Obligarea angajatorului la majorarea salariilor conform prevederitor contractului

colectiv de muncă. Decizia de executare a sentinţei nu reprezintă o modificare

unilaterală a prevederilor contractului individual de muncă
C. muncii, art. 268 alin. (1) lit. Legea nr. 62/2011, art. 211 lit. a)

Prin sentinţă civilă angajatorul pârât a fost obligat la majorarea salarillor de bază ale
reclamanţilor începând cu data de 7 aprilie 2012, cu indicii de consum comunicați de INS aferenţi
anilor2008-2011 și primul trimestru al anului 2012, conform art. 102 alin. (1) lit. d) din CCM încheiat pe
anii 2010-2012 și plata către reclamanși a diferențelor salariale rezultate în urma majorării salariilor
de baza cu indicii preţurilor de consum comunicati de INS aferenţi anilor 2008-2011 şi primul trimestru
al anului 2012, conform art. 102 alin. (1) lit. d) din CCM pe ani 2010-2012, până la rămânerea definitivă
a hotărârii.

În vederea aducerii la îndeplinire a dispozitillor sentinţei civile, pârâta a emis o decizie prin care
a decis stabilirea/calcularea drepturilor salariale cuvenite reclamantului începând cu data de 7 aprilie
2012.

Reclamantul consideră decizia contestată ca fiind o modificare unilaterală a prevederilor

contractului individual de muncă (CIM) prin raportare la art. 41 alin. (1) C. muncii, dar această
susţinere nu a putut fi reţinută deoarece modIficarea salariului reclamantului s-a făcut pentru punerea în
executare a unei sentinţe judecătoreşti astfel că pârâta nu putea să negocieze cu reclamanta cu privire !a
această punere în executare a unui titlu executoriu.

Este evident aşadar că, ne aflăm în situaţia unei măsuri a angajatorului, (debitor al obligaţiei
stabilită în sarcina sa de o instanţă prin titlul executoriu pe care intenţionează să-l execute de bună voie),
de executare voluntară a sentinţei civile, prin care acesta decide modalitatea de stabilire şi de plata a
drep-turilor prevăzute în titIul executoriu pe care urmează să le execute voluntar, sau de bună voie,
nefiind în prezenţa unui actal angajatorului de executare a contractului individual de muncă şi care dă
naştere unui conflict'in legătură cu încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea
contracte(or individuale sau colective de care să poată fi supusă controlului pe calea contestaţiei
prevăzută de art. 268 alin. (1) lit. C. muncii, respectiv art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 a dialogului
social.

(C. Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale,
decizia nr. 45 din 10 ianuarie 2018, www.rolii.ro)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi
asigurări sociale sub nr. xx, reclamantul P.I. a chemat în judecată pe pârâta S.R. de prin care solicită
instanţei de judecată, ca în baza probelor ce se vor administra în prezenta cauză, să dispună: Anularea
Deciziei nr. 1908 din data de 21 noiembrie 2016, comunicată în data de 9 decembrie 2016, data poştei.
Obligarea pârâtei la plata cheltuielitor de judecată efectuate cu prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 1994 din data de 21 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Bucureşti,
secţia a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul xx a fost respinsă acțiunea formulată de
reclamantul P.I., în contradictoriu cu pârâta S.R.T.S., ca neîntemeiată.
 Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 5467 din 26 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia VIII-a
litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. Xx/3/2014, pârâta a fost obligată la plata majorarea
salariilor de bază ale reclamanților începând cu data de 7 aprilie 2012, cu indicia prețuriolor de consum
comunicați de INS aferemți anilor 2008-2011 și primul trimestru al anului 2012, conform art. 102 alin (1)
lit. d) din CCM încheiat la nivel de S. pe anii 2010-1012 și la plata către reclamanți a diferențelor salariale
rezultate în urma majorării salariilor de bază cu indicia prețurilor de condum comunicați de INS aferenți
anilor 2008-2011 și primul trimestru al anului 2012, conform art. 102 alin (1 lit. d) din CCM încheiat la
nivel de S. pe anii 2010-2012, oână la rămânerea definitivă a hotărârii.

Pentru punerea în executare a acestei sentințe, pârâta a emis Decizia nr. 1908 din 21 noiembrie
2016 prin care s-a majorat salariul de bază al reclamantului de la 3000 lei, aflat în plată la data de 7 aprilie
2012, cu un procent de 21,42 aferent perioadei cuprinse între data de 11 iunie 2008 și data de 31 martie
2012, la 3643 lei și s-au stability drepturi restante în sumă de xx lei brut.

Reclamantul consideră decizia contestată ca fiind o modificare unilaterală a prevederilor

contractului individual de muncă(CIM) prin raportare la art. 41 alin.(1) C. muncii, dar această susţinere
nu a putut fi reţinută deoarece modificarea salariului reclamantului s-a făcut pentru punerea în executare a
unei sentințe judecătorești astfel că pârâta nu putea să negocieze cu reclamanta cu privire la această putere
în executare a unui titlu executoriu.

Reclamantut contestă de fapt aplicarea coeficientului de 21,42% cu care fost majorat salariul,
pretinzând apticarea coeficientului de 29,63% aferent perioadei 1 ianuarie 2008 — 2011 şi trimestrutui I-
2012, invocând în acest sens textul art. 102 din CCM 2010 - 2012.

Instanţa nu a putut reţine opinia reclamantutui în sensul aplicării unui coeficient de 29,63%,
aferent perioadei 1 lanuarie 2008 — 2011 şi trimestrului I 2012 deoarece aplicarea indicelui de inflație se
poate face doar de la data când Contractul Cotectiv de Muncă 2008-2009 a început să producă efecte şi
anume data când a fost înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Sociată a Municipiului Bucureşti (11
iunie 2008) şi, până la sfârşitul primutui trimestru din 2012 (31 martie 2012).

Dispoziţilor din Contractete Cotective de Muncă le sunt apticabile prevederile Legii nr. 130/1996,
lege care era în vigoare atât la semnarea Contractutui Colectiv de Muncă pe anii 2008-2009, cât şi la
semnarea Contractului Cotectiv de Muncă pe anii 2010-2012 ori art. 25 din Lege stipulează „(1) Art. 25.

(1) Contractul colectiv de muncă se încheie în formă scrisă, se semnează de către părţi, se depune
şi se înregistrează la direcţia generală de muncă şi protecţie socială judeţeană sau a municipiului
Bucureşti, după caz.

(2) Contractele colective de muncă încheiate la nivelul grupuritor de unităţi, al ramurilor de

activitate sau la nivel naţional se depun şi se inregistrează la Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale.

(3) Contractele colective de muncă se aplică de la data înregistrării. Părţile pot conveni ca data
aplicării clauzelor negociate să fie ulterioară zilei de înreegistrare a contractlui.”
 Instanţa a arătat că nu poate reţine nici critica cu privire ta faptut că plata diferenţelor s-a oprit la
1 ianuarie 2015 şi nu este în concordanţă cu dispozitivul hotărârii, deoarece salariile majorate cu indicete
de inflaţie se cuvin astfel calcutate până la o nouă negociere salarială sau creştere acordată de angajator
sau de lege, fapt care s-a şi întâmplat conform actului adiţional la contractul de muncă ce acordă un
salariu de bază brut de 2156 lei începând cu 1 ianuarie 2015, mai mare decât cel cuvenit prin indexare,
această majorare având la bază un alt algoritm de calcul şi anume corelarea salariululi de bază minim brut
din S., astfel încât întotdeauna acesta să fie cu 30% mai mare decât salariul de bază minim brut pe ţară
garantat în plată conform CCM 2013-2014.

Faţă de cele reţinute mai sus instanţa a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul P.I., în termen legal, în temeiul prevederilor
art. 466 C. pr. civ., solicitând să fie admis apelul şi pe cale de consecinţă să fie modificată în tot sentinţa
apelată, urmând să fie admisă cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată şi
completată.

Chestiune prealabilă: solicită instanţei de judecată suspendarea prezentei cauze pentru următorul
motiv:

S. a formulat o contestaţie la executare în cadrul dosarului de executare sitită nr. 2009/2015, ce

face obiectul dosarului nr. xx/299/2015, soluţionat prin sentinţa civilă nr. xx din 2 septembrie 2016,
pronunţată de judecătoria Sector 1 Bucureşti, atacată cu apel de către S., aftat spre soluţionare pe rolul
Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, invocând ca unic motiv faptul că debitut datorat în baza
titlului executoriu, în speţă sentinţa civilă nr. 5467 din 26 mai 2015, nu este egal cu suma executată silit în
concret. Mai precis, reclamantul a executat sitit suma de xx lei, ca suma netă, xx lei, fiind suma brută, în
timp ce S. susţine că debitul corect datorat, suma brută este de xx lei, iar suma netă este de xx,42 lei. Prin
sentinţa pronunţată în fond, în cadrul contestaţiei la executare, instanţa de judecată reduce cheltuielile de
executare, dar constată că suma executată, în speţa suma de xx lei, ca suma netă este cea corectă aşa cum
rezultă din raportul de expertiză efectuat în cadrul executării silite, pe care instanţa de fond îl validează.
La data depunerii prezentei cereri de apel, dosarul astfet precizat are fixat următorul termen de judecată în
data de 31 august 2017, până la care instanţa de judecată a dispus efectuarea unui expertize contabile, fără
însă să valideze în niciun fel vreun procent INS ce ar trebui să se aplice în determinarea modului de
compensare a salariului de bază, conform sentinței- titlu executoriu.

Aşadar, contestaţia la executare vizează sentinţa civilă nr. 5467 din 26 mai 2016, în aplicarea
căreia a fost dată decizia ce face obiectul prezentei cauze, motiv pentru care apreciază că, pentru o bună şi
eficientă soluaţionare şi administrare a justiţiei se impune suspendarea prezentei cauze până la
soluţionarea definitivă a contestaţiei la executare, în conformitate cu dispoziţide art. 413 atin. (1) pct. 1 C.
civ.

În susţinerea acestei solicitări, arată instanţa de fond în soluţionarea prezentei cauze, prin sentinţa
apelată respinge cererea de chemare în judecată a apelantului, dar mai ales reţine în considerentele
acesteia, aspecte ce au fost soluţionate diferit în contestaţia la executare, deşi vizează acelaşi raport
juridic, ceea ce poate duce la pronunţarea a două sentinţe definitive, diferite, vizând în concret aceleaşi
chestiuni deduse judecăţii, aspect ce este de evitat pentru o bună şi eficientă a administrare a justiției, ce
are ca scop soluționarea și dezlegarea unor chestiuni de fapt și de drept și nu complicarea situației juridice
a justițiabilului.

Motivele de apel sunt următoarele:

În primut rând, arătă instanţei de judecată care a fost motivul principal pentru care a formulat
contestaţie împotriva deciziei nr. 1908 din data de 21 noiembrie 2016, comunicată în data de 9 decembrie
2016, data poştei. Din modul în care aceasta a fost redactată, rezulta că, deşi a fost emisă în punerea în
executare a unei sentinţe definitive - „în aplicarea hotărârii judecătoreşti definitive enunţate se majorează
satariul de bază de la suma de (...) la suma de (...) ar putea fi catificată ca fiind o decizie de modificare
unilaterată a contractului individual de muncă.” Modificarea unitaterală a unui contract de muncă este
strict reglementată de lege. Art. 41 alin. (2) C. muncii indică în mod expres situaţiile limitativ prevăzute
de lege în care se poate face această modificare. În prezenta cauză nu ne aflăm în niciuna dintre situaţiile
prevăzute de art. 41 atin. (2) şi în consecinţă se poate aprecia că decizia atacată a fost emisă cu încălcarea
legii, în condiţiile în care regula o constituie modificarea contractutui numai prin acordul părţilor. Faptul
că angajatorul a precizat în conţinutul deciziei că salariatul poate ataca în justiţie decizia în termen de 45
de zile de la emitere poate fi de natură a întări această opinie. În orice caz, "în situaţia dată, în lipsa unei
contestaţii împotriva deciziei, angajatorul ar fi putut aprecia că rămânerea în pasivitate a apelantutui ar fi
echivalat cu decăderea din dreptul de a mai contesta sumele şi în consecinţă cu o recunoaştere directă şi
implicită a acestora. Mergând cu raţionamentut mai departe, evident că era de evitat ca şi o instanţă de
judecată să considere acest lucru.

Prin urmare, scopul introducerii contestaţiei era pentru a se evita o astfel de situaţie, în care, prin
modul în care s-a pronunţat instanţa de fond în prezenta cauză, s-a ajuns din păcate. Instanţa de fond, în
prezenta cauză, deşi apreciază că decizia atacată nu poate fi calificată ca o decizie de modificare
unilaterală a contractutui de muncă şi arăta foarte clar că este o decizie de punere în executare a unei
hotărâri judecătoreşti (ceea ce lămureşte situaţia juridică creată în favoarea ambelor părţi, acesta fiind şi
scopul unui proces, definitiv astfel încât angajatul nu poate invoca caracterul obligatoriu al deciziei față
de angajat, aspect esenţial pentru subsemnatul), „intră şi rezolvă raportul juridic ulterior născut între părţi,
în faza de executare silită în catitatea acestora de creditor şi debitor, în care ambele părţi au păreri diferite
despre modul de punere în executare a sentinţei-titlu, acesta fiind în concret obiectul contestației la
executare aflată în curs de soluţionare. Tribunalul, în emiterea sentinţei-titlu nu a stabilit sume
determinate, ci determinabile aspect ce a dus la contestarea de către angajator a modutui în care a înţeles
să pună în executare sentinţa angajatul.

În consecinţă, instanţa de fond se pronunță asupra unor aspecte ce vizează acest raport juridic, ce
face obiectul unei contestaţii la executare şi care nu face obiectul contestaţiei formulată "împotriva
deciziei atacate. De altfel, aceasta este şi opinia majoritară a Tribunalului Bucureşti exprimată în cauze
identice cu prezenta cauză, ale altor angajaţi. Chiar în concret, soluţia ar fi tot una de respingere a
contestaţiei, prin soluţionarea acesteia în sensul descris mai sus, care este de fapt cel legal şi temeinic
susţinut şi de către S., s-ar lămuri foarte clar natura juridică a deciziei atacate şi nu ar permite
angajatorului acest comportament ambiguu şi de rea-credinţă menit să creeze şi mai multă confuzie în
condiţiile în care deja sunt pe rol sute de procese legate de aceste compensări, având la bază refuzul
angajatorutui de a-şi îndeplini obtigațiile de bună voie şi mai ales nu i-ar fi permis să considere că decizia
atacată are un caracter obligatoriu în raport cu subsemnatul, care ar fi trebuit să accepte sumele acordate
de S., eronat calculate.

În al doilea rând, având în vedere că, deşi instanţa nu consideră decizia atacată o decizie de
modificare unilaterală a contractului, reţine în considerentele sentinţei aspecte ce contravin realităţii,
nelegale şi netemeinice, care fac obiectul unei contestaţii la executare, în curs de soluţionare, şi care, din
păcate pot genera o situaţie şi mai complicată, în sensul de a exista două sentinţe ce se contrazic.

În concret, instanţa de fond apreciază că, contestaţia trebuie să fie respinsă, fiind neintemeiată,
pentru că:

Instanţa nu poate reţine opinia rectamantutui în sensul aplicării unui coeficient INS de 29,63%, şi
că cel corect ar fi de 21,42%, motivat de faptul că s-ar aplica coeficientul aferent perioadei 11 iunie 2012
şi nu cel aferent perioadei 1 ianuarie 2012 întrucât la data de 11 iunie 2008 a intrat în vigoare CCM-ul.
Apelantul a contestat coeficientut INS aplicat, care deşi se aplică luând în considerare data de intrare a
CCM-ului în vigoare, respectiv 11 iunie 2008, rămâne în continuare de 29,63% întrucât acest lucru rezultă
cât se poate de clar din cuprinsul sentinţei titlu, din toate considerentele acesteia, cu condiţia să fie citite
integral. Pe de altă parte, şi în varianta în care s-ar aplica coeficientul de 21,42%, pe care instanţa de fond
il validează în prezenta cauză, salariul de bază astfel majorat şi sumete datorate tot nu sunt cele calculate
de S. şi acordate în baza deciziei atacate. De altfel, în cauză nu au fost administrate probe privind aceste
aspecte întrucât sunt administrate în contestaţia la executare şi S.-ul nu a solicitat expertiză contabliă, deşi
contestatorul dovedeşte sumele corecte cu un raport de expertiză chiar şi extrajudiciar, cu vabare de
înscris. Sumele corecte sunt mai mari. Pe Iângă coeficientul greşit, în mod voit, S. aplică și o metodă de
calcul greşită. Și apelantul a arătat că acest lucru rezultă din modul de calcul al compensărilor acordate în
trecut, care se regăsesc foarte clar în carnetul de muncă.

Conform titlului executoriu, S.-ul a fost obligată „la majorarea salariilor de bază ale reclamanţilor
şi intervenienţilor, începând cu data de 7 aprilie 2012, cu indicii preţuritor de consum comunicaţi de INS
aferenţi anilor 2008-2011 şi primul trimestru al anului 2012.

În considerentele sentinței- titlu de fond, se arată foarte clar că „prin urmare, acordarea
drepturilor prevăzute de art. 102 atin. (1) lit. d) nu era condiţionată de posibilităţile financiare ale
instituţiei, angajatorul obligându-se la a compensa salariul de bază al fiecărui salariat cu indicele de
creştere a preţurilor de consum, comunicat de INS, în mod succesiv, până la 1 mai 2009, ulterior până la 1
mai 2010 şi în final, până la încetarea de drept a Contractului Colectiv de Muncă". Ultima indexare a fost
acordată prin decizia nr. 152 din 24 lunie 2008, majorându-se salariul de bază cu indicele aferent
perioadei 1 noiembrie 2007, deci calculată lunar, aceasta regăsindu-se în carnetul de muncă al
subsemnatului. Aşadar următoarea compensare ar fi trebuit să se acorde conform CCM la nivelul anului
2008-2009, în ultimut trimestru al anului în curs, deci anual sumetle urmând a fi acordate în mai multe
etape, cel târziu până la 1 mai 2009. Ulterior, prin Actul Adiţional nr. 3 s-a amânat piaţa până cel târziu
la 1 mai 2010. Aceste drepturi nu au fost acordate şi au fost reluate prin CCM-ul la nivelul anutui la 2010-
2012. Aceste aspecte sunt reluate ăn considerentele titlului executoriu.

Aşadar, compensarea salariului de bază se face succesiv, anual, cu indicele preţuritor de consum
aferent fiecărui an, din 2008, din 2009, din 2010, 2011 şi primul trimestru al anului 2012, aceste drepturi
puteau fi cerute în baza ultimului CCM prin care S. recunoaşte neplata drepturile cuvenite pentru anii
anteriori, pentru că altfel ar fi fost prescrise, iîncepând cu data de 11 iunie 2008, dată care intra în vigoare
acest CCM şi ar fi trebui să fie plătite cel mai târziu, conform inţelegerii dintre părţi, la data expirării
CCM-ului, respectiv data de 7 aprilie 2012.

În concluzie, instanţa de fond nesocoteşte foarte evident titlul executoriu. Toate aspectele legate
de modul de calcul, indici, perioada de compensare sunt mai mult decât clare cu condiţia să fie citit
integral şi temeinic titlul executoriu şi analizată întreaga situaţie în ansamblul său.

Instanţa nu poate reţine critica reclamantului cu privire la faptul că plata diferenţelor salariale în
mod nelegal şi netemeinic se opresc la 1 ianuarie 2015 şi nu se acordă în continuare, întrucât la acea dată
s-a produs o modificare a salariului de bază în urma majorării salariului minim pe ţară, de parcă această
compensare câştigată în baza sentinţei titlu nu este câştigată în componenţa salariului de bază pentru
totdeauna, instanţa arătând foarte clar momentul de la care se va face acest calcut, respectiv 7 aprilie
2012, această majorare acordându-se până la data modificării salariului prin lege, acordul părţilor etc., nu
în sensul că va fi îndepărtată din componenţa salariului ci în sensul că de la momentul modificării se vor
acorda majorări calculate conform noilor modificări dar asupra salariului majorat deja cu un drept deja
câştigat definitiv în baza sentinţei titlu.

În concluzie, pentru toate motivele de fapt şi de drept invocate mai sus, vă solicităm să admiteţi
apelut, cu plata cheituielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată, intimata reclamantă a solicitat respingerea apetului ca nefondat şi

menţinerea sentinţei cilite apelate ca fiind temeinică şi legală, prin care "inţelegem să ne motivăm poziţia
pe următoarele:

Motive

Cu privire la Chestiunea prealabilă prin care apelantul reclamant solicită suspendarea judecării
cauzei solicităm să o respingeţi pentru urrnătoarele motive:

Conform dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ. judecarea prezentei cauze se poate
suspenda facultativ în măsura în care dezlegarea/judecarea prezentului litigiu „depinde în tot sau în parte,
de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi." În cazul de faţă reclamanta
susţine că obiectul prezentului litigiu ar depinde sau ar fi condiţionat de judecarea definitivă a altor două
dosare.

Dispozitivul sentinţei civile nr. 5467 din 26 mai 2015 pronunţat de Tribunalul Bucureşti în
dosarul nr. xx/3/2014, rămasă definitivă.

În cuprinsul sentinţei menţionate se evidenţiază foarte clar drepturile dobândite de reclamant,

respectiv:

„(...) majorarea salariilor de bază ale reclamanţitor şi intervenienţilor în interes propriu, începând
cu data de 7 aprilie 2012, cu indicii preţurilor de consum comunicaţi de INS aferenţi anilor 2008-2011 şi
primur trimestru al anului 2012, conform art. 102 alin. (1) lit. d) din C.C.M. încheiat la nivel de S. pe anii
2010-2012.

(...) plata către reclamanţii şi intervenienţii în interes propriu a diferenţelor salariale rezultate în
urma majorării salariitor de bază cu indicii preţuritor de consum comunicaţi de INS aferenţi anilor 2008-
2011 şi primul trimestru al anului 2012, conform art. 102 atin. (1) ht. d) din C.C.M. încheiat la nivel de S.
pe anii 2010-2012, până la rămânerea definitivă a hotărârii."

Scopul emiterii Deciziei nr. 1908 din 9 decembrie 2016 este punerea în practică a dreptului
dobândit de reclamant, iar nemulţumirile reclamatului privesc punerea în executare a dispozitivului
titlutui executoriu, şi deci, nu pot fi analizate într-un nou proces de fond de litigii de muncă, ci doar în
cadrul fazei executării sitite.

Chiar şi în situaţia în care modalitatea/ perioada de calcul ar fi fost eronată de altfel principalul
motiv al nemulţumirilor reclamantei aspectele deduse judecăţii ţin de competenţa instanţei de executare
deoarece, calea procedurală de analizare a acestor chestiuni este reprezentată de procedura de executare
silită.

Or salariatul, (creditorul) nu poate contesta pe cale separată modalitatea în care debitorul

angajator aduce la îndeplinire obligaţia stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu, în măsura în care
apreciază că calcularea sumei datorate s-ar efectua cu încălcarea drepturitor sale, întrucât, în acest caz,
creditorut salariat are la îndemână posibilitatea de a cere organului de executare să procedeze la
executarea silită uno ictu a creanţei sale, urmând ca aspectete privind modul de calcul al creanţei să fie
verificate de instanţa de executare în cadrul procedurii executării silite.

În susţinerea respingerii cererii de suspendare indică:

Cererea de lămurire a dispozitivului a fost soluţionată de către Tribunal la fond conform încheierii
din 7 iunie 2016, precum şi în apel definitiv conform Hotărârii nr. 93 din 12 ianuarie 2017, pronunţată de
către Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. xx. În fapt, prin cererea de chemare în judecată, apelantul
reclamant solicită instanţei de apel modificarea în tot a sentinţei apelate şi admiterea cererii de chemare în
judecată prin care solicită:

1) AnuIarea Deciziei nr. 1908 din 21 noiembrie 2016 emisă de pârâtă.

2) Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu prezenta cauza.

Prin sentinţa civilă nr. 1994 din 21 martie 2017, instanţa de judecată a respins cererea forrnulată
de reclamant ca neîntemeiată. Consideră solicitările apelantului ca fiind neîntemeiate şi nefondate, atât
din perspectiva inexistenţei vreunui motiv de modificare a hotărârii atacate, cât şi în ce priveşte aspectele
de fond analizate de către instanţa de fond.

Netemeinicia apelului raportat la criticile evocate prin motivele de apel prin prisma încălcării şi
nerespectării dispozitivutui sentinţei civile nr. 5467 din 26 mai 2015 şi a dispoziţiilor Codutui muncii, nu
au fost reţinute de către instanţa de fond, fiind îndălurate pentru următoarele argumente:

Reiterează pe această cale că, prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 5467/2015,
pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia VII-a litigii de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr.
xx/3/2014, rămasă definitivă prin Hotărârea nr. 2056 din 20 apribe 2016 a Curţii de Apel Bucureşti,
S.R.T. (S.) a fost obligată „(...) majorarea salariitor de bază ale reclamanţilor începând cu data de 7 aprilie
2012, cu indicii preţurilor de consum comunicaţi de INS aferenţi anilor 2008 --- 2011 şi primut trimestru
al anului 2012, conform art. 102 alin. (1) lit. d) din CCM încheiat la nivel. de S. pe anii 2010-2012. [...]
plata către redamanţi a diferenţetor salariale rezultate în urma majorării salariilor de bază cu indicii
preţurilor de consum comunicaţi de INS aferenţi anilor 2008-2011 şi primul trimestru al anului 2012,
conform art. 102 ali. (1) [it. d) din CCM încheiat la nivel de S. pe anii 2010-2012, până la rămânerea
definitivă a hotărârii".

În considerarea obligaţiei dispusă de instanţă, S. a procedat la calcularea drepturilor ce se cuvin

salariaţilor-în aplicarea corectă a dispozitivului, pe baza indicelui de creştere a preţurilor de consum astfel
cum acesta a fost comunicat de INS şi, a emis, în cazul de față, decizia nr. 1908 din 21 noiembrie 2016.

Raportat la criticile punctual aduse sentinţei civile atacate- apelantul criticând decizia emisă de S.
prin prisma nerespectării dispozitivului sentinţei civile nr. 5467/2015 (procentului indicitor preţurilor de
consum şi a faptului că s-a oprit calculul până la o nouă majorare) solicită instanţa de control să constate
netemeinicia susţinerilor acesteia şi, pe cale de consecinţă, temeinicia şi legalitatea sentinţei pronunţată de
către instanţa de fond.

Decizia contestată nu este o decizie de modificare unilaterală a vreunuia dintre elementele

contractului de muncă, Cl este o decizie de punere în executare a unui titlu executoriu reprezentat de o
sentinţă civilă şi de deteminare a cuantumului diferenţelor de drepturi salariale ce au fost recunoscute
salariatului prin titlul executoriu.

Potrivit art. 41 alin. (1) şi (3) C. muncii: „Modificarea contractului individual de muncă se poate
face numai prin acordul părţilor. Cauzele ce pot fi modificate privesc durata contractului, locul muncii,
felul muncii, condiţiile de muncă, salariul, timpul de muncă şi timpul de odihnă".

Astfel, solicită ca instanţa de control să constate că decizia atacată întruneşte condiţiile esenţiale
pentru a lua fiinţă, astfel încât să poată produce efecte juridice şi să dea naştere la drepturi şi obligaţii.
Prin urmare, actul juridic emis de S. nu este lovit de vicii de legalitate/validitate prin a căror constatare să
înceteze prezumţia de legatitate, decizia atacată îndeplinind condiţiile de valabilitate şi validitate privind
emiterea acesteia (fond, formă, procedură), respectiv:

- este emisă de reprezentantul legal. al S. căruia legea îi conferă dreptul şi obligaţia de a emite
actul;

- este în conformitate cu legea, fiind emisă tocmai pe baza şi în vederea executării titlui
executoriu;

- au fost respectate condiţiile de formă şi de procedură prescrise de lege pentru emiterea acesteia.

În concret, arată că angajatorul nu a făcut decât să-şi "îndeptinească obligaţiile stabilite de către
instanţa de judecată, punând în executare sentinţa civilă nr. 5467/2015.
 Pe cale de consecinţă, emiterea deciziei contestate nu este decât o formă scriptică de a recunoaşte
obligaţia instituită de instanţă şi nu are valoarea unei decizii „unilaterale" care să afecteze raportul juridic
de muncă dintre părţi.

Totodată, consideră că în mod corect criticile formulate nu au fost primite de prima instanță,
întrucât, fără echivoc, nemulţumirile/motivele reclamantului-apelant privesc punerea în executare a
dispozitivului titlului executoriu, şi deci, nu pot fi analizate într-un nou proces de fond de litigii de muncă,
ci doar în cadrul fazei executării silite.

În ceea ce priveşte determinarea perioadei valorificării procentului indicitor preţuritor de consum,

apreciază ca fiind temeinice şi legale considerentele instanţei de fond, decizia contestată fiind în perfectă
concordanţă cu titlul executoriu reprezentat de sentinţa civită nr. 5467/2015.

În acest sens, în mod corect s-a reţinut de către instanţa de fond că pentru calculul indexării
dispuse de instanţă că determinarea indicilor de inflaţie se face de la data de 11 iunie 2008, deoarece data
de la care CCM 2008-2009 înregistrat sub nr. 3574 din 11 iunie 2008 a început să-şi producă efectele este
data de 11 iunie 2008 şi ultima zi a acestui trimestru fiind 31 martie 2012, salariile astfel calculate
cuvenindu-se începând cu data de aprilie 2012, aceasta însemnând că începând cu această dată salariile
sunt stabilite conform indicitor de consum arătaţi şi se cuvin plătite în această modatitate.

De altfel, în susţinerea temeiniciei şi legalității sentinţei atacate, respectiv a celor de mai sus stau
chiar considerentele încheierii pronunţate de Tribunalul Bucureşti cu privire la cererea de lămurire a
dispozitivului sentinţei civile nr. 5467/2015 dosarul nr. xx/3/2014 temei al emiterii deciziei contestate în
cauza dedusă judecăţii- cu menţiunea „definitivă prin neapelare", astfel cum a fost investită de instanţa de
fond, potrivit cărora, citează:

Examinând dispozitivul hotărârii şi considerentele acesteia, Tribunalul constată că rezultă cu

claritate că perioada pentru calculul indexării se referă la 11 iunie 2012, instanţa arătând precis că -pentru
perioada de valabilitate a Contractului Colectiv de Muncă se impune compensarea salariului de bază al
fiecărui angajat cu indicele de creştere a preţuritor de consum, comunicat de INS, iar salariile astfet
calculate se cuvin începând cu data de 07.xxxx, aceasta însemnând că începând cu această dată salariile
sunt stabile conform indicilor de consum arătaţi mai sus şi se cuvin plătite în această modalitate până
nouă negociere salariată sau creştere acordată de angajator sau de lege, instanţa stabilind doar data de
începere a plăţii salariilor astfel calculate deoarece nu poate să prevadă în viitor care ar fi evoluţia
acestora.

Totodată solicită să se constate faptul că pretenţiile reclamantului potrivit cărora indicele

preţuritor de consum aferent perioadei menţionate prin titlul executoriu ar fi de 29,63% nu au nici
fundament juridic şi nici fundament statistic şi, mai mult decât atât, procentul antemenţionat nu se poate
raporta la nicio perioadă.

Concluzionând asupra celor de mai sus:

Decizia contestată nu poate fi interpretată ca o „modificare unilaterală" a prevederilor

contractului individual de muncă (CIM) prin raportare la art. 41 alin. (1) şi (3) C. muncii, deoarece
reprezintă forma prin care angajatorul S. a pus în executare sentinţa civilă nr. 5467/2015, dat fiind
caracterul executoriu al sentinței civile nr. 5467/2015 care a impus o obligaţie în sarcina S. şi, având în
vedere prevederile Codului muncii care reglementează emiterea de decizii de către angajator, doar în
măsura în care acestea ar adopta unitateral anumite măsuri care afectează raportul de muncă dintre părţi.
Rezultă fără echivoc că legea nu impune angajatorului anumite condiţii de formă pentru executarea unei
astfel de hotărâri.

Având în vedere natura juridică a actutui juridic contestat ne aftăm în situaţia unei măsuri efective
a angajatorului de punere în executare a obligaţiei stabilite în sarcina sa de instanţă prin titlul executoriu şi
orice nemulţumire a salariatului legată de modul de pune în aplicare de către angajator a măsurilor
dispuse prin titlui executoriu poate fi verificată în cadrul procedurii executării silite a creanţei.

Pentru toate argumentele de fapt şi de drept învederate prin prezenta, solicită instanţei de judecată
respingerea apelului formulat ca neîntemeiat şi, pe cale de consecinţă, menţinerea sentinţei civile nr.
1994/2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti ca fiind temeinică şi legală.

Totodată solicită aplicarea prevederilor art. 223 C. pr. civ. în ceea ce priveşte judecata în lipsă.

În susţinerea celor invocate înţelege să se folosească de proba cu înscrisuri, iar în temeiul art. 254
alin. (2) pct. 2 C. pr. civ. urmează să solicite suplimentarea probelor cu orice alt mijtoc de probă în funcţie
de necesitatea procesuală rezultată din dezbateri.

Ataşează la prezenta întâmpinare sentinţe cu practica judiciară unitară favorabilă S. dosare cu

obiect similar, pronunţate de Curtea de Apel până la data formulării prezentei.

Analizând apelul declarat, în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

Apelul este nefondat.

În mod corect a reţinut prima instanţă că, actul contestat nu reprezintă un act unilateral al
angajatorului privind modificarea unilaterală a contractului individual de muncă al salariatului apelant sub
aspectul elementului salarizare.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 5467 din 26 mai 2015 pronunţată deTribunalul Bucureşti, secția
Vlll-a litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. xx/3/2014, pârâta a fost obligată la majorarea
salariilor de bază ale reclamanţilor începând cu data de 7 aprilie 2012, cu indicii preţurilor de consum
comunicaţi de INS aferenţi anilor 2008 - 2011 şi primul trimestru al anului 2012, conform art. 102 alin.
(1) tit. d) din CCM încheiat la nivel de S. pe anii 2010-2012 şi la plata către reclamanţi a diferenţelor
salariale rezultate în urma majorării salariilor de bază cu indicii preţuritor de consum comunicaţi de INS
aferenţi aniilor 2008-2011 şi primul trimestru al anului 2012, conform art. 102 alin. (1) tit. d) din CCM
încheiat la nivel de S. pe ani 2010 - 2012, până la rămânerea definitivă a hotărârii.

În vederea aducerii la îndeplinire a dispoziţiilor sentinţei civile nr. 5467 din 26 mai 2015
pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia VIII-a litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr.
xx/3/2014 definitivă prin decizia nr. 2056 din 20 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vll-a
pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, pârâta intimată S. a emis la data de 21
noiembrie 2016, Decizia nr. 1908 din 21 noiembrie 2016, prin care a decis stabilirea/calcularea
drepturitor salariale cuvenite salariatului P.I. începând cu data de 7 aprilie 2012, prin majorarea salariului
de bază al reclamantului cu indicii preţurilor de consum aferenţi anilor 2008 - 2011 şi primul trimestru al
anului 2012, conform sentinţei civile, rezultând un salariu de bază brut la data de 7 aprilie 2012 de 3643
lei, prin aplicarea unui indice a preţurilor de consum de 21,42%, şi totodată s-a stabilit suma de plată ce i
se cuvine cu titlu de diferenţă salarială rezultată din indexarea salariului de la data de 7 aprilie 2012 şi
până la rămânerea definitivă a hotărâtii judecătoreşti, în sumă de xx lei brut şi plata acesteia.

Cu privire la natura juridică a actului contestat, Curtea constată că în mod corect Tribunalul a
soluţionat controversa dintre părţi cu privire la caracterul actului contestat de act unitateral al
angajatorului supus jurisdicţiei muncii şi în ce măsură, un astfel de act face parte din categoria actelor
unilaterale ale angajatorului care pot face obiectul unei contestaţii în fond, respectiv, dacă este supus
controlului pe calea contestaţiei prevăzută de art. 268 alin. (1) lit. a) C. muncii respectiv a art. 211 tit. a)
din Legea nr. 62/2011 a dialogului social şi pe cale de consecinţă caracterul admisibil a unei contestaţii a
creditorului dintr-un titlu executoriu îndreptată împotriva actului debitorului prin care acesta din urmă
stabileşte limitele şi condiţiile în care urmează să pună în executare voluntar titlul executoriu.

Or, din analiza actului contestat, Curtea reţine că, prin dispozitivul acesteia s-a stabitit în mod
evident suma care i se cuvine apelantului cu titlu de diferenţă salariată, rezultată din indexarea salariului
de la data de 7 aprilie 2012 şi până la data de 1 februarie 2013, dată la care ar fi intervenit negocierea
salariului prin acordul părţilor, în sumă de xx lei brut şi plata acesteia iar în cuprinsul deciziei s-a explicat
modalitatea de aplicare a indexării salariale dispuse de instanţă conform sentinţei civile prin majorarea
salariului de bază al reclamantului cu indicii preţurilor de consum aferenţi anilor 2008 - 2011 şi primul
trimestru al anului 2012, şi modul de calcul, al drepturilor salariale care ar rezulta din aplicarea unui
indice a preţurilor de consum de 21,42%.

Prin acest act angajatorul nu procedează la modificarea pentru viitor a drepturilor salariale ale
reclamantului stabilite contractual ci doar efectuează „scriptic" o încadrare sub aspectul salarizării
retroactive rezultată din indexarea salariului de la data de 7 aprilie 2012 şi până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti, în vederea aplicării titlului executoriu, fiind evident că angajatorul nu poate
efectua o astfel de plată în lipsa emiterii unor acte interne care să stea la baza efectuării calculelor
contabile, indiferent că aceste acte interne sunt emise individual sau nominat pentru fiecare dintre salariaţi
sau sunt emise pe titluri executorii, după cum puteau fi emise şi colectiv, printr-o decizie unică, la care să
fie anexate tabele, însă aceste acte nu pot avea natura juridică a unor acte unitaterale modificatoare a
drepturilor salariale, câtă vreme, o modificare retroactivă a contractutui individual de muncă nu este
posibită faţă de caracterul succesiv al executării prestaţiilor, nemaiputându-se interveni asupra perioadei
executate din contractul individual de muncă, acesta neputând suferi o modificare a ceea ce s-a prestat şi
nici nu pot fi stabilite prin acte unilaterale cu caracter retroactiv situaţii de fapt sau de drept contrare celor
care au luat naştere şi au fost executate în temeiul contractului individual de muncă în forma încheiată
între părţi la data executării prestaţiilor reciproce. Spre exemplu, funcția sau felul muncii nu pot fi
modificate retroactiv întrucât modificarea nu ar corespunde situaţiei de fapt existente şi raporturilor
executate, nici salariul nu poate fi modificat retroactiv, ci, în cazul de faţă, salariatul beneficiază doar de
anumite diferenţe de drepturi salariale cuvenite retroactiv rezultate din neacordarea unor drepturi cuvenite
însă din executarea prevederitor Contractutui Colectiv de Muncă aplicabil, diferenţe care însă nu operează
prin modificarea prevederilor contractuale ci prin aplicarea acestora.

Este evident aşadar că, ne afiăm în situaţia unei măsuri a angajatorului, (debitor al obligaţiei
stabilită în sarcina sa de o instanţă prin titlul executoriu pe care intenţionează să-l execute de bună voie),
de executare voluntară a sentinței civile nr. 5467 din 26 mai 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti,
secţia Vlll-a litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. xx/3/2014 definitivă prin decizia nr. 2056
din 20 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi
asigurări sociale, prin care acesta decide modalitatea de stabilire şi de plata a drepturitor prevăzute în titlul
executoriu pe care urmează să te execute voluntar, sau de bună voie, nefiind în prezenţa unui act al
angajatorului de executare a contractului individual de muncă şi care dă naştere unui conflict în legătură
cu încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractetor individuale sau colective de
muncă (nu este în discuţie aplicarea de către angajator a prevederilor Contractului Cotectiv de muncă la
data naşterii drepturilor prin emiterea unor acte de majorare sau de recalculare a drepturitor salariale
conform prevederilor contractuale şi în lipsa negocierii individuate ci aplicării asupra salariului deja
stabilit prin negociere a majorărilor dispuse de instanţă şi de stabilire a diferenţelor de drepturi salariale
datorate în temeiul titlului executoriu) şi care să poată fi supusă controlului pe calea contestaţiei prevăzută
de art. 268 atin. (1) lit. a) C. muncii, respectiv art. 211 tit. a) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social iar
reclamantul nici nu a identificat prevederea legală care ar permite creditorului dintr-un titlu executoriu să
conteste în instanţă, în faţa unor instanţe de fond, modalitatea de executare voluntară de către debitor a
obligaţiei de plată stabilită în sarcina sa prin hotărârea instanţei, potrivit prevederilor art. 622 alin. (1) C.
pr. civ. (aplicabile faţă de data executării voluntare), şi pe cale de consecinţă, caracterul, fondat şi
admisibil at contestaţiei îndreptată împotriva actului debitorului angajator de stabilire a modului de plată a
obligaţiei de plată pusă în sarcina sa, prevăzută de art. 1 al Deciziei contestate.

Decizia contestată nu produce consecinţe juridice asupra drepturitor salariale cuvenite

reclamantului în temeiul contractului individual de muncă sub aspectul clauzei salariale în perioada
pentru care au fost aplicate doar majorări din indexarea acestuia însă recunoscute şi acordate de instanţă
în temeiul prevederilor Contractului Colectiv de Muncă aplicabil ci numai în privinţa modalităţii de
calculare şi executare a sumelor aferente drepturilor astfel recunoscute.

Rezultă aşadar, că, decizia nr. 1908 din 21 noiembrie 2016 emisă de S. nu are valoarea juridică a
unui act unilateral al angajatorului prin care acesta să procedeze la executarea/modificarea etc.
contractutui individual de muncă al salariatului ci este un act emis în vederea aducerii la îndeplinire de
către angajator a obligaţiilor privind acordarea unor drepturi şi diferenţe de drepturi stabilite prin hotărâre
judecătorească în sarcina sa.

În acest context, actul emis de angajator nu reprezintă un act emis în executarea contractutui
individual de muncă sau a actelor adiţionale la acesta şi nici nu intervine asupra clauzelor contractuale ale
acestuia ci reprezintă un simplu act intern prin care angajatorul aduce la cunoştinţa salariatului
modalitatea în care urmează să fie pusă în executare hotărârea instanţei de către acesta în calitate de
debitor al obligaţiei pusă în sarcina sa prin titlul ce se execută.

În orice caz, indiferent de împrejurarea că salariatul debitor ar fi nemulţumit de modalitatea de

punere în executare voluntară de către debitor a obligaţiilor stabilte "în sarcina acestuia prin hotărârea
instanţei, aceste chestiuni nu pot forma obiectul jurisdicţiei muncii din perspectiva prevederitor art. 266 şi
art. 268 alin. (1) tit. a) C. muncii.

Nu poate fi reţinută nici susţinerea apetantutui că Decizia nr. 1908 din noiembrie 2016 este un act
al angajatorului ce priveşte modificarea contractului individual de muncă, fapt atestat de Tribunal prin
stabilirea competenţei sale de a soluționa acest litigiu.
 Astfel, Tribunatul s-a declarat competent numai pentru analizarea actului ca act unilateral
modificator al contractului individual de muncă al apelantului, iar nu în verificarea acestuia ca act de
punere în executare voluntară a titlului executoriui (act care de altfel nu este atacabid, întrucât nu există
deschisă de lege o acţiune în contestarea executării voluntare a hotărârii ci numai contestaţia la executarea
silită sau la titlu, creditorul având la îndemână, aşa cum arătal, punerea în executare a titlului executoriu
pentru eventualele diferenţe, fiind în competenţa instanţei de executare să verifice dacă executarea
voluntară a condus la stingerea creanţei stabilită prin titlul executoriu fără însă a avea posibilitatea de a
anula ceea ce s-a executat voluntar ci doar de a respinge eventuala apărare a debitorutui cu privire la
stingerea debitului prin executare voluntară sau a contestației acestuia la executare pentru diferenţe),
astfel încât, nu există o altă instanţă competentă pentru verificarea legalităţii actului în favoarea căreia să
poată fi declinată cauza, iar împrejurarea că s-a ajuns la concluzia că actul nu aduce o astfel de modificare
unilaterală contractului individual de muncă dintre părţi nu poate avea semnificaţia că instanţa s-a declarat
competentă să soluţioneze un litigiu care nu intră în sfera sa de competenţă.

Nefiind în prezenţa unui act al angajatorului emis în scopul de a da naştere, a modifica sau a
stinge raporturi juridice de muncă ci raporturi de creanţă născute în baza executării unui titlu executor,
actul intimatei sub aspectul contestat nefiind emis în temeiul prevederilor din Codul muncii referitoare la
executarea contractului individual de muncă nu poate fi supus controlului judecătoresc pe calea
contestaţiei prevăzută de art. 268 alin. (1) a) C. muncii respectiv art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 a
dialogului social.

În această situaţie, este evident că, în condiţiite în care titlul executoriu reprezentat de o hotărâre
judecătorească a acordat sume de bani cu titlu de diferenţe de drepturi salariale cuvenite reclamantului
pentru o anumită perioadă de timp, creditorul nemulțumit de modul în care s-ar intenţiona executarea
creanţei făcută de debitor, prin decizia acestuia în care s-a stabilit că aceste drepturi se vor acorda într-un
cuantum obţinut prin aplicarea unui anumit raţionament de calcul efectuat de debitor ca urmare a
interpretării dispoziţiilor titlului executor, nu poate solicita, pe calea unei acţiuni întemeiată pe prevederile
legislaţiei muncii, anularea actului debitorului prin care acesta îi comunică modalitatea în care
intenţionează să efectueze executarea şi nici nu poate obţine obligarea pârâtei debitoare la executarea
voluntară a creanței într-o altă modalitate sau în funcţie de alte criterii, întrucât, împrejurarea că
angajatorul apreciază că în cauză titlul executoriu obligă la majorarea cu indicele de inflaţie din perioada
11 iunie 2008 până la 31 martie 2012, în timp ce credistorul apreciază că acest indice este incorect
calculat de creditor, reprezintă o chestiune care ține de executarea sumelor stabilite prin hotărârile
judecătoreşti în discuţie, de întinderea sau aplicarea acestuia iar modalitatea de executare a titlurilor
executorii nu este în competenţa instanţetor judecătoreşti de fond şi o anumită modalitate de executare sau
verificare a "întinderii drepturilor acordate de instanţă nu poate fi dispusă pe calea unei judecăţi în fond.

Aşa cum arătam, creditorul poate obţine punerea în executare a titlului executoriu, caz în care
suma va fi stabilită în cadrul executării silite, indiferent de existenţa unui act at creditorutui emis în
vederea punerii în executare voluntară a titlutui.

Astfel, cu privire la sumele de bani acordate de instanţă fără a stabili cuantumul acestora şi un
termen de plată, Curtea constată că, faţă de data contestaţiei şi data Deciziei prin care se intenţionează
executarea de bună voie a titlutui executoriu, este în competenţa organului de executare de a calcula
cuantumul drepturilor salariale astfel acordate, în condiţiile art. 628 alin. (2) C. pr. civ., întrucât scopul
instituirii acestuia a fost acela de a degreva rolul instanţelor judecătoreşti şi de a asigura o realizare mai
rapidă şi integrală a creanţelor pecuniare stabilite printr-un titlu executoriu.

Astfel, dacă hotărârea instanţei s-a pus în executare silită, organul de executare este chemat să
stabilească cuantumul acestor obligaţii potrivit dispoziţiitor art. 628 alin. (2) C. pr. civ., fiind în situaţia
acordării unor sume fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, prin raportare şi la prevederile art. 662 alin.
(3) C. pr. civ., în conformitate cu care, creanţa este lichidă când titlul executoriu conţine elemente care
permit stabilirea întinderii obiectului.

În situaţia dată, întrucât prin hotărârea ce constituie titlu executoriu s-a dispus obligarea pârâtului
la plata unor sume într-un cuantum determinabil pe baza titlului de creanţă, obţinerea sumelor acordate
prin titlu executoriu urmează a fi realizată prin intervenţia executorului judecătoresc pe calea executării
silite potrivit art. 622 alin. (2) C. pr. civ., iar nu prin solicitarea de anulare a actelor de executare
voluntară, pe considerentul că ar reprezenta o modificare unilaterală a contractului individual de muncă
sau că nu ar conduce la executarea integrală a obligaţiilor stabilite prin titlul executoriu.

În măsura în care cu ocazia executării se ajungea la concluzia că nu se poate face „lichidarea" în

sensul că nu se poate determina cuantumul sumei datorate şi perioada pentru care se datorează, sau
existau neclarităţi cu privire la întinderea şi aplicarea titlului executoriu, atât debitorul cât şi creditorul
puteau apela la contestaţia la titlu prevăzută de art. 711 atin. (2) teza II C. pr. civ., solicitând lămurirea
titlului în situaţia în care întinderea acestuia nu era suficient caracterizată, procedură la care părţile au şi
recurs.

Apetantul ignoră faptul că doar raportul juridic dedus judecăţii finalizate prin pronunţarea
hotărârii judecătoreşti de obligare a angajatorului la plată este un raport juridic de drept substanţial, astfel
că doar prestaţia care a fost solicitată a fi acordată prin intermediul cererii iniţiale de chemare în judecată
este o prestaţie care are la bază un raport juridic de drept material, fiind datorată şi acordată în baza
acestuia (ca şi contravaloare a drepturilor prevăzute contractual de care a fost lipsit) în timp ce, după
pronunţarea hotărârii, raporturile juridice şi drepturile care se nasc din titlu executor reprezentat de o
hotărâre judecătorească sunt raporturi juridice creditor-debitor, de drept procedural, întrucât raportul
juridic de drept material aflat în diferend a fost „rezolvat" prin sentinţă judecătorească definitivă şi nu mai
poate fi pus în discuţie pe calea unei noi judecăţi de fond.

În acest context, o altă instanţă de fond nu se poate pronunţa nici asupra perioadei la care se
referă majorarea cu indicele de inflaţie din cuprinsul titlului executoriu şi nici asupra corectei calculări de
către creditor a acestei majorări.

După pronunţarea hotărârii judecătoreşti de obligare la plată a angajatorului, raportul de drept

substanţial se transformă într-un raport având o altă natură juridică, respectiv un raport juridic creditor (al
obligaţiei de plată a sumei acordate de instanţă) - debitor (al aceleiaşi obligaţii), raporturile creditor-
debitor fiind guvernate de prevederi legale proprii.

În acest context, nu se poate susţine aşa cum pretinde apelantul/reclamantul că se poate contesta
pe cale separată modalitatea în care debitorul înţelege să aducă la îndeplinire obligaţia stabilită printr-un
titlu executoriu, în măsura în care apreciază că achitarea sumei datorate s-ar efectua cu încălcarea
drepturitor sale, întrucât, în acest caz, creditorul are la îndemână posibilitatea de a cere organului de
executare să procedeze la executarea silită a creanţei sale, urmând ca aspectele privind aplicabilitatea sau
întinderea titlului, să fie verificate de instanţa de executare în cadrul procedurii executării silite sau se
poate folosi de garanţiile oferite de Codul de procedură civilă pentru aducerea la îndeplinire a creanţei
sale tocmai în vederea asigurării executării obligaţiei stabilite prin hotărârea unei instanţe, respectiv până
la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau altor sume
acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare.

În orice caz, cererile se adresează executorului judecătoresc, instanţei care a pronunţat titlul ce se
execută sau instanţei de executare, neputându-se provoca o nouă judecată în fond cu privire la drepturile
pe care le pretinde în baza titlului.

Faţă de cele mai sus reţinute, Curtea apreciază că în mod corect Tribunalul a constatat că
pretenţia reclamantului de a se pronunţa hotărâre de anulare a Deciziei nr. 1908 din 21 noiembrie 2016
emisă de intimată, prin care se stabileşte modalitatea de aducere la îndeplinire a obligaţiei de plată
stabitită prin titlu executoriu, este neîntemeiată, întrucât decizia în discuţie nu reprezintă un act al
angajatorului de modificare unilaterală a contractutui individual de muncă al salariatului şi ca atare nu
poate fi contestată pe calea prevăzută de dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. C. muncii, respectiv art. 211 lit.
a) din Legea nr. 62/2011 a diatogutui sociaţ, neproducând consecinţe planul dreptului material, ci
reprezintă un act emis de intimat în catitate de debitor al unor oblgaţii deja stabilite printr-o hotărâre
judecătorească ce a rezolvat în fond pretenţiile perioadei la care se referă decizia atacată, respectiv,
pretenţiile concrete deduse judecăţii de către reclamant, deşi formal se întemeiază pe o normă de drept
material, ele nu sunt ocrotite prin norma de drept material invocată, a cărei încălcare dă dreptul la a
acţiona în justiţie în vederea apărării sale şi restabilirii legatităţii şi care este alta decât cele care
reglementează garanţiile procedurale puse de lege la dispoziţia creditorului dintr-un titlu executoriu în
etapa executării silite.

Faţă de cete mai sus reţinute, Curtea reţine că, nefiind în prezenţa unui act al angajatorutui prin
care se modifică unitateral vreunul din elementete contractului individual de muncă şi în speţa concretă,
satariul, nu există nici obligaţia încheierii unui act adiţional modificator al acestuia pentru trecut, nefiind
necesar acordul de voinţă al creditorului la emiterea de către debitor a unor acte de punere în executare a
unei hotărâri judecătoreşti care nu obligă la încheierea unor acte adiţionale între părţi ci la o „modificare"
a salarizării astfel stabilite şi acordate prin aplicarea unor majorări ce ar rezulta din indexarea salariului de
bază al salariatului prevăzută de Contractul Corectiv de Muncă aplicabit. Motivul de apel prin care se
invocă nelegalitatea sentinţei primei instanţe din perspectiva respingerii cauzei de nulitate care ar fi
reprezentată de lipsa acordului salariatului la modificarea clauzei salariale realizată prin încheierea unui
act adiţional încheiat în formă scrisă cerută ad validitatem de art. 16 alin. (1) şi art. 17 atin. (3) şi (5), art.
41 alin. (1) şi (3) (it. e) C. muncii, nu este fondat, urmând a fi respins pe cale de consecinţă.

De altfel, o astfet de „majorare" a fost solicitată cauza care s-a finalizat cu pronunţarea hotărârii
puse aplicare de angajator prin decizia contestată chiar de către reclamant, fără a se solicita obligarea
angajatorutui la renegocierea clauzetor contractuale sau la obţinerea „majorărilor" şi a diferenţelor
salariale prin "încheierea unor acte adiţionale modificatoare ale contractelor individuale de muncă ale
salariaţilor, ceea ce presupune că însuşi reclamantul a apreciat că majorarea poate fi obţinută în baza
clauzelor Contractului Colectiv de Muncă aplicabil şi poate fi operată printr-un simplu calcul efectuat de
angajator asupra salariului de bază, fără a fi necesară renegocierea individuală sau încheierea unor acte
adiţionale modificatoare ale clauzei privind salarizarea, iar instanţa s-a pronunţat în acest cadru procesual,
obligând la „majorarea salariilor de bază ale reclamanţilor cu indicii preţuritor de consum aferenţi anilor
2008-2011 şi primul, trimestru al anului 2012 şi la plata diferenţelor salariale, rezultate în urma majorării
salariilor de bază", fără a dispune şi modificarea clauzelor contractuale pentru trecut, o astfel de
modificare neputând opera retroactiv şi în unele situaţii (încetarea contractului individual de muncă al
salariatului la data pronunţării instanţei/sau la data rămânerii definitive a hotărârii sau imediat ulterior
acestui moment), fiind chiar imposibit de realizat.

Pe de altă parte, controversa privind întinderea şi aplicarea titlului executoriu sub aspectul că în
cauză titlul executoriu obligă la majorarea cu indicele de inflaţie din perioada 11 iunie 2008 până la 31
martie 2012 sau pe perioada 1 ianuarie 2008 - 31 martie 2008 nu se poate soluţiona pe calea contestaţiei
de faţă, câtă vreme, aşa cum arătam, ar presupune ca o altă instanţă de fond să procedeze la lămurirea
titlutui executoriu în timp ce părţile au la dispoziţie procedura prevăzută de art. 443 C. pr. civ., procedură
de care au şi uzat, iar pe de altă parte, aşa cum arătam, actul angajatorului contestat în cauză sub acest
aspect nu poate fi cenzurat pe calea contestaţiei prevăzută de art. 268 atin. (1) lit. a) C. muncii, respectiv
art. 211 lit. a) din Legea C. n 62/2011 a dialogului social, iar reclamantul nici nu a identificat prevederea
legală care ar permite creditorului dintr-un titlu executoriu să conteste în instanţă, în faţa unor instanțe de
fond, modalitatea de executare voluntară de către debitor a obligaţiei de plată stabilită în sarcina sa prin
hotărârea instanţei.

În acest context, chiar dacă prima instanţă a făcut o apreciere în considerentele hotărârii
referitoare la procentul de majorare cuvenit prin executarea titlului, deşi nu era îndrituită să o facă faţă de
natura actului contestat şi de perioada vizată de acesta sau o reţinere eronată sau inexactă, în orice caz fără
legătură cu obiectul cauzei şi cu menţiunile deciziei contestate, a împrejurării că ,,plata diferenţelor s-a
oprit la 1 ianuarie 2015, în concordanţă cu dispozitivul hotărârii, deoarece salariile majorate cu indicele
de inflaţie se cuvin astfel calculate până la o nouă negociere salarială sau creştere acordată de angajator
sau de lege, fapt care s-a şi întâmplat conform actului additional la contractul de muncă ce acordă un
salariu de bază brut de 2156 lei începând cu 1 ianuarie 2015, mai mare decât cei cuvenit prin indexare",
chestiune care excede cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, cu toate acestea,
instanţa de apel va aprecia astfel de motivare nu soluţia de respingere a contestației ci, cel mult ar fi putut
conduce, situatia în care s-ar fi solicitat acest aspect, la înlăturarea acestor considerente care, fie sunt
greșite, fie sunt vătămătoare pentru parte și înlocuirea acestora cu propriile considerente ale instanței de
apel, menținându-se soluția pronunțată în dispozitivul hotărârii atacate [în conformitate cu prevederite art.
461 atin. (2) C. pr, civ.].

În orice caz, instanţa de apel nu a achiesat totat la motivarea primei instanţe, ci a apreciat că, faţă
de natura juridică a actului contestat, menţinerea acestuia nu împietează nici asupra dreptului părţii la
punerea în executare a titlului său pentru eventuale diferenţe nici asupra unor eventuate cereri formutate
în procedura prevăzută de art. 443 C. pr, civ.

În concluzie, faţă de cele mai sus reţinute, Curtea va constata că soluţia primel instanţe apare a fi
legală şi temeinică faţă de motive de apel formulate şi în temeiul prevederitor art. 480 atin. (1) C. pr. civ.,
va respinge apelul formulat de apelantul-reclamant, împotriva sentinţei civile nr. 1994 din data de 21
martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vlll-ea conflicte de muncă şi asigurări sociale,
în dosarul nr. xx, ca nefondat şi va păstra în tot sentinţa civilă apelată.