Abdomenul

Abdomenul este segmentul din organism situat intermediar între torace și pelvis, fiind delimitat
astfel:
 superior: rebordul costal, adică o linie oblică de la baza apendicelui xifoid la procesul spinos al
T12.
Aceste repere superficiale sunt completate inferior de bolta diafragmului.
 inferior: limita este formată de către creasta iliacă, care se prelungește convențional până la
spina iliacă postero-superior și procesul spinos al L5.
 anterior: limita inferioară se prelungește de la creasta iliacă pe plica coapsei (ligamentul
inghinal), până la marginea superioară a simfizei pubiene.
 interior: un plan care trece prin baza sacrumului și strâmtoarea superioară a bazinului.

Sunt anatomiști care descriu abdomenul și bazinul ca părți componente ale aceluiași întreg,
cu denumirea de cavitatea abdomino-pelvină.
În grosime, peretele abdominal se întinde de la tegument până la peritoneul parietal.
Pereții abdominali au fost împărțiți după Maissonet în:
 perete superior: diafragm
 perete anterior: format dintr-un ansamblu de părți moi
 perete inferior: lipsește, la acest nivel se găsește comunicarea cu cavitatea pelvină
 perete posterior: corpurile celor 5 vertebre lombare și masa musculară lomboidiană.
Quenu și Dubost consideră abdomenul ca fiind un cilindru musculo-aponevrotic inserat pe
două capete osoase și susținut de un pilier posterior puternic reprezentat de rahisul dorso-
lombar. Cadrul superior este reprezentat de marginea inferioară a toracelui, iar cel inferior de
centura pelvină. Acest cilindru musculo-aponevrotic este tapetat pe suprafața interioară de
către peritoneu iar pe cea superioară este acoperit de către tegument și țesut celular
subcutanat.

Structura și arhitectura peretelui abdominal

1. peretele abdominal antero-lateral:
 este format numai din părți moi: tegument, țesut celular subcutanat, strat musculo-
aponevrotic, strat retromuscular și peritoneul parietal anterior
a) tegumentul: este foarte subțire, fin și mobil, excepție făcând ombilicul, unde
aderă de planurile profunde. Are o grosime variabilă de 2-3 mm și o importanță
chirurgicală deosebită. Pielea regiunii abdominale este rezistentă. După Sappey, o
bandeletă de piele cu o grosime de 2-3 mm poate suporta o greutate de 2 kg,
datorită elasticității fibrelor din grosimea tegumentului. Această elasticitate îi
permite să revină la normal în toate cazurile care produc extensie abdominală.
Examinarea culorii pielii abdomenului poate furniza o serie de date importante
legate de vârstă, regiune geografică, circulație locală, în legătură cu numărul
vaselor și conținutul de hemoglobină al sângelui, conținutul în pigmenți, și în
funcție de rasa căreia îi aparține individul. Pielea abdomenului este palidă în
anemii, stări de șoc și galbenă în caz de hepatită. Conținutul de pigmenți ai
tegumentului abdominal se modifică sub influența razelor solare și în sarcină
 (pigmentarea liniei albe), iar în cazuri patologice în diabetul bronzat sau în
melanosarcomatoză. Uneori, în caz de obstrucții în teritoriile venoase, în special
cel port, se observă pe pielea abdomenului un desen venos caracteristic („cap de
meduză”), deoarece sângele venos este deviat din vena portă în cava inferioară
fără să mai treacă prin ficat, și o cale de derivație o reprezintă venele peretelui
abdominal.
b) țesutul celular subcutanat: este mai mult sau mai puțin reprezentat, depinde de
starea de nutriție a individului, dar și de vârstă și sex, în ultimul timp vorbindu-se
și de o caracteristică regională. În vecinătatea ombilicului, țesutul celular
subcutanat diminuă și dispare la nivelul inelului ombilical, unde tegumentul aderă
direct de inelul ombilical. În vecinătatea pubisului, în țesutul celular subcutanat
se găsesc lame elastice care ocupă linia mediană și formează ligamentul
suspensor al penisului/clitorisului și țesutul celular subcutanat conține și fibre
musculare netede care se continuă la nivelul dartosului. În grosimea țesutului
celular subcutanat se găsesc vasele și nervii superficiali. Prezența vaselor
influențează temperatura și culoarea tegumentului, și dezvoltarea excesivă a
acestui strat periclitează funcționalitatea sa, el dezvoltându-se în detrimentul
stratului musculo-aponevrotic. Există o localizare de predilecție a celor două sexe
(la femei se acumulează în special în regiunea periomblicală și subombilicală,
unde se și formează un pliu subombilical, numit și pliul ombilical inferior, în timp
ce la bărbați locul de elecție al grăsimii este supraombilical). La inspecția
abdomenului se pot observa, în special la indivizii care au stratul muscular
dezvoltat, o serie de detalii anatomice, repere și linii convenționale care sunt
înscrise la nivelul peretelui abdominal. Dinspre anterior spre posterior:
 un șanț median anterior vertical, vizibil în special până la nivelul ombilicului,
care poate fi mai rar pigmentat subombilical, și care corespunde liniei
mediane xifo-pubiene sau liniei albe din profunzime;
 lateral, de ambele părți ale acestui șanț median se observă două
proeminențe formate de mușchii drepți abdominali (contur muscular),
proeminențe dreptunghiulare verticale întrerupte deasupra ombilicului în
special de 3 șanțuri transversale corespunzătoare intersecțiilor aponevrotice
(la persoanele antrenate continuă și sub ombilic)
 lateral conturului muscular se observă așa-numitului „șanț al flancului”
(șanțul longitudinal lateral al abdomenului), care corespunde marginii laterale
a mușchiului drept abdominal. El începe la nivelul cartilajului coastei 11, nivel
la care se găsește și o ușoară depresiune. Această depresiune ușoară poartă
numele de fosetă subcostală, care corespunde veziculei biliare (punctul
cistic/foseta lui Gaupp).
Pe linia mediană se observă prezența ombilicului, care în cazuri patologice poate
furniza o serie de indicii importante în diagnostic (hernii ombilicale, supurații etc.). În afara
proeminenței realizate de mușchiul abdominal, Maissonet a descris și un șanț care ar
corespunde unei linii albe externe (nerecunoscută unanim), în afara căreia se află zona
mușchilor largi ai abdomenului (oblic extern, oblic intern și transvers abdominal) care intră în
structura stratului musculo-aponevrotic (poartă această denumire deoarece inserția
mușchilor se face prin intermediul unor aponevroze, cu excepția oblicului extern care are o
singură aponevroză anterioară). În afara acestor proeminențe pe care le formează mușchii
abdominali, o proeminență caracteristică este limita dintre fibrele musculare și cele
aponevrotice ale oblicului extern care formează la persoanele musculoase un L întors.
La nivelul peretelui abdominal, în partea laterală, se observă și o serie de pliuri
transversale și o serie de pliuri care apar odată cu vârsta/diferite boli, numite vergeturi, care
au frecvent semnificație patologică.
Coborând pe linia mediană în regiunea pubiană, la bărbat se observă triunghiul pilos
pubian, iar la femeie o proeminență acoperită de păr, numită „muntele lui Venus”.
Sub coasta 12 se observă un șanț lombar superior, numit și postero-superior, pentru
că se continuă și antero-lateral, și mulți fac deosebirea între șanțul lombar postero-superior și
antero-superior.
Urmează apoi șanțul inghinal/plica inghinală, care corespunde în profunzime
ligamentului inghinal, ce reprezintă limita dintre abdomen și coapsă.
Șanțul pubian este dispus transversal și se termină de o parte și de alta la nivelul
tuberculilor pubieni, care constituie puncte de inserție musculară și repere osoase importante
(palparea orificiilor inghinale superficial și profund, care se descoperă introducând un index în
funcție de tuberculul pubian).
Șanțul/plica taliei este plica de flexiune a abdomenului, un șanț circular care este
situat aproximativ la nivelul ombilicului. Mai sunt, mergând spre posterior, proeminența
formată de mușchiul sacro-lombar, șanțul median posterior ce corespunde proceselor
spinoase ale vertebrelor lombare, șanțul lateral posterior ce corespunde în profunzime
proceselor transverse și în suprafață masei musculare latero-vertebrale.
c) stratul musculo-aponevrotic
Mușchii peretelui abdominal sunt reprezentați antero-lateral de mușchiul drept
abdominal, care are pe fața sa profundă piramidalul abdomenului, care poate să și lipsească,
și de mușchi lați, cum ar fi, dinspre suprafață spre profunzime, oblicul extern, oblicul intern și
transversul abdominal. Denumirea de mușchi lungi și mușchi lați s-a dat în raport cu forma
lor, cu corpurile musculare și intersecțiile tendinoase, cât și în funcție de dispunerea lor în
sens longitudinal sau transversal.
Triunghiul tendinos este un triunghi isoscel, cu baza la nivelul arcului costal și laturile
formate de mușchii oblic intern și drept abdominal. În aria acestui triunghi, aponevroza
oblicului intern acoperă transversul și porțiunile terminale ale nervilor intercostali T8-T11,
care vor inerva mușchii respectivi. La persoanele cu musculatură puternică, triunghiul
tendinos se conturează ca o cavitate subcostală, descrisă de Gaupp.
d) stratul retro-muscular
 Sub această denumire se descriu 3 straturi succesive situate sub stratul musculo-
aponevrotic:
i) fascia transversalis
ii) țesutul celular subperitoneal (preperitoneal)
iii) peritoneul parietal anterior

i) Fascia transversalis este fascia care învelește fața profundă a mușchiului

transvers, și care se întinde de la diafragm până la nivelul ligamentului
inghinal, anterior până la linia mediană, unde se unește cu cea de partea
opusă, iar posterior până la mușchiul pătrat al lombelor, cu fascia căruia se
continuă.
Porțiunea juxta-mediană formează peretele posterior al tecii dreptului
abdominal.
Porțiunea inghino-femurală se inseră pe buza internă a crestei iliace și
marginea internă a spinei iliace antero-superioare. Medial întâlnește
mușchiul ilio-psoas și se inseră pe fascia iliacă, și la nivelul orificiului intern al
canalului inghinal se angajează și coboară în burse, formând testiculului fascia
spermatică internă. La nivelul lacunei vasculare se inseră pe marginea
posterioară a ligamentului inghinal, cu care formează un șanț cu concavitatea
superior prin care trece foliculul spermatic. Continuându-și traiectul
descendent întâlnește vasele femurale, aderă intim de vena femurală și
acoperă spațiul liber format între marginea internă a acesteia și ligamentul lui
Gimbernat, între marginea medială a venei femurale și extremitatea
terminală a ligamentului inghinal formându-se astfel septul crural la nivelul
căruia se delimitează un spațiu în care se găsește un ganglion inghinal
profund (ganglionul lui Cloquet), segment care constituie a treia porțiune a
fasciei transversalis.
Fascia transversalis prezintă o serie de fibre de întărire. În porțiunea
femurală această fascie este de o grosime și o rezistență mare datorită
numeroaselor fibre verticale și transversale care o întăresc. Aceste fibre se
pot dispune în doua fascicule, formând formațiuni puternice care iau
denumirea de ligamentele medial Henle și lateral Hesselbach, ligamente care
sunt puternice și reprezintă o întărire importantă a fasciei transversale.
Există fibre de întărire transversale care se întind de la o spină iliacă
antero-superioară la tuberculul pubian, și la acest nivel Thompson descrie o
condensare care poartă numele de bandeleta ilio-pubiană a lui Thompson,
care are un traiect similar ligamentului inghinal, dar este situată posterior.
ii) Țesutul celular subperitoneal
Este mai subțire pe flancuri, mai dezvoltat la nivelul liniei albe și se continuă inferior
cu țesutul celular al spațiului subperitoneal care se găsește în spațiul lui Retzius.
iii) Peritoneul parietal anterior
Are 2 porțiuni:
  supraombilical, care se întinde pe fața posterioară a peretelui musculo-
aponevrotic până la nivelul convexității ficatului, unde se continuă cu
peritoneul subdiafragmatic. În calea sa el întâlnește 2 obstacole, reprezentate
de ligamentul rotund al ficatului și ligamentul falciform, pe care trebuie să le
tapeteze.
 subombilical, care pleacă de la ombilic, coboară către excavația pelvină și
tapetează toată porțiunea subombilicală a peretelui abdominal, trecând
posterior uracului și celor două cordoane fibroase ale arterelor ombilicale.
Cele 3 formațiuni sunt unite între ele printr-o lamă celuloasă, numită fascia
ombilico-prevezicală a lui Retzius.
Peretele anterior al peritoneului parietal anterior este format succesiv de foița
posterioară a tecii dreptului abdominal, iar din porțiunea mijlocie, sub arcada lui Douglas,
numai de fascia transversalis, care formează la acest nivel spațiul suprapubian. Prezintă
importanță, deoarece un abces din teaca dreptului abdominal poate ajunge în pelvis fără să
perforeze țesuturile învecinate și să treacă în cavitatea peritoneală, dând naștere astfel
peritonitei
Peretele posterior este format de fascia ombilico-prevezicală, care se întinde de la
ombilic la planșeul pelvin. Marginile laterale ale peritoneului parietal se întinde oblic lateral la
distanță de 1-4 cm de arterele ombilicale și se continuă cu țesutul conjunctiv subperitoneal
din restul peretelui abdominal.

Teaca mușchiului drept abdominal

Face parte din structura peretelui abdominal. Forma sa este cea a unei cavități turtite
antero-posterior care acoperă de jur-împrejur mușchiul drept abdominal, întinzându-se de la
nivelul arcului costal până la simfiza pubiană și fiind formată din aponevrozele de inserție
anterioară ale mușchilor peretelui abdominal și de fascia transversală.
Peretele anterior al tecii dreptului abdominal este format in 2/3 superioare de
aponevroza oblicului extern, întărită pe fața posterioară de foița anterioară de dedublare a
aponevrozei oblicului intern. În 1/3 inferioară, constituția tecii este deosebită: tot ce este
posterior trece anterior mușchiului drept abdominal și astfel teaca este mult mai groasă în
peretele anterior în 1/3 inferioară. Locul de reflexie al aponevrozei de pe fața posterioară pe
fața anterioară a tecii dreptului abdominal poartă numele de linia lui Douglas.
Peretele posterior, în 2/3 superioare este format de către foița posterioară a
aponevrozei anterioare a oblicului intern, fascia anterioară a transversului și fascia
transversalis. Inferior, aceste foițe trec anterior în 1/3 inferioară a mușchiului, astfel că
peretele posterior este foarte subțire, fiind format doar de fascia transversalis.
În teaca dreptului abdominal se găsesc vasele dreptului abdominal.
O caracteristică a tecii dreptului abdominal este faptul că peretele posterior al tecii nu
aderă la intersecțiile tendinoase, spre deosebire de cel anterior.
 Marginea medială se continuă cu linia albă și reprezintă unghiul diedru deschis lateral
format de locul de întâlnire al celor două teci. Dintre cele două extremități, superioară și
medială, cea superioară se pierde treptat pe fața anterioară a toracelui sub forma unor fâșii
aponevrotice care acoperă inserțiile musculare ale mușchiului drept abdominal pe cartilajele
costale și pe apendicele xifoid. Extremitatea inferioară prezintă o dispoziție mai complexă, în
sensul că la nivelul său se formează un spațiu suprapubian astfel: mușchiul drept abdominal și
teaca sa sunt apropiate, iar stratul de țesut celular pre- și retromuscular sunt subțiri. Inferior,
mușchiul se depărtează progresiv de fascia transversalis și se inseră diferit: pe buza anterioară
mușchiul, iar fascia pe buza posterioară a marginii superioare a pubelui. Spațiul astfel format
are forma de V răsturnat, a cărui bază corespunde amrginii superioare a pubisului, în care se
găsește țesut celular dependent de țesutul retromuscular. Fiind punctul cel mai de jos al tecii,
aici se adună colecțiile purulente.
Teaca dreptului abdominal conține vase: artera epigastrică inferioară profundă,
ramuri din toracica internă și anastomozele dintre ele, precum și nervi, reprezentați de
ramurile terminale ale nervilor intercostali 8-11 și subcostali.

Vascularizația peretelui abdominal antero-lateral

a) arterială
- vase arteriale superficiale: artera epigastrică superficială (ram terminal),
circumflexele iliace superficiale, arterele pudendale externe, împreună cu o
serie de ramuri perforante din sistemul arterial profund
- vase arteriale profunde: artere ce iau naștere în stratul muscular, fiind
reprezentate de artera epigastrică inferioară profundă, obturatorie, toracică
internă, intercostalele inferioare și arterele lombare. Sunt 3 pediculi vasculari
arteriali:
o unul median, reprezentat de toracica internă și epigastrica profundă
inferioară
o unul supero-lateral, reprezentat de intercostalele profunde
o unul inferior, reprezentat de circumflexele iliace
Artera epigastrică profundă inferioară, care este o arteră importantă din punct de
vedere chirurgical, se descoperă după o linie care unește un punct situat la 2 cm medial
mijlocului ligamentului inghinal cu ombilicul (linia de direcție a arterei epigastrice). Artera
epigastrică profundă inferioară dă un ram anastomotic pentru artera obturatorie, ram care nu
este atât de voluminos, dar care poate fi lezat în tratamentul herniei inghinale (Kirschner o
numește „corona mortis”).
Din arterele profunde, în drumul lor spre fața profundă a tegumentului, iau naștere
așa-numitele artere perforante, în număr de aproximativ 60, câte 30 pentru fiecare
hemiabdomen, și care au o importanță deosebită, atât în revascularizarea grefonului
tegumentar, cât și în inciziile de la acest nivel. În practica chirurgicală se folosește descrierea
dată de XXX, care spune că arterele perforante, deși de calibru mic, sunt esențiale pentru
vascularizația superficială a peretelui abdominal, și ele se caracterizează prin dispoziția „în
candelabru”.
b) venoasă
- este dispusă pe 2 planuri, superficială și profundă
- în general dispoziția venelor este similară cu cea a arterelor, însă nu este o
regulă ca o arteră să fie însoțită de 2 vene, putând să fie însoțită și de o
singură venă
- este interesantă rețeaua anastomotică pe care o realizează venele
subcutanate abdominale cu venele epigastrică profundă, paraombilicale,
intercostale și lombare, de aceea ele constituie o cale de derivație a sângelui
în caz de obstrucție pe vena portă, dând desenul caracteristic
c) limfatică
- vasele limfatice din 1/2 inferioară a peretelui abdominal se îndreaptă spre
nodulii limfatici inghinali și iliaci externi, iar vasele limfatice din 1/2
superioară drenează către nodulii parietali ai toracelui
- vasele limfatice ale regiunii ombilicale drenează la nodulii limfatici inferiori,
dar au legătură și cu limfaticele viscerale, și cele 2 teritorii limfatice, supra- și
subombilical ar avea o linie limită reprezentată antero-posterior de linia
ascendentă ce pleacă de la ombilic și se termină posterior pe linia mediană
deasupra discului intervertebral L2-L3

Inervația peretelui abdominal

Este asigurată de nervii intercostali 6-11/8-11 și nervii subcostali, la care se
adaugă fibre din nervii ilio-hipogastrici, ilio-inghinali și genito-femurali.

Regiunile peretelui abdominal

Sunt mai multe criterii folosite în practica medicală pentru a împărți peretele
abdominal. pentru a facilita stabilirea unui diagnostic și a localiza diferite procese
patologice.
a) d.p.d.v. anatomio-clinic
- este împărțirea cea mai veche, care durează de pe timpul lui Hipocrate,
perfect valabilă și astăzi, fiind cea mai folosită în clinică
- deși mult timp a fost considerată o împărțire arbitrară, aceasta dă indicații
asupra organelor din profunzime și este din acest motiv mult folosită în clinică
- se duc 2 linii verticale simetrice, dreaptă și stângă, care pornesc cranio-caudal
din mijlocul claviculei la plica inghinală, mai precis mijlocul acesteia
- alte 2 linii sunt orizontale, cea cranială, la baza toracelui, unind extremitățile
anterioare ale coastelor 10, și cea caudală, care unește punctele cele mai
ridicate ale crestei iliace/cele două spine iliace antero-inferioare
- se descriu 9 cadrane:
o 3 mediane, neperechi
 epigastru
 mezogastru, care cuprinde și regiunea ombilicală
  hipogastru (regiunea pubică)
o 6 laterale, perechi
 hipocondru (drept, stâng)
 regiunea abdominală laterală (drept, stâng)
 zona iliacă (drept, stâng)
Aceste dispoziții creează diverse dificultăți în localizarea organelor de sub
peretele abdominal (exemplu: complexul ceco-apendicular, cecul se găsește
în spațiul mezenterico-colic drept, iar apendicele, legat de cec, se găsește în
spațiul mezenterico-colic stâng)
b) d.p.d.v. anatomo-topografic
- împarte pereții abdominali în:
o regiuni anterioare (mediane), reprezentate prin 2 regiuni: sterno-
costo-pubiană (coraco-pubiană) și regiunea ombilicală
o regiuni laterale: costo-iliacă și inghinală
o regiuni posterioare: regiunile vertebrale (mediană dorsală), lombară
(lombele) și lomboidiană
Aceasta din urmă nu are corespondent la suprafața peretelui
abdominal, aparținând cavității abdominale, îndepărtează peretele
posterior al spațiului retroperitoneal
c) d.p.d.v. anatomo-chirurgical
- împarte peretele abdominal în 3 sectoare cu ajutorul a 3 linii convenționale
orizontale:
o linia superioară, corespunzătoare în profunzime diafragmului, și care
corespunde spațiului 5 intercostal
o linia mijlocie, tangentă la marginea inferioară a toracelui, numită și
planul subcostal, care corespunde în profunzime mezocolonului
transvers
o linia inferioară, ce corespunde marginii superioare a pubisului, mai
precis corespunde strâmtorii superioare a pelvisului osos
- împarte peretele abdominal în 3 regiuni
o supramezocolică
o submezocolică
o abdomino-pelvină

Ultima nomenclatură anatomică clasifică regiunile pereților abdominali în:

- abdominale (antero-laterale), fiind vorba de regiunea hipocondrică,
epigastrică, laterală, ombilicală și hipogastrică
- posterior, regiunile vertebrală, sacrală (în care se include și foveola
coccigiană), lombară și trigoanele lombare superior și inferior

Punctele slabe ale pereților abdominali

Sunt puncte pe unde se pot angaja diferite organe din cavitatea peritoneală,
care iau în traseul lor spre ieșirea din aceste puncte de slabă rezistenă peritoneul,
formând astfel hernii. Sunt puncte de slabă rezistență naturale.
Hernia este ieșirea unui organ din cavitatea abdominală printr-un orificiu natural
slăbit, fără ca tegumentele regiunii să fie interesate.
Herniile inghinale:
- peretele posterior al canalului inghinal este tapetat de peritoneul parietal
- separat de fascia transversală este stratul interparietovisceral, în care se
găsesc uracul, artera ombilicală și epigastrică inferioară, elemente care ridică
peritoneul parietal și delimitează fosetele inghinale prin 3 plici:
o plica ombilicală mediană este determinată de ridicarea peritoneului
de către uracul, și se întinde de la vârful vezicii urinare până la
ombilic. Se proiectează în dreptul liniei albe subombilicale
o plicile ombilicale mediale se întind din partea laterală a vezicii urinare
la ombilic
o plicile ombilicale laterale sunt determinate de ridicarea peritoneului
de către vasele epigastrice inferioare
Cele 3 plici delimitează următoarele fose:
 foseta supravezicală, între plica ombilicală mediană și plica ombilicală
medială, corespunde orificiului inghinal superficial și la acest nivel se
pot produce hernii oblice interne, care au o frecvență redusă datorită
grosimii peretelui posterior al canalului inghinal. Poate hernia vezica
urinară.
 foseta inghinală medială, între plica ombilicală medială și cea laterală.
La acest nivel se produc herniile inghinale directe, numite și ale lui
Scarpa.
 fosa inghinală laterală, situată lateral de artera epigastrice inferioare,
a ductului deferent și arterei spermatice. La acest nivel peritoneul are
formă de pâlnie, numită și înfundibul, și se pot produce herniile oblice
externe, dobândite sau congenitale.
Un alt punct de slabă rezistență este o zonă triunghiulară delimitată superior
de marginea liberă, inferioară a oblicului intern și a transversului abdominal,
medial de teaca dreptului abdominal, iar inferior de creasta pectineală cu
inserția unor fibre din oblicul extern, care formează ligamentul lui Cooper. Este o
regiune de slăbiciune a peretelui antero-lateral. Suprafața este împărțită în 2
porțiuni pe unde se produc hernii profunde ale stinghiei, în partea superioară
ligamentului inghinal, și femurale, în partea inferioară a ligamentului inghinal.
Herniile liniei albe:
- linia albă prezintă o serie de orificii vasculare înguste, mai ales deasupra
ombilicului, prin care se stabilește comunicarea între țesutul celular
subcutanat și țesutul interparietovisceral, și pe unde se pot produce hernii
epigastrice
- pe linia albă subombilicală se produc mai rar, în această regiune apărând
dehiscența drepților abdominali, care favorizează apariția eventrațiilor.
Herniile ombilicale:
- inelul ombilical este format din fascia fibroasă, formată din fascicule fibroase
de la aponevroze ombilicului
- herniile ombilicale pot fi directe, extrem de rare, cele mai frecvente fiind cele
indirecte, de mai multe tipuri:
o indirecte propriu-zise, dacă hernia se angajează într-un canal
deschis superior
o indirecte preperitoneale, dacă se angajează într-un canal
deschis caudal. În afara sacului hernial, în această situație,
există un al doilea sac hernial accesor, situat între peritoneul
parietal și peretele abdominal
Mai există 2 puncte de slabă rezistență a peretelui abdominal:
- trigonul lui J.L. Petit, format de creasta iliacă, marginea mușchiului oblic
extern și latissimus dorsi, planșeul trigonului fiind format de oblicul intern
- tetragonul lui Krause, format medial de erectorul spinal (masa sacro-
lombară), superior coasta 12 și dințații posterior și inferior, lateral mușchiul
oblic intern, iar planșeul este format de aponevroza posterioară a
transversului abdominal. El cosntituie o zonă de slabă rezistență deoarece la
acest nivel se găsește orificiul mănunchiului vasculo-nervos subcostal.

Eventrațiile
Eventrațiile constau în trecerea unui organ din cavitatea peritoneală
(epiploon, intestin subțire, chiar colon), printr-un orificiu câștigat prin
traumatism, dar mai frecvent prin intervenție chirurgicală (95% din cazuri). Se
poate situa oriunde la nivelul peretelui abdominal. Ea se produce datorită
unui defect de cicatrizare la nivelul structurii musculo-aponevrotice, la
resuturarea de după terminarea operației. Se produc inflamații/infecții și nu
se mai produce cicatrizarea. Se tratează chirurgical, punându-se o plasă între
peritoneu și stratul musculo-aponevrotic, sau se poate pune înainte de stratul
muscular.