CRIMINOLOGIA ETIOLOGICĂ

I. Explicaţii de natură biologică ale comportamentului infracţional

1. Trăsături comune tuturor explicaţiilor de ordin biologic.
Efervescenţa creată de descoperirile ştiinţifice ale secolului XIX, a determinat oamenii de ştiinţă
să caute explicaţia comportamentului infracţional în structura biologică a individului. Răspunsul
căutat de atâtea mii de ani părea să fi fost tot timpul la vedere. La început aceşti autori s-au
bucurat de o mare notorietate, demersul lor determinând şi crearea unei noi ştiinţe şi anume
antropologia criminală, iar mai apoi, aceasta din urmă, s-a numit criminologie.
Dincolo de diferenţele care există între autorii care au susţinut că infracţiunea are o cauză
biologică, se pot evidenţia mai multe trăsături comune tuturor explicaţiilor de ordin biologic.
Comportamentul infracţional, în opinia acestor autori, nu poate fi imputat individului, deoarece
acesta este o disfuncţie a organismului (fie că ea este de natură antropometrică, cromozomială sau
genetică).
În al doilea rând, se susţine că infractorul este victima propriului său organism, el nu are libertatea
de a decide comiterea sau nu de infracţiuni, el fiind constrâns de status-ul său biologic. În
consecinţă infractorul nu trebuie să fie pedepsit ci trebuie tratat, putându-se aplica şi tratamente
preventive, înainte de comiterea unei fapte, pentru că acest criminal înnăscut să nu mai ajungă să
comită infracţiuni.
Poate că ceea ce a determinat aceşti autori să susţină această abordare, este ideea lui Aristotel, că
trebuie să existe o concordanţă între formă şi fond, mai exact între aspectul unui individ şi
moralitatea sa. G.B. Della Porta a susţinut că există o legătură evidentă între fizionomia unui
individ şi calităţile sale morale (cap de brută, privire de asasin-metodă numită fiziognomie). F.J.
Gall a încercat să stabilească o corelaţie între forma craniului şi funcţiile intelectuale ale omului
(metoda lui s-a numit frenologie).

2. Reprezentanţi de seamă ai explicaţilor de natură biologică.

a. Cezare Lombroso, (1835-1909) este cel care a consacrat acest tip de abordare a fenomenului
infracţional punând bazele şcolii pozitiviste italiene. El a susţinut teoria criminalului atavic
conform căreia criminalii nu sunt altceva decât rămăşiţele unui stadiu timpuriu de dezvoltare. El
fost influenţat de ideile evoluţioniste ale lui C. Darwin. şi teoria recapitulaţiei a lui E. Haeckel.
Conform teoriei recapitulaţiei, dezvoltarea individului, de la nou-născut la adult, recapitulează
dezvoltare speciei, repetând pe scurt şi rapid toate stadiile de dezvoltare a speciei sale.
Astfel criminalii nu reuşesc să parcurgă toate stadiile de evoluţie a speciei umane şi rămân la un
stadiu anterior de evoluţie.
C. Lombroso a susţinut şi a argumentat cu picanterii faptul că omul civilizat, în epoca copilăriei
sale, în mai multe privinţe, prezintă însuşirile omului sălbatic (copilul este mincinos pentru a
capta atenţia, egoist, indolent şi leneş etc.). A mai susţinut că crima este o copilărie prelungită sau
o sălbăticie rămasă în mijlocul civilizaţiei şi faptul că la organismele inferioare crima este regula
(adulterul la berze, asocierea castorilor răufăcători, calul care şchiopătează doar pentru a nu
merge la lucru, albinele care după ce au descoperit alcoolul nu mai lucrează etc.). La sălbatici este
exemplificată ideea cu cazurile de canibalism juridic, prostituţie în onoarea oaspeţilor, violul ca
modalitate de căsătorie, etc. La omul normal ajuns la o dezvoltare deplină nu există
comportament infracţional. Ulterior a recunoscut că nu doar aspectul fizic influenţează ci şi unele
maladii mentale.
Susţinerile lui Lombroso ar putea fi reduse la câteva idei de bază:
- Criminalii se deosebesc de non-criminali prin numeroase anomalii fizice sau psihice (mărimea
capului, asimetria feţei, dimensiunile excesive ale pomeţilor, defecte ale ochilor, urechi de
dimensiuni neobişnuite, nas strâmb, buze cărnoase, dentiţie anormală, lungimea excesivă a
braţelor, bărbie proeminentă sau excesiv de lungă, abundenţa, varietatea şi precocitate
zbârciturilor, idioţii, imbecilii, paranoicii,epilepticii, istericii, cei cu sistem emoţional instabil.
- Criminalul este un anumit tip de specie umană, un tip antropologic degenerat, fiind un tip
înnăscut.
- Criminalul este un tip uman a cărui evoluţie nu s-a finalizat, fiind un sălbatic într-o lume
modernă.
- Criminalitatea se moşteneşte, determinând o altă carieră criminală.
1
Fiind de formaţie medic, metoda s-a de bază a fost una experimentală, constând în măsurarea
craniilor unor deţinuţi şi apoi prin colectarea şi prelucrarea datelor antropometrice. Dacă la
început susţinerile sale au declanşat un interes imens în lumea ştiinţifică, spre sfârşitul carierei a
trebuit, sub presiunea cercetărilor făcute, să accepte că există şi criminali care nu sunt înnăscuţi şi
că există şi alte împrejurări care influenţează comportamentul infracţional.
Marele său merit este că prin această dezbatere a declanşat un interes imens pentru antropologia
criminală, care din 1885 se va numi criminologie.
b. R. Garofalo (1852-1934) are meritul de a fi consacrat denumirea de criminologie, înlocuind
mai vechea denumire de antropologie criminală. El publică în anul 1885 cartea sa numită
„Criminologie” care face o evaluare a cercetărilor în acest domeniu. El susţine că doar delictele
naturale ar trebui incriminate, deoarece acestea lezează sentimentele altruiste specific umane:
mila şi cinstea. Delictele artificiale sunt o pură creaţie legislativă a puterii politice, având un
caracter conjunctural. Criminalul, fiind indiferent afectiv, este un monstru în plan moral dar
substratul fiziologic al monstruozităţii sale nu a putut fi încă dovedit ştiinţific. Recunoaşte însă că
este imposibil să se stabilească un criteriu exact de delimitare a oamenilor oneşti de criminali.
Face parte din şcoala pozitivistă italiană deoarece consideră criminalul ca fiind un anormal, o
fiinţă diferită de restul oamenilor oneşti.
c. E. Kretschmer (1888-1964) consideră că există o corelaţie între constituţia corporală şi
înclinaţia pentru comiterea anumitor infracţiuni:
- Tipul picnicform (cuprinde indivizii corpolenţi şi scunzi, adeseori inteligenţi şi
expansivi) este înclinat spre înşelăciuni sau fraude
- Tipul leptomorf (cuprinde indivizii înalţi şi slabi, slab adaptaţi social) este înclinat spre
infracţiuni contra patrimoniului şi au tendinţa de recidivă
- Tipul atletomorf (cuprinde indivizii atletici) are tendinţă de criminalitate brutală şi
tendinţă de recidivă
- Tipul disoplastic (cuprinde acei indivizi înapoiaţi fizic şi intelectual) sunt înclinaţi spre
delicte sexuale şi operează în mod neaşteptat.
d. H.A. Witkin şi S. A. Mednik, cercetători danezi, plecând de la cazul unor criminali celebri
care aveau o anumită anomalie cromozomială, în urma unui studiu amplu (realizat în 1977), au
susţinut că există o corelaţie între comportamentul infracţional şi anomaliile genetice, în sensul că
indivizii care au formula cromozomială 47xyy, având un cromozom y suplimentar, sunt
predispuşi la un comportament infracţional într-o pondere de 42 %, spre deosebire de oamenii
fără aberaţii cromozomiale pentru care riscul infracţional ar fi de doar 9.3%. La fel şi în cazul
când aberaţia cromozomială este de tipul 47xxy. Cromozomul y suplimentar ar determina
comportamentul agresiv, fiind astfel „cromozomul criminal”. Cercetări complexe au demonstrat
că o stabilirea unei astfel de corelaţii este hazardată.
e. Dupre susţine că există trei instincte care domină activitatea umană:
- instinctul de conservare
- instinctul de reproducere
- instinctul de asociere.
Aceste instincte sunt susceptibile de anomalii prin exces, prin atrofie sau chiar inversiune.
Anomaliile acestor instincte pot determina un comportament infracţional.
f. H. Laborit a susţinut că activitatea infracţională este determinată de contradicţia dintre
individul biologic şi omul social. Primul se caracterizează prin etajarea creierului pe trei nivele:
- primul nivel este reprezentat de creierul vechi, comun la toate speciile care comandă
comportamentul instinctiv
- al doilea nivel este reprezentat de calota corticală sau sistemul limbic caracteristic
mamiferelor superioare care coordonează afectivitatea
- ultimul nivel, neo-cortexul, constituie pentru om baza funcţională a imaginaţiei şi
creativităţii.
Omul social se naşte într-o reţea socio-culturală, care trebuie să-i creeze automatisme de gândire
şi acţiune necesare menţinerii ordinii sociale. Această cuprindere în reţeaua socioculturală poate
genera un sentiment de insatisfacţie şi apoi angoasă care se poate depăşi de respectivul individ, în
modul cel mai simplu şi mai brutal şi anume prin încălcarea regulilor sociale.
g. E. O. Wilson, a creat sociobiologia explicând apariţia anumitor instituţii sociale plecând de la
structura genetică. Sociobiologia este capabilă, în opinia lui Wilson să explice numeroase
2
fenomene ce ţin de societatea umană: războaie, deviaţii sexuale, altruism şi egoism, religia,
morala şi cultura, aşa cum sociobiologia a explicat anumite comportamente la animale. Impactul
sociobiologiei a fost la fel de însemnat ca şi enunţarea teoriilor lombrosiene, doar că dezbaterea a
coborât de la structura craniului la genetică. Până acum nu s-a descoperit nici o genă a
infractorului deşi s-au realizat numeroase cercetări. Nu lipsit de interes este şi faptul că eventuala
descoperire a unei astfel de gene a criminalului ar pune serioase probleme de etică socială.
Doctrina nazistă a aplicat exact o astfel de dogmă cu privire la existenţa unei rase superioare,
rasele inferioare trebuind să fie eliminate (evrei, ţigani, etc.).

II. Explicaţii de natură psihologică ale comportamentului infracţional

1. Trăsături comune tuturor explicaţiilor de ordin psihologic.
Viziunea psihologică propune următoarea explicaţie: comportamentul antisocial este determinat
de problemele de personalitate. Există nuanţe ale trăsăturilor de personalitate, infractorul putând
fi un nevrozat emotiv, un egocentric, un imatur afectiv. El este influenţat de complexe din propria
perioadă de formare a personalităţii (conflictele din perioada infantilă, cele legate de sexualitate,
cele legate de sentimentul de inferioritate).
Omul, spre deosebire de explicaţiile de ordin biologic, nu se naşte criminal dar se naşte cu
tendinţe spre criminalitate. Uneori, din cauza unor tulburări de personalitate, tendinţele se
concretizează într-un comportament antisocial.
Ca urmare a studiilor efectuate, nu s-a dovedit că nivelul de inteligenţă al individului, aşa cum
este consacrată măsurarea lui astăzi, are o influenţă majoră asupra comportamentului infracţional.
Au existat şi păreri contrare care s-au bazat în general pe o impresie personală a autorului.
Dacă o persoană comite o infracţiune în stare de iresponsabilitate, chestiunea tratării ei nu revine
criminologie şi exclusiv medicinei. Criminologia trebuie să se ocupe de indivizii responsabili din
punct de vedere intelectual care comit infracţiuni. Răspunsul la întrebarea de ce un nebun comite
fapte antisociale trebuie să încerce să îl dea psihiatria şi nu criminologia.

2. Reprezentanţi de seamă ai explicaţilor de natură psihologică.

a. Z. Freud a încercat să demonstreze existenţa unei personalităţi antisociale ce ţine însă de sfera
psihologiei normale. Teoria freudiană a fost elaborată în 2 etape:
A. Într-o primă fază Freud a considerat că structura psihicului uman era compusă din
inconştient (izvorul tuturor impulsurilor instinctive, şi nu poate fi relevat în nici un mod),
preconştient (care putea fi relevat în anumite circumstanţe speciale) şi conştient. Între cele trei
nivele ale psihicului uman impulsurile circulă ascendent şi descendent.
B. Într-o a doua fază Freud a considerat că viaţă psihică este guvernată de 3 instanţe: Eul,
Sinele şi Supraeul.
Eul este conştiinţa de sine, nucleul personalităţii în alcătuirea căruia intră cunoştinţele şi imaginea
despre sine, precum şi atitudinile conştiente sau inconştiente despre cele mai importante interese
şi valori.
Supraeul este conştiinţa morală, expresie a existenţei individului în societate, purtătorul normelor
etico-morale şi al regulilor de convieţuire socială. Este achiziţia recentă şi fragilă a individului
fiind un triumf un elementului conştient asupra elementului inconştient din care provine atât Eul
cât şi Supraeul.
Sinele este polul pulsional al personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive predominat sexuale
şi agresive, care pune organismul în tensiune. Este alcătuit dintr-un complex de instincte şi
tendinţe refulate, are un caracter apersonal şi nu e trăit conştient. Este o realitate psihică adecvată
dar nerelevată conştiinţei realităţii obiective fiind componenta biologică a personalităţii.
Mecanismul de funcţionare al psihicului uman se bazează pe colaborarea între cele 3 instanţe.
Astfel, Eul încearcă să realizeze un echilibru între pulsiunile instinctive pe de o parte, şi conştiinţa
morală pe de altă parte. Procesul prin care instinctele se transformă în comportamente sociale se
numeşte sublimare. Dacă un instinct nu reuşeşte a fi sublimat atunci el este deturnat spre alte
activităţi prin procesul numit compensare. Dacă nici prin compensare nu se reuşeşte stăpânirea
instinctului atunci, Supraeul, ca un fel de represiune, trimite pulsiunea în inconştient, care va
putea să erupă în mod necontrolat (ticuri, manifestări violente). Eşuarea tentativelor de sublimare
sau compensare a conflictelor interioare ale individului pot conduce la o inadaptare a celui în
cauză şi, în final, pot determina trecerea la actul infracţional.
3
b. A. Adler a susţinut teoria complexului de inferioritate. El susţine că fiecare individ are
înnăscut sau dobândit un sentiment de inferioritate în funcţie de diferite criterii (aspect fizic,
vârstă, inteligenţă, rasă, clasă socială, instrucţie). Sentimentul de inferioritate declanşează dorinţa
individului de a-şi depăşi propria condiţie prin compensare sau supracompensare. Acest
mecanism stă la baza progresului individului. Dacă deficienţa nu e depăşită, sentimentul de
inferioritate poate să degenereze în complex de inferioritate. Complexul de inferioritate poate
genera comportamentul infracţional deoarece este o cale facilă ca individul să îşi compenseze
complexul (cei care comit infracţiuni pentru a ieşi din anonimat prin apariţia media, etc.)
c. E. De Greef a susţinut teoria psihomorală. Conform acesteia, structurile afective sunt
guvernate de două categorii de instincte:
- de apărare (manifestat prin teamă, fugă, agresiune etc.)
- şi de simpatie (presupune acceptarea celuilalt).
Inteligenţa individului poate soluţiona eventualele conflicte dintre cele două instincte, dar de
regulă în caz de conflict omul preferă securitatea în detrimentul simpatiei. În cursul copilăriei
aceste instincte se pot altera determinând un sentiment de injustiţie, o stare de inhibiţie şi în final
indiferenţa afectiva. În opinia lui De Greff procesul criminogen cuprinde 3 etape.
- faza asentimentului temperat când are loc o degradare progresivă a personalităţii ca
urmare a unor frustrări repetate
- faza asentimentului formulat când individul acceptă comiterea crimei şi îşi caută
justificările
- criză când individul aşteaptă doar momentul potrivit pentru comiterea crimei.
În opinia acestui autor, diferenţa dintre un infractor şi un noninfractor este dată de gradul de
indiferenţă afectivă.
d. J. Pinatel a susţinut teoria personalităţii criminale. Astfel trăsăturile morale frecvent
întâlnite la infractori (egocentrismul, labilitate psihică, agresivitate şi indiferenţa afectivă), luate
izolat nu sunt specifice doar infractorilor ci doar reunirea lor într-un ansamblu articulat ar
reprezenta nucleul central al personalităţii criminale.
Infractorul nu este o specie umană particulară diferită de oamenii normali, diferenţa e dată de
nivelul pragului delincvenţial. Fiecare om în împrejurări excepţionale poate deveni infractor,
diferenţa e dată doar de intensitatea stimulului pentru infracţiune care la oamenii oneşti trebuie să
fie foarte ridicat pentru a determina un comportament infracţional spre deosebire de cei care au o
personalitate criminală.