Sunteți pe pagina 1din 3

Fericirea ca destin construita prin activitate

Toţi oamenii caută fericirea, s-a afirmat constant de la Aristo-tel pînă în zilele noastre. Filozoful român P. P.
Negulescu afirmă că scopul vieţii individuale şi evoluţia vieţii sociale sînt o necontenită goană după fericire,
„oricare ar fi formele pe care le iau activităţile individuale"10.

Fericirea este o problemă centrală a vieţii omeneşti şi a concepţiei despre viaţă, deoarece, dintotdeauna,
problema succesului, a realizării umane, deci a realizării unor scopuri şi idealuri, este sinonimă cu căutarea,
atingerea a ceea ce se numeşte fericire. Marii filozofi ai antichităţii, Heraclit, Democrit, Epicur etc, au
înaintat permanent această problemă, îndeosebi sub aspect etic. Sub aspect psihologic şi ontologic, fericirea
este o stare de spirit, o stare de mulţumire, bucurie, satisfacţie, încredere în realizarea unui scop sau ideal
important. Opusă fericirii ar fi nefericirea, starea de suferinţă, de durere, de nenorocire. Importanţa acestei
stări de spirit pentru fiinţa umană este de ordinul determinării cauzale, motivationale, reprezentînd baza
energetică a elanului dinamic şi creator al individului.

Căutarea fericirii este cel mai firesc lucru pentru om. Ea izvorăşte din fiinţa conştientă a omului, care
percepe, simte, judecă, a cărei activitate se desfăşoară în conformitate cu un anumit scop, aspiraţie sau
dorinţă.

Fericirea e starea fiinţei ce suferă şi judecă, ce-şi reprezintă lumea şi o evaluează în raport cu propria-i
imagine asupra sa şi a lumii. Fericirea este o stare individuală, strict personală, care implică, însă, în mod
inevitabil prezenţa altor oameni sau a lumii. Intrucît fericirea e legată de individ, considerat ca un tot, ea are
o puternică notă de subiectivitate — oamenii doresc să fie fericiţi, dar există diferite moduri de a o înţelege.
Nu toţi oamenii înţeleg fericirea în acelaşi mod.

Un mare aport în soluţionarea problemei în cauză a adus-o filozoful român P. Andrei, care considera că
fericirea este un fenomen-etico-social, este produsul factorilor psihici şi ai mediului

social. Factorii subiectivi, psihici care condiţionează fericirea formează izvoarele psihologice, iar analiza
factorilor sociali, ai condiţiilor vieţii sociale formează obiectul „etico-sociologic al fericirii". Lui P. Andrei îi
sînt străine concepţiile ce tratează în mod unilateral fericirea, cele voluntariste, afective, sau ale celor ce
văd fericirea dependentă doar de un factor extern, teoriile obiectivist sociologice sau biologizante.
„Fericirea, remarca P. Andrei, nu e un fenomen pur subiectiv, intern al unui om abstract izolat de viaţa
socială, nu e nici rezultatul influenţei sociale asupra sufletului omenesc pasiv, ci ea e produsul activităţii
personalităţii, prelucrării materialului social"11. însăşi viaţa psihică a omului este o expresie a mediului
social, susţine el. Procesul de integrare a individului în societate se realizează concomitent, îl presupune pe
cel de individualizare, de subiectivizare a scopurilor sociale. „Armonizarea sufletului cu mediul social, cu
tendinţele morale, stabilirea unui echilibru între subiectiv şi obiectiv, aceasta produce fericirea. Izvorul
fericirii este concordanţa sufletului cu sine însuşi şi cu mediul moral-social"12. O asemenea tratare îi permite
filozofului să conchidă că fericirea este un fenomen social-etic ce se deosebeşte de simpla plăcere,
satisfacţie sau mulţumire biologică. Fericirea presupune un scop conştient, un ideal, rezultat al unei selecţii
valorice, al unei alegeri sau angajări.

Cea mai bună teorie a fericirii, afirmă P. Andrei, este aceea a meliorismului, deoarece ea porneşte de la
ideea progresului social şi a posibilităţii îmbunătăţirii permanente a vieţii umane, a posibilităţii ameliorării
continue a condiţiilor de existenţă în societate, a ridicării nivelului de cultură şi instrucţie a membrilor
societăţii. Concepţia melioristă a lui P. Andrei pune problema fericirii în termenii dezvoltării optimale axate
pe personalitate. De aceea, el nu prezintă o imagine ideală a fericirii, dar menţionează că ea are un caracter
concret în funcţie de mediul socio-cultural şi de un anumit stadiu al dezvoltării umanităţii.
în lucrarea sa Sociologie generală el abordează o problemă de cea mai mare importanţă, aceea a
sănătăţii: sănătatea biologică a poporului, înfierînd degenerarea fizică la care acesta este condamnat prin
indiferenţa şi iresponsabilitatea guvernanţilor, sănătatea fizică şi mentală a individului şi sănătatea socială,
politică şi morală.

în genere gînditorii români (P. Andrei, D. Guşti, P. Negulescu etc.) preconizează o atitudine firească în faţa
morţii, de încredere în forţa vieţii. Marile mituri ale culturii româneşti, creaţiile populare exprimă această
credinţă în forţa vieţii, susţin ideea că omul cît este viu nu renunţă la speranţă, că însăşi moartea, cînd
survine în mod violent, nu este inutilă: în locul în care cade Meşterul Manole apare o fîntînă, izvor de apă,
simbol al vieţii sau poate al istoriei românilor. în lupta dintre bine şi rău, în cele din urmă, binele triumfă.
Atunci cînd învinge răul, pedeapsa apare ca modalitate de restabilire a ordinii. Numai în aşa mod societatea
îşi reia încrederea în sine. Nemurirea fizică este în mentalitatea populară un blestem al omului, o pedeapsă
a lui Dumnezeu. în schimb, ea este firească în planul comuniunii dintre oameni. Un alt filozof român, care s-
a referit plenar la problema fericirii ca sens al existenţei umane este P.P. Negulescu13. El îşi axează teoria
despre fericire pe analiza condiţiilor suficiente ale acesteia. Pentru el contrariul fericirii este nefericirea.
Aceasta ar indica nu numai prezenţa durerilor, a suferinţelor, ci şi prisosul lor: „nefericit este omul
împovărat de suferinţe mari... durabile sau chiar iremediabile". De aici şi înţelesul negativ al fericirii ca „lipsă
a durerii". înţeleasă în acest mod, fericirea este nerealizabilă pentru că durerea şi suferinţa fac parte din
viaţa omului şi nimeni nu le poate ocoli. Evitarea durerii cu orice preţ nu poate fi obţinută, cel puţin în plan
spiritual, decît printr-o detaşare absolută care ar exclude cunoaşterea fericirii. Contrarul fericirii, vom
spune, nu este suferinţa sau durerea, ci depresiunea, indiferenţa, inutilitatea etc.

Omul fericit este cel ce trăieşte un moment de plenitudine, de împlinire, de realizare şi de recunoaştere, le
trăieşte în comuniune şi comunicare cu lumea în condiţiile păstrării integrităţii şi identităţii sale, deci în
urma unei învingeri, a unui triumf.

Pentru a-şi întemeia punctul său de vedere, P.P. Negulescu face o incursiune în modul de viaţă al oamenilor
începînd din cele mai vechi timpuri pînă în prezent. El urmăreşte concomitent să pună în evidenţă factorii de
progres ce au dus la sporirea „cantitativă şi calitativă" a fericirii. între aceştia include intelectualizarea şi
spiritualizarea omului, socializarea necesităţilor umane. P.P. Negulescu susţine că factorii intelectuali sînt
fundamentali în atingerea fericirii, că sentimentele umane au evoluat de la egoism la altruism. Criteriile
fericirii sînt, după Negulescu, cunoaşterea şi îndeplinirea îndatoririi faţă de semeni. El susţine necesitatea,
utilitatea elaborării unei „Ştiinţe a fericirii", care va constitui o puternică pîrghie de progres, un izvor de
optimism, va spori încrederea oamenilor în valoarea vieţii şi în eficacitatea sforţărilor de a îmbunătăţi şi a
înfrumuseţa. în aşa mod, se va putea oferi popoarelor o concepţie optimistă asupra vieţii, care va fi valabilă,
în egală măsură, atît pentru indivizi, cît şi pentru colectivităţi.
O altă concepţie cu finalitate practică umană a fost elaborată de marele filozof român D.D. Roşea, care se
referă la ideea cunoaşterii ştiinţifice şi filozofice ca temei a acţiunilor şi scopurilor umane. El propune un stil
de viaţă cu mare putere formativă şi cu rezonanţe politice pozitive. Idealul de viaţă pentru care militează,
constă în atingerea plenitudinii interioare ce alimentează demnitatea umană, libertatea creatoare şi
responsabilitatea. O asemenea viaţă îl face pe om să pătrundă deopotrivă în tainele ştiinţei, să le valorifice
şi să le transforme. Personalitatea ce realizează sinteza acestor laturi ale vieţii umane — cunoaşterea critică,
lucidă, libertatea de a riposta la provocările universului prin protest şi decizii hotărîtoare de destin, prin
creaţie de valori de artă, ştiinţă, politică, este personalitatea spirituală activă, cea mai înaltă valoare
spirituală. Pentru o asemenea personalitate „plenitudinea interioară" este fericirea14. Totodată, D.D. Roşea
remarcă izvorul neliniştii umane, a incertitudinii sale, ce apare din conştiinţa tragismului existenţei umane,
dar care poate mobiliza şi intensifica atitudinea activă a omului în societate.