de acest tip se poate efectua o înregistrare
fotografică a zonelor afectate ale explantelor.
A doua etapă este reprezentată de analiza efectivă a explantelor, prin care se pun în
evidență caracteristici suplimentare, așa cum sunt modul în care s-a produs eșecul implantului
sau dispozitivului medical. Înregistrarea datelor se face pe formulare speciale, care cuprind
rubrici pentru aprecierea unor detalii importante pentru evaluare. Executarea analizei
componentelor deteriorate se poate efectua prin fractografie optică, care poate fi suficientă
pentru a determina mecanismele implicate în eşecul mecanic al dispozitivului explantat.
Rezultatele obținute trebuie preluate fără deteriorarea probei investigate, după următoarele etape:
 Fotografierea;
 Documentarea privind constatările efectuate în fotografie;
 Examinarea fractografiei optice;
 Dacă implantul este fracturat, se efectuează analiza suprafeţei de fractură prin tehnici
corespunzătoare, pentru a stabili modalitatea în care aceasta s-a produs; în cadrul acestei
etape este exclusă evaluarea distructivă, deoarece este cunoscută importanța probei ca
dovadă în justiție.

Următoarea etapă în ceea ce privește testarea suplimentară a implantelor și dispozitivelor


medicale extrase este aceea a testării din punct de vedere mecanic, având în atenție istoricul
componentelor explantate. Examinările din acest stagiu al investigării implică aplicarea unor
metode distructive pentru a fi posibilă evaluarea prin metode de microscopie şi de determinare a
compoziției chimice. Pentru atingerea acestor deziderate este utilă caracterizarea conform
protocoalelor de lucru prezentate în standardul E 860, care recomandă examinarea prin metode
de microscopie astfel:
 Pregătirea corespunzătoare a probelor metalografice în acord cu standardele
E 3 şi E 7;
 Inscripționarea probelor prelevate prin ștanțare conform standardului E 407 şi examinate
prin microscopie și microscopie de înaltă rezoluție conform ghidului E 883;
 Determinarea punctajului structurii conform standardului E 45;
 Determinarea dimensiunii grăunților conform metodelor din E 112 şi compararea
rezultatelor obținute cu cele ale materialelor standardizate;
 Caracterizarea limitelor de grăunte și a proporțiilor de incluziuni;
 Caracterizarea prin microscopie a efectului coroziunii asupra componentei protetice
explantate. Dovada sensibilizării oţelurilor inoxidabile poate fi demonstrată conform
standardului A 262;
 Stabilirea proporției de microporozități poate fi determinată conform metodelor
prezentate în standardul E 45;
 Microscopia electronică de baleiaj se poate utiliza pentru efectuarea analizelor de
fractografie conform standardului E 986.
Caracterizarea materialelor poate fi destul de complexă și cuprinde câteva teste foarte
importante:
 Determinarea compoziţiei fizice şi chimice şi identificarea tipului de aliaj din care sunt
confecționate explantele, conform standardelor A 751, E 353, E 354 şi E 120. Dacă nici
unul dintre standarde nu include și compoziția chimică determinată prin analiză, se poate
utiliza o procedură arbitrară de recunoaștere a concentrațiilor;
 Analizele chimice pot fi obținute și cu ajutorul spectrometrelor montate pe microscoape
electronice (EDS și WDS);
 Determinarea durităţii se poate efectua conform procedurilor din standardele E 10, E 18,
sau E 92;
 Determinarea tensiunilor, încovoierii, compresiunii şi a proprietăţilor se efectuează pe
probe special pregătite, cu dimensiuni prestabilite, fiind posibilă uneori și obținerea unor
probe cu forme și dimensiuni atipice, în funcție de forma și dimensiunile explantului.
Deviaţia posibilă de la dimensiunile etalon este standardizată, pentru a fi posibilă
corelarea și interpretarea rezultatelor.
Investigarea probelor care au straturi depuse prin diverse metode se poate efectua
conform unor proceduri speciale care cuprind:
 Determinarea porozității straturilor - se obține prin aprecierea fracţiei estimative de
material lipsă;
 Grosimea stratului şi dimensiunea spațiilor în care nu există contact cu substratul - se
apreciază conform standardului F 1854;
 Acolo unde există posibilitatea, se poate determina rezistenţa la rupere și aderența
stratului, conform standardelor F 1044 și F 1147.
A treia etapă în ceea ce privește analiza explantelor constă în aprecierea istoricului și
analizarea compozitelor polimerice prin metode distructive, microscopice și de apreciere a
compoziției chimice, conform metodologiei din standardul E 860. Clasificarea materialelor
investigate din punct de vedere al compoziției chimice se efectuează conform procedurilor de
clasificare din standardul D 4000.
Bibliografie

1.www.sfatulmedicului.ro
2.www.dentalmobility.com/implantul-dentar
3.www.impladent.ro