UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ,,JUSTINIAN PATRIARHUL”

Principiul autonomiei în lumina legislaţiei canonice

şi a celei bisericeşti

Coordonator: Arhim. Lect. Dr. Veniamin Goreanu

Student: Bratu Lucian-Ionuț
Grupa: 2

2013
 Cuprins

I. Consideraţii generale.Noţiunea de autonomie.

II. Autonomie şi autocefalie din punct de vedere al dreptului canonic.
III. Felurile autonomiei:
A. Principiul autonomiei externe.
B. Principiul autonomiei interne:
a) Autonomia eparhiilor.
b) Autonomia mitropoliilor.
c) Autonomia parohiilor şi a mănăstirilor.
d) Alte unităţi bisericeşti autonome.
IV. Rânduielile privitoare la constituirea autonomiei.
V. Bisericile autonome.
VI. Controverse şi ipoteze privitoare la autonomie.
VII. Concluzii.
VIII. Bibliografie.
 Consideraţii generale.Noţiunea de autonomie

Principiu (lat. Principium = început) în ştiinţa dreptului bisericesc însemnează punct de

plecare, bază, temei, concept, teză fundamentală, idee călăuzitoare, rânduială, normă generală,
lege de bază pe temeiul căreia se formează şi se elaborează normele sau legile juridice concrete,
numite canoane sau legi bisericeşti, după care se organizează şi funcţionează Biserica, ca
societate religioasă.
Principiile, ca idei călăuzitoare, constituie sursa materială, izvorul din care se desprinde
conţinutul, substanţa sau miezul normelor juridice concrete, a canoanelor, a legilor bisericeşti
scrise şi nescrise.1
Principiile canonice trebuie să fie de acord cu învăţătura de credinţă a Bisericii şi dau
expresie legilor actuale ale Bisericilor Ortodoxe, care se afirmă într-un chip întreit: ca unitate
dogmatică, cultică şi canonică.Acestea sunt în acord cu învăţătura de credinţă a Bisericii, dar nu
toate sunt expresii directe ale unor adevăruri de credinţă, ci unele s-au născut din interesele sau
nevoile practice ale Bisericii, unele fiind consacrate prin textele canoanelor, altele numai prin
obiceiul de drept.2
Principiile canonice se împart în două categorii, având în vedere deosebirea de natură dintre
ele: principii care au deopotrivă fond dogmatic şi juridic şi principii care au numai fond juridic.
Cele mai importante principii canonice cu fond dogmatic şi juridic sunt :
a) Principiul eclesiologic instituţional;
b) Principiul organic;
c) Principiul ierarhic;
d) Principiul sinodal sau principiul sobornicităţii;
e) Principiul iconomiei;
f) Principiul autonomiei externe;
g) Principiul loialităţii faţă de Stat;
Cele mai importante principii canonice cu fond simplu juridic sunt :
a) Principiul autocefaliei;
b) Principiul autonomiei interne;
c) Principiul nomocanonic;
d) Principiul teritorial;

1
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, Editura
IBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 192.
2
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Prof. Dr. Sorin Joantă, Drept bisericesc, vol. I, Sibiu, 2006, p. 77.
 Cuvântul ,,autonomie” este un termen complex, fiind folosit mai ales în Psihologie, în
Morală şi în Drept.
În Psihologie, prin autonomie se înţelege însuşirea de a acţiona în mod independent, a
oricărei unităţi psihice conştiente, având o personalitate bine reliefată ce se afirmă ca suport ontic
al fiecărei existenţe umane individuale.În Psihologie, unitatea autonomă se numeşte individ sau
ins.3
În Morală, prin autonomie se înţelege autodeterminarea unei fiinţe umane, adică modul de a
acţiona ca o unitate conştientă, liberă şi deci responsabilă pentru actele sale.O astfel de fiinţă se
numeşte persoană.
În Drept, prin autonomie se înţelege o autodeterminare mai restrânsă decât aceea pe care o
exprimă autodeterminarea morală, ea limitându-se la cercul mai îngust al ordinii juridice în
cadrul căreia, ca existenţe autonome contează numai aşa zisele subiecte de drept, adică numai
acele persoane care pot lua asupra lor drepturi şi obligaţii cu caracter juridic.4
Astfel, persoanele lipsite de autodeterminare etică nu pot fi subiecte de drept, deşi sfera
drepturilor şi obligaţiilor juridice este mai restrânsă decât a celor morale, totuşi nimeni nu şi le
poate asuma fără a fi conştient şi liber, deci fără a fi o fiinţă autonomă.
Subiectele de drept pot fi sau fizice (indivizii) sau morale, cărora li se mai spune legale sau
juridice.Cele morale sunt apoi, fie sociale (asociaţii, societăţi, organizaţii), fie instituţionale
(instituţii, aşezăminte), fie reale (fundaţii, mase de bunuri cu destinaţie legal admisă).
Tuturor subiectelor de drept le este inerentă autonomia sau autodeterminarea juridică, fără de
care nici nu poate prinde consistenţă subiectul de drept.
Cu toate aceastea, în orice ordine juridică, adică în cadrul oricărui organism social constituit
prin legi de drept şi condus prin acestea, nu toate subiectele de drept se bucură de aceeaşi
autonomie, ci în mod firesc, între ele se stabileşte o ierarhie.
Conferirea sau recunoaşterea acestor largi autonomii este specifică Statului democrat, în care
organele puterii publice se constituie prin votul cetăţenilor şi care având o largă bază politică de
masă, nu practică centralizarea excesivă a puterii, proprie statelor oligarhice.Astfel, orice Stat
suveran recunoaşte autonomia unor unităţi ale aparatului său, sau unor organizaţii din cuprinsul
teritoriului său, numai în limita suveranităţii sale şi cu condiţia ca aceasta să nu fie încălcată prin
activitatea nici uneia dintre respectivele unitaţi sau organizaţii.5
Pe lângă organele centrale care îndeplinesc funcţiile şi sarcinile Statului democrat (Ministere,
Departamente etc.) se mai bucură de o autonomie corespunzătoare şi unele organizaţii culturale,
sanitare, economice, sportive şi nu în ultimul rând şi organizaţiile religioase numite culte.

3
Pr. Prof. Liviu Stan, Despre autonomia bisericească, în ,,Studii Teologice”, X (1958), nr. 5-6, p. 376.
4
Ibidem.
5
Ibidem, p. 377.
 Organizarea şi conducerea acestor unităţi autonome, care nu fac parte din aparatul de stat, se
face pe baza unor norme elaborate de înseşi organizaţiile sau instituţiile respective.Aceste norme,
închegate într-o formă legală, numită în mod obişnuit şi propriu Statut, trebuie să respecte
legalitatea de Stat şi să fie verificate şi aprobate de către autoritatea de stat competentă.
Statutul, ca tip de lege specific organizaţiilor şi instituţiilor autonome neîncadrate în aparatul
de Stat, reprezintă primul semn, prima dovadă sau mărturie din partea oricărui cult, a
recunoaşterii autonomiei sale într-un anumit Stat.
În ceea ce priveşte Statul, el asigură această autonomie a cultelor prin întregul regim legal
creat pe baza constituţiei, printr-o lege specială a Cultelor, apoi prin alte norme legale obligatorii
pentru activitatea cultelor, prin verificare şi aprobarea Statutelor cultelor şi prin aprobarea altor
hotărâri normative aduse de cultele înseşi sub formă de regulamente, circulare.6
În Biserica Ortodoxă, atunci când se vorbeşte despre autonomie se înţelege, pe de o parte
independenţa fiecărei Biserici locale în raport cu autoritatea politică respectivă, iar pe de altă
parte, independenţa administrativă a unei Biserici locale în raport cu Biserica sa Mamă.În primul
caz este vorba despre autonomia externă, deoarece aceasta priveşte relaţiile externe ale Bisericii,
iar în cel de-al doilea caz este vorba despre autonomia internă, deoarece aceasta priveşte relaţiile
din interiorul aceleiaşi Biserici locale.De obicei, în limbajul ortodox, expresia ,,autonomie
bisericească” este folosită pentru a indica autonomia internă.7

Autonomie şi autocefalie din punct de vedere al dreptului canonic

Concepte esenţiale pentru definirea oricărei forme de organizare bisericească, autonomia şi

autocefalia au format şi formează încă obiectul unor ample dezbateri atât în domeniul dreptului
canonic cât şi în cel al istoriei bisericeşti, deşi cei doi termeni încep a fi definiţi încă din secolul
al XI-lea de marii comentatori canonici Balsamon, Zonara.8
Între autonomie şi autocefalie, în cadrul bisericesc, există numai o deosebire de grad, iar nu
de esenţă, căci cele două cuvinte au unul şi acelaşi înţeles şi anume, înţelesul de independeţă, de
cârmuire sau de conducere prin sine însuşi.
Apariţia şi intrarea în vocabularul bisericesc a cuvântului autocefalie se pune în legătură cu
textul canonului 34 apostolic, în care cuvintele auvto şi ke,faloõ (cap) sunt puse alături în
înţelesul pe care l-a dobândit cuvântul autoke,faloõ.Începând cu sfârşitul secolului IV sau

6
Ibidem.
7
Dr. Georgică Grigoriţă, Autocefalia în Biserica Ortodoxă.Studiu canonic, în ,,Autocefalia: Libertate şi Demnitate”,
Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2010, p. 67.
8
Pr. Prof. Liviu Stan, Autonomie şi autocefalie în istoria Mitropoliei Moldovei.Cu prilejul centenarului
recunoaşterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în ,,Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, LXI (1985), nr. 4-6,
p. 360.
începutul secolului V, acest termen este folosit datorită nevoilor care au determinat încetăţenirea
lui statornică în limbajul bisericesc.Nu este folosit nici în textele canoanelor şi nici în actele
sinoadelor ecumenice şi locale, fiindcă era un lucru cunoscut şi de la sine înţeles.9
Cuvântul autonomie apare ceva mai târziu în lexicul bisericesc, la început în canonul 7 al
sinodului VI ecumenic, însă fără înţelesul canonic-juridic pe care l-a dobândit cu timpul.El se
foloseşte în mod curent în sec. X-XI , dar numai în înţelesul de autocefalie.Însă, odata intrat în
uzul bisericesc cu înţelesul de autocefalie, cuvântul autonomie se întâlneşte chiar mai des decât
cuvântul autocefalie.10
De fapt, cuvântul autonomie ( auvtoõ şi no,moõ = lege ) însemnează ceva mai mult decât
autocefalie, deoarece are un înţeles juridic mai precis, mai adecvat şi mai cuprinzător.Prin el se
exprimă faptul că cineva îşi alege sieşi lege, se conduce după o lege proprie pe care şi-o face el
singur fără amestec din afară.
Cuvântul autocefalie nu exprimă direct şi în sens propriu aceeaşi realitate, ci în mod indirect
şi în sens figurat, fără sens juridic precis, dar cu toate acestea, prin întrebuinţare în limbajul
bisericesc i s-a dat un cuprins juridic major faţă de autonomie, în sensul că defineşte o
independenţă quasi-suverană în relaţiile interbisericeşti, pe când autonomia, abia una relativă,
limitată de o serie de servituţi.11
Datorită nefolosirii în limbajul bisericesc atât a cuvântului autonomie, cât şi a cuvântului
autocefalie, dar şi din pricina înţelesului lor comun, nu s-a făcut vreo deosebire între aceste două
cuvinte vreme îndelungată. Cu ,,Sintagma Alfabetică” a lui Matei Vlastares, din secolul XIV,
termenii de autonomie şi autocefalie sunt folosiţi în mod curent în literatura de specialitate.12

Felurile autonomiei

Autonomia bisericească are două aspecte:

1. Principiul autonomiei externe. Prin acest principiu se înţelege rânduiala canonică, potrivit
căreia Biserica este autonomă, adică independentă sau de sine stătătoare în treburile sale
religioae, faţă de orice altă organizaţie din afara ei, fiind supusă totuşi supravegherii şi
controlului din partea Statului, privind respectarea statutului său legal.
Independenţa sau autonomia de acest fel a Bisericii are fond dogmatic şi poate fi înfăţişată ca
întemeindu-se pe următoarele elemente:

9
Pr. Prof. Liviu Stan, Autocefalia şi autonomia în Biserica Ortodoxă, în ,,Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,
XXXVIII (1962), nr. 7-8, p. 572.
10
Ibidem.
11
Pr. Prof. Liviu Stan, Despre autonomia bisericească, p. 379.
12
Ibidem.
 a) pe natura religioasă proprie a Bisericii ca aşezământ de mântuire, calitate prin care se
deosebeşte de orice altă formă de organizare religioasă sau nereligioasă a vieţii omeneşti;
b) pe folosirea unor mijloace proprii, de care nu dispune nici o altă organizaţie;
c) pe urmărirea unui scop specific religios, care este mântuirea prin Iisus Hristos;
d) pe cuprinderea tuturor acestor elemente din învăţătura dogmatică despre Biserică.13
Legile în vigoare ale Bisericii noastre exprimă într-un mod cât se poate de clar principiul
acestei autonomii, în sensul definirii poziţiei Bisericii în raport cu Statul (art. 3-4 Statut).
Elementul nou, care este în deplină concordanţă cu canoanele ( can. : 30, 34, 37 apost. ; 5 I
ec. ; can. : 12, 19 Sin. IV ec. ; 3 VII. ec. etc.), nu este faptul că Biserica se defineşte ca
organizaţie autonomă în raport cu Statul, ci faptul că întreaga iconomie a Statutului şi a
Regulamentelor bisericeşti actuale exprimă această autonomie ca o stare de fapt indiscutabilă,
dovadă având-o în faptul că Biserica şi-a elaborat şi adoptat singură legislaţia.După toate
legiuirile, ea se organizează şi se conduce de sine, fără amestec din partea Statului.14
Articolul 3 al Statutului exprimă principiul autonomiei în termeni clari şi precişi, după cum
urmează: ,,Biserica Ortodoxă Română...se administrează în mod autonom prin organe proprii
reprezentative, alese din cler şi popor, prin votul credincioşilor” , iar articolul 4 al Statutului arată
că lucrarea autonomă a Bisericii e supusă controlului Statului, care se exercită prin
Departamentul Cultelor.

2. Principiul autonomiei interne. Prin acest principiu se înţelege rânduiala canonică, potrivit
căreia anumite unităţi ale Bisericii se conduc de sine, prin organe proprii, fiind totuşi expuse
supravegherii, controlului şi îndrumării din partea autorităţilor bisericeşti superioare.
Principiul autonomiei interne şi-a găsit aplicarea în două feluri şi anume: în raportul dintre
unităţile teritoriale mai mari sau situate la mari distanţe unele de altele şi în raportul dintre
unităţile şi chiar dintre aşezămintele sau instituţiile unei Biserici locale.Exemplu, pentru primul
caz, este Biserica Ortodoxă a Finlandei, subordonată Patriarhiei Ecumenice.În aceeaşi
subordonare se găsesc şi mitropoliile autonome faţă de Bisericile autocefale, iar în una şi mai
mare episcopiile autonome, cum este cazul Episcopiilor ortodoxe româneşti din Europa Centrală
şi din America.15
Cel de-al doilea caz se referă la mitropoliile, arhiepiscopiile, protopopiatele, parohiile,
mănăstirile şi la orice alte aşezăminte din cuprinsul unei Biserici locale autocefale sau
autonome.Tuturor unităţilor enumerate li s-a recunoscut şi li se recunoaşte şi azi de Biserică şi de
către legile civile, personalitatea juridică proprie.Această calitate exprimă faptul că ele au fost şi

13
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Prof. Dr. Sorin Joantă, Drept bisericesc, p. 81-82.
14
Ibidem.
15
Ibidem, p. 83-84.
sunt considerate până astăzi ca subiecte de drept independente una de alta şi deci ca unităţi
autonome.
Autonomia unităţilor bisericeşti a fost prevăzută în trecut de sfintele canoane, iar legile cele
acum în vigoare au înscris-o în articole din Statut şi Regulamente (Statut, art. 41-70, 74-86,
87-110, 111 ş.u. , 186).

Autonomia eparhiilor

Până în veacul al III-lea, atunci când a început organizarea mitropoliilor, toţi episcopii au fost
autocefali, deci şi toate eparhiile.Impunându-se însă sistemul mitropolitan, episcopii şi-au pierdut
autocefalia, care a trecut asupra mitropoliţilor, iar aceea a eparhiilor s-a transmis asupra
mitropoliilor.Însă, în cadrul mitropoliilor, episcopii n-au devenit simpli subalterni ai
mitropoliţilor, ci au rămas conducători autonomi ai eparhiilor lor.16
Principala dovadă a autonomiei episcopilor o constituie dreptul lor de a sfinţi Marele Mir
pentru trebuinţele eparhiei proprii.Acest drept, care exprima iniţial autocefalia episcopilor în cel
mai concludent chip, s-a păstrat pe seama lor şi după pierderea autocefaliei, de această dată însă
ca semn neîndoielnic şi grăitor al autonomiei episcopale.El este prevăzut de canonul 6 Cartagina
şi se întemeiază pe hotărâri sinodale din secolul IV. Timp îndelungat dreptul episcopilor de a
sfinţi Marele Mir a fost respectat, şi nici astăzi nu este contestat, deşi în mod practic, spre
sfârşitul epocii bizantine a fost trecut pe seama sinoadelor mitropolitane.Astăzi, acest act
sacramental constituie unul din drepturile principale ale Bisericilor autocefale şi principalul act
sfinţitor prin care se afirmă autocefalia.17
Autonomia episcopului unui loc şi implicit a eparhiei sale a fost prevăzută în mod expres în
sfintele canoane.În primul rând, autonomia eparhială este garantată de acele canoane care
interzic oricărui episcop, indiferent de titlul său administrativ (arhiepiscop, mitropolit, exarh,
papă, patriarh sau catolicos), să se amestece în problemele unei alte eparhii (cf. can. 11, 12
Sardica).
Canonul 20 al Sinodului Trulan a stabilit ca ,,să nu fie îngăduit episcopului să înveţe în mod
public în altă cetate ce nu aparţine de eparhia sa; iar de s-ar prinde cineva făcând acest lucru, să
înceteze de la episcopie; să săvârşească însă cele ale prezbiterului”. Astfel, canoanele interzic
oricărui episcop, indeferent ce treaptă ierarhică ar avea, de a se amesteca în eparhie străină şi de
a săvârşi acte de cârmuire, prin care ar leza autonomia vreunui alt episcop.Mai concret, se

16
Pr. Prof. Liviu Stan, Despre autonomia bisericească, p. 380.
17
Ibidem.
interzice exerciţiul puterii bisericeşti de orice fel, fie învăţătorească, fie sacramentală, fie
jurisdicţională, în afara teritoriului eparhiei proprii.
Legat de exercitarea puterii sacramentale pe teritoriu străin, sfintele canoane cuprind
următoarele interdicţii.Astfel, canonul 35 apostolic a prevăzut ca: ,,episcopul să nu îndrăznească
să săvârşească hirotonii în afara eparhiei sale, în sate sau oraşe ce nu depind de el; iar dacă se va
dovedi că a făcut aceasta fără consimţământul celor care au primit aceste sate sau oraşe, să se
caterisească atât el, cât şi cei pe care i-a hirotonit”. Această interdicţie se regăseşte şi în textul
canonului 2 al Sinodului al II-lea Ecumenic, în care se precizează că: ,,episcopii, nefiind chemaţi
(invitaţi), nu trebuie niciodată să intervină în afara eparhiei lor pentru hirotonii sau alte acte
bisericeşti”.
De asemenea, în canonul 22 al Sinodului de la Antiohia s-a prevăzut ca: ,,episcopul să nu
intre în cetate străină, care nu este supusă lui, nici în ţinutul care nu ţine de el, pentru hirotonia
cuiva, nici să nu se aşeze prezbiteri sau diaconi în locurile supuse altui episcop, decât numai cu
voia episcopului propriu al ţinutului.Iar de ar îndrăzni cineva una ca aceasta, hirotonia să fie
nulă, iar dânsul să primească epitimie de la Sinod” , adică să fie caterisit conform prevederilor
can. 35 apost. şi can. 13 Antiohia.18
Prin can. 48 Cartagina, pe lângă hirotoniri, se interzice şi săvârşirea Sfintei Taine a Botezului
de către un episcop pe teritoriul altuia, de unde se vede că este interzisă săvârşirea oricărui act
sacramental, taină sau ierurgie, în eparhie străină, sub sancţiunea caterisirii celui ce se face
vinovat de acest lucru.
Exercitarea puterii jurisdicţionale de către un episcop pe teritoriul altei eparhii este interzisă
de către canonul 2 al Sinodului II Ecumenic, prin care se rânduieşte ca episcopii să nu treacă
peste diecezele lor, nici pentru săvârşirea de hirotonii şi nici ,,pentru alte afaceri de conducere
bisericească”.19
Aşijderea este oprită exercitarea puterii jurisdicţionale în eparhie străină şi potrivit can. 13
Antiohia, care dispune, că episcopul ce se va duce în eparhie străină ,,pentru orânduirea
treburilor bisericeşti care nu-l privesc pe dânsul, să fie nule cele făcute de dânsul, şi el încă să-şi
ia pedeapsa cuvenită, neorânduirii sale şi întreprinderii ilegale, caterisit fiind imediat de acum
înainte de către Sfântul Sinod”.
Pentru a sublinia aceeaşi autonomie eparhială, Biserica Ortodoxă, în conformitate cu
prescripţiile sfintelor canoane, a afirmat dintotdeauna că doar episcopul are întreaga competenţă
asupra bunurilor eparhiei sale, şi că el are obligaţia de a le administra potrivit necesităţilor
Bisericii.Astfel, referitor la bunurile bisericeşti, canonul 38 apostolic a stabilit că: ,,Episcopul să

18
Ibidem.
19
Ibidem, p. 381.
poarte grija tuturor bunurilor bisericeşti şi să le administreze ca şi când Dumnezeu i-ar sta de
veghe; dar să nu-i fie îngăduit lui să-şi însuşească ceva din acestea, sau să dăruiască rudelor
proprii cele ale lui Dumnezeu; iar dacă ar fi sărace, să le facă parte ca săracilor, dar să nu vândă
din pricina acestora (sub pretextul ajutorării acestora) cele ce sunt ale Bisericii”.20
În plus, canoanele prevăd că, fără acordul episcopului sau a responsabilului numit de acesta,
nu este permisă nici o acţiune de administrare a bunurilor bisericeşti.Canonul 41 apostolic a
prevăzut ca doar preoţii şi diaconii să poată fi desemnaţi ca şi colaboratori ai episcopului pentru
administrarea acestor bunuri. Mai precis, canonul 26 al Sinodului IV Ecumenic formulează
exigenţa ca: ,,fiecare Biserică ce are episcop să aibă şi econom din clerul propriu, care să
administreze cele bisericeşti după socotinţa episcopului său, ca nu cumva să fie fără de martori
gospodărirea Bisericii şi ca din (lucrul) acesta să se risipească bunurile ei şi să se înfiereze
preoţimea cu defăimarea; iar dacă el (episcopul) nu ar face lucrul acesta, să fie supus
dumnezeieştilor canoane”.21
De asemenea, canoanele interzic episcopilor, de o manieră absolută, să primească în eparhia
lor preoţi sau diaconi din alte eparhii, sau să hirotonească în eparhiile lor candidaţi ce provin din
alte eparhii, fără a avea consimţământul episcopilor de care ţin ( can. 15, 16 apost. ; 16 I. Ec. ; 20
IV. Ec. ; 17-18. Trulan; 3 Ant. ; 13, 15 Sardica; 54, 80, 90 Cart.).22
Autonomia eparhială mai este garantată de alte numeroase dispoziţii canonice, prin care se
orânduieşte ca fiecare episcop ,,să facă numai cele ce se referă la eparhia sa şi la satele supuse ei”
(can. 34 ap. şi 9 Antiohia).
Poziţia autonomă a episcopilor este consacrată şi prin rânduiala, păstrată din cele mai vechi
timpuri până azi, după care, preoţii nu pomenesc şi nu pot fi obligaţi să pomenească la sfintele
slujbe decât pe episcopul eparhiei din care fac parte (can. 13 sin. I-II Constantinopol).Nu în
ultimul rând, această autonomie a episcopilor este asigurată nu numai faţă de episcopi de orice
treaptă (can. 34 ap. ; 2 ec.), ci şi faţă de Sinoade (can. 34 ap. ; 9 Ant.).
Prin toate canoanele citate, ca şi prin dispoziţiile altora, se consacră o largă autonomie
administrativă episcopilor şi eparhiilor.Ea este limitată totuşi de obligaţiile ce decurg din
sobornicitatea Bisericii, care impune respectul dogmelor (can. 1 Trulan), al canoanelor (can. 2
Trulan) şi al altor hotărâri sinodale (can. 34, 37 apost. ; 9, 20 Ant. ; 5 I. Ec. ; 19 IV ec. ; 8 Trulan;
6 VII ec. ; 18, 73 Cartagina etc.), pentru asigurarea şi păstrarea unităţii bisericeşti.23

20
Dr. Georgică Grigoriţă, op. cit., p. 71.
21
Ibidem.
22
Pr. Prof. Liviu Stan, Despre autonomia bisericească, p. 381.
23
Ibidem.
Autonomia mitropoliilor

Prin dezvoltarea organizaţiei bisericeşti s-a ajuns ca, începând din sec. IV, unele mitropolii
abia devenite autocefale să-şi piardă autocefalia prin încadrarea lor în unităţi bisericeşti
autocefale mai mari, având în frunte câte un arhiepiscop, primat, exarh, sau în cele din urmă câte
un patriarh.Astfel, mitropoliile au devenit autonome, conducându-se prin sinoade proprii
mitropolitane,care se întrunesc periodic (can. 37 apost.; 5 I ec. ; 20 Ant. ; 19 IV ec. ; 6 VII ec.),
fie de două ori pe an, fie măcar o dată ( can. 8 Trulan; 6 VII ec.).24
Prin atribuţiile acestor sinoade, se asigură conducerea autonomă a fiecărei mitropolii, cu
excluderea amestecului altor unităţi bisericeşti de orice fel şi a altor ierarhii de orice grad.
Astfel, autonomia mitropoliilor este prevăzută de canoanele: 37 apost. ; 2 II ec. (,,sinodul
mitropoliei va cârmui cele ale fiecărei mitropolii”); 8 III ec. (,,Sfântul şi ecumenicul Sinod a
hotărât să se păzească curate şi nevătămate drepturile fiecărei mitropolii”); 12, 19 IV ec.; 8
Trulan (sinoadele mitropolitane ,,să rânduiască toate câte s-ar ivi” în mitropolii).25
Cu privire la puterea învăţătorească, canonul 37 apostolic dispune ca sinoadele mitropolitane
,,să cerceteze...dogmele dreptei credinţe şi să rezolve probleme (controversele) bisericeşti ce se
vor ivi”. În canonul 6 al Sinodului VII Ecumenic se cere ca sinoadele mitropolitane să cerceteze
şi ,,chestiunile evanghelice întru păzirea dumnezeieştilor şi de viaţă făcătoarelor porunci ale lui
Dumnezeu” , aceeaşi obligaţie fiind impusă şi de canonul 40 Laodiceea.
În ce priveşte puterea jurisdicţională, pe lângă cuvântul hotărâtor în alegerea episcopilor (can.
4, 6 I. Ec. ; 3 VII ec. ; 6 Sardica), canoanele mai dau în competenţa sinoadelor mitropolitane, cu
caracter obligatoriu, dezbaterea şi soluţionarea neînţelegerilor bisericeşti din cuprisul mitropoliei
(37 ap. ; 20 Ant.), toate chestiunile canonice (can. 6 VII ec.), cele privitoare la cârmuirea
bisericească (2 II ec.), la treburile bisericii (20 Ant.).
În privinţa judecarării litigiilor bisericeşti de orice natură ca ultimă instanţă în cuprinsul
mitropoliilor, canonul 5 al sinodului I Ecumenic stabileşte ca: ,,cei ce au fost excomunicaţi
(afurisiţi) de către episcopii din fiecare eparhie (mitropolie) fie dintre cei din cler, fie dintre cei
din starea laică, să se ţină rânduiala cea după canonul care hotărăşte că cei scoşi de către unii să
nu se primească de către alţii”.Apoi, canonul 25 Trulan reînnoieşte dispoziţiile canonului 17 al
sinodului IV Ecumenic hotărând următoarele : ,,înnoim şi canonul care rânduieşte (porunceşte)
ca parohiile de la ţară sau de prin sate, ale fiecărei Biserici (episcopii), să rămână nestrămutate la
episcopii care le ţin, şi mai ales dacă, stăpânindu-le pe ele fără silă, le-au cârmuit timp de treizeci
de ani.Iar dacă în cuprinsul celor treizeci de ani s-a născut sau s-ar naşte vreo neînţelegere asupra

24
Ibidem.
25
Ibidem, p. 382.
lor, să fie îngăduit celor ce spun că sunt nedreptăţiţi să facă pâră despre acest lucru la sinodul
eparhiei (mitropoliei)”.
Autonomia mitropolitană se relevă şi din obligaţia, pe care o au episcopii sufragani, de a-l
pomeni numai pe mitropolitul lor la sfintele slujbe (can 14 sin. I-II Constantinopol).
Însă, atât autonomia eparhială, cât şi cea mitropolitană, poate fi încălcată, în cazul în care
operează în mod legal şi canonic dreptul de devoluţiune, sau când se prevede vreo limitare
expresă a ei ca excepţie de la regula generală (can. 55 Cartagina).
Dreptul de devoluţiune este recunoscut de canoniştii ortodocşi, chiar dacă nu este propriu
Bisericii, ci a fost împrumutat din Dreptul Roman.Aceştia afirmă că acest drept reprezintă
acţiunea de supraveghere şi de îndrumare frăţească exercitată de către întâistătătorul unei Biserici
locale, atunci când unul dintre episcopii acestei Biserici, din neglijenţă sau prin abuz, nu îşi
respectă obligaţiile sale prevăzute de sfintele canoane.În plus, acest drept nu poate fi aplicat
decât în cazul problemelor administrative.26
În cazul eparhiilor, normele prin care se consacră dreptul de devoluţiune (Legile lui Justinian
din anii 531 şi 546; can. 11 VII ec.) se aplică de către mitropoliţi sau arhierei, iar în cazul
mitropoliilor de către exarh sau patriarh.

Autonomia parohiilor şi a mănăstirilor

1) Formate ca unităţi administrative aparte, desprinse din unitatea primordială episcopală,

parohiile s-au organizat în mod analog cu episcopiile având în frunte câte un păstor mai mic
numit până azi paroh.
Parohiile s-au constituit comunităţi autonome de grad mai mic, beneficiind de o autonomie
mai restrânsă decât eparhiile, deşi sunt aflate sub îndrumarea şi conducerea episcopilor.
Modelul acestei autonomii îl constituie parohia centrală a eparhiei, condusă direct de episcop
în calitate de paroh local, căci iniţial, fiecare episcop era obligat să facă pastoraţie ca paroh
propriu-zis.27
Prin natura funcţiei sale, orice paroh, simplu preot sau episcop, îndeplineşte lucrarea
pastorală în mod autonom, exercitând cu drept propriu, în virtutea unor facultăţi sau însuşiri
proprii, conferite prin hirotonie, şi în limitele determinate, toate cele trei ramuri ale puterii
bisericeşti: învăţătorească, sacramentală şi jurisdicţională.

26
Dr. Georgică Grigoriţă,op. cit., p. 72.
27
Nicodim Milaş, Dreptul Bisericesc Oriental, trad. de D. Cornilescu şi V. Radu, Bucureşti, 1915, p. 243, 332, apud
Pr. Prof. Liviu Stan, Despre autonomia bisericească, în ,,Studii Teologice”, X (1958), nr. 5-6, p. 383.
 Ca atare şi preotul paroh este un slujitor autonom ca şi episcopul şi nu este nicidecum un
simplu ,,delegat permanent” al episcopului.
Autonomia parohială se relevă în mod concret prin dreptul exclusiv al preotului parohiei de a
propovădui dreapta credinţă, de a săvârşi cele sfinte şi de a face acte de jurisdicţie bisericească
pe teritoriul parohiei.Acest drept al parohului este garantat nu numai faţă de slujitorii de grad
egal, ci şi faţă de clericii superiori, inclusiv faţă de arhiereii sau chiriarhii de orice treaptă, care
n-au jurisdicţie asupra eparhiei din care face parte.
Deşi cu privire la parohi şi parohii nu există prevederi precise şi directe în canoane, totuşi
s-au aplicat şi continuă să se aplice, prin analogie, prevederile canonice relative la episcopi şi la
eparhii.28 Astfel, cei care încalcă preotului paroh drepturile de slujitor autonom al parohiei sunt
supuşi cercetării sau pedepsirii canonice.
Întreaga organizare şi întreaga lucrare bisericească, inclusiv administraţia parohială, din
vremuri vechi şi până astăzi, stau mărturie pentru autonomia parohială.Ea este asigurată prin
legile în vigoare ale tuturor Bisericilor Ortodoxe şi în special, prin acelea ale Bisericii Ortodoxe
Române (Statut, art. 43-68).

2) Create ca grupări sau societăţi religioase mistice, mănăstirile s-au dezvoltat ca organizaţii
cu totul independente de autoritatea bisericească, bucurându-se de autocefalie timp îndelungat.
Astfel, până la Sinodul IV ecumenic, mănăstirile erau unităţi de sine stătătoare, nesupuse decât
organelor proprii de conducere alese de obştile monahale după rânduiala cuprinsă în pravilele
călugăreşti.
Unele mănăstiri, care formau câte o unitate mai mare, aveau şi o căpătenie superioară sau
generală pe lângă cea locală.Însă, în asemenea cazuri, autocefalia mănăstirilor, încorporată în
egumeni sau stareţi, nu avea de suferit întrucât căpetenia lor mai înaltă nu săvârşea acte de
jurisdicţie, ci doar de îndrumare duhovnicească.29
Prin hotărârile Sinodului IV ecumenic, mănăstirile sunt supuse autorităţii episcopilor (can.
4, 8 IV ec.) şi cu aceasta încetează autocefalia lor, însă subordonarea mănăstirilor faţă de
autoritatea bisericească nu a mers atât de departe încât să le răpească autonomia.Astfel, de la
Sinodul IV Ecumenic, ele devin din autocefale, autonome şi rămân în această situaţie până azi.
Cu excepţia unor servituţi impuse mănăstirilor prin drepturile ctitorilor, patronilor,
împăraţilor, sau domnitorilor, ale patriarhilor prin privilegiul stravropighial sau prin rânduielile
privind închinarea, fiecare dintre ele se conduce până azi în mod deplin autonom, asemenea unei
eparhii, potrivit pravilelor călugăreşti şi altor rânduieli tradiţionale specifice.

28
Ibidem.
29
Pr. Prof. Liviu Stan, Despre autonomia bisericească, p. 384.
 Conştiinţa independenţei monastice a fost atât de puternică, încât ea a încercat a se salva
chiar sub forma autocefaliei în organizarea marii obşti de la Sf. Munte Athos, apoi în aceea a
Frăţiei Sfântului Mormânt de la Ierusalim şi în aceea a Mănăstirii Sf. Ecaterina de pe muntele
Sinai.30

Alte unităţi bisericeşti autonome

Începând din secolul IV, ctitoriilor, fundaţiilor bisericeşti, instituţiilor sau aşezămintelor
speciale de asistenţă socială: azile pentru bătrâni şi pentru văduve, spitale, create de Biserică, li
s-a recunoscut o largă autonomie, uneori de tipul mănăstirilor, iar alteori de tipul parohiilor.
Aceeaşi autonomie li s-a recunoscut şi grupărilor organizate de credincioşi în anumite
asociaţii sau societăţi, inclusiv societăţilor misionare, în Bisericile care au avut astfel de
societăţi.31
Pentru crearea, organizarea şi conducerea celor două categorii de unităţi bisericeşti autonome
s-au emis norme legale şi canonice, iar pentru unele s-au adoptat chiar statute de către autoritatea
bisericească, precizându-se limitele autonomiei proprii fiecăreia, potrivit misiunii sale specifice.

Rânduielile privitoare la constituirea autonomiei

Autonomia, reprezentând o stare asemănătoare cu autocefalia, de care nu se deosebeşte decât

gradual, rezultă de la sine că şi în cazul autonomiei trebuie să ţinem seama de următoarele două
lucuri:
a) Autonomia, ca instituţie canonico-juridică, este determinată fiinţial de aceleaşi principii
dogmatice şi de aceleaşi norme canonice ca şi autocefalia;
b) La constituirea autonomiei rânduielile sunt asemănătoare celor de la constituirea
autocefaliei.
Aceasta înseamnă, pe de o parte, că şi autonomia trebuie să fie înţeleasă ca o formă de
organizare apărută în Biserică prin aplicarea principiului ierarhic şi al celui sinodal la raporturile
dintre unităţile ei sociale, iar pe de altă parte, că rânduielile de urmat la constituirea autonomiei
nu pot să fie decât analoage cu cele privitoare la constituirea autocefaliei.32
Rânduielile la formarea unei Biserici autonome, aşa cum decurg ele din principiul ierarhic şi
din cel sinodal, din prevederile canonice şi din practica bisericească, pot fi schiţate astfel:

30
Ibidem.
31
Ibidem.
32
Pr. Prof. Liviu Stan, Autocefalia şi autonomia în ortodoxie, în ,,Mitropolia Olteniei”, XIII (1961), nr. 5-6, p. 309.
 a. Orice unitate bisericească, internă sau diasporală, aflată în mod firesc sub jurisdicţia unei
Biserici autocefale, nu poate proceda cu de la sine putere la proclamarea autonomiei sale, ci
trebuie să ceară acest drept din partea ierarhiei superioare de care ţine, spre a nu încălca
principiul ierarhic.33
b. Ţinându-se seamă de principiul sinodalităţii, o astfel de cerere presupune existenţa a cel
puţin doi sau trei episcopi în cadrul unităţii care cere autonomia, spre a-şi putea constitui un
sinod format dintr-un minumum de membri (can. 1 apostolic).
c. Conferirea autonomiei în conformitate cu principiul ierarhic şi cu cel sinodal este de
atribuţia sinodului Bisericii autocefale competente, iar nu de atribuţia primului său
ierarh.Excepţii se pot admite în cazuri de forţă majoră.
d. Fiind vorba în cazul autonomiei, de o chestiune strict internă a unei Biserici autocefale, se
înţelege că aceasta nu este obligată să obţină şi consimţământul celorlalte Biserici autocefale
pentru recunoaşterea autonomiei pe care o conferă34. Ca urmare, numai în scop informativ în
spiritul dragostei frăţeşti, se poate aduce faptul împlinit şi la cunoştinţa altor Biserici autocefale.
e. Conferirea autonomiei este necesar să facă obiectul unui act oficial sau ,,tomos”, emis de
sinodul Bisericii autocefale care o conferă.Practica bisericească arată că în tomosul de autonomie
sunt precizate şi limitele acestei autonomii bisericeşti, adică restricţiile şi obligaţiile prin care
Biserica autonomă rămâne legată de Biserica autocefală sub autoritatea căreia se găseşte.35
De fapt, nu există un număr determinat şi general admis de restricţii sau obligaţii impuse unei
Biserici autonome, ci acestea variază după aprecierea fiecărui sinod autocefal.
Însă, din elementele principale ale raporturilor dintre Bisericile autocefale şi cele autonome
se pot desprinde, totuşi, rânduielile esenţiale ale autonomiei, acelea a căror legitimitate este şi
firească şi conformă principiilor canonice.Astfel, ele pot fi înfăţişate, cu raportare la cele trei
ramuri ale puterii bisericeşti, după cum urmează:

A. Cu privire la puterea învăţătorească:

a) Biserica autonomă primeşte pastorale de la întâistătătorul Bisericii autocefale;
b) Hotărârile şi îndrumările cu caracter dogmatic ale Sinoadelor Bisericii autocefale sunt
obligatorii pentru Bisericile autonome dependente de Biserica autocefală;
c) Biserica autonomă este răspunzătoare în faţa sinodului Bisericii autocefale pentru
abaterile de la credinţă.

33
Ibidem, p. 311.
34
Cf. V. Şesan, Autocefalia-Autonomia, pp. 246-247 apud Dr. Georgică Grigoriţă, op. cit., p. 75.
35
Pr. Prof. Liviu Stan, Obârşia Autocefaliei şi Autonomiei, în ,,Mitropolia Olteniei”, XIII (1961), nr. 1-4, p. 111.
 B. Cu privire la puterea sacramentală:
a) Căpetenia Bisericii autonome primeşte hirotonia de la ierarhii Bisericii autocefale, în
frunte cu întâistătătorul acesteia;
b) Căpetenia Bisericii autonome pomeneşte pe primul ierarh al Bisericii autocefale, la
sfintele slujbe;
c) Sinodul Bisericii autocefale sfinţeşte Marele Mir pentru Biserica autonomă sau, în cazuri
excepţionale, recunoaşte acest drept Bisericii autonome;
d) Biserica autonomă nu poate canoniza sfinţi, nici nu poate institui sărbători, în aceste
chestiuni având drept să hotărască numai sinodul Bisericii autocefale;
e) Orice măsuri care se iau în chestiuni privind execiţiul puterii sacramentale (taine,ierurgii,
reducerea sau sporirea slujbelor, schimbarea tipicului, a cărţilor de ritual, schimbarea
calendarului etc.) de către Biserica autocefală, trebuie îndeplinite şi de Biserica autonomă
dependentă de ea.

C. Cu privire la puterea jurisdicţională

a) În mod obişnuit, orice Biserică autonomă trebuie să aibă cel puţin 2 sau 3 arhierei în
funcţiune;
b) Cel puţin întâistătorii Bisericilor autonome, dar de drept toţi episcopii lor sunt membri ai
sinodului Bisericii autocefale;
c) Statutele Bisericilor autonome trebuie să fie aprobate de Bisericile autocefale de care ţin;
d) Hotărârile sinoadelor Bisericii autocefale, în orice chestiuni de competenţa lor, trebuie
păzite şi de ierarhii Bisericilor autonome;
e) Sinodul autocefal alege pe întâistătătorul Bisericii autonome sau numai confirmă alegerea
acestuia;
f) Acelaşi sinod judecă pe căpetenia Bisericii autonome precum şi recursurile episcopilor
judecaţi de sinodul Bisericii autonome;
g) Biserica autonomă este obligată să contribuie material la întreţinerea Bisericii autocefale;
h) Biserica autonomă nu păstrează relaţii cu alte Biserici ortodoxe autocefale decât prin
intermediul celei autocefale de care ţine.Cu toate acestea, ierarhii Bisericii autonome sunt
membri de drept ai Sinodului Ecumenic;
i) În relaţiile externe cu alte Biserici, cu statele sau orice fel de organizaţii, Biserica
autonomă este supusă hotărârilor Bisericii autocefale şi este reprezentată de aceasta;
j) Bisericile autonome nu pot avea diaspora proprie.Ea este supusă Bisericilor autocefale de
care ţin cele autonome.36

36
Pr. Prof. Liviu Stan, Despre autonomia bisericească, pp. 390-391.
 În cazul unor Biserici, limitele arătate ale autonomiei au fost reduse până la a nu se deosebi
autonomia aproape prin nimic de autocefalie.Astfel, acest lucru s-a întâmplat cu mitropoliile din
Ţările Române, a căror autonomie de până la 1885, când s-a recunoscut autocefalia B.O.R, a fost
în multe perioade istorice identică cu autocefalia.

Bisericile autonome

În cadrul Ortodoxiei ecumenice, pe lângă Bisericile autocefale, au apărut şi mai există şi aşa
zisele Biserici autonome.
Bisericile autonome au apărut, în forma lor caracteristică păstrată până astăzi, într-o epocă în
care mai existau deja mitropolii autocefale şi autonome, în orice caz, nu mai înainte de secolul
IV, deoarece până la începutul acestul veac erau autocefale şi episcopiile şi mitropoliile care se
constituiseră deja, chiar dacă nu purtau încă acest nume.
Primele Biserici autonome sunt cele care s-au organizat la diferitele popoare prin acţiunea
misionară a Bisericii Ecumenice la începutul secolului IV, şi anume, Bisericile: Armeană (302),
Georgiană (326) şi cea Abisiniană (328).
Mai târziu, în secolul VIII şi Biserica sârbă se constituie tot ca autonomă, subordonată
Patriarhiei de la Constantinopol, care o lipseşte apoi de autonomie, subordonându-şi-o
complet.Biserica din Serbia se reorganizează în 1832 ca Biserică autonomă, cu sediul la Belgrad,
autonomia fiindu-i recunoscută tot de Patriarhia din Constantinopol.
Biserica rusă a fost organizată iniţial ca Biserică autonomă din vremea cneazului Vladimir
(987) până la 1448 când îşi afirmă autocefalia.
Cele două mitropolii ale Bisericii române, a Munteniei (1359) şi a Moldovei (1401), se
constituie şi ele ca Biserici autonome, situaţie pe care şi-o păstreză alternând cu cea de
autocefalie, până când la 1885 se recunoaşte autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, formată din
cele două mitropolii istorice.Însă, autonomia Bisericii Moldovei fusese recunoscută de Patriarhia
din Constantinopol şi la 1395.37
Însă, nu numai în Răsărit au existat Biserici autonome, ci şi în Apus.Astfel, Biserica Galiei,
după ce şi-a pierdut autocefalia (549), a devenit autonomă până în secolul XI, Biserica Spaniei,
Biserica Africii de Nord, apoi diverse alte Biserici ca cea din Anglia, Germania şi unele foste
Biserici autocefale, ca cea din Ravena, Milan şi Aquileia, şi-au păstrat multă vreme autonomia.
Datorită diferitelor împrejurări istorice, unele din Bisericile autocefale şi-au pierdut
independenţa, fie prin despărţirea de Biserica Ortodoxă universală, fie prin încorporarea lor în
alte Biserici, datorită transformărilor teritoriale politice, ajungâdu-se ca Biserica Ortodoxă de

37
Ibidem, p. 386.
astăzi să fie formată dintr-un număr de 14 Biserici autocefale şi 3 Biserici autonome, cărora li se
mai adaugă şi o serie de mitropolii şi de episcopii autonome, constituite în diaspora ortodoxă.38
În prezent, există următoarele Biserici autonome constituite în mod canonic:
a. Arhiepiscopia Sinaiului, o mănăstire cu vechi tradiţii, care are poziţia unei stavropighii
aparte, înzestrată cu drepturile unei Biserici autonome şi având în frunte un ierarh cu gradul de
arhiepiscop;39
b. Biserica Finlandei, sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol;
c. Biserica Ortodoxă din China;
Sub jurisdicţia Patriarhiei României se află Mitropolia Basarabiei, autonomia acesteia nefiind
recunoscută şi de către Biserica Rusiei.

Controverse şi ipoteze privitoare la autonomie

Problema autonomiei bisericeşti, ca şi aceea a autocefaliei de care este strâns legată, a

preocupat ierarhia ortodoxă şi pe cărturarii Bisericii, tot datorită unor neînţelegeri ivite între
unele Biserici şi unităţi din diaspora. Aceste neînţelegi au apărut mai ales datorită faptului că
termenul de autonomie a fost folosit în anumite accepţiuni şi nu întotdeauna deosebit de cel de
autocefalie.40
Problema Bisericilor autonome nu a fost analizată mai amănunţit şi nu s-a luat vreo hotărâre
normativă în cuprinsul ortodoxiei, cu privire la ansamblul problemei.Ea a fost abordată numai
tradiţional şi practic.
Pentru prima dată, necesitatea lămuririi şi reglementării ei, s-a pus la Comisia interortodoxă,
întrunită în iunie 1930 la mănăstirea Vatoped de la Muntele Athos.S-a cerut cu acest prilej să se
studieze deosebirile dintre o Biserică autocefală şi una autonomă şi să se stabilească condiţiile
pentru recunoaşterea unei Biserici ca autonome.Comisia de la Vatoped a inclus problema
autonomiei, legată de aceea a autocefaliei, în lista de probleme pentru viitorul sinod ecumenic,
între care figura ca a şaisprezecea şi ultima problemă.Ea a fost menţinută pe această listă şi
reactualizată printr-o scrisoare a patriarhului Atenagora de la Constantinopol, din 25 septembrie
1952, adresată tuturor Bisericilor autocefale, cu rugămintea de a fi studiate problemele respective
spre a fi pregătite pentru dezbatere la un viitor sinod ecumenic.41

38
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Prof. Dr. Sorin Joantă, Drept bisericesc, p. 234.
39
Pr. Prof. Liviu Stan, Autocefalia şi Autonomia în Biserica Ortodoxă, p. 577.
40
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, Editura
IBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 325.
41
Pr. Prof. Liviu Stan, Despre autonomia bisericească, pp. 389-390.
 Deşi cu privire la autocefalie şi autonomie, ca forme caracteristice de organizare a marilor
unităţi teritoriale, precum şi cu privire la modul de a se proceda în cazul constituirii lor, există o
rânduială canonică şi o practică tradiţională bine statornicite, au apărut opinii ce nu ţin seama de
acestea, încercându-se chiar formularea unor teze noi în materie.
Din aceste opinii folosite ca premise s-au formulat două teze noi, iar prima teză afirmă că
singura autoritate îndreptăţită canonic să confere unei unităţi bisericeşti ortodoxe, autocefalia sau
autonomia, este Sinodul Ecumenic.
Autorul opiniilor şi tezelor este profesorul Panaghiotis Trembelas, de la Facultatea de
Teologie a Universităţii din Atena. El şi le-a expus într-un studiu publicat în anul 1957 în revista
,,qeologi,a”.42
Lăsând la o parte aspectul de provocare directă a noilor teze, se constată că prin ele se
nesocotesc principiile dogmatice şi canonice de bază ale Ortodoxiei, că însăşi canonicitatea este
înfăţişată prin ele într-un chip complet eronat, iar ca urmare şi implicit, prin aceleaşi teze, se
contestă canonicitatea actelor prin care s-a procedat la proclamarea autocefaliilor, de către
vechile patriarhii ortodoxe.
Dar, se pare că autorul lor, profesor de retorică bisericească, nu-şi foloseşte la întâmplare
îndemânarea de a se exprima în chip meşteşugit.Cauza lansării atacurilor împotriva majorităţii
Bisericilor autocefale de azi nu pare a fi de natură teologică, bisericească sau canonică.Ea are
probabil un alt scop, mai ales că studiul menţionat al profesorului Trembelas este destinat pentru
pregătirea lucrărilor unui viitor Sinod Ecumenic.43

Concluzii

Din analiza aspectelor legate de problema autonomiei rezultă că aceasta este şi ea, ca şi
autocefalia, un aşezământ sau o instituţie canonică recunoscută de întreaga Biserică care a existat
ca stare specifică a unităţilor bisericeşti de la începutul Bisericii şi până astăzi.Astfel, problema
autonomiei trebuie privită şi înţeleasă în lumina doctrinei canonice a Bisericii, care stabileşte
drept criteriu al canonicităţii adevărate, conformitatea normelor juridice după care se conduce, cu
învăţătura de credinţă a Bisericii, reprezentată, în mod concret, prin adevărul dogmatic exprimat
prin principiul ierarhic şi prin cel sinodal.
Potrivit acestui adevăr, aplicat şi la stabilirea bunei rânduieli dintre unităţile bisericeşti, s-a
afirmat şi s-a modelat în timp, atât prin principiul autocefaliei, cât şi prin acela al autonomiei,
faptul că ,,se respectă vechea tradiţie ortodoxă a Bisericii Ecumenice şi spiritul constituţional al

42
Pr. Prof. Liviu Stan, Obârşia autocefaliei şi autonomiei, p. 81.
43
Ibidem, p. 82.
Ortodoxiei, care nu cunoaşte concentrarea puterii conducătoare a Bisericii întregi în mâinile unui
ierarh cu drepturi de monarh”44.
Pe temelia aşezată de Mântuitorul Iisus Hristos, autonomia şi autocefalia înfăţişează unitatea
Bisericii cea întocmită din felurite ,,mădulare în parte” (I Cor. 12, 27) şi care ,,creşte spre zidirea
sa” , ,,după lucrarea săvârşită pe măsura fiecărui mădular” (Efes. 4, 16).
Stând pe temelia adevărurilor sale dogmatice, Biserica Ortodoxă are certitudinea că se mişcă
în spaţiul Sfintei sale Tradiţii şi că astfel nu greşeşte în acţiunile pe care le întreprinde în scopul
consolidării bunei sale rânduieli canonice.În acest chip a procedat întotdeauna Biserica şi nici
astăzi nu are motive să-şi schimbe atitudinea, după vreo ,,teză nouă” străină de învăţătura sa
dogmatică şi de canonicitate.

44
Cf. Justinian, Patriarhul României apud Pr. Prof. Liviu Stan, Autocefalia şi Autonomia în Ortodoxie, p. 315.
 Bibliografie

1) Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi comentarii, Ediţia
a III-a îmbunătăţită, Sibiu, 2005.
2) Brusanowski, Paul, Autonomia şi constituţionalismul în dezbaterile privind unificarea
Bisericii Ortodoxe Române (1919-1925), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
2007.
3) Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie
bisericească, vol. I şi II, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1990.
4) Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Prof. Dr. Sorin Joantă, Drept bisericesc, vol. I, Sibiu,
2006.
5) Grigoriţă, Dr. Georgică, Autocefalia în Biserica Ortodoxă. Studiu canonic, în
,,Autocefalia: Libertate şi Demnitate” , Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2010.
6) Idem, Autocefalia în sinodalitate. Autonomia eclezială în Biserica Ortodoxă din punct de
vedere canonic, în ,,Biserica Ortodoxă Română” , 130 (2010), nr. 1.
7) Stan, Pr. Prof. Liviu, Autocefalia şi autonomia în Biserica Ortodoxă, în ,,Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, XXXVIII (1962), nr. 7-8.
8) Idem, Autocefalia şi autonomia în ortodoxie, în ,,Mitropolia Olteniei”, XIII (1961),
nr. 5-6.
9) Idem, Autonomie şi autocefalie în istoria Mitropoliei Moldovei.Cu prilejul centenarului
recunoaşterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în ,,Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, LXI
(1985), nr. 4-6.
10) Idem, Pr. Prof. Liviu, Despre autonomia bisericească, în ,,Studii Teologice”, X (1958),
nr. 5-6.