Sunteți pe pagina 1din 118

CURSUL NR.

I
OBIECTUL DE STUDIU AL STIINTEI SOLULUI

1.1. DEFINIŢII

Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu formarea, evoluţia, proprietăţile, clasificarea, răspândirea
şi folosirea raţională a solurilor. Termenul de pedologie este de origine greacă, provenind din cuvintele
"pedon" (teren, sol, ogor) şi "logos" (vorbire, discuţie, cu sensul de studiu). Pentru prima dată termenul
de Pedologie a fost folosit de FRIEDRICH ALBRECHT FALLOU (1862) în lucrarea sa "Pedologie sau ştiinţă
generală şi specială a solului".
Pedologia este o ştiinţă interdisciplinară, situată la graniţa dintre ştiinţele fundamentale (fizică,
chimie, biochimie) şi ştiinţele aplicative (agrotehnică, agrochimie, silvicultură, îmbunătăţiri funciare etc).
Ea are un caracter complex, datorită locului important pe care îl ocupă solul în ecosistemele din natură
şi a multiplelor conexiuni pe care învelişul de sol le realizează între celelalte geosfere.

Obiectul de studiu al Pedologiei îl constituie solul, care este un produs al mediului natural.
În pedologia românească contemporană FLOREA (1993) defineşte solul ca un corp natural, de
material relativ afânat, alcătuit din compuşi minerali, organici şi organisme vii, aflate în interacţiune,
cu proprieteti fizice diferite de ale materialului parental initial din care s-a format si evoluat în timp,
prin procese pedologice şi pedogeologice, sub acţiunea climei şi organismelor, în diferite condiţii de
relief, fiind capabil de schimb continuu de substanţă şi energie cu mediul şi de asigurare a conditiilor
necesare creşterii si dezvoltării plentelor. Este subliniată prezenţa viului în definirea solului.
Însuşirea principală a solului este reprezentată de capacitatea acestuia de a asigura creşterea şi
rodirea plantelor. Această capacitate este determinată de o complexitate de caracteristici, din care
amintim:
 Solul este un corp format pe cale naturaală de-a lungul timpului, prin transformarea părţii
superioare a litosferei de către organismele vegetale şi animale, în anumite conditii de relief si
climă.
 Solul conţine materie vie (micro si macro floră si faună), de aceea în el au loc procese specifice
vieţii: asimilaţie-dezasimilaţie, sinteză-descompunere, acumulare si eliberare de energie etc.;
 In sol se acumulează humus (materie organică complexă) care are o mare capacitate de
înmagazinare pentru apă si elemente nutritive, pe care le pune treptat la dispoziţia plantelor
 Solul are o compoziţie chimică complexa, de aceea reprezintă un rezervor permanent de
elemente nutritive pentru plante şi în acelaşi timp, are anumite proprietăţi specifice: capacitate
de reţinere şi schimb ionic, reacţie, etc.;
 Solul este un corp natural poros si afânat care conţine în interiorul lui apă şi aer, permiţând
pătrunderea rădăcinilor plantelor şi asigurând dezvoltarea acestora. Toare aceste însuşiri fac ca
solul să capete, faţă de roca sterilă din care a provenit, o proprietate noua, numită fertilitate.

Fertilitatea solului reprezinta proprietetaea solului de a pune la dispoziţia plantelor apa si elementele
nutritive în cantităţi îndestulătoare, în vederea creşterii şi dezvoltării lor. Fertilitatea solului s-a format
de-a lungul timpului, prin acumulare progresivă în roca dezagregată şi alterată, a lementelor necesare
vieţii plantelor. Ea este o rezultantă a stadiului de dezvoltare a solului, a alcătirii şi proprietăţilor lui, a
proceselor fizico-chimice şi biochimice ce se petrec în sol. În acelaşi timp fertilitatea mai depinde şi de
satisfacerea celorlalţi factori de vegetaţie, fiind deci o functie a sistemului unitar sol-planta-atmosferă.

1.2. SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII PEDOLOGIEI


2.1. Apariţia şi dezvoltarea pedologiei în lume
Primele idei despre sol ne-au rămas din antichitate de la învăţaţii greci (Aristotel, Theofrast) şi romani
(Cato cel Bătrân, Pliniu cel Bătrân, Columella, Virgiliu).
Aristotel (384-322 î.e.n.) spunea că pământul poate fi cald sau rece, umed sau uscat, greu sau
1
uşor, tare sau moale. Theofrast (372-287 î.e.n.) numea solul edafos, arătând că acesta este o sursă de
hrană pentru plante şi că solurile au pretabilitate diferită pentru diverse culturi. Cato cel Bătrân (234-
149 î.e.n.), om politic roman, este autorul unui tratat de agricultură, iar Pliniu cel Bătrân (23-79 e.n.),
în "Istoria naturală", ce reprezintă o sinteză a cunoştinţelor epocii, arată că există variaţii posibile în
adaptarea plantelor faţă de sol, consemnând că marna amestecată cu săruri şi gunoi de grajd hrăneşte
plantele sau că îngrăşămintele completează substanţele hrănitoare ale solului. Columella (sec. 1 e.n.)
este autorul celui mai vast şi complet tratat de agricultură, rămas din antichitate, "De re rustica". El îm-
parte solurile în: gras, slab, umed, uscat, mobil şi tare, iar prin amestecul acestor însuşiri rezultă o mare
varietate de terenuri.
Interesul pentru cunoaşterea solului începe să crească începând cu evul mediu, odată cu necesitatea
sporirii producţiei agricole,ca urmare a creşterii populaţiei oraşelor. Dintre marii oameni de ştiinţă ai
Renaşterii trebuie remarcat pe chimistul francez Bernard Palissy (1510-1589), cu unele descoperiri în
domeniul chimiei şi geologiei, ce arată că "sărurile fac să vegeteze şi să crească toate seminţele". Apoi,
pe Johan Gottschalk Walerius (1709-1785), care, în lucrarea "Agricultura chemica fundamentala", ara-
tă că plantele se hrănesc cu produsele de descompunere, rezultate prin moartea organismelor vegetale,
punând totodată problema originii humusului. De asemenea, în aceeaşi perioadă a trăit şi marele savant
rus Mihail Vasilievici Lomonosov (1711-1765), care, printre cercetările efectuate în diverse domenii, a
abordat şi problemele de pedogeneză, subliniind rolul formaţiunilor vegetale ierboase în formarea cer-
noziomurilor.
Până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, oamenii de ştiinţă au cercetat solul doar în legă-
tură cu problema nutriţiei plantelor. Astfel, Albrecht Thaer (1752-1828), medic şi agronom, înfiinţează
în 1806 prima şcoală şi fermă experimentală agricolă din Germania. El afirmă că humusul este sursa
unică de hrană pentru plante, iar împreună cu materia minerală nedescompusă formează solul. Apoi,
chimistul şi mineralogul suedez Jöns Iacob Berzelius (1779-1848), facând analize chimice asupra hu-
musului, distinge acizii humici, acizii crenici şi apocrenici şi humina, ca formă inertă a humusului.
Elevul lui Berzelius, Carl Sprengel (1787-1858) a studiat compoziţia humusului şi a stabilit conţinutu-
rile medii de carbon, ce intră în alcătuirea materiei organice, date ce se folosesc şi astăzi la calcularea
conţinutului total de materie organică din sol.
În a doua parte a secolului al XIX-lea, dezvoltarea însemnată a industriei a avut o deosebită in-
fluenţă asupra agriculturii, care trebuia să aprovizioneze centrele industriale cu cantităţi mari de ali-
mente şi materii prime. Concepţiile referitoare la sol încep să se cristalizeze, se formează curente, şco-
li, dintre care mai cunoscute sunt: şcoala agrochimică, şcoala agrogeologică şi şcoala naturalistă.
După 1800 au apărut o serie de curente sau direcţii referitoare la formarea şi evoluţia solului,
dintre care amintim:
Direcţiunea chimică, în cadrul căreia s-au format două teorii antagoniste: teoria humusului şi
teoria minerală.
Teoria humusului, reprezentată prin şcoala lui THAER (1800), susţinea că plantele se hrănesc cu
humus; ca dovadă, cele mai bune recolte se obţin pe solurile bogate în humus.
Teoria minerală, reprezentată prin şcoala lui LIEBIG (1848), susţinea că plantele extrag din sol
sărurile minerale. Afirmaţiile teoretice ale lui LIEBIG au fost verificate de diferitele experienţe, care au
dovedit că plantele nu se hrănesc cu humus. Importanţa humusului constă în faptul că prin
descompunerea lui contribuie la îmbogăţirea solului în săruri nutritive. In urma acestor teorii, în
Europa, au luat un mare având studiile privind fabricarea şi aplicarea îngrăşămintelor chimice în
agricultură.
Direcţiunea fizică arata că rolul hotărâtor în dezvoltarea plantelor îl au proprietăţile fizice ale
solului, determinate de cei patru componenţi principali, şi anume: nisip, argilă, humus şi calcar.
Proprietăţile fizice reglează relaţiile solului cu apa şi aerul şi determină, în acelaşi timp, condiţii mai
grele sau mai uşoare de lucrare a solului. Printre adepţii acestei direcţiuni amintim pe ATTERBERG şi
MITSCHERLICH.
Direcţiunea microbiologică a luat o mare dezvoltare după descoperirile lui PASTEUR. Adepţii
acestei concepţii au arătat rolul foarte mare pe care îl au microorganismele (mai ales bacteriile) în
transformările biochimice care se petrec în masa solul. Ei apreciau, însă, acest rol izolat de complexul
2
condiţiilor de mediu în care se află solul respectiv.
Direcţiunea agrogeologică, având ca reprezentat pe FALLOU, consideră solul ca o rocă afânată,
rezultată prin transformarea unor roci masive; iar pentru a ne da seama de proprietăţile solului, trebuie
să cunoaştem numai substratul geologic pe care s-a format. Adepţii acestei teorii neglijau substanţele
organice din sol şi considerau procesele de alterare şi dezagregare ca având rolul hotărâtor pentru
fertilitatea lui.
Direcţiunea naturalistă (sau genetică) a apărut în Rusia, în a doua jumătate a secolului XIX, şi
are ca întemeietor pe savantul rus Vasile Vasilievici Dokuceaev (1846-1903), care a pus bazele pedologiei ca ştiinţă.
Fondatorul pedologiei ca ştiinţă este considerat DOKUCEAEV, care, fiind profesor la
Universitatea din Petersburg, a studiat solurile de stepă din Rusia, cunoscute sub numele de
cernoziomuri. Rezultatele obţinute au fost publicate în lucrarea sa de bază "Cernoziomul rusesc"
(1881), susţinută în 1883 ca teză de doctorat. El arată că solul este un corp natural de sine stătător.
Solul se dezvoltă după legi proprii şi reprezintă produsul acţiunii concomitente a factorilor
pedogenetici. Dokuceaev a formulat prima clasificare ştiinţifică a solurilor şi legile distribuţiei
geografice a solurilor pe suprafaţa globului pământesc, stabilind conceptul zonalităţii solurilor.
Colaboratorul său, Nicolai Mihailovici Sibirţev (1860-1899) a definit cele trei mari clase de soluri ale
clasificării genetice ruse şi anume: 1 - soluri zonale, 2 - soluri intrazonale şi 3 - soluri azonale. Această
clasificare mai este utilizată în unele ţări şi a fost utilizată şi în România până în anii 1976 - 1980.

Concluziile ştiinţifice şi practice la care a ajuns DOKUCEAEV şi şcoala lui, sunt valabile şi în
prezent, putând fi formulate astfel:
• solul se formează conform unor legi naturale, sub influenţa unui complex de factori naturali de
solificare, şi anume: clima, vegetaţia şi vieţuitoarele animale, roca şi timpul (vârsta);
• fiecare tip de sol, format în condiţii naturale specifice, reprezintă o individualitate aparte,
caracterizat prin însuşiri fizice, chimice şi biologice proprii;
• sub influenţa factorilor de solificare se nasc soluri diferite, repartizate în anumite zone
caracteristice.

În Statele Unite ale Americii, cercetarea solului a fost organizată sub conducerea Societăţii de
Ştiinţa Solului. Printre primii cercetători ce au studiat solul, fiind consideraţi întemeietorii pedologiei
americane, s-au aflat Eugen Woldemar Hilgard (1833-1916), ce a perfecţionat metodologia analizelor
chimice şi fizice, şi G. N. Coffey, pentru care solul era un corp natural, ce poate fi clasificat pe baza în-
suşirilor proprii. Au urmat şi alţi specialişti, cum au fost C. F. Marbut, C. E. Kellogg, J. Briggs, A. H.
Munsell, L. D. Bavier, G. D. Smith, L. A. Richards şi alţii ce s-au ocupat cu cercetarea, clasificarea şi
inventarierea resurselor de sol.
Începând cu secolul al XX-lea, ştiinţa solului s-a extins în multe ţări ale lumii. Printre cei mai
cunoscuţi şi care au adus un aport substanţial la dezvoltarea pedologiei pot fi menţionaţi: E. Raman în
Germania, W. L. Kubiena în Austria, A. Demolon şi Ph. Duchaufour, în Franţa, G. W. Robinson în An-
glia, C. H. Edelman în Olanda, P. Treitz şi Szigmond în Ungaria, Gh. Munteanu Murgoci, T. Saidel şi
N. Cernescu în România etc.
Între 1909 şi 1924 s-au ţinut conferinţe internaţionale de agrogeologie, iar din 1924, Societatea
Internaţională de Ştiinţa Solului a ţinut periodic congrese mondiale. La aceste întâlniri, participanţii
din fiecare ţară prezentau realizările proprii din diversele domenii ale acestei ştiinţe complexe. Totoda-
tă, pe fiecare secţiune de lucru, se stabileau noile direcţii de dezvoltare şi noi programe internaţionale
ce trebuiau realizate până la următorul congres.
În acest sens, Societatea Internaţională pentru Ştiinţa Solului (I.S.S.S.) a stabilit în anul 1960, la
al VII-lea Congres Internaţional pentru Ştiinţa Solului ţinut la Madison, Wisconsin, S.U.A., elaborarea
la scara 1: 5 000 000 a hărţii de soluri a lumii. Acest proiect a fost realizat sub conducerea FAO şi
UNESCO în perioada 1961-1981, folosindu-se o unică legendă de soluri pentru toate continentele lu-
mii.
În 1975 a apărut “Soil Taxonomy”, clasificare realizată de pedologii din SUA. Această lucrare
se bazează pe însuşirile cuantificabile ale solurilor, ea având o influenţă remarcabilă în dezvoltarea
diagnozei şi clasificării solurilor în diverse ţări ale lumii. De asemenea, mulţi din parametrii
3
clasificării americane au fost avuţi în vedere când s-a realizat legenda hărţii solurilor lumii.
Proiectul hărţii de soluri a lumii şi publicarea sistemului american de clasificarea solurilor, a
făcut ca lucrările de inventariere a solurilor să fie mai precise, iar în multe ţări au fost întreprinse
prospecţiuni sistematice. În acelaşi timp, s-au executat numeroase lucrări de cartare pedologică,
necesare studiilor de îmbunătăţiri funciare (irigaţii, desecări sau combaterea eroziunii solurilor),
lucrărilor de evaluare a capacităţii de producţie agricolă, a celor de zonare a culturilor sau de
organizare şi exploatare agricolă şi silvică.
Frecventele întâlniri de lucru, ce au avut loc în cadrul comitetelor însărcinate cu adunarea şi
sinteza cunoştinţelor, precum şi a reuniunilor sau excursiilor ştiinţifice, organizate în diverse colţuri ale
lumii în vederea corelării datelor, au dat posibilitate specialiştilor să realizeze o legendă unică pentru
harta solurilor lumii.
În 1968 s-a elaborat harta solurilor Europei afectate de săruri la scara 1:5.000.000, iar în perioa-
da 1971-1981 s-a publicat sub conducerea FAO şi UNESCO harta solurilor lumii la scara 1:5 000 000.
Societatea Internaţională pentru Ştiinţa Solului, Centrul Internaţional de Informaţii şi Referinţe
despre sol de la Wageningen (Olanda) şi Divizia de Soluri din cadrul FAO de la Roma au contribuit la
progresul şi unificarea gândirii în domeniul ştiinţei solului.
Acumularea în continuare de noi date pedologice, după publicarea hărţii, a dus la revizuirea
acestei legende şi introducerea unor precizări suplimentare în ce priveşte identificarea solurilor la nivel
superior şi inferior.
Societatea Internaţională pentru Ştiinţa Solului a iniţiat în perioada 1978-1982 un program
internaţional pentru realizarea unei clasificări unice a solurilor lumii. La diversele întâlniri ale
Grupului de lucru din Comisia a V-a (Geneza, Clasificarea şi Cartografia Solului), au fost introduse noi
grupe de soluri şi s-au făcut noi precizări în delimitarea şi încadrarea acestora. Totodată, în 1982 s-a
iniţiat un program pentru crearea Bazei Internaţionale de Referinţă pentru Clasificarea Solului, iar
elaborarea în 1988 a Legendei revizuite a solurilor lumii a făcut ca aceasta să devină cadrul după care
să se realizeze Baza Mondială de Referinţă pentru Resursele de Sol (World Reference Base for Soil
Resources).
Această bază are ca scop să realizeze o clasificare internaţională acceptabilă şi un bun cadru
ştiinţific pentru caracterizarea solurilor. De asemenea, ea este destinată unei mai uşoare comunicări
între cercetători în identificarea şi caracterizarea solurilor şi pentru corelarea diverselor sisteme
naţionale.

In România, primele însemnări asupra solurilor ne-au rămas de la Dimitrie Cantemir, care în
"Descripţio Moldaviae" (1716) arată că "pământurile Moldovei sunt negre şi pline de silitră", redând
astfel caracteristici importante ale solurilor, adica sunt bogate in humus si contin multa argila.
Primul învăţat, care, în descrierile lui, se ocupă şi de sol este agronomul Ion Ionescu de la Brad.
Astfel, în monografiile asupra judeţelor Putna (1860), Dorohoi (1866) şi Mehedinţi (1868) prezintă şi
descrie solurile, arătând mijloacele de menţinere şi ridicare a rodniciei lor prin îngrăşământ şi măsuri
potrivite.
Fondatorul pedologiei ca ştiinţă în ţara noastră a fost Gh. MURGOCI (1872-1925), profesor de
geologie la Universitatea din Bucureşti, din iniţiativa căruia, în 1906, s-a înfiinţat Secţia de Agrogeologie
de pe lângă Institutul Geologic al României. In numeroasele sale călătorii pe care le-a făcut în Europa şi
America, a cunoscut diferitele concepţii în legătură cu studiul solului. Legăturile pe care le-a avut cu
pedologii ruşi au influenţat mult concepţia lui MURGOCI în legătură cu studiul solului.
Folosind în cercetarea solului concepţia naturalistă, MURGOCI, împreună cu colaboratorii săi
ENCULESCU şi PROTOPOPESCU-PACHE, întocmeşte, între anii 1906-1909, prima hartă a solurilor din ţara
noastră, publicată la scara 1:2.500.000, însoţită de o schiţă climatologică. In 1911, MURGOCI prezintă şi o
caracterizare generală asupra zonelor de soluri ale României. Prin lucrările sale a pus bazele pedologiei
genetice, nomenclaturii şi clasificării solurilor din ţara noastră.
MURGOCI a desfăşurat o activitate neobosită şi pe plan internaţional, contribuind la afirmarea
ştiinţei solurilor din România. Pentru meritele sale deosebite, la Conferinţa de la Praga (1923) MURGOCI
este ales preşedinte al Comisiei de cartografierea solurilor, iar în 1924 este ales preşedinte al comisiei
pentru întocmirea hărţii solurilor din Europa.
4
Colaboratorii lui MURGOCI, amintiţi mai sus, la care se alătură SAIDEL şi FLOROV, continuă
cercetările în cadrul secţiei de pedologie şi publică, în anul 1927, harta solurilor din ţara noastră la scara
de 1:1.500.000. SAIDEL a pus bazele Agrochimiei din ţara noastră. A elaborat pentru prima dată,
metoda potenţiometrică de determinare a pH-ului solului. Pe măsura reorganizării şi dezvoltării cercetării
ştiinţifice, ştiinţa solului a progresat permanent.
In anul 1961 s-a înfiinţat Societatea Naţională Română pentru Ştiinţa Solului, (SNRSS),
societate activa si in prezent, în care sunt grupaţi toţi cei care lucrează în acest domeniu.
In prezent, cercetarea este coordonată la nivel central de Institutul de Cercetări pentru
Pedologie şi Agrochimie (ICPA), care funcţionează în cadrul Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice
Gheorghe Ionescu Şişeşti (ASAS). La nivel de judeţe funcţionează Oficiile Judeţene de Studii Pedologice
şi Agrochimice (OJSPA). Toate staţiunile de cercetări agricole au şi laboratoare specializate pentru
studiul solului. Pregătirea specialiştilor pentru studiul solului se face în instituţiile de învăţământ superior cu
profil agricol, prin disciplinele de pedologie.
Rezultatele de sinteză a lucrărilor de cartare s-au concretizat prin apariţia hărţii solurilor la scara
1:1.500.000 (1960), la scara 1:1.000.000 (1964), la scara 1:500.000 (1972) şi s-a finalizat harta solurilor la
scara 1:200.000. În prezent se lucrează intens la introducerea in format electronic si actualizarea
hărţilor pedologice şi la crearea de baze de dat pedologice.
Cercetarea solului în România şi-a adus contribuţia şi la programul Societăţii Internaţionale pen-
tru Ştiinţa Solului privind întocmirea Hărţii solurilor lumii la scara 1:5.000.000 şi a Hărţii solurilor Eu-
ropei la scara 1:1.000.000. Astfel, N. Florea, Ana Conea şi I. Munteanu au redactat Harta solurilor Ro-
mâniei, conform legendei de soluri elaborate de FAO-UNESCO, realizând o primă corelare a solurilor
din România cu legenda solurilor lumii.
Cercetătorii români au elaborat şi publicat numeroase sinteze asupra cunoştinţelor despre solurile
României. Printre cele mai cunoscute şi utile lucrări menţionăm: Solurile României de C. Chiriţă, C.
Păunescu şi D. Teaci (1967), Geografia solurilor României de N. Florea, I. Munteanu, Camelia Rapa-
port, C. Chiţu şi M. Opriş (1968), Ecopedologie de C. Chiriţă (1974), Bonitarea terenurilor agricole
de D. Teaci (1970, 1980), Controlul evoluţiei solurilor în sistemele de îmbunătăţiri funciare de Gh.
Sandu, V. Blănaru, Maria Drăcea, C. Răuţă (1981), Prevenirea şi combaterea poluării solului de C.
Răuţă şi St Cârstea (1983), Situaţia agrochimică a solurilor din România de Irina Vintilă, Z. Borlan, C.
Răuţă, D. Daneliuc şi Letiţia Ţigănaş (1984), Geografia solurilor României de N. Barbu (1987), Meto-
dologia elaborării studiilor pedologice de un colectiv coordonat de N. Florea, V. Bălăceanu, A Cana-
rache, şi C. Răuţă (1987), Fizica solurilor agricole de A. Canarache (1990), Pedologie de N. Florea
(1992), Pedologie generală, de C. Teşu (1992), Pedologie de Gh. Ianoş (1995), Soils of the Romanian
Danube Delta Biosphere Reserve de I. Munteanu (1996), Solurile Lumii de Gh. Ianoş (1997), Solurile
Lumii de S. Udrescu (1997), Geografia solurilor cu elemente de pedologie generală de Gh. Lupaşcu
(1998), Mineralele argiloase din sol. Implicaţii în agricultură de C. Crăciun (2000), Solurile Terrei de
C. Grigoraş (2003), Noţiuni de bază în ştiinţa solului de C. Grigoraş (2004), precum şi alte numeroase
lucrări cu caracter general sau regional.
O atenţie deosebită s-a acordat problemelor legate de clasificarea solurilor, unde trebuie menţio-
nate câteva lucrări de referinţă: Legenda hărţii solurilor României de Gh. Murgoci (1924), unde figu-
rează majoritatea tipurilor genetice de sol din ţara noastră, Lista sistematică a solurilor ţării de N. Cer-
nescu şi N. Florea (1962) şi câteva variante de clasificare a solurilor, pe baza noilor concepte apărute
pe plan mondial, în clasificarea americană şi în legenda FAO-UNESCO a solurilor lumii, elaborate de
Ana Conea (1974). După experimentarea acestora şi pe baza noilor date, în 1980 este publicat Sistemul
Român de Clasificare a Solurilor de un colectiv coordonat de Ana Conea, N. Florea şi Şt. Puiu. Pro-
gresul cunoştinţelor despre sol, în lume şi pe plan naţional, a impus îmbunătăţirea sistemului de clasifi-
care (1980), astfel că în 2003 a intrat în vigoare Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor, elaborat de
N. Florea şi I. Munteanu, care, atât ca structură, cât şi ca nomenclatură, îl apropie de sistemele utilizate
pe plan mondial. Ultima actualizare a S.R.T.S. a fost efectuata in 2012. La Conferinta Societatii Natio-
nale de Stiinta Solului de la Craiova.

5
1.3. SITUAŢIA FONDULUI FUNCIAR AL ROMÂNIEI

Din datele publicate de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în anul 1994, reiese că fondul
funciar al României este de 23.839.071 ha, din care suprafaţa agricolă este de 14.797.546 ha, iar
arabilul ocupă 9.338.026 ha (tabelul 1.1.).
Raportând aceste suprafeţe la numărul de locuitori, rezultă că în România revin 0,65 ha teren
agricol şi 0,41 ha teren arabil pe cap de locuitor, situându-ne din acest punct de vedere printre primele
ţării din Europa cu încărcătura cea mai mare.

Tabelul 1.1. SITUAŢIA fondului funciar la 3 LXII. 1994,


conform datelor Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, Direcţia de Cadastru şi Organizarea Teritoriului

Folosinte Total suprafata (ha)


Prin studiile Arabil 9338026 efectuate în anii
1976-1980 de Păşuni 3378424 Institutul de
Geodezie, Fâneţe 1493688 Fotogrammetrie,
Cartografie şi Vii 298412 Organizarea
Teritoriului, împreună Livezi 288996 cu organizaţiile
agricole judeţene, TOTAL AGRICOL 14797546 terenurile agricole ale
ţării au fost grupate în clase de calitate,
luându-se în Păduri 6680145 considerare o serie
de criterii (tabelul Ape, bălţi 888280 1.2.).
Drumuri 392444
Tabelul Curţi, construcţiii 629631 1.2. Terenurile agricole
pe clase Neproductiv 451025 de calitate (mii ha)
TOTAL NEAGRICOL 9041525
Clasa Arabil Pajişti Vii Pomi Total agricol
TOTAL ha GENERAL
% ha % ha % ha
23839071
% ha %

I -foarte bune 1990 20 49 1 44 15 12 4 2005 13,4


II - bune 2373 25 147 3 67 23 24 8 2613 17,4
III - mijlocii 2850 30 784 16 78 27 81 20 3793 25,5
IV - slabe 1425 15 1470 30 158 20 112 32 3075 20,4
V -foarte slabe 950 10 2450 50 43 15 81 26 3524 23,5
TOTAL 9500 100 4900 100 290 100 310 100 15000 100

Clasa I. Terenuri de calitate foarte bună cuprinde suprafeţe arabile lipsite de orice restricţii sau
fenomene de degradare, cu soluri profunde şi cu textură bună, situate pe pante sub 5%.
Clasa II. Terenuri de calitate bună grupează suprafeţele pe care procesele de degradare se
manifestă slab sau foarte slab, sau sunt situate pe pante de 5-10%.
Clasa III. Terenuri de calitate mijlocie grupează suprafeţele în care fenomenele de degradare au o
acţiune mijlocie, sau sunt situate pe pante de 10-15%.
Clasa IV. Terenuri de calitate slabă pe care procesele de degradare se manifestă puternic, sau
au pante de 15-25%.
Clasa V. Terenuri de calitate foarte slabă pe care procesele de degradare se manifestă foarte
puternic, sau sunt situate pe pante de peste 25%.
Unele terenuri din fondul agricol au devenit neproductive, cum sunt: râpele, ravenele, alunecările
de teren fără vegetaţie, gropile de împrumut, depozitele de steril, straturile de nisip şi pietriş "crud" depuse
de torenţi etc. Din analizele efectuate de instituţiile de specialitate a rezultat că terenul arabil este afectat
de procesele de degradare în procent de 50%, păşunile şi fâneţele 66%, iar plantaţiile de vii şi pomi între
50-70%; de aceea, în etapa actuală, principala sarcină în folosirea fondului funciar o reprezintă luarea
celor mai importante şi radicale măsuri pentru conservarea actualelor suprafeţe agricole şi aplicarea
descoperirilor ştiinţifice în vederea menţinerii şi creşterii potenţialului lor productiv. In România,
6
resurse importante pentru creşterea suprafeţelor cultivate nu mai sunt cele aproximativ 390.000 ha de
"terenuri neproductive" pot fi parţial înierbate sau împădurite.
Bazându-se pe cercetări de teren şi laborator, Pedologia grupează solurile după geneză şi
proprietăţile lor productive, indicând organizării teritoriului modul cel mai judicios de folosire,
agrotehnicii elemente importante de aplicare diferenţiată a lucrărilor solului, agrochimiei criterii de
fertilizare, fitotehniei indicaţii pentru stabilirea sortimentului de culturi, iar pedologiei ameliorative date
necesare stabilirii măsurilor ameliorative în vederea valorificării solurilor slab productive.

7
FACTORII DE SOLIFICARE

SOLUL a fost definit ca fiind stratul afânat de la suprafaţa scoarţei terestre (litosfera), care
a acumulat în timp elementele însuşirii sale specifice, FERTILITATEA.
Această afânare a scoarţei terestre s-a produs prin acţiunea (în timp şi simultană) a unui
complex de factori naturali numiţi şi factori de formare a solului, de solificare, sau factori
pedogenetici.
Deci, la început, scoarţa terestră este masivă, alcătuită numai din minerale şi roci care nu
oferă condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.
In decursul timpului, prin acţiunea agenţilor atmosferei, hidrosferei şi, ulterior, a biosferei se
produc o serie de fenomene de dezagregare (mărunţire) şi alterare (schimbarea compoziţiei chimice)
a scoartei terestre , a litosferei. Ca urmare roca masivă, dură, compactă, devine afânată, creându-se
condiţii minime pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, ceea ce înseamnă începutul procesului
de solificare.
Acţiunea în timp şi mai îndelungată a acestor factori de solificare duce la manifestarea
mai accentuată a fenomenelor de dezagregare şi alterare, şi la apariţie de fenomene noi cum sunt:
bioacumularea (acumularea materiei organice), eluvierea (spălare, levigare sau migrare), iluvierea
(depunerea produşilor spălaţi) şi în consecinţă se formează o succesiune de straturi orizontale,
deosebite între ele prin culoare, grosime, structură etc, alcătuind aşa numitul profil de sol.
Dezvoltarea profilului de sol este în funcţie de stadiul de evoluţie, de intensitatea acţiunii
factorilor de solificare ş.a.
Diversitatea învelişului de sol de la suprafaţa scoarţei pământului este determinată de
diversitatea condiţiilor naturale de solificare, adică de factorii de solificare.
Principalii factori de solificare sunt: organismele vegetale şi animale, clima, rocile,
relieful, apa freatică şi stagnantă, timpul şi omul.

2.1. CLIMA CA FACTOR DE SOLIFICARE


Rolul multilateral al climei ca factor de solificare constă în următoarele:
- climatul este factorul indispensabil dezvoltării proceselor biologice şi biochimice;
- climatul atmosferic exercită o influenţă foarte mare asupra regimului aerohidric, termic
şi oxidoreducător al solului;
- de condiţiile climatice sunt strâns legate procesele de transformare a combinaţiilor
minerale în sol (direcţia şi viteza de alterare a rocilor, acumularea produşilor de pedogeneză
etc.) ca şi a resturilor organice din sol;
- nu în ultima instanţă, climatul exercită o mare influenţă asupra proceselor de eroziune a
solurilor prin vânt şi apă.

2.2. ROLUL ORGANISMELOR


Climatul local, solul, plantele, animalele şi microorganismele care locuiesc în sol,
condiţiile de relief, rocile parentale, apa de suprafaţă şi freatică ale fiecărui landşaft etc. formează
un sistem complex ecologic de interdependenţă.
Resturile vegetale, sub acţiunea organismelor vii ce populează solul, sunt supuse proceselor
de transformare şi/sau de mineralizare până la unele combinaţii simple - dioxid de carbon, apă,
gaze şi săruri simple, sau se transformă în noi combinaţii complexe (humusul din sol).
Rolul vegetaţiei ierboase şi lemnoase, de pădure, stepă sau fâneaţă, în procesele de
pedogeneză este diferit. Procesul de solificare la un regim hidric percolativ sub păduri, este
orientat frecvent spre formare de podzoluri. Solurile care se formează se caracterizează printr-o
mare aciditate, nesaturatie în baze, slabă humificare (formare de humus brut), conţinut scăzut în
elemente nutritive, îndeosebi azot, activitate biologică redusă şi nivel scăzut al fertilităţii. De
asemenea, circuitul biologic al elementelor chimice sub păduri de conifere se deosebeşte de

1
circuitul în pădurile de foioase sau amestec de conifere-foioase.
In comparaţie cu coniferele, pădurile de foioase antrenează în circuit de două-trei ori mai
mult calciu şi magneziu, de asemenea azot, fosfor şi alte elemente nutritive. In păduri de tip
asemănător, în humificare ia parte şi o mare cantitate de resturi ale vegetaţiei ierboase. Bazele
care se eliberează prin mineralizarea acestora din urmă neutralizează produşii acizi în procesul de
pedogeneză, se sintetizează humus mai saturat în calciu de tip humato-fulvato-calcic. Se formează
soluri cu migrare de argilă (luvisoluri) cu reacţie mai puţin acidă decât la podzoluri, creşte gradul de
saturaţie în baze al solurilor, se măreşte conţinutul de azot, se intensifică activitatea biologică a
acestora, mărindu-se nivelul fertilităţii naturale a solurilor.
Sub vegetaţia ierboasă de stepă sau fâneaţă sursa de bază a formării humusului apare
masa de rădăcini care mor anual şi, într-o măsură mai mică, masa aeriană (care la vegetaţia
lemnoasă are o pondere importantă). Resturile vegetaţiei ierboase se caracterizează - spre
deosebire de speciile lemnoase - printr-o mai fină structură, o mai mică rezistenţă mecanică,
conţinut mai mare în săruri, bogăţie în azot şi baze, ducând la formarea de humus saturat în
calciu, de tip mull. Sub asemenea vegetaţie se formează soluri de tipul cernoziomurilor, cu mare
rezervă de humus, cu o fertilitate naturală foarte ridicată. Tipul asociaţiei vegetale determină viteza,
volumul şi chimismul circuitului biologic al elementelor.
Vegetaţia, influenţând asupra direcţiei procesului de solificare, apare în mod cert ca
indicator al schimbării condiţiilor de sol. Adesea, după schimbarea spaţială a asociaţiilor vegetale,
cercetătorul poate destul de exact să stabilească graniţele arealelor de soluri. Totuşi o deplină
corespondenţă între tipul de fitocenoze şi tipul de sol se realizează după o perioadă de timp destul de
lungă. Schimbarea caracterului învelişului vegetal se produce mult mai repede decât schimbarea
solului.
Alături de vegetaţia superioară, o mare influenţă exercită asupra pedogenezei reprezentanţii
numeroşi ai faunei din sol - nevertebrate şi vertebrate - care populează diferitele orizonturi ale
solului şi care trăiesc pe suprafaţa sa şi care, după mărime, se grupează astfel.
a) microfauna - organisme mai mici de 0,2 mm (protozoare, nematozi, rizopode,
echinococi);
b) mezofauna - animale de mărime 0,2-4 mm (microartropode, unele insecte, miriapode şi
viermi specifici);
c) macrofauna - animale de 4-80 mm (viermi de pământ, moluşte, insecte, furnici, termite
etc);
d) megafauna - mărimea animalelor peste 80 mm (insecte mari, crabi, scorpioni, cârtiţe,
şerpi, broaşte, rozătoare, vulpi, bursuci şi altele).
Biomasa nevertebratelor din sol este de circa 1000 de ori mai mare decât a vertebratelor.
O acţiune excepţional de intensă asupra solului o au râmele, prin activitatea cărora în sol se
acumulează compuşi biochimici specifici, neproduşi de nici un alt agent chimic din natură. Anual,
trec prin intestinul lor la un hectar în diferite zone pedoclimatice, de la 50 la 600 t de pământ fin.
Rol similar îl au şi numeroase insecte, larvele lor, precum şi alte animale din sol.

O altă funcţie a animalelor din sol constă în acumularea în corpul lor a elementelor de
hrană şi în principal în sinteza compuşilor cu caracter proteic ce conţin azot.
După terminarea ciclului de viaţă al animalelor, are loc descompunerea ţesuturilor şi
revenirea în sol a substanţelor şi energiei acumulate în corpul acestora.
Întru totul specific şi deosebit de important este rolul pe care îl joacă microorganismele în
procesul de pedogeneză. Microorganismele îndeplinesc o serie de funcţii importante şi diverse în
transformarea substanţelor şi energiei în procesul de solificare, printre care enumerăm:
mineralizarea substanţelor organice; .formarea diferitelor combinaţii simple organice, participare la
descompunerea şi neoformarea mineralelor din sol şi la migrarea şi acumularea produşilor de
pedogeneză.
De acţiunea microorganismelor sunt strâns legate desfăşurarea şi natura proceselor
biochimice, nutritive, oxidoreducătoare, de aeraţie a solului, condiţiile de reacţie alcalino-acide
etc.

2
In timp ce plantele superioare apar ca principalul producător al masei biologice,
microorganismelor le revine rolul de bază în deplina şi profunda descompunere a substanţelor
organice. Particularitatea microorganismelor din sol constă în capacitatea lor de a descompune
combinaţiile alcătuite din molecule mari până la compuşi simpli finali: gaze (CO2, amoniac şi
altele), apă şi combinaţii minerale simple.
Fiecărui tip de sol îi este proprie o distribuire specifică pe profil a microorganismelor.
Prin aceasta, numărul microorganismelor şi compoziţia lor pe specii reflectă însuşirile mai
importante ale solului - rezerva de substanţă organică cantitatea şi calitatea humusului, conţinutul
de elemente nutritive, reacţia, asigurarea cu apă, gradul de aeraţieJBiomasa ciupercilor şi
bacteriilor în stratul arabil al solului reprezintă până la 5 t/ha; numărul de bacterii atinge miliarde
de celule la 1 g sol, iar lungimea hifelor de ciuperci până la 1.000 m la 1 g sol (BABIEVA, ZENOVA,
1983).

2.3. ROLUL ROCII ÎN PEDOGENEZĂ

Roca parentală sau roca-mamă, prin compoziţia sa, exercită o mare influenţă asupra
alcătuirii granulometrice, chimice şi mineralogice a solurilor, a însuşirilor lor fizice şi fizico-
mecanice, a regimului de aer, de căldură şi hrană. Deosebit de clară este interacţiunea dintre
însuşirile solurilor şi caracterul rocii parentale, în stadiile incipiente ale pedogenezei şi în stadiile
primare: solurile reflectă în cea mai mare parte însuşirile proprii ale scoarţei de alterare pe care s-
au format.
Compoziţia şi însuşirile rocii de solificare influenţează viteza proceselor de pedogeneză şi
direcţia acestora. Astfel, pe scoarţa de alterare alcătuită din roci afânate (luturi, loessuri, argile) se
formează soluri profunde, cu o bună dezvoltare a profilului.
Nivelul fertilităţii solului se corelează evident cu însuşirile şi compoziţia rocii de solificare.
De exemplu, pe seama rocilor magmatice acide (graniţe, gnaisuri) şi a nisipurilor se formează
soluri de fertilitate naturală scăzută. In acelaşi timp, pe seama produselor alterării rocilor
intermediare (diorite, andezite) şi bazice (gabrouri, bazalte) bogate în elemente nutritive şi în
cationi alcalino-pământoşi se formează soluri cu un nivel ridicat de fertilitate naturală, saturate în
baze, cu reacţie neutră sau slab acidă, cu un conţinut mai mare de humus saturat, argiloase şi
lutoase.
Pe aceleaşi roci, în condiţii climatice, de vegetaţie şi relief diferite, se formează unităţi
diferite de soluri, şi invers pe roci diferite de solificare, dar în aceleaşi condiţii generale (cele
amintite), se formează aceleaşi unităţi de soluri. Există însă şi soluri a căror formare este legată de
existenţa anumitor roci de solificare: rendzinele se formează pe calcare, vertosolurile pe argile
gonflante etc.
Roca parentală are un rol important şi în formarea structurii învelişului de soluri. Astfel, la
un material parental uniform se constată o mare uniformitate a învelişului de soluri; în condiţii de
mare împestritare a rocilor parentale cu forme de relief variate, se remarcă o mare mezo- şi
microcomplexitate a învelişului de soluri şi a vegetaţiei.

2.4. ROLUL RELIEFULUI ÎN FORMAREA SOLULUI

Relieful constituie unul din cei mai importanţi factori ai formării solurilor, care exercită o
influenţă deosebită asupra genezei acestora, a structurii învelişului de soluri, a contrastului şi a
neomogenităţii sale spaţiale"
Se consideră că există o legătură strânsă între topografia învelişului de sol şi condiţiile
concrete de landşaft. în practica cercetării pedologice de teren s--a stabilit următoarea sistematică a
tipurilor de relief: macrorelief; mezorelief, microrelief. Fiecare din tipurile enumerate de relief
joacă un rol determinant în procesul de pedogeneză.
Macrorelieful. Cuprinde cele mai reprezentative forme de relief care determină aspectul
global al unui teritoriu: munţi, podişuri şi câmpii. Originea macroreliefului este legată mai ales de

3
fenomenele tectonice care au avut loc în scoarţa Pământului. Macrorelief ui determină şi reflectă,
în concordanţă cu condiţiile bioclimatice, zonalitatea învelişului de soluri, structura sa şi
caracterul macrocombinării solurilor tipice pentru zona dată.
Mezorelieful. Se referă la forme de relief de dimensiuni medii: coline, dealuri, vâlcele,
văi, terase. Apariţia mezoreliefului este legată, în principal, de procese geologice exogene
(procese de denudaţie, formarea depozitelor continentale asupra cărora exercită o mare influenţă
ridicările şi coborârile lente ale porţiunilor uscatului). Mezorelief ui determină structura învelişului
de soluri în limitele concrete ale landşaftului şi caracterul mezocombinării solurilor.
Microrelieful. Este dat de forme mici de relief care ocupă suprafeţe neînsemnate (de la
câţiva decimetri pătraţi, până la câteva sute de metri pătraţi), cu oscilaţii relative a înălţimii de
circa 1 m: movilite, depresiuni, crovuri. Ele apar pe suprafeţe plane de relief din cauza
fenomenelor de tasare, deformaţiilor provocate de îngheţ sau din alte cauze.
Microrelieful influenţează asupra împestriţării şi complexităţii învelişului de soluri şi
determină caracterul microcombinărilor, respectiv a micro-complexitaţii acestora.
Relieful apare ca principalul factor de redistribuire a radiaţiilor solare şi precipitaţiilor în
funcţie de expoziţie, panta şi exercită o influenţă deosebită asupra regimului hidric, termic,
nutritiv, oxidoreducător şi salin din sol.
Astfel, în munţi apare zonalitatea verticală a vegetaţiei şi solurilor, ca o consecinţă a
scăderii temperaturii aerului cu înălţimea şi a variaţiei creşterii cantităţii de precipitaţii.
Elementele de mezo- şi microrelief şi mai ales pantele de diferite înclinări contribuie la
redistribuirea apei din precipitaţii pe suprafaţa solului şi reglează raportul între ape ce curg la
suprafaţă, ape care se infiltrează în sol, ape care se acumulează în depresiuni.
Distribuirea inegală a temperaturii şi umidităţii, mai ales pe terenuri cu pantă şi expoziţie,
determină dezvoltarea unei vegetaţii diferite, cu deosebiri esenţiale în sinteza şi descompunerea
substanţei organice, transformarea mineralelor din sol şi în ultimă instanţă, toate acestea duc la
formarea diferitelor soluri în condiţii diferite de relief.
Relieful foarte diferit din ţara noastră (câmpii, dealuri, podişuri, piemonturi, munţi)
determină climate foarte diferite, care condiţionează existenţa unei vegetaţii specifice: de stepă,
de silvostepă, de pădure şi de pajişti alpine.
Influenţând distribuirea diferită a umidităţii, în funcţie de elementele reliefului, procesele
de solificare, pe suprafeţele plane, se petrec în condiţii normale; pe pante, deoarece o parte din apa
de precipitaţii se scurge la suprafaţă, solificarea decurge în condiţii de umiditate mai mică (levi-
gare mai redusă, profile mai scurte, orizonturi mai slab diferenţiate); pe suprafeţe depresionare se
acumulează o cantitate mai mare de apă şi ca atare, se formează soluri corespunzătoare unei zone
mai umede decât cea respectivă (de exemplu, formarea stagnosolurilor în depresiuni, în raport cu
preluvosolurile roşcate tipice formate pe terenuri plane în Câmpia Vlăsiei din jurul Bucureştilor.
O influenţă specifică a elementelor reliefului asupra solificării o constituie versanţii care sunt
supuşi eroziunii. Prin îndepărtarea de material solificat procesele de formare a solului sunt în stadii
incipiente.

2.5. ROLUL APELOR FREATICE ŞI STAGNANTE

De regulă, solificarea decurge în condiţii normale de umiditate, sub acţiunea precipitaţiilor


ce cad într-o zonă sau alta, cantitatea acestora influenţând procesele de eluviere şi iluviere,
bioacumularea etc.
In anumite situaţii solificarea are loc în condiţii de exces de apă, care poate fi de natură
stagnantă (provenită din precipitaţii) sau freatică (pânza de apă aflată la anumite adâncimi, uneori
la suprafaţă sau aproape de suprafaţă).
Apa provenită din precipitaţii sau scurgeri de suprafaţă se acumulează la suprafaţa solului,
în zonele umede în condiţiile unui drenaj extern slab ori datorită permeabilităţii reduse pentru apă
a materialului parental sau a unui orizont pedogenetic.
In prezenţa excesului de apă solificarea capătă anumite particularităţi: datorită aeraţiei slabe au
loc predominant procese de reducere, formându-se compuşi reduşi de fier şi mangan, solubili, care

4
au culori specifice pe care le imprimă şi solului.
Procesele determinate de excesul de apă de suprafaţă (stagnant) se numesc procese de
stagnogleizare sau pseudogleizare iar orizonturile rezultate - orizonturi pseudogleice (stagnogleice)
respectiv pseudogleizate; (stagnogleizate). Cele datorate excesului de apă freatică, sunt denumite
procese de gleizare, iar orizonturile ce rezultă - orizonturi gleice de reducere şi respectiv gleice de
oxido-reducere.
Când apele freatice situate aproape de suprafaţă conţin săruri solubile, au loc şi procese de
salinizare (acumulare de săruri solubile sub formă de cloruri şi sulfaţi) şi procese de alcalizare
(sodizare), când are loc îmbogăţirea complexului coloidal al solului în sodiu.
Ca urmare a proceselor de gleizare-stagnogleizare sau de salini-zare-alcalizare se
formează soluri specifice hidromorfe şi halomorfe.

2.6. TIMPUL CA FACTOR PEDOGENETIC

Solurile actuale sunt produsul istoriei îndelungate şi complexe geologice a suprafeţei


Pământului.
In ceea ce priveşte vârsta absolută a solurilor actuale, este necesar să se ia în considerare
vârsta geologică în diferite puncte ale suprafeţei terestre, care oscilează în limite largi, practic de la
0 (zero) până la milioane de ani. Vârsta nulă (zero) au suprafeţele uscatului care doar sunt
eliberate de apele ce le acoperă: de exemplu, teritorii riverane ale unor mări sau râuri , ca rezultat
al regresiei mării, sau terenuri uscate artificial în delta unor fluvii (Delta Dunării) sau pe coastele
mărilor prin crearea polderelor.
Vârstă nulă au şi suprafeţele create de lavele erupţiilor vulcanice sau acoperite de cenuşa
de la erupţii actuale, precum şi secţiunile proaspete de roci create de om prin lucrări de
construcţie, cariere şi exploatări miniere şi terasamente (rambleuri).
Vârsta cernoziomurilor Câmpiei Ruse este de circa 8-10 mii de ani, iar vârsta podzolurilor
Scandinaviei de 5-6 mii de ani. Vârsta solurilor erodate ale Câmpiei Africii, unde în decursul
ultimei perioade geologice nu au fost schimbări esenţiale catastrofale, cu excepţia văilor de tip
Rift şi a platourilor vulcanice, se socoteşte de milioane de ani.
O asemenea vârstă are şi învelişul de soluri al câmpiei de denudare a Australiei, a
platoului Sud-estic al Asiei şi Sudul Americii, în timp ce vârsta solurilor din văile râurilor este
considerabil mai tânără, îndeosebi în deltele acestora.
Pe scară largă s-a folosit metoda determinării vârstei solului după raportul izotopilor 14C şi
12
C în humusul din sol. Metoda carbonului radioactiv s-a folosit şi pentru determinarea vârstei
carbonaţilor din sol. Astfel, SMITH a determinat vârsta cutanelor carbonatice dintr-un sol calcaros
de pustiu al statului New Mexico la circa 28 mii de ani; ROZANOV (1961) a calculat vârsta
crasnoziomurilor (soluri roşii tropicale) Platoului Binnaniei după acumularea relativă reziduală a
K2CO3 şi reziduu nesolubil a căror pedogeneză şi evoluţie a avut loc pe calcare în urmă cu circa 2
milioane de ani. În legătură cu formarea şi evoluţia solurilor, pe lângă vârsta absolută, deosebim la
acestea şi o vârstă relativă, adică gradul de dezvoltare a învelişului de sol - noţiune ce presupune
numeroase discuţii ştiinţifice. Vârsta relativă caracterizează viteza procesului de pedogeneză,
rapiditatea schimbării unui stadiu de dezvoltare a solului în altul fiind legată de influenţa
compoziţiei şi însuşirilor rocilor parentale, de condiţiile de relief asupra vitezei şi direcţiei
procesului de pedogeneză.
Despre relativa tinereţe sau vechime a solurilor se pot face aprecieri după gradul de
dezvoltare a profilului lor, mai puternic humifere, mai alterate, mai diferenţiate, cazuri în care se
consideră ca stadii mai mature; sau după gradul lor de sărăcire în unele sau alte combinaţii în
raport cu rocile de formare, sau după gradul de acumulare a unor componenţi sau altora etc.

2.7. FACTORUL ANTROPIC ÎN PROCESELE DE SOLIFICARE

5
Prin luarea solului în cultură, omul influenţează direct geneza şi evoluţia solului şi, pe măsura
trecerii timpului - solul, corp natural - începe să capete caracterele unui produs al activităţii omului
ca de exemplu:
> formarea psamosolurilor prin fixarea nisipurilor mobile;
> modificarea aproape completă a profilului de sol sau amestecarea orizonturilor, în cazul
executării arăturilor adânci, în vederea înfiinţării unor plantaţii de pomi sau vie;
> formarea solurilor turboase prin desecarea - drenarea turbăriilor;
> numeroasele modificări survenite în procesul de solificare ca urmare a luării solului în cultură prin
defrişarea pădurilor şi a desţelenirii pajiştilor.

Intervenţia omului poate fi privită sub trei aspecte:


a) De cele mai multe ori, intervenţia omului are efect pozitiv, ducând la ridicarea fertilităţii solului.
Exemple:
 aratul sau desfundatul solului, determină amestecarea orizonturilor de la suprafaţa şi afânarea
lor. In acest fel, se intensifică activitatea biologică, se îmbunătăţeşte regimul aero-hidric etc.
 prin aplicarea substanţelor fertilizante minerale şi organice se îmbunătăţeşte regimul de nutriţie,
punându-se la dispoziţia plantelor elementele nutritive necesare;
 prin amendare se corectează reacţiile extreme ale solului, care sunt nefavorabile creşterii şi
dezvoltării plantelor;
 prin irigare, în zonele aride se îmbunătăţeşte regimul hidric al solului şi se asigură necesarul
de elemente nutritive pentru plantele cultivate;
b) În unele cazuri însă, efectele pozitive ale intervenţiei omului sunt însoţite şi de efecte
negative, Exemple:
 prin irigare se asigură necesarul de apă pentru plante, dar uneori se favorizează şi
sărăturarea secundară a solului (prin irigarea cu apă mineralizată sau îm condiţiile unei
adâncimi reduse a apei freatice);
 folosirea pesticidelor determină distrugerea buruienilor si dăunătorilor animali şi vegetali,
dar în acelaşi timp determină şi moartea altor organisme, reducând activitatea biologică
din sol şi ca urmare, produce dezechilibre nutritive, fenomene de fitotoxicitate s.a.
c) Uneori însă intervenţia omului este total negativă, ducând la descresterea fertilităţii solului.
Exemple:
 Lucrări agrotehnice necorespunzătoare (arătură din deal in vale, s.a.),
 Desteleniri neraţionale, respectiv pe terenuri cu pante prea mari,
 Despăduriri totale sau pe o suprafaţă prea mare.

2.8. ACTIVITATEA CONJUGATA A FACTORILOR DE SOLIFICARE ASUPRA


SOLULUI

Din cele prezentate anterior se poate constata că factorii de solificare sau factorii pedogenetici în
Romania sunt foarte variati şi că solul reprezintă rezultatul acţiunii conjugate a tuturor
factorilor ce se intrepătrund si se influentează reciproc. Fiecare factor de solificare acţioneazăîn
condiţiile determinate de el, dar si de toţi ceilalţi. Astfel, acţiunea vegetaţiei în formarea solului
depinde de condiţiile climatice ale zonei, de formele de relief, de natura materialului parental, de
excesul de umiditate, de timp si de activitatea omului. Între condiţiile de climă, formele de relief,
zonele de vegetaţie, materialele parentale şi tilurile de sol există un paralelism perfect. În
anumite zone naturale din Romania există anumite tipuri genetice de sol:
 În zona de câmpie, sub vegetaţie ierboasă, cu un climat maicald si mai secetos, pe
materiale parentale afânate şi bogate în elemente bazice ser întâlneşte ca tip de sol

6
cernoziomul.
 În zona de câmpie înaltă şi dealuri joase sub o vegetaţie se silvostepă, cu un climat ceva
mai umed şi mai răcoros apar ca tipuri de sol faeoziomurile şi preluvosolurile.
 În zona de dealuri si podişuri , sub o vegetaţie de pădure, cu un climat mult mai umed şi
mai răcoros, pe materiale mai sărace în elemente bazice, apar ca tipuri preluvosolurile,
luvosolurile şi planosolurile.
 În zona montană, cu un climat mai vitreg, sub o vegetaţie acidofilă. Pe roci dure sărace în
elemente bazice, se întâlnesc districambosolurile, nigrosolurile şi podzolurile.

Acestora li se adaugă numeroase alte soluri formate sub influenţa unor condiţii locale (de
mezorelief şi microrelief, de microclimat, de vegetaţie, de rocă, de ape freatice şi stagnante, de
vârstă ş.a.)
Se poate deci constata că, România, deşi se întinde pe o suprafaţă relativ restrânsă,
23.839.070 ha între coordonatele 43°37'07"şi 48°15'06" latitudine nordică (aproximativ 5°), între
20°15'44" şi 29°41'24" longitudine estică (aproximativ 9°), datorită factorilor pedogenetici foarte
variaţi, are şi un înveliş de sol foarte variat, fiind considerată de mulţi pedologi un "muzeu natural
de soluri" . Pe teritoriul României sunt reprezentate majoritatea solurilor din întreaga Europă şi o
bună parte din solurile lumii.
In toate situaţiile însă, solul este un sistem "heterogen" (însuşirile variază în masa solului)
"trifazic" (faza solidă, lichidă şi gazoasă). Proporţiile în care participă la formarea solului se
schimbă mult de la un sol la altul, iar în acelaşi sol de la un orizont la altul şi de la un moment la
altul. La aceste faze se adaugă componenta vie a solului care deşi apare într-o proporţie foarte
mică prezintă o importanţă covârşitoare pentru toate procesele ce au loc în sol.
Partea nevie este alcătuită din fazele solidă, lichidă şi gazoasă. Faza solidă este alcătuită din
componenţi minerali şi organici care formează împreună materialul pamântos (terigen) al
materialului de sol. Faza lichidă constă din apă şi substanţe dizolvate în apa solului, formând ceea ce
denumim soluţia de sol. Faza gazoasă include gazele din aer şi vapori de apă, constituind
împreună aerul din sol. Partea vie este alcătuită din micro, mezo- şi macroorganisme care
formează edafonul din materialul de sol.

7
CURSUL NR. 3

FORMAREA Şl ALCĂTUIREA PĂRŢII


MINERALE A SOLULUI
3.1. ORIGINEA PĂRŢII MINERALE A SOLULUI

În prima fază a formării ei, partea superioară a litosferei a avut un aspect dur, fiind alcătuită
din roci masive, rezultate prin răcirea şi consolidarea magmei vulcanice. Aceste roci au fost supuse
permanent acţiunii destructive a factorilor de mediu, suferind modificări fizico-chimice profunde.
Astfel, rocile dure au fost măruntite şi afânate, partea superioară a litosferei fiind formată, ulterior,
predominat diri roci sedimentare şi mai puţin din roci dure (magmatice şi metamorfice). Asupra
rocilor măruntite şi afânate a acţionat în permanenţă factorul biologic, determinând, pe lângă
transformările fizico-chimice, şi transformări biochimice, care au dus la formarea solurilor.
Deci, litosfera, prin compoziţia ei chimică, mineralogică şi petrografică, influenţează direct
formarea şi însuşirile solului.

3.1.1. Compoziţia chimică a scoarţei terestre

Litosfera, învelişul solid (scoarţa terestră) cel mai exterior al globului pământesc, care are o
grosime variabilă (25 km sub Alpi, 50 km sub Carpaţi, 80 km în Caucaz), este alcătuită dintr-un
număr mare de minerale şi roci. Ca urmare are o compoziţie chimică foarte complexă (tabel 3.1.).

Tabelul 3.1.
Compoziţia chimică medie a litosferei până la adâncimea de 16 km* (procente de greutate**) (SAUKOV, 1954)

Nr. Elementele CLARKE şi WASHINGTON FERSMAN VlNOGRADOV


crt. (1924) (1933- 1939) (1949)
1. Oxigen 49,52 49,13 47,20
2. Siliciu 25,75 26,00 27,60
3. Aluminiu 7,51 7,45 8,80
4. Fier 4,70 4,20 5,10
5. Calciu 3,39 3,25 3,60
6. Natriu 2,64 2,40 2,64
7- Potasiu 2,40 2,35 2,60
8. Magneziu 1,94 2,35 2,10
9. Hidrogen 0.88 1,00 0,15
10. Titan 0,58 0,61 0,60
11. Clor 0,19 0.20 0,045
12. Fosfor 0,12 0,12 0,08
13. Carbon 0,087 0,35 0,10
14. Sulf 0,048 0,10 0,50
15. Mangan 0,030 0,10 0,090
16. Azot 0,030 0,040 0,010
* scoarţa terestră accesibilă observaţiilor noastre are această dimensiune;
** CLARKE, WASHINGTON şi FERSMAN au luat în considerare litosfera, hidrosfera şi atmosfera, VlNOGRADOV numai litosfera.

Se poate constata deci că în litosfera se găsesc toate elementele chimice cunoscute, dar în
proporţii foarte diferite. Astfel:
• O, Si şi Al componentele principale ale silicaţilor sunt cele mai răspândite din scoarţa
1
terestră (82,58%);
• elementele fundamentale (esenţiale) care intră în componenţa organismelor în proporţie
de circa 99% - C, H, N, P, S, O - cu excepţia oxigenului, se găsesc în cantităţi reduse;
• elementele secundare - Mg, Ca, K, Na, CI - se găsesc în cantităţi relativ mari;
• microelementele indispensabile pentru plante - Fe, Mn, Mo, Cu, Zn, Co, I, Se, la care
unii autori mai adaugă F, Ba, B şi Sr - cu excepţia Fe, se găsesc de asemenea în cantităţi relativ
mici.
Din cele prezentate rezultă că, în formarea solului, un rol deosebit de important îl au
siliciul, aluminiul şi fierul şi că azotul şi fosforul, elemente foarte importante pentru nutriţia
plantelor se găsesc în cantităţi infime (0,03% N şi 0,12% P); în sol, proporţia acestora creşte ca
urmare a acumulării selective prin procese biochimice.

3.1.2. Compoziţia mineralogică a scoarţei terestre

In scoarţa terestră elementele chimice se găsesc sub formă de combinaţii numite minerale.
Mineralele sunt corpuri naturale, solide, cu excepţia mercurului, formate dintr-un element
sau mai multe elemente, omogene din punct de vedere fizic şi chimic care iau parte la alcătuirea
rocilor.
Din cele peste 3.000 minerale cunoscute, mai răspândite şi importante în procesul de
solificare sunt circa 100.
După compoziţia chimică şi structura cristalină, mineralele se grupează în următoarele
clase:
1. Clasa elementelor native;
2. Clasa sulfurilor;
3. Clasa sărurilor haloide - săruri ale acizilor halogenaţi;
4. Clasa oxizilor şi hidroxizilor - combinaţii ale oxigenului cu metale şi metal oi de;
5. Clasa compuşilor acizilor oxigenaţi: - azotic - azotaţi;
 carbonic - carbonaţi;
 sulfuric - sulfaţi;
 fosforic - fosfaţi;
 silicic - silicaţi;
6. Clasa sărurilor acizilor organici - fără importanţă pedologică

Dintre grupele de minerale, predominante sunt următoarele:


 60% - feldspaţii şi feldspatoizii - adică sărurile acizilor silicici cu Al şi K sau uneori cu
Na şi Ca;
 17% amfiboli şi piroxeni - aşa zişii silicaţi feromagnezieni;
 12% cuarţ - bioxid de siliciu;
 4% mice - silicaţi cu Al şi K - mica albă;
 silicaţi cu Fe şi Mg, Al şi K - mica neagră;
 1 % minerale de titan.
Se observă deci marea răspândire a silicaţilor, 75% din masa litosferei fiind alcătuită din
silicaţi.

3.1.3. Compoziţia petrografică a litosferei

Ramura ştiinţelor geologice care se ocupă cu studiul, clasificarea şi descrierea rocilor se


numeşte PETROGRAFIE (sau Petrologie).
Roca este o asociere de două sau mai multe minerale ce iau parte la alcătuirea litosferei.
Sunt însă şi roci alcătuite dintr-un singur mineral (monominerale) ca de exemple gipsul, sarea,
2
calcarul cristalin, cuarţitul ş.a.
După origine şi mod de formare rocile se clasifică astfel:
Roci magmatice (eruptive) sunt rqcile ce s-au format prin consolidarea, în interiorul scoarţei
terestre sau la suprafaţa ei, a unei topituri naturale formate din silicaţi şi oxizi saturaţi cu vapori
de apă şi gaze, numită magmă.
Roci metamorfice sunt rocile ce iau naştere prin transformările suferite de rocile preexistente
(magmatice, sedimentare sau chiar metamorfice), datorită schimbării condiţiilor de presiune,
temperatură şi chimism din scoarţa terestră, ca urmare a unor mişcări tectonice sau ascensiunii unei
topituri magmatice.
Roci sedimentare (secundare) sunt rocile care provin din sedimentarea materialului ce rezultă din
dezagregarea şi alterarea unor roci preexistente şi care în marea lor majoritate conţin în masa lor
resturi de animale şi plante numite fosile.
Volumul litosferei, până la adâncimea de 16 km, este alcătuit în proporţie de 95% din roci
magmatice şi metamorfice şi 5% din roci sedimentare.
La suprafaţa globului pământesc însă, 75% sunt roci sedimentare şi 25% roci magmatice şi
metamorfice.
Deci, în principal, solul, care se găseşte la suprafaţa litosferei, se formează pe roci
sedimentare.

3.2. PROCESELE DE FORMARE A PĂRŢII MINERALE A SOLULUI

Mineralele şi rocile de la suprafaţa litosferei au fost supuse permanent unor procese


intense de transformare sub acţiunea agenţilor atmosferei, hidrosferei şi biosferei, rezultând o
formaţiune noua care poartă denumirea de pedosferă. In aceasta, rocile au devenit afânate,
permeabile pentru apă şi aer, iar elementele chimice componente au trecut în forme mai simple,
accesibile organismelor vegetale. Procesele care au determinat aceste transformări sunt cele de
dezagregare şi alterare.

3.2.1. Procesele de dezagregare

Dezagregarea este un proces fizico-mecanic şi bio-mecanic de mărunţire a rocilor şi


mineralelor în particule de diferite mărimi, fără ca materialul mărunţii să sufere transformări
chimice. Dezagregarea se desfăşoară sub influenţa atmosferei, hidrosferei şi biosferei.

1. Dezagregarea prin intermediul atmosferei. Atmosfera acţionează în procesul de


dezagregare prin variaţiile de temperatură şi prin vânturi.
a. Dezagregarea datorită variaţiilor de temperatură se mai numeşte şi dezagregare
termodinamică. Rocile şi mineralele fiind, în general, rele conducătoare de căldură, se încălzesc mai
repede şi mai intens la suprafaţă decât în interior. Datorită încălzirii mai puternice, straturile de la
suprafaţă se vor dilata mai mult, desprinzându-se de cele interioare. In acest caz iau naştere fisuri
paralele cu suprafaţa rocii. Când temperatura aerului scade, straturile de la suprafaţă se răcesc mai
repede şi se contractă mai puternic decât cele din interior. Datorită contractării mai puternice a
straturilor de la suprafaţă se produc fisuri perpendiculare pe suprafaţa rocii. Procesul de dilatare
şi contractare se repetă permanent, ca urmare a variaţiei temperaturii, ducând la mărunţirea rocilor şi
mineralelor în particule din ce în ce mai mici. Variaţiile de temperatură pot fi diurne şi sezoniere.
Intensitatea dezagregării termodinamice este influenţată de următorii factori:
• amplitudinea variaţiilor de temperatură - cu cât diferenţa dintre temperaturile maxime şi
minime este mai mare, cu atât dezagregarea este mai puternică;
• frecvenţa variaţiilor de temperatură - cu cât variaţiile de temperatură se succed mai des,
cu atât dezagregarea este mai intensă;
• culoarea rocilor - rocile de culoare închisă absorb mai multă căldură, deci se dilată mai

3
puternic şi determină forţe antagoniste mai accetuate între suprafaţă şi interior în comparaţie cu
rocile de culoare deschisă;
• heterogenitatea rocilor - favorizează dezagregarea prin comportarea diferită a mineralelor
componente. Astfel, căldura specifică, condutivitatea calorică şi coeficientul de dilatare diferă de la
un mineral la altul.De exemplu, căldura specifică a cuarţului este de 0,1667 cal/gr iar abiotitului
de 0,2080; conductivitatea calorică este la feldspaţi 0,058, iar lamică 0,024, coeficientul de dilatare
la cuarţ este de 0,000310, la ortoză 0,000170, iar la calcit 0,000200. Cu cât sunt mai heterogene,
rocile se vor încălzi şi răci neuniform şi deci se vor dezagrega mai intens. Mărunţirea rocilor este
cu atât mai accentuată, cu cât mineralele componente sunt alcătuite din cristale mai mari şi cu
caracteristici mai deosebite.
In strânsă legătură cu dezagregarea rocilor sub influenţa variaţiilor de temperatură este şi
acţiunea de îngheţ şi dezgheţ, care mai poartă denumirea de gelivaţie. In fisurile şi porii rocilor
pătrunde apa care, prin îngheţ, îşi măreşte volumul şi presează asupra rocii, ducând la desfacerea
ei în bucăţi. Gelivaţia este foarte activă în iernile cu îngheţuri şi dezgheţuri repetate şi se poate
resimţi în sol până la adâncimea de circa 1 m, pe când dezagregarea datorită variaţiilor de
temperatură se manifestă până la circa 30 cm adâncime în condiţiile ţării noastre.
Acţiunea de îngheţ şi dezgheţ este aceea care determină şi mărunţirea brazdelor
bolovănoase rămase după arăturile adânci de toamnă.
b. Dezagregarea prin acţiunea vântului. Se manifestă prin sfărâmarea mecanică a rocilor
datorită forţei cu care vântul le izbeşte în mişcarea lui (300-400 kg/cm2). Acţiunea mecanică a
vântului cuprinde trei procese distincte: erodare (coroziunea eoliană), transport (deflaţia sau
denudaţia eoliană) şi sedimentare sau depunere a materialului transportat.
• Procesul de roadere (coroziune) produce modelarea sau şlefuirea rocilor. Intensitatea
eroziunii depinde de: frecvenţa vântului, viteza lui, gradul de încărcare al vântului cu grăunţi de
nisip şi heterogenitatea rocilor. Astfel, cu cât vânturile sunt mai puternice, mai frecvente şi conţin
particule mai multe, au o putere mai mare de roadere. Rocile omogene sunt netezite la suprafaţă,
iar cele heterogene prezintă diferite excavaţiuni, căpătând forme foarte diferite (de exemplu
"Babele" din Bucegi) ( fig. 3.1)

• Procesul de transport constă în îndepărtarea particulelor rezultate prin coroziune sau


dezagregare termodinamică. Vântul transportă particulele în toate direcţiile prin rostogolire sau
aerian, deci şi în sens contrar gravitaţiei. Distanţa la care pot fi transportate particulele depinde de:
intensitatea vântului, natura curenţilor (curenţii verticali transportă la distanţă mai mare), mărimea,
densitatea şi forma particulelor, uniformitatea şi gradul de acoperire al terenului cu vegetaţie.
Mărunţirea materialului sub acţiunea vântului are loc în timpul transportului prin rostogolire la
suprafaţa pământlui, prin lovire de diferite obstacole şi prin frecarea particulelor transportate între
ele.

4
Procesul de sedimentare începe atunci când puterea de transport a vântului a scăzut, iar
materialul depus dă naştere la depozite eoliene sub forme de dune şi interdune (în zone nisipoase)
sau alte forme.

2. Dezagregarea prin intermediul hidrosferei. Hidrosfera acţionează în procesul de


dezagregare prin intermediul apei din fisuri şi pori, a apei de şiroire şi torenţilor, a apelor
curgătoare, cât şi a apei solide sub formă de zăpadă şi gheţuri.
=> Acţiunea apei din fisuri şi pori, se realizează prin presiuni mari [pe care aceasta le
exercită. Astfel, în fisurile de 1 micron apa exercită o presiune de aproximativ 1,5 kg/cm2, în timp
ce în fisurile de 1 milimicron presiunea poate ajunge până la 1500 kg/cm . Această forţă este
capabilă să determine mărunţirea celor mai dure roci. Apa din fisuri şi pori mai poate slăbi
coeziunea dintre particule şi prin acţiunea de dizolvare, uşurând, astfel mărunţirea rocilor.
=> Acţiunea apelor de şiroire şi torenţi, este destul de puternică şi se pune în evidenţă pe
versanţi, în timpul ploilor torenţiale sau topirii bruşte a zăpezii. Şiroaiele şi torenţii, datorită
volumului mare de apă şi, mai ales, a vitezei, dislocă prin eroziune cantităţi mari de material,
care este în continuu mărunţit prin izbire şi rostogolire.
=> Acţiunea apelor curgătoare, se manifestă de-a lungul cursurilor, de la izvoare până la
vărsare, prin roadere, transport şi depunere.
In bazinul superior al cursului, unde pantele sunt mai abrupte şi scurgerile mai rapide,
predomină procesul de desprindere a materialului şi de mărunţire prin izbire, frecare şi rostogolire.
în bazinul mijlociu predomină procesul de transport al materialului erodat fie sub formă de
suspensie (material fin), fie prin târâre sau rostogolire (material grosier), când Jse continuă
mărunţirea. In bazinul inferior predomină procesul de depunere a materialului sub formă de
aluviuni.
=> Acţiunea zăpezilor şi gheţarilor. Zăpezile realizează desprinderea şi mărunţirea rocilor
şi mineralelor în timpul avalanşelor ce se produc în zona montană. Puterea de antrenare a acestora
este foarte mare, mărunţirea blocurilor de rocă desprinse realizându-se prin izbire, frecare şi
rostogolire.
Gheţarii acţionează în procesul de dezagregare prin eroziune, transport şi depunere ca şi
apele curgătoare. Datorită greutăţii masei de gheaţă, cantitatea de material antrenat de gheţar este
foarte mare, eroziunea se manifestă cu aceeaşi intensitate în toate punctele de contact cu roca şi pe
întregul curs al văii glaciare. Viteza de deplasare a gheţarului este foarte mică, de la câţiva cm la
1-2 m în 24 ore. Materialul erodat, transportat şi depus de gheţari, poartă denumirea de material
morenic.
3. Dezagregarea prin intermediul biosferei. Biosfera produce dezagregarea rocilor şi
mineralelor prin acţiunea organismelor vegetale şi animale şi are o intensitate mult mai redusă în
comparaţie cu atmosfera şi hidrosfera.
Acţiunea organismelor vegetale se produce, mai ales, datorită rădăcinilor, care pătrund în fisurile
rocilor şi care, prin îngroşare, exercită presiuni laterale mari (30-50 kg/cm2), provocând mărunţirea
acestora. Rădăcinile au şi o acţiune chimică de dizolvare, slăbind, astfel, coeziunea dintre
particule.
Acţiunea organismelor animale se realizează prin galeriile, canalele sau cuiburile pe care acestea le
sapă pentru a-şi asigura existenţa. Astfel, râmele, furnicile, hârciogii, cârtiţele etc. sapă galerii
pentru procurarea şi depozitarea hranei, producând mărunţirea pământului. In stepă, pe o suprafaţă
de 1 ha, s-au numărat până la 3.000 vizuini de popândăi şi până la 40.000 galerii de şoareci; de
asemenea, s-a stabilit că, în 50 de ani, râmele prelucrează complet solul pe adâncimea de 25 cm,
iar 95% din insecte îşi duc o parte din viaţă în pământ.
În natură mărunţirea rocilor şi mineralelor se mai produce şi sub acţiunea forţei
gravitaţionale. Astfel, de pe marginea prăpăstiilor şi abrupturilor se desprind blocuri de stâncă;
acestea, în cădere, se lovesc de alte stânci şi se mărunţesc. De asemenea, pe versanţii cu pantă
mare, tot sub acţiunea gravitaţiei, se deplasează fragmente sau blocuri, care prin izbire, frecare şi
rostogolire se mărunţesc.

5
3.2.2 Procesele de alterare
Alterarea este procesul chimic de transformare a mineralelor şi rocilor, rezultând produşi
cu proprietăţi noi, deosebite de ale vechilor minerale. Deci, spre deosebire de dezagregare, care
realizează o simplă mărun-ţire, alterarea realizează transformări profunde, chimice şi biochimice.
Alterarea se petrece concomitent cu dezagregarea, aceste procese completându-se reciproc.
Astfel, în măsura în care mărunţirea este mai avansată, şi alterarea ia amploare mai mare, deoarece
suprafaţa liberă care poate fi atacată de agenţi chimici devine mereu mai mare. De exemplu, prin
mărunţirea unui cub cu latura de 1 cm în cuburi cu latura de 0,0000001 cm rezultă 1021 cuburi cu
suprafaţa totală de 60.000.000 cm2 (tab.3.2).
Alterarea, ca şi dezagregarea, se petrece sub acţiunea factorilor atmosferei, hidrosferei şi
biosferei (factorilor biotici).
Acţiunea atmosferei în procesul de alterare. Atmosfera acţionează în procesul de
alterare prin componentele aerului. Aerul atmosferic conţine aproximativ 79% azot, 21% oxigen
şi 0,03% dioxid de carbon.
Acţiunea cea mai intensă în alterarea mineralelor o are oxigenul şi dioxidul de carbon.
Acţiunea de alterare a oxigenului se manifestă prin procesul de oxidare, iar a dioxidului de
carbon prin procesul de carbonatare şi bicarbonatare.
Tabelul 3.2.
Creşterea suprafeţei totale în funcţie de gradul de mărunţire a materialului
Lungimea laturii unui cub Numărul Suprafaţa totală în
în cm cuburilor cm2
1 1 6
0,1 103 60
0,01 106 600
0,001 109 6000
21
0,000 000 1 10 60 000 000

Oxidarea este un proces de combinare a unei substanţe cu oxigenul: (2S0 2+02=2S03), sau
de pierdere de hidrogen, sau de trecere a unei substanţe constituite din elemente cu valenţe
inferioare pozitive la cele care conţin elemente cu valenţa superioară pozitivă. In general, prin
oxidare, elementele trec de la o valenţă mai mică la alta mai mare.
Cele mai frecvente procese de oxidare în masa solului se întâlnesc la compuşii fierului,
manganului şi sulfului, care se găsesc în compoziţia diverselor minerale. In reţeaua cristalină a
silicaţilor, fierul şi manganul se pot găsi sub formă redusă, ca ioni feroşi şi manganoşi sau ca
oxizi feroşi şi manganoşi. Prin oxidare trec sub formă de oxizi ferici şi manganici. Dacă oxidarea
fierului se petrece în mediul uscat se obţine hematitul, iar dacă se petrece în mediul umed se
formează limonitul, conform reacţiilor: 2 Fe O + O = Fe203 4 Fe O + 02 +3 H20 = 2Fe203 • 3H20 în
cazul când rocile sunt bogate în siderit, procesul de oxidare se petrece astfel:
2 FeC03+ O = Fe203 + 2 C02
4 FeC03 + 02 + 6H20 = 4Fe(OH)3 +4C02
Sulfurile, prin oxidare, sunt transformate în sulfat feros:
FeS2+60 = FeS04+S02
FeS2+ 30 + H20 = FeS04 +SH2
Sulfatul feros, prin oxidare în prezenţa apei, dă limonitul şi acidul sulfuric care, în contact cu
carbonatul de calciu, formează sulfatul de calciu hidratat:
4 FeS04 + 2 O +7 H20 = 2 Fe203 • 3 H20 + 4 H2S04
H2S04 + CaC03 + 2 H20 = CaS04 • 2 H20 + H2C03
Oxidarea duce la atenuarea proprietăţilor bazice, respectiv la accentuarea celor acide, iar

6
mineralele devin mai stabile şi deci, se favorizează depunerea lor în masa solului.
In sol au loc şi procese de oxidare a materiei organice care, în condiţii puternic aerobe, este
descompusă până la produşi finali: CO2, H2O şi diverse substanţe minerale, ce pot servi pentru
nutriţia plantelor. De exemplu, azotul amoniacal rezultat din descompunerea substanţelor
organice este trecut prin oxidare biochimică în acid azotos şi apoi în acid azotic care, prin
combinare cu diferite baze, dă naştere azotaţilor din sol.
Reducerea este fenomenul invers oxidării, prin reducere înţelegând orice proces chimic în
care se pierde oxigen, se câştigă hidrogen, sau orice proces prin care un element trece de la o
valenţă superioară pozitivă la o valenţă inferioară pozitivă:
Fe203 + H2 = 2 FeO + H20
Reducerea poate avea loc alternativ cu procesul de oxidare, mediul aerob favorizând
oxidarea, iar mediul anaerob reducerea. Procesele de reducere în sol sunt determinate fie de apa
stagnantă de la suprafaţa solurilor argiloase, fie de apa freatică la mică adâncime. Prin alternarea
perioadelor umede cu cele secetoase se pot realiza condiţii succesive anaerobe şi aerobe, în acest
caz, compuşii sub formă redusă ai fierului, de culoare cenuşie sau verzuie-vineţie, sunt
"împestriţaţi" cu compuşi de fier oxidaţi de culoare roşcată sau gălbuie. Alternarea succesivă a
condiţiilor aerobe şi anaerobe (sub influenţa excesului de umiditate freatică sau stagnantă) şi
formare a compuşilor de fier sub formă oxidată şi redusă se numeşte gleizare sau stagnogleizare.
Reducerea determină accentuarea proprietăţilor bazice, compuşii reduşi devin solubili şi
pot migra pe profilul de sol.
Sub influenţa descărcărilor electrice azotul atmosferic poate fi oxidat, dizolvat în apa de
ploaie şi adus în sol. Aici el trece în nitraţi sau poate fi redus până la amoniac.
Carbonatarea şi bicarbonatarea este determinată de dioxidul de carbon. Apa acidulată cu
CO2 acţionează asupra bazelor rezultate din alterarea diferitelor minerale, dând naştere la
carbonaţi şi bicarbonaţi. Astfel, în urma procesului de debazificare a silicaţilor, rezultă hidroxizi
de potasiu, de sodiu, de calciu, de magneziu etc. Aceste baze, în prezenţa apei şi a dioxidului de
carbon, trec în carbonaţi:
2 KOH + C02 + H20 = K2CO3 + 2 H20
Ca(OH)2 + C02 +H20 = CaC03 +2 H20
Carbonaţii de Na şi K sunt solubili şi se spală în profunzime. Car-bonaţii de Ca şi Mg
sunt foarte greu solubili, din care cauză îi găsim la diferite adâncimi în masa solului (în regiunile
aride la semiumede).
Atunci când CO2 se găseşte în cantitate mai mare în sol, carbonaţii trec în bicarbonaţi.
Procesul este reversibil:
K2CO3 + CO2+H2O = 2KHC03
CaC03 + C02 + H20 +Ca(HC03)2
Importanţa procesului de carbonatare este legată în special de transformarea carbonaţilor
de Ca şi Mg greu solubili în bicarbonaţi, care sunt uşor solubili. Bicarbonatul de Ca este de 100
de ori mai solubil în apă decât carbonatul de Ca. Ionii de Ca şi Mg se deplasează de la suprafaţă
spre adâncime sub formă de bicarbonaţi solubili şi se depun în masa solului prin trecerea sub
formă de carbonaţi greu solubili, ca urmare a pierderii de CO2.
Datorită depunerii carbonaţilor, se formează în adâncime un orizont caracteristic notat cu
Cca (orizont C carbonato-acumulativ).
In regiunile secetoase, unde sunt frecvenţi curenţii ascendenţi de apă, mai ales în lunile de
vară, bicarbonaţii pot urca din profunzime în orizonturile superioare, uneori chiar la suprafaţa
solului unde, prin pierderea CO2, precipită sub formă de carbonaţi. Acest fenomen constituie
carbonata-rea secundară, cunoscută şi sub denumirea de recarbonatare sau regradare.

7
Acţiunea hidrosferei în procesul de alterare. Alături de aerul atmosferic, apa joacă un
rol important în procesul de alterare a compuşilor minerali şi organici. Principalele procese de
alterare datorită apei sunt: hidratarea şi hidroliza.
1. Hidratarea este procesul prin care apa este reţinută de mineralele din sol fie sub formă
de molecule, fie sub formă de grupări OH-. Poate fi de două tipuri: fizică şi chimică.
Hidratarea fizică constă în atragerea apei la suprafaţa particulelor minerale datorită, pe de
o parte, energiei libere de la suprafaţa acestora, rezultată în urma dezagregării minerale, iar pe de
altă parte, datorită caracterului de dipol al moleculei de apă (fig.3.2.)

Moleculele de apă reţinute la suprafaţa particulelor formează un strat subţire ce poartă


denumirea de peliculă de hidratare sau apă pelicuIară. Gradul de hidratare depinde de
mărunţirea materialului, de concentraţia soluţiei, de temperatură, de valenţă şi raza ionului
hidratat. Cu cât materialul dezagregat este mai măruriţit, cantitatea de apă fixată este mai mare. O
concentraţie mai mare a ionilor în soluţie, determină o hidratare mai redusă a acestora. Creşterea
temperaturii soluţiei, stimulează mişcarea ionilor şi le reduce gradul de hidratare. Gradul de
hidratare al ionilor creşte o dată cu creşterea valenţei şi cu scăderea "razei ionice". Prin urmare,
dintre ionii de aceeaşi valenţă se vor hidrata mai puternic cei care au raza ionică mai mică. Deci,
puterea de hidratare a principalilor cationi descreşte astfel: Li, Na, K, Mg, Ca, Fe.
Hidratarea fizică nu determină modificări chimice substanţiale, dar înlesneşte acţiunea
altor procese de alterare.
Hidratarea chimică constă în pătrunderea apei în reţeaua cristalină a mineralelor fie sub
formă moleculară (apă de cristalizare), fie sub formă de OH (apa de constituţie), determinând
transformări mai profunde, ceea ce duce la apariţia de noi minerale. De exemplu, anhidritul
(CaSO4), prin hidratare chimică, trece în gips (CaSO4*2 H2O), iar hematitul (Fe2O3) poate să treacă în
limonit (Fe2O3 *nH20) sau în hidroxid de fier (Fe(OH)3).
Mineralele pot să sufere şi procesul de deshidratare, adică de pierdere de apă. Apa reţinută
prin hidratare fizică se pierde mai uşor, chiar la temperaturi obişnuite, în timp ce apa reţinută prin
hidratare chimică se pierde la temperaturi mult mai mari. Unele minerale se hidratează foarte
puternic, încât reţeaua cristalină se distruge, iar ionii componenţi trec în soluţie, proces numit
dizolvare. Trecerea ionilor în soluţie se datorează acoperii cu o peliculă de apă foarte groasă.

2. Hidroliza este procesul de alterare a mineralelor ce constă în combinarea chimică a


elementelor de disociaţie ale mineralului supus alterării, cu elemente de disociaţie ale apei, până
la stabilirea unui echilibru chimic care este condiţionat climatic.
Ex: hidroliza silicaţilor. Silicatii sunt principalele minerale componente ale scoarţei
terestre -sunt săruri ale acidului silicic (acid slab) cu diferite baze puternice: NaOH, KOH,
Ca(OH)2 etc. Deci silicaţii vor hidroliza alcalin. Silicaţii sunt minerale insolubile; de aceea,
hidroliza lor se face pe etape. Principalele etape sunt: debazificarea, desilicifierea şi argilizarea.

8
Debazificarea se petrece astfel: în urma proceselor de dezagregare, la suprafaţa fragmentelor
de minerale se găsesc diferiţi ioni (K+, Na+, Mg++, Ca++ etc). Apa care vine în contact cu particulele
dezagregate şi care conţine dizolvat CO2, disociază în ioni de H+ şi OH- (H2O —> H+ + OH-), ionii de
H, având o energie de schimb foarte mare, pătrund cu uşurinţă în reţeaua cristalină a silicaţilor,
scoţând de la suprafaţa acestora ionii de K+, Na+, Mg++ sau Ca++. Aceşti ioni trec în soluţie şi
formează, împreună cu grupările OH- diferite baze: KOH, NaOH, Mg(OH)2, Ca(OH)2, astfel:

Deci, ionul de hidrogen H+ a înlocuit din reţeaua silicatului ionul de potasiu K+, iar acesta a
intrat în reacţie cu gruparea OH- formând KOH, care este o bază ce disociază puternic în K+ şi OH-.
Prin disocierea bazelor formate soluţia devine alcalină.
Bazele, rezultate în urma debazificării silicaţilor primari reacţionează cu apa acidulată cu dioxid
de carbon formând carbonaţi şi apă:
2 KOH + H20 + C02 = K2CO3 + 2 H20
Dacă în soluţia de alterare se găsesc şi alţi acizi în afară de acidul carbonic (acid clorhidric,
sulfuric etc), se formează sărurile respective (cloruri, sulfaţi etc.)
Desilicifierea este faza în care, din reţeaua silicatului primar, se pune în libertate o mare
parte din dioxidul de siliciu (Si02) sub formă de silice secundară hidratată: Silicaţii primari, supuşi
alterării, sunt constituiţi în mare parte din Si02, iar acesta, în prezenţa soluţiilor puternic alcaline,
este parţial solubilizat. Alcalinizarea soluţiei se realizează în primă fază, prin eliberarea bazelor, iar
silicea secundară eliberată se depune sub forma unui praf de culoare albicioasă.
Argilizarea. Nucleele alumino-silicice rămase după debazificare şi desilicifiere suferă diferite
procese de hidratare şi afânare rezultând silicaţi noi, complecşi, numiţi silicaţi secundari. Aceştia sunt
principalii constituenţi ai argilei; de aceea faza deformare a silicaţilor secundari se numeşte
argilizare. Argilizarea sau formarea argilei din sol reprezintă, deci, transformarea nucleelor
alumino-silicice, prin diferite procese de hidratare şi afânare, într-o serie de silicaţi secundari, cu o
reţea cristalină nouă, deosebită de a silicaţilor primari. Silicaţii secundari se mai numesc silicaţi
pământoşi sau argiloşi.
Procesul de hidroliză se petrece cu intensităţi diferite de la o zonă la alta şi este cu atât mai
puternic, cu cât mineralele sunt mai mărunţite, silicaţii primari sunt mai bogaţi în elemente bazice,
iar concentraţia soluţiei în ioni de hidrogen este mai ridicată.
O influenţă deosebită asupra procesului de hidroliză a silicaţilor primari o au condiţiile
climatice, mai ales umiditatea şi temperatura. Astfel, în condiţii de umiditate mare, temperatură
scăzută şi reacţie acidă, silicaţii primari sunt supuşi unei debazificării intense, iar bazele rezultate
trec în săruri care sunt spălate în profunzime. Spălarea rapidă a bazelor determină o desilicifiere slabă
a silicaţilor, datorită lipsei reacţiei bazice. In aceste condiţii se formează un silicat secundar sărac în
cationi bazici, numit caolinit, iar procesul se numeşte caolinizare. In cazul ortozei reacţia este:

2Si308AlK + 2 H20 + C02 = 2 Si02Al203 • 2 H20 + 4 Si02 + K2C03


Ortoză Caolinit

In condiţii de umiditate şi temperatură moderate, cu reacţia neutră sau alcalină,


debazificarea silicaţilor şi îndepărtarea sărurilor este mult mai lentă. Se formează ca silicat
secundar, în primă fază, sericitul, iar în continuare se formează illitul, montmorillonitul, beidellitul
etc, minerale argiloase bogate în elemente bazice. Procesul se numeşte sericitizare şi se petrece astfel:
3 Si308AlK + H20 + C02 = (Si3Al)OI0 (OH)2Al2K + 6 Si02 + K2C03
Ortoză Sericit Muscovit

9
In condiţii de umiditate şi temperatură ridicate (la ecuator, de ex.), hidroliza este foarte
intensă, silicaţii primari fiind desfăcuţi până la componentele de bază. Se eliberează o mare
cantitate de baze care, imprimând soluţiei o reacţie puternică alcalină, determină o desilicifiere
pronunţată. Silicea coloidală şi sărurile formate sunt spălate în profunzime, la suprafaţa scoarţei
alterate se acumulează oxizii de fier şi aluminiu. Oxizii de fier capătă o culoare asemănătoare
ţiglei sau cărămizii, de aici denumirea procesului de lateritizare (lat. later = ţiglă, cărămidă):
2 Si3O8AlK + 15 H20 + C02 = 6 Si (OH)4 2 Al (OH)3 + K2C03
Ortoză Sericit hidratat

Hidroliza are o importanţă foarte mare în procesul de alterare a silicaţilor primari,


deoarece contribuie la formarea componentului mineral principal al solului "argila " şi, în acelaşi
timp, pune în libertate diferite săruri necesare nutriţiei plantelor şi diferiţi oxizi şi hidroxizi de
fier, aluminiu etc, care intră în compoziţia solurilor.

Acţiunea biosferei în procesul de alterare. Alterarea biochimică este determinată de


prezenţa în sol a vieţuitoarelor şi se petrece asupra componenţilor minerali şi organici. Acest
proces de alterare este determinat, în cea mai mare măsură, de organismele vegetale, dar şi de
organismele animale.
Organismele vegetale acţionează în mod direct asupra rocilor şi mineralelor de unde îşi
extrag elementele nutritive. De exemplu, diatomeele şi radiolarii extrag din silicaţi siliciu; lichenii
şi muşchii se stabilesc direct pe rocă de unde îşi extrag elementele nutritive (lichenii extrag
elementele bazice, iar muşchii preferă mediul acid); unele microorganisme atacă felds-paţii, apatitul
etc, de unde solubilizează potasiul. In urma acestor activitaţi, mineralele şi rocile se alterează.
O importanţă mult mai mare în procesul de alterare o are contribuţia indirectă a
organismelor vegetale. Astfel, prin acţiunea microorganismelor asupra materiei minerale şi organice
se eliberează dioxid de carbon şi diferiţi acizi minerali (azotos, azotic, sulfuric etc.) şi acizi organici
(acetic, tartric, citric etc), care contribuie la procesul de alterare.
Plantele superioare acţionează în procesul de alterare prin intermediul rădăcinilor, prin care
secretă o serie de acizi organici, cu ajutorul cărora dizolvă partea minerală din jur şi extrag elemente
nutritive. O contribuţie imporantă în procesul de alterare îl au acizii humici rezultaţi din
humificarea resturilor organice sub acţiunea microorganismelor.
Organismele animale au o contribuţie mai redusă în procesul de alterare, ele acţionând prin
secretarea diferitelor substanţe chimice, cu ajutorul cărora descompun materia minerală şi organică,
schimbându-i compoziţia chimică. Astfel, materialul coprogen trecut prin corpul râmelor are o alta
compoziţie chimică în comparaţie cu materialul mineral sau organic anterior.

10
CURSUL NR. 4
(continuare curs 3)

3.3. PRODUŞI REZULTAŢI PRIN PROCESELE DE DEZAGREGARE ŞI ALTERARE

Produsele ce rezultă din dezagregarea şi alterarea mineralelor şi rocilor se diferenţiază după


gradul de mărunţire şi după compoziţia chimică. Produsele de dezagregare sunt alcătuite din
particule grosiere, iar cele de alterare sunt compuşi noi, foarte fini, care în contact cu apa pot da
soluţii sau suspensii coloidale. Principalele produse rezultate prin alterare şi dezagregare sunt
reprezentate prin: săruri, oxizi şi hidroxizi, silice coloidală, minerale argiloase, praf, nisip,
pietricele, pietre şi bolovani.
Sărurile. Rezultă prin reacţia dintre baze şi diferiţii acizi ce se găsesc în soluţie. După
gradul de solubilitate, se împart în săruri: uşor solubile, mijlociu solubile, greu solubile şi foarte
greu solubile.
Sărurile uşor solubile. Dintre cele mai frecvente, sunt: sărurile acidului azotic (azotaţii de
Na, K şi Ca); sărurile acidului clorhidric (clorurile de Na, K, Mg şi Ca); unele săruri ale acidului
sulfuric (sulfaţi de Na, K şi Mg); unele săruri ale acidului fosforic (monocalcici şi dicalcici),
fosfaţi feroşi; unele săruri ale acidului carbonic (carbonatul de sodiu). Fiind solubile, aceste
săruri sunt uşor spălate pe profilul de sol.
Sărurile mijlociu solubile sunt reprezentate prin sulfatul de calciu (gips), care la 18°C are
o solubilitate în apă de 2,3 g/l. în regiunile umede el poate fi spălat în adâncime până la apa
freatică.
Sărurile greu solubile sunt reprezentate prin carbonaţi de calciu şi magneziu. Cea mai mare
importanţă o au carbonaţii de calciu, care influenţează favorabil proprietăţile fizice şi chimice ale
solului. Aceste săruri devin solubile în apa încărcată cu dioxid de carbon, când trec în
bicarbonaţi.
Sărurile foarte greu solubile sunt reprezentate prin fosfaţii de fier şi aluminiu, care apar în
solurile acide, prin combinarea acidului fosforic cu fierul şi aluminiu. In solurile alcaline,
bogate în calciu, se poate forma fosfatul tricalcic - Ca3(P04)2, de asemenea foarte greu solubil.
Oxizii şi hidroxizii. Cei mai răspândiţi în masa solului sunt cei de fier, aluminiu,
mangan şi siliciu, care se formează în urma alterării silicaţilor.
Oxizii şi hidroxizii de fier provin în sol prin alterarea mineralelor care conţin ioni de fier
în reţeaua cristalină. Fierul este scos din reţea sub formă de hidroxid de fier, de natură coloidală
(Fe(OH)3), care în mare parte se depune sub formă de geluri amorfe sau, prin deshidratare, trece în
sescvioxizi, cei mai răspândiţi fiind: limonitul (2Fe203*3H20), goethitul (Fe2O3*H20), hematitul
(Fe2O3) etc. Sescvioxizii mai puternic hidrataţi imprimă solurilor din regiunile umede o culoare
brună-gălbuie, iar cei slab hidrataţi, o culoare roşcată sau ruginie aprinsă.
In mediul acid, compuşii coloidali ai fierului se deplasează de la suprafaţa solului spre
adâncime, depunându-se în orizontul B, la suprafaţa agregatelor structurale.
O parte din hidroxizii de fier intră în reacţie cu acizii humusului formând fero-humaţii.
Oxizii şi hidroxizii de aluminiu provin în masa solului prin alterarea diferiţilor silicaţi care
conţin acest element. Hidroxidul de aluminiu este un gel amorf, incolor, şi translucid, care se
menţine în această formă foarte scurt timp. După câteva ore, se transformă în sescvioxizi de
aluminiu (Al2O3*nH20). Cei mai răspândiţi sunt: hidrargilitul (Al2O3*3H2O) şi diasporul (Al2CO3*
H2O). Gelul de hidroxid de aluminiu poate precipita cu silicea coloidală, dând naştere la
combinaţii complexe silico-aluminice hidratate, care prin învechire trec în silicaţi secundari ai
argilei. In solurile cu reacţie acidă, hidroxizii de aluminiu migrează şi ei împreună cu cei de
fier şi mangan, depunându-se în orizontul B.
Oxizii şi hidroxizii de mangan, se întâlnesc în sol în cantitate mult mai mică decât cei de
fier şi aluminiu. Ei se pun în evidenţă mai ales în solurile umede, unde apar sub formă de pete
de culoare brună-închisă până la neagră, sau de concreţiuni cunoscute sub numele de bobovine.
Migrează în masa solului în mod asemănător cu cei de fier şi aluminiu.

1
Silicea coloidală sau silicea hidratată (Si02*nH20), rezultă în sol prin alterarea
silicaţilor. Prin deshidratare ea se poate transforma în particule fine de cuart secundar. In sol,
silicea coloidala se prezinta ca o pulbere fina, de culoare albicioasa. O parte din silicea coloidala
se acumuleaza in orizontul E, iar o alta parte acopera agregatele structurale din orizontul de la
suprafata, imprimand solului o culoare cenusie-albicioasa.
Silicea coloidala, avand sarcina electronegativa precipita usor cu hidroxizii
electropozitivi de fier §i de aluminiu, dand nastere la complexe silico-ferice si silico-aluminice,
care stau la baza formarii mineralelor argiloase din masa solului.
> Mineralele argiloase cuprind o serie de silicati secundari rezultati prin alterarea
silicatilor primari. Se numesc minerale argiloase deoa-rece sunt componentele principale ale
argilei.
Dupa structura interna, mineralele argiloase se impart in: minerale cu foite bistratificate
si minerale cu foite tristratificate.
Mineralele argiloase cu foite bistratificate sunt reprezentate prin caolinit si halloysit.
Foitele bistratificate sunt formate dintr-un strat de tetraedri de siliciu si un strat de octaedri de
aluminiu (figura 3.4.).
Legatura intre doua foite invecinate se face pe cale electrica, prin intermediul ionilor de
OH- de la stratul de octaedri care se gasesc in acelasi plan cu ionii de oxigen de la stratul de
tetraedri (figura 3.4)

Spatiul
dintre } doua
foite
invecinate

Strat de (octaedri)
Strat de (tetraaedri)

Aranjarea spatiala a planurilor de tetraedri si octaedri la foifa


bistratificata de caolinit (dupa JASMUND)
Figura 3.4

Din cauza legaturii electrice, intre cele doua foite invecinate se mentine un spatiu foarte mic
(2,7Å) si rigid, mineralele nu prezinta proprietatea de gonflare, iar capacitatea de retinere a
cationilor prin adsorbtie este mica (10-15 me la 100 g material argilos) (fig.3.5.).

La aceste minerale adsorbţia cationilor şi a moleculelor de apă are loc în mod obişnuit
numai pe suprafeţele de ruptură.

2
Caolinitul are formula generală 2Si02-Al203-2H20, iar halloysitul 2Si02-Al203-4H20.

Mineralele argiloase cu foiţe tristratificate sunt formate din două straturi de tetraedri de siliciu
legate printr-un strat de octaedri de aluminiu (figura 3.6). La aceşti silicaţi, distanţa între foiţele
elementare variază între 3,5 şi 14 Å, iar distanţa între planurile bazale a două foiţe învecinate
poate să fie de 20-30 Å (fig.3.7). Legătura între două foiţe învecinate se face prin diferiţi
cationi adsorbiţi. Silicaţii cu structură tristratificată au proprietatea de a reţine şi molecule de
apă, deci, prezintă adesea un accentuat proces de gonflare. Caracteristic pentru mineralele
argiloase cu foiţe tristratificate este procesul de substituire izomorfă a ionilor din reţea. Astfel Si 4
din tetraedri, poate fi înlocuit parţial cu Al+3, iar Al+ din octaedri poate fi înlocuit parţial cu Mg2+ şi
Fe2+. Pentru că aceste înlocuiri nu se fac în moc echivalent, ci "ion pe ion", apar diferenţe de
sarcini pozitive, care sunt compensate prin adsorbţie de cationi între foiţele elementare şi pe
suprafaţa de ruptură,
Silicaţii cu foiţe tristratificate se împart în două grupe, şi anume:
-grupa smectitului, care cuprinde: montmorillonitul, beidelitul ş nontronitul;
-grupa micelor hidratate, care cuprinde: illitul, vermiculitul şi glauconitul.

Fig.3.6. Aranjarea spaţială a planurilor de tetraedri şi octaedri la o foiţă tristratificată (după


JASMUND)
• Montmonllonitul apare cel mai frecvent în solurile din ţara noastră şi are formula generală
4Si02-Al203-nH20(Ca, Mg)0. Din cauza foiţelor mai distanţate, montmorillonitul se hidratează şi
gonflează puternic şi are o capacitate mai mare de schimb cationic (100-200 me/100 g de material
argilos).

Fig. 3.7. Prezentarea schematică a foiţei stristratificate de montmorillonit

• Beidelitul este mai bogat în aluminiu decât montmorillonitul şi are formula generală: 3
Si02-A1203- nH20(Ca, Mg)0.
•Nontronitul se întâlneşte uneori în soluri alături de montmorillonit, de care se deosebeşte

3
printr-o cantitate mai mare de fier. Are formula: 3 Si02Fe203* nH20(Ca,Mg)0.
•Micele hidratate sunt asemănătoare micelor şi au foiţe tristrati-ficate ca silicaţii
argiloşi din grupa smectit. Compoziţia chimică a micelor hidratate este foarte diferită, în
funcţie de cationii care leagă foiţele elementare. La aceste minerale este prezentă substituirea
aluminiului din gruparea octaedrică cu ionii de magneziu şi chiar cu cei de fier. Micele hidratate
se formează în cea mai mare parte prin alterarea micelor. Astfel, musco-vitul trece prin alterare în
illit, iar biotitul în vermiculit.
Praful sau pulberea. Este un produs al dezagregării, fiind alcătuit din particule cu
diametrul cuprins între 0,02 şi 0,002 mm. Spre deosebire de argilă, praful prezintă în cea mai
mare parte aceeaşi compoziţie chimico-mineralogică cu a rocii sau mineralului din care a
provenit. Se întâlneşte în procent mai ridicat în unele roci sedimentare (loess, aluviuni etc), cât
şi în solurile formate pe aceste roci. La formarea lui participă şi alterarea.
Nisipul. Este reprezentat prin particule mai grosiere faţă de praf, rezultate prin
procesele de dezagregare a diferitelor minerale şi roci. în funcţie de diametrul particulelor,
deosebim: nisip grosier (2-0,2 mm) şi nisip fin (0,2-0,02 mm).Compoziţia chimico-
mineralogică a nisipului este determinată de a mineralelor din care a provenit (cuarţ, feldspat,
calcar etc). Nisipul format din minerale nealterabile, cum ar fi cuarţul, se menţine ca atare sau
se transformă, prin dezagregare în praf. Prezenţa nisipului cuarţos în solurile argiloase este
favorabilă, contribuind la micşorarea compactităţii şi mărirea permeabilităţii pentru apă şi aer.
Solurile cu cantităţi prea mari de nisip, sunt în general mai puţin fertile, din cauza capacităţii
reduse de reţinere pentru apă şi substanţe nutritive.
Pietricele, pietrele şi bolovanii. Sunt produse de dezagregare formate din fragmente
de minerale sau roci cu diametrul de peste 2 mm (pietricele 2-20 mm, pietre 20-200 mm şi
bolovani peste 200 mm). Aceste produse, cunoscute şi sub numele de "scheletul solului", pot fi
formate dintr-un mineral sau pot avea o compoziţie heterogenă.

3.4. TRANSPORTUL ŞI DEPUNEREA PRODUSELOR DE DEZAGREGARE ŞI


ALTERARE

Produsele rezultate în urma proceselor de dezagregare şi alterare pot rămâne pe locul


de formare sau pot fi transportate sub formă de: soluţii (sărurile), soluţii coloidale (hidroxizi de
fier şi aluminiu, minerale argiloase), suspensii (praful, nisip fin) sau pe cale mecanică (nisipul
grosier, pietricele, bolovani). In timpul transportului, mai ales la particulele grosiere, se produc
transformări fizice şi chimice. Produsele de dezagregare şi alterare depuse, constituie rocile
sedimentare pe care se formează cele mai multe soluri din ţara noastră.
Dacă ne referim la sărurile solubile rezultate prin procesele de alterare, acestea sunt spălate
în adâncime de către apa de infiltraţie. Astfel, apa de ploaie sau cea introdusă prin irigaţii se
infiltrează, şi odată cu ea, sunt transportate în adâncime şi sărurile în ordinea solubilităţii lor.
Adâncimea de depunere a sărurilor este determinată şi de cantitatea de apă. Cu cât cantitatea de
apă care se infiltrează este mai mare, cu atât cantitatea de săruri îndepărtată de la locul de
formare şi adâncimea de depunere a lor este mai mare. Astfel, solurile din zonele cu climă umedă,
precum şi cele irigate neraţional sunt sărăcite în săruri. După spălarea sărurilor, apa de infiltraţie
antrenează şi materialele sub formă de suspensii sau soluţii coloidale, pe care le transportă şi le
depune la diferite adâncimi. O parte din aceste substanţe pot ajunge, odată cu apa de infiltraţie, în
apa freatică şi, de aici, în lacuri, mări şi oceane, unde se depun, formând depozite de roci
sedimentare.
O acţiune importantă în procesul de transport şi sedimentare o are "apa de şiroire" şi cea a
"torenţilor". Această apă poate transporta, pe lângă fracţiunile grosiere şi cantităţi importante de
săruri şi substanţe coloidale, pe care le depune la baza versanţilor.
Apele curgătoare prezintă, de asemenea, o importanţă mare în acţiunea de transport şi
sedimentare, atât a produselor grosiere, cât şi a sărurilor şi coloizilor. Deşi, conţinutul în săruri al
apelor curgătoare este mic, ţinând cont de volumul foarte mare de apă ce se scurge de pe uscat se
4
apreciază că în mări şi oceane se transportă anual cantităţi imense de săruri şi suspensii.
Transportul şi depunerea produselor de dezagregare şi alterare poate fi făcută şi de vânt la
distanţe foarte mari, rezultând depozite sedimentare eoliene.
Acţiunea de transport şi depunere, mai ales a produselor de dezagregare, poate avea loc şi
sub acţiunea forţei de gravitaţie ce se manifestă pe versanţi.
Ca urmare a transportului şi depunerii produselor de dezagregare şi alterare se formează
depozite naturale, care pot fi: acvatice şi continentale.
Depozitele acvatice. Se formează din materialul transportat de pe uscat şi depus în lacuri
(depozite lacustre) şi în mări (depozite marine).
Depozitele continentale sunt reprezentate, mai ales, prin roci detritice, cunoscute sub
următoarele denumiri: depozite eluviale, coluviale, deluviale, proluviale, aluviale, glaciale şi
eoliene (fig. 3.8).

Fig. 3.8. Depunerea produselor de dezagregare şi alterare

=> Depozitele eluviale sunt alcătuite din produsele dezagregării şi alterării rămase pe
locul de formare. Acestea se recunosc prin aceea, că în secţiunea făcută printr-un astfel de
depozit, se observă o trecere treptată de la materialul puternic dezagregat şi alterat la roca dură.
=> Depozitele coluviale sunt reprezentate din materiale depuse la baza versanţilor de
către apele de şiroire sau sub influenţa gravitaţiei. Pe măsura depunerii lor panta versanţilor se
reduce.
=> Depozitele deluviale se întâlnesc pe versanţii slab înclinaţi şi sunt reprezentate prin
fragmente de diferite dimensiuni depuse peste depozitele coluviale.
=> Depozitele proluviale sunt formate din material adus de torenţi sau râuri cu regim
torenţial şi depuse la baza pantei sub formă de conuri de dejecţie.
=> Depozitele aluviale iau naştere prin acţiunea de transport şil sedimentare a apelor
curgătoare. Se întâlnesc în lunci, sunt stratificate şi au o compoziţie chimică şi mineralogică
variată.
=> Depozitele glaciale se datorează gheţarilor şi sunt formate din materiale colţurate de
diferite dimensiuni. Se mai cunosc sub denumirea de depozite morenice.
=> Depozitele eoliene sunt reprezentate prin materiale transportate de vânt. Ele sunt
formate din particule fine şi nu se prezintă stratificate. Se întâlnesc, mai ales, în zonele de
câmpie. Tipice din acest punct de vedere sunt depozitele nisipoase şi cele mai multe depozite
loessoide din ţara noastră.

5
CURSUL IV

FORMAREA Şl ALCĂTUIREA PĂRŢII ORGANICE


A SOLULUI

4.1. SURSELE ŞI CANTITĂŢILE DE MATERIE ORGANICĂ

Partea organică a solului este alcătuită dintr-un amestec complex de substanţe organice, cu o
structură chimică specifică şi de cele mai diferite provenienţe.
Cantităţile de resturi organice din sol, care sunt supuse în mod permanent proceselor de
descompunere, variază foarte mult în funcţie de cantitatea de materie organică ce se realizează anual în
cadrul ecosistemelor respective (tab. 4.1).
Sursa principală a materiei organice din masa solului o constituie regnul vegetal reprezentat prin
diferite resturi de plante (tulpini, frunze, seminţe, fructe, rădăcini), la care se mai adaugă şi resturile de
origine animală care rămân sub formă reziduală după moartea acestora.
Cele două tipuri principale de vegetaţie naturală (ierboasă şi forestieră) întâlnită în ţara noastră,
lasă în sol cantităţi diferite de resturi organice şi la adâncimi variabile. Astfel, vegetaţia specifică
pajiştilor de stepă bine încheiate, produce anual circa 10-20 t/ha de resturi vegetale alcătuite din rădăcini,
tulpini, frunze, etc. De remarcat faptul că ponderea mare o reprezintă rădăcinile care se acumulează în
interiorul solului pe o grosime relativ mare de peste 100 cm, cu o concentrare mai accentuată în primii 40-
50 cm.

Tabelul 4.1. Cantitatea de biomasă, de resturi organice şi de formare posibilă de substanţe humice
formate anual din acestea (după RODIN şi BAZILIEVICI, 1964, din CHIRIŢĂ, 1974)
Păduri de molid

aridemoderat

Păduri umede
cu

subtropicale
Tufărişuri de

tropicale
din taiga

Principalele tipuri de vegetaţie


Silvostepe

semideşert

Păduri
Stepe aride
Tundra arctică

Savane aride
stejar

Stepe

Indici

Biomasă totală (t/ha) 5,0 100- 400 25 10 4,3 26,8 410 500
300
Resturi organice din masa 1,0 3,5-5,5 6,2 11,2 4,2 1,2 7,2 21 25
aeriană şi rădăcini (t/ha)
Formarea de substanţe humice 0,3 1,1-1,7 2,0 3,4 1,3 0,4 2,2 6,3 7,5
din resturile moarte t/ha
Resurse de humus în stratul 0- 73 99 215 426 116 62 - 282 -
100 cm (t/ha)

Vegetaţia forestieră spre deosebire de cea de stepă duce la acumularea a circa 3-5 t/ha resturi
organice, alcătuite din frunze, rămurele, fragmente de scoarţă, fructe, seminţe etc, care realizează la
suprafaţa solului un strat continuu cunoscut sub denumirea de litieră.
Grosimea litierei oscilează în funcţie de cantitatea de frunze depuse anual şi intensitatea proceselor de
descompunere a resturilor organice. Ea este de circa 1-3 cm sub pădurile de conifere şi 3-6 cm sub cele
de foioase.
Plantele de cultură lasă în sol cantităţi variabile de resturi organice în funcţie de biomasa
acestora. Astfel, plantele anuale cultivate lasă în sol 3-4 t/ha resturi organice, formate din rădăcini şi
resturi de tulpini, pe când o lucernieră lasă în sol anual circa 9-12 t/ha.
La alcătuirea fondului de materie organică mai participă microflora solului care prin numărul uriaş de
microorganisme, bacterii, ciuperci, actinomicete îşi aduce un aport evident la formarea părţii organice a

1
solului.
O altă sursă de materie organică o constituie fauna şi microfauna solului prin cadavrele care
rămân în sol după moartea organismelor animale şi care ajung în mod frecvent la circa 400-600
kg/ha/an.

4.1.1. Compoziţia materiei organice

Resturile organice din sol sunt constituite din apă care reprezintă circa 75-90% din masa acestora
cât şi diferiţi compuşi organici. Dintre elementele chimice ponderea cea mai mare o reprezintă următoarele:
C, H, O, N la care se mai adaugă în cantităţi reduse de Ca, Mg, Fe, K, P, S etc.
Participarea diferitelor substanţe organice, cât şi cenuşa acestora (respectiv conţinutul în elemente
minerale: K, Na, Ca, Mg, Fe, Al, P, S, Si etc.) se diferenţiază în funcţie de provenienţa resturilor organice
(tab. 4.2).
Substanţele organice sunt alcătuite dintr-o multitudine de compuşi organici, reprezentaţi prin
următoarele grupe: hidraţi de carbon, substanţe proteice, lignine, lipide şi substanţe tanante. Proporţia de
participare a diferiţilor compuşi organici diferă în funcţie de provenienţa resturilor vegetale: bacterii,
muşchi, ferigi, conifere, vegetaţie ierboasă.
Tabelul 4.2.
Compoziţia unor resturi organice (după ALEXANDROVA, 1970)

Provenienţă In procente din masa uscată


Cenuşă Substanţe Hidraţi de carbon Lignină Lipide,
proteice Celuloză Hemiceluloză substanţe
şi alţi hidraţi tanante
de carbon

Bacterii 2-10 40-70 - - - 1-40


Alge 20-30 10-15 5-10 50-60 - 1-3
Licheni 2-6 3-5 5-10 60-80 8-10 1-3
Muşchi 3-10 5-10 15-25 30-60 - 5-10
Ferigi 6-7 4-5 20-30 20-30 20-30 2-10
Conifere (lemn) 0,1-1 0,5-1 45-50 15-25 25-30 2-12
Conifere 2-5 3-8 15-25 15-20 20-30 5-15
Foioase (lemn) 0,1-1 0,5-1 40-50 20-30 20-25 5-15
Foioase (frunze) 3-8 4-10 15-25 10-20 20-30 5-15
Ierburi perene:
- graminee 5-10 5-12 25-40 20-35 15-20 2-10
- leguminoase 5-10 10-20 25-30 15-25 15-20 2-10

In procesul de formare a componentei organice a solului prezintă importanţă atât cantitatea cât şi
compoziţia resturilor vegetale.
Vegetaţia ierboasă în comparaţie cu cea lemnoasă pe lângă faptul că aduce în sol cantităţi mai mari de
resturi organice, acestea sunt şi de o calitate superioară, fiind mai bogate în substanţe proteice (5-20%).
Totodată ele sunt mai bogate şi în elemente minerale, având cel mai ridicat procent de cenuşă de 5-10%.
Celelalte grupe de substanţe organice (celuloza, hemiceluloză, lignina, lipidele şi substanţele tanante)
influenţează eliberarea de substanţe nutritive în sol şi formarea de humus, adesea ele având un rol
atenuator, de frânare a ritmului de descompunere, cu cât procentul lor este mai ridicat.

4.2. TRANSFORMAREA RESTURILOR ORGANICE ŞI FORMAREA


HUMUSULUI ÎN SOL
4.2.1. Descompunerea resturilor organice din sol
Resturile organice moarte reprezentate prin ţesuturile vegetale şi animale, microorganismele şi
macroorganismele moarte sunt supuse înj permanenţă acţiunii agenţilor fizici, chimici şi biologici.
Astfel materia organică din sol se află într-o continuă transformare datorită unor procese de
descompunere, şi de sinteză a noi produşi, care în final se concretizează prin formarea diferitelor tipuri
de humus. Procesele de descompunere şi sinteză se desfăşoară simultan, uneori predominând
2
mineralizarea alteori acumularea şi sinteza compuşilor humici.
Descompunerea resturilor organice din sol se realizează sub influenţai directă a
microorganismelor care utilizează acest material ca sursă de hrană i şi energie. După ALEXANDROVA
(citată de Puiu şi colab., 1983) reiese căi descompunerea resturilor organice se desfăşoară în 3 etape
distincte: hidroliza, oxido-reducerea şi mineralizarea totală.
a) Hidroliza reprezintă faza iniţială în care are loc descompunerea substanţelor organice
complexe în compuşi organici mai simpli, precum:
- peptide, aminoacizi alifatici şi aromatici, baze purinice şi pirimidinice; acestea rezultă din
transformarea substanţelor proteice;
■ hexoze şi pentoze, aminozaharuri, acizi uronici şi celuloză; rezultate din hidraţii de carbon;
■ polifenoli rezultaţi din descompunerea ligninei;
■ glicerina şi acizi graşi rezultaţi din hidroliza lipidelor şi a răşinilor.
b) Oxido-reducerea supune în continuare produsele hidrolizei unor procese intense de
descompunere, rezultând compuşi organici simpli sau chiar minerali.
Oxido-reducerea produselor de hidroliza a substanţelor proteice formează acizi organici, acizi alifatici, alcooli,
amoniac, bioxid de carbon, apă, metan, hidrogen sulfurat etc.
Produsele care rezultă din hidroliza hidraţilor de carbon prin pro-cesele de oxido-reducere se transformă în
oxiacizi, acizi organici volatili, aldehide, alcooli, bioxid de carbon, apă, metan etc. Produsele rezultate din hidroliza
ligninelor şi substanţelor tanante prin oxido-reducere formează fenoli, chinone, dioxid de carbon, apă etc. Produsele
hidrolizei lipidelor şi răşinilor supuse proceselor de oxido-reducere se transformă în acizi nesaturaţi, oxiacizi, acizi organici
volatili, hidrocarburi, dioxid de carbon, apă etc.
c) Mineralizarea totală reprezintă faza finală a descompunerii resturilor organice din sol care
determină apariţia produşilor finali a unor compuşi minerali simpli.
In condiţiile unui mediu aerob se formează acizi (H2SO4, H3PO4) şi sărurile lor corespunzătoare
prin reacţia acestora cu elementele bazice (Ca++, Mg++, K+, Na+) şi amoniacul din sol.
Intr-un mediu anaerob mineralizarea totală a resturilor organice duce la apariţia unor compuşi
specifici acestor condiţii respectiv CH 4, H2, N2, H2S, H3PO4 şi N3P. Atât în condiţii aerobiotice cât şi
anaerobiotice rezultă şi alţi compuşi finali (NH3, H20, CO2).
Procesele de descompunere şi sinteză a noi produşi în sol se produc cu intensităţi diferite şi sunt
condiţionate de următorii factori:
• compoziţia chimică a resturilor organice din sol;
• condiţiile mediului de descompunere şi sinteză (aeraţie, reacţie, temperatură, textură, structură
etc).
Astfel se poate afirma că descompunerea cea mai intensă are loc în prezenţa resturilor organice
bogate în substanţe proteice şi elemente bazice.
Materia organică bogată în lignine, substanţe tanante şi săracă în elemente bazice provenită dintr-o
vegetaţie lemnoasă se descompune lent şi rezultă compuşi humici de calitate inferioară.
Cele mai bune condiţii de descompunere a resturilor organice se găsesc într-un mediu aerob, cu temperaturi
ridicate, reacţie neutră şi textură nisipoasă, în mediu anaerob, cu temperaturi scăzute şi reacţie acidă sau
puternic alcalină şi o textură argiloasă descompunerea resturilor organice se desfăşoară greoi, mai lent.

4.2.2. Humificarea materiei organice


Studiile cu privire la formarea humusului, component organic specific solului, s-au amplificat în
paralel cu dezvoltarea cunoştinţelor despre alcătuirea sa chimică. Dacă la începutul secolului al XlX-lea
apar teoriile "pur chimice" asupra formării humusului, în deceniile următoare, datorită descoperirilor lui
PASTEUR s-au emis ipoteze care consideră că humificarea este un proces biochimic sau biologic.

In ultimele decenii s-a conturat mai clar o concepţie generală despre formarea şi natura
substanţelor humice, pe baza volumului mare de cercetări şi lucrări de sinteză din acest domeniu
(KONONOVA, 1972, EHWALD, 1956, DUCHAUFOUR, 1970, OPREA şi CALANACEA, 1985).
Concepţia actuală consideră că formarea humusului reprezintă un proces biochimic dominant al
solului şi se desfăşoară în două faze distincte:
■ în prima fază are loc descompunerea resturilor organice de către microorganismele din sol în
substanţe cu masă moleculară redusă ca fenolii şi aminoacizii ca urmare a oxidării biochimice
lente. In această fază reacţiile de oxidare, care au loc în prezenţa oxigenului atmosferic şi a
3
oxidazelor microorganismelor, sunt catalizate de componenţii minerali ai solului;
■ în faza a doua sunt predominante reacţiile de condensare şi polimerizare a produşilor
macromoleculari rezultaţi din descompunerea resturilor organice.

La formarea acizilor humici participă, în proporţie mare, compuşii aromatici de tipul


polifenolilor, rezultaţi din descompunerea ligninelor, celulozei şi a substanţelor tanante şi aminoacizi
formaţi prin hidroliza substanţelor proteice.

O detaliere a procesului de humificare exemplifică degradarea ligninelor, care sub influenţa actinomicetelor, într-un
mediu neutru spre slab alcalin sau a ciupercilor într-un mediu acid, se descompun lent formând produşi de tipul polifenolilor.
Prin acţiunea reciprocă dintre polifenoli şl aminoacizi, în prezenţa oxidazelor, rezultă acizii humici. Reacţia se desfăj şoară în
două faze. în prima fază se produce oxidarea fermentativă a moleculei de polifenol (pirocatechină, hidrochinonă, pirogalol)
rezultând chinone.

In a doua fază a reacţiei chinona cu un potenţial oxidant, primeşte hidrogenul aminoacizilor, rezultaţi din degradarea
substanţelor proteice şi formează condensate, rezultând altă pirocatechină.

Heterocondensat pirocatechina

Componenţii aromatici ai humusului rezultă din stadiile iniţiale ale descompunerii substanţelor tanante şi din degradarea
ligninei în stadiile mai avansate. Ei mai pot să apară şi din descompunerea microbiană a celulozei.
Aminoacizii, respectiv componenta cu azot a humusului, provine din proteina resturilor organice de natură vegetală cât şi
din proteina microorganismelor moarte.
Produşii primari ai condensării chinonelor cu aminoacizii sunt supuşi în permanenţă altor procese de policondensare, formându-
se substanţe cu greutate moleculară mare, îmbogăţite în azot şi carbon, respectiv acizii humici. Prin condensarea unor substanţe
heterogene procesul a fost denumit hetero-policondensare, iar compuşii se definesc ca fiind heteropolicondensate.

4.3. CLASIFICAREA ŞI PROPRIETĂŢILE ACIZILOR HUMICI

4.3.1. Alcătuirea humusului din punct de vedere al fracţiunilor humice


Materia organică din sol este alcătuită din substanţe humice specifice care au o pondere ridicată de circa
85-90% şi substanţe organice nespecifice cu o participare mai redusă de circa 10-15% (resturi vegetale
şi animale, şi produse ale acestora, răşini, ceruri, lignine etc).
Substanţele humice specifice sunt reprezentate prin acizii humici care se împart în 3 categorii şi
anume: acizi huminici, acizi fulvici şi huminele.
Acizii huminici sunt acei produşi ai humificării care rezultă din descompunerea resturilor
vegetaţiei ierboase bogate în substanţe proteice în prezenţa elementelor bazice: Ca++, Mg++, K+ sub acţiunea
directă a unei flore bacteriene.
Climatul specific acestor zone este mai uscat şi cald, iar reacţia alcalină spre neutră ca urmare a
prezenţei calciului în sol.
4
Acizii huminici sunt separaţi în trei grupe: acizi huminici cenuşii, acizi huminici brunii şi acizi huminici
hematomelanici.
Acizii huminici cenuşii sunt cei mai puternic polimerizaţi şi ca atare prezintă cea mai mare greutate moleculară
până la 100.000. Ei au culori brune închise, brune cenuşii sau negricioase şi un conţinut ridicat de humus, bogat în molecule
aromatice. Ei predomină în solurile de tipul cernoziomurilor şi rendzinelor. Sunt strâns legaţi de argilă, având o capacitate
ridicată de schimb cationic T = 600 me/100 g sol.
Acizii huminici bruni rezultă din resturile vegetale de natură ierboasă. Prezintă culori brune-gălbui şi au o capacitate
mijlocie de polimerizare. Se formează mai frecvent în districambosoluri având un conţinut redus de azot de 3-5% N şi mai
ridicat de carbon de circa 50-60% C.
Acizii huminici hematomelanici prezintă o culoare mai deschisă spre brun-roşietic fiind mai frecvenţi în resturile
organice în curs de humificare. Prezintă o importanţă mai redusă în procesul de solificare. Conţin 58-62% C.
Acizii fulvici se formează în procesul de humificare a resturilor organice de natură lemnoasă cu
un conţinut redus de substanţe proteice şi elemente bazice.
Intr-un climat mai umed şi rece, unde mediul este acid, în absenţa calciului liber acţionează
preponderent microflora de tipul ciupercilor.
Acizii fulvici sunt de două feluri: - acizi crenici
- acizi apocrenici
Ei prezintă o greutate moleculară mică întrucât polimerizează slab (2.000-9.000 mg), şi o capacitate redusă de
schimb cationic T = 200-300 me/100 g sol.
Prin combinarea acestora cu cationi din solurile acide formează crenaţi şi apocrenaţi, produşi uşor solubili care
determină frecvent fenomene de eluviere. Conţin 42-52% C.
Huminele reprezintă fracţiunea cea mai stabilă a humusului fiind insolubile în soluţii alcaline,
care este strâns legată de partea minerală a solului mai ales de argilă. Ele sunt alcătuite din substanţe
organice asemănătoare materiei organice proaspete, nedescompuse. Ele sunt prezente în sol în proporţie
de circa 25% din totalul substanţelor humice.
In componenţa humusului intră în mod frecvent toate cele trei grupe de acizi humici,
reprezentativi, respectiv ca un indice de calitate fiind raportul dintre acizii huminici şi acizii fulvici.
Acest raport oscilează de la o zonă climatică la alta. Astfel în zona mai caldă şi cu precipitaţii mai
reduse, zona de stepă aridă, raportul acizi huminici/acizi fulvici poate depăşi valoarea 3-4 F.

4.3.2. Alcătuirea chimică a acizilor humici

Acizii humici prezintă o compoziţie chimică elementară complexă, în structura acestora fiind prezente toate
elementele chimice ce intră în alcătuirea micro- şi macroorganismelor pe seama cărora rezultă humusul.
Mai frecvent sunt următoarele: C, H, O, N, Si, Al, Fe, Ca, Mg, K, Na, Mn, S, P etc.
Ponderea cea mai mare o prezintă carbonul (46-60%) urmat de oxigen (3-48%), azot (2-8%) şi hidrogen (3-6%).
Intrucât conţinutul de carbon şi azot al materiei organice imprimă o serie de însuşiri produşilor rezultaţi, raportul
dintre aceste două elemente C/N este des utilizat, reprezentând un indice sintetic foarte important.
Astfel în cazul materiei organice proaspete valoarea C/N este foarte ridicată de 60-90. In măsură ce se intensifică
procesul de humificare valorile C/N scad treptat stabilindu-se la anumite limite specifice diferitelor tipuri de soluri şi
climate.
Cele mai bune valori ale raportului C/N se înregistrează în zonele de stepă cu o vegetaţie ierboasă (C/N < 15) pe când în
zonele umede şi reci de coline raportul C/N = 16-25, reflectând o humificare mai slabă cu o aprovizionare slabă în azot
mineral.

4.3.4. Proprietăţile acizilor humici


Capacitatea de adsorbţie şi de schimb cationic. Acizii humici conţin la periferia moleculelor
grupări funcţionale, rol mai important avându-1 cele hidroxil fenolice - OH şi carboxilice - COOH.
Cationii de hidrogen H+ din aceste grupări sunt labili, fiind relativ uşor înlocuiţi cu alţi cationi din sol,
mai frecvent de către cationii bazici: Ca++, Mg++, K+, Na+.
In acest fel acizii huminici ca orice acizi se pot neutraliza sau satura cu baze trecând sub formă
de săruri în prezenţa bazelor din sol-humaţi.
Proprietatea acizilor humici de a avea cationi adsorbiţi şi de a-i schimba cu alţii din soluţia
solului poartă denumirea de capacitatea de schimb cationic sau capacitate de adsorbţie.
Această însuşire esenţială a acizilor humici, de altfel specifică şi mineralelor argiloase, cu care
5
humusul alcătuieşte complexul coloidal sau argilo-humic sau de adsorbţiune, constituie cea mai
importantă proprietate a solului. Datorită acestei însuşiri procesele de levigare a unor cationi spre
adâncime sunt mult atenuate, ca apoi prin trecerea lor în soluţia solului să poată fi utilizaţi de către
plante în procesul nutriţiei minerale.
Capacitatea de schimb cationic T este mult mai ridicată în cazul acizilor humici decât al
mineralelor argiloase. Dacă la mineralele argiloase în cazuri rare (tip montmorillonit-beideîit T = 80-
150 me/100 g sol) valorile ajung la 150 me, la acizii fulvici T = 300 me iar la acizii huminici chiar dublu
T = 600 me, ceea ce demonstrează calitatea superioară a acizilor huminici.

Interacţiunea acizilor humici cu partea minerală a solului. Acizii humici reacţionează cu partea
minerală a solului formând combinaţii organo-minerale de diferite tipuri:

■ Combinaţii ale acizilor humici cu cationii metalelor alcaline şi alcalino-teroase. Aceste combinaţii
se formează prin înlocuirea W cu cationii alcalini Na+, K+, Ca++, Mg++, rezultând sărurile respective. Ele
sunt specifice solurilor bazice cu o eluviere slabă în care predomină ionii de Ca++, Mg++, K+, Na+.
Combinaţiile acizilor fulvici cu aceşti cationi sunt solubile în apă pe când cele ale acizilor huminici cu
aceşti cationi sunt insolubile.
■ Combinaţiile acizilor humici cu fierul şi aluminiul. Aceste produse organo-minerale rezultă în urma
înlocuirii cationului de H+ cu grupările Fe(OH)++, Fe (OH)2+, Al(OH)++, Al(OH)2+ cărora li se mai pot adăuga
şi cationii bazici K+, Na+, Ca++, Mg++. Aceste combinaţii sunt cunoscute sub denumirea de fero-humaţi sau
aluminohumaţi şi sunt specifice solurilor bogate în oxizi de fier şi aluminiu.
■ Combinaţiile acizilor humici cu argila. Se presupune că acţiunea reciprocă dintre acizii humici şi
mineralele argiloase se produce prin intermediul cationilor de Ca++, Mg++, K+, Na+, Fe+++, Al+++ interpuşi între
foiţele sau straturile silicaţilor.
Aceste combinaţii sunt specifice tuturor solurilor, alcătuind complexul adsorbtiv, argilohumic sau
coloidal cu rol esenţial în procesele -de nutriţie minerală. Uneori se alătură şi hidroxizi de fier realizându-se
complexele argilo-ferihumice.
■ Combinaţiile acizilor humici cu materialele allofane. Aceste combinaţii sunt întâlnite mai rar, doar în
cazul solurilor din zona montană. În condiţiile unui climat deosebit de umed şi rece şi într-un mediu
puternic acid, în procesul de alterare nu se mai formează minerale argiloase. Ca
urmare a proceselor de dezagregare şi alterare rezultă produse necristalizate, amorfe de tipul allofanelor.
în aceste soluri acizii humici se adsorb prin intermediul cationilor de la suprafaţa particulelor minerale
ale căror valenţe sunt nesatisfăcute. în acest mod se explică apariţia complexelor humico-allofanice.

4.4. PRINCIPALELE TIPURI DE HUMUS

Clasificarea corectă a humusului este una din condiţiile prealabile care a contribuit la elaborarea
teoriilor cu privire la apariţia şi evoluţia solurilor. Aşa cum taxonomia solurilor ia în considerare întreg
ansamblul de condiţii de solificare, tot aşa şi clasificările humusului ţin cont de condiţiile procesului de
humificare şi de caracteristicile morfologice, fizice, chimice ale materiei organice şi ale orizonturilor
humifere.
In ştiinţa solului s-au elaborat numeroase clasificări ale humusului care stabilesc principalele
forme (EWALD, 1956) sau tipuri şi subtipuri de humus (DUCHAUFOUR, 1977). Pe baza acestora şi a
particularităţilor de solificare, în ţara noastră s-au stabilit următoarele tipuri de humus:
Mullul. Este reprezentat de către materia organică complet humificată şi amestecată intim cu
partea minerală a solului. Este caracteristici solurilor aerate cu o intensă activitate a microorganismelor,
care realizează transformarea completă a resturilor organice în acizi humici. Se disting două tipuri de
mull: calcic şi forestier.
■ Mullul calcic este puternic saturat cu cationi bazici, predominant cu calciu, fiind alcătuit din
acizi huminici puternic polimerizaţi. Raportul C/N este scăzut, aproximativ 10, culoarea brună închisă
la neagră şi reacţie neutră spre slab alcalină. El se formează în condiţii prielnice humificarii, pe
substrate calcaroase sau roci bogate în calciu, cu o intensă activitate biologică, mai ales a bacteriilor.
El este cel mai bun humus, datorită procentului ridicat al acizilor huminici strâns legaţi de coloizii
minerali, cât şi a stabilităţii lui la acţiunea de mineralizare.

6
■ Mullul forestier se formează în solurile nu prea bogate în calciu, acoperite de păduri de
esenţe foioase, sub acţiunea ciupercilor. El este alcătuit din acizi huminici slab şi moderat
polimerizaţi, respectiv acizi fulvici. Raportul C/N este mai mare (de 12-15), iar culoarea mai deschisă.
Are o reacţie slab spre moderat acidă (pH = 5,5-6,5) şi se observă tendinţa de migrare uşoară spre
orizonturile subiacente.
Moderul. Este alcătuit din materie organică mai slab humificată şi parţial legată de partea
minerală a solului. Moderul se formează în solurile slab aerate, cu umiditate ridicată şi temperaturi mai
mici, în prezenţa unei microflore sărace şi cu o activitate redusă, într-un interval scurt de timp. Aceste
condiţii nu permit humificarea completă a resturilor organice în decursul anului şi nici formarea de
agregate hidrostabile între argilă şi coloizii organici ai solului.
în substanţele humice predomină acizi fulvici, raportul H/F fiind subunitar. Indicele C/N este
mai ridicat, cu valori cuprinse între 15-25, ceea ce reflectă faptul că mineralizarea materiei organice
este lentă şi incompletă. Se întâlnesc mai multe subtipuri de moder, caracteristice unor condiţii
specifice de solificare:
 Moderul forestier oligotrofic, acid, este acumulat în solurile formate sub păduri de răşinoase şi de
amestec cu foioase;
 Moderul de pajişte alpină şi subalpină se formează sub o vegetaţie de graminee şi se
acumulează într-un orizont Au; este de culoare neagră, relativ gros, cu o reacţie puternic acidă;
 Moderul calcic sau rendzinic se formează pe calcare, având un conţinut ridicat de humaţi de
calciu de culoare închisă şi reacţie slab acidă spre neutră;
 Moderul hidromorf se întâlneşte în solurile cu exces prelungit de apă stagnantă (stagnice), în
condiţii de anaerobioză.
Morul (humusul brut). Este alcătuit din resturi organice slab humificate, puţin mărunţite sau
transformate biochimic. Este foarte slab legat de partea minerală a solului, slab polimerizat, cu un
procent ridicat de acizi fulvici. El este caracteristic solurilor din zona montană, formate sub păduri de
conifere (molid, pin) sau sub pajişti alpine. Este puternic acid, sărac în azot, raportul C/N oscilează
între 30-40, sărac în elemente bazice şi bogat în acizi solubili care exercită o acţiune puternică de
alterare şi migrare asupra părţii minerale a solului.
Turba. Se formează într-un mediu saturat cu apă, în depresiuni prin acumularea de resturi
organice ale unor plante hidrofile. Se diferenţiază două tipuri de turbă: eutrofa (sau calcică) şi turba
oligotrofă (sau acidă).
Turba eutrofă se formează pe terenurile joase, cu apă freatică cu ioni de calciu, pe seama unei
vegetaţii de rogozuri, stuf, papură etc, reacţia este neutră spre slab alcalină (pH = 7,0-7,5), raportul
C/N este sub 30, iar cantitatea de cenuşă este foarte ridicată, de 14-15%; turba este bogată în substanţe
minerale, dar blocate în forme inaccesibile plantelor.
Turba oligotrofă se întâlneşte în regiunile montane, pe substraturi acide, cu un climat rece şi umed. Ea
se formează prin acumularea masivă a resturilor organice ale vegetaţiei acidofile alcătuită din muşchi,
predominant genul Sphagnum. Este foarte săracă în elemente nutritive, puternic acidă (pH = 4,0-4,5) cu
raportul C/N ridicat de până la 40.

4.5. IMPORTANŢA HUMUSULUI DIN SOL

Prin proprietăţile şi compoziţia chimică, humusul reprezintă componenta esenţială a solului, care-i conferă
însuşiri specifice, cât şi un anumit nivel de fertilitate. Alături de humus, care este relativ durabil, un rol
important îl reprezintă şi materia organică, parţial humificată, cu caracter efemer care, prin
descompunere, eliberează în mod continuu substanţe nutritive uşor accesibile plantelor (amoniac,
azotaţi, fosfaţi, sulfaţi etc). Humusul şi materia organică din sol reprezintă rezerva permanentă a solului în
elemente nutritive, care-i determină însăşi fertilitatea. Nutriţia minerală a plantelor este în mare măsură
influenţată şi de circuitul substanţelor nutritive, exemplul cel mai concludent fiind hidrisolurile,
histisolurile etc unde ele rămân blocate în forme inaccesibile pentru plante.
Humusul şi materia organică constituie un substrat prielnic pentru activitatea şi dezvoltarea
microorganismelor din sol. Ca urmare a activităţii lor în sol se degajă cantităţi mari de CO2 care
determină îmbogăţirea soluţiei în cationi de hidrogen, intensificarea proceselor de alterare a mineralelor
primare şi modificarea reacţiei soluţiei solului.

7
Humusul împreună cu argila, prin proprietăţile de adsorbţie catio-nică, reţin şi atenuează
levigarea unor cationi ai solului.
Humusul contribuie la îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale solurilor, având o influenţă puternică
asupra acestora. Astfel, acizii huminici imprimă solurilor culori închise, de la brun până la negru,
mărind adsorbţia radiaţiilor calorice şi gradul de încălzire.
Datorită însuşirii pe care o are împreună cu argila, de a agrega particulele elementare, humusul
influenţează favorabil formarea structurii glome-rulare şi grăunţoase. Indirect, el are un rol important
asupra porozitătii, permeabilităţii şi consistenţei solului. Având o capacitate mare de reţinere a apei,
humusul contribuie la mărirea şi conservarea acesteia în sol, mai ales în forme accesibile plantelor.
Humusul „brut" poate să influenţeze negativ regimul hidric al unor soluri care sunt reci, adsorb
şi reţin multă apă, au o permeabilitate redusă şi un regim aero-hidric deficitar.

8
CURSUL 6
APA SI AERUL DIN SOL

Apa din sol


Apa reprezintă unul din elementele esenţiale ale vieţii, găsindu-se în natură sub formă de
vapori, lichidă şi solidă. Ca stare lichidă, apa ocupă 3 / 4 din suprafaţa globului terestru. Ea nu
este o substanţă pură, deoarece conţine suspensii solide, diverse substanţe dizolvate,
microorganisme etc. Moleculele de apă din starea lichidă sau solidă se găsesc asociate (H 2O)n ,
datorită faptului că molecula este un dipol, iar între molecule apar legături de hidrogen. La
solidificare, apa îşi măreşte volumul, aducându-şi o contribuţie însemnată în procesele de
dezagregare a rocilor.
În sol, apa are o importanţă deosebită, ea contribuind într-o formă sau alta la toate procesele
pedogenetice, fie că este vorba de alterarea mineralelor, fie că este mijloc de transport pentru
diverse substanţe, fie că organismele vegetale sau animale nu pot trăi fără apă, de ele fiind legate
procesele de bioacumulare şi formare a humusului.
Sursa de apă din sol o constituie în primul rând precipitaţiile atmosferice, iar în anumite
condiţii ea poate proveni din apele subterane freatice, din apele de inundaţie, prin condensarea
vaporilor de apă sau este adusă de om prin sistemele de irigaţie.
1. Forţele care acţionează asupra apei din sol
Solul este un corp cu o structură poroasă, fiecare particulă din el fiind acoperită cu o peliculă
mai groasă sau mai subţire de apă, iar spaţiile dintre particule pot fi şi ele ocupate de o anumită
cantitate de apă.
Asupra apei din sol se manifestă diverse forţe, fiecare având un anumit efect asupra mişcării
apei în interiorul acestui mediu. Natura forţelor şi intensitatea cu care ele acţionează sunt în funcţie
de cantitatea de apă din sol şi de temperatura acesteia.
Forţele de adsorbţie sunt de natură electrostatică, ele manifestându-se reciproc, între dipolii
de apă şi suprafaţa particulelor de sol pe care se găsesc sarcini electrice libere. Moleculele de apă
formează la suprafaţa particulelor solide o peliculă, grosimea acesteia fiind în funcţie de
umiditatea solului. Forţa cu care sunt reţinute moleculele de apă este foarte mare, ea putând ajunge
la 10000 atmosfere. Apa se poate mişca doar când peliculele au o anumită grosime, ea deplasându-
se lent de la peliculele mai groase spre cele mai subţiri sau se evaporă când tensiunea de vapori
creşte.
Forţele capilare se manifestă asupra apei prezente în spaţiul capilar al solului. Natura
forţelor în virtutea cărora apa se deplasează în spaţiile capilare este determinată de tensiunea
superficială a meniscului. Apa, fiind un lichid ce umectează pereţii porilor capilari, creează un
menisc concav, iar energia potenţială a acestuia este cu atât mai mare cu cât raza de curbură a
meniscului este mai mică. Prin urmare, cu cât pori capilari sunt mai fini cu atât forţa de reţinere a
apei în spaţiul capilar este mai mare. Aceste forţe determină mişcarea apei în porii capilari ai
solului, în toate direcţiile, inclusiv de jos în sus, anihilând în parte acţiunea forţei gravitaţionale.
Având în vedere faptul că spaţiul capilar al solului este neuniform, iar forţele capilare sunt
mai puternice în capilarele cu diametrul mai mic, direcţia de mişcare a apei se va produce numai
dinspre capilarele mai mari către cele mai mici.
În legătură cu mărimea acestor forţe capilare este şi nivelul ascensiunii apei capilare
provenită din stratul acvifer freatic. Franja de apă capilară se ridică până acolo unde forţa de
ascensiune capilară este anihilată de forţa gravitaţională. În solurile cu textură grosieră, ce au pori
capilari de dimensiuni mari, forţele capilare sunt reduse, astfel că, franja capilară se ridică pe o
mică distanţă deasupra nivelului hidrostatic al apei freatice, comparativ cu solurile fin poroase,
cum sunt cele lutoase sau argiloase.

1
Forţa gravitaţională acţionează atunci când solul este puternic umezit şi există apă liberă în
spaţiul necapilar al solului. Acţiunea gravitaţiei cauzează deplasarea apei spre partea inferioară a
solului şi dacă există o cantitate suficientă de apă liberă, umectarea solului se poate produce până
la mare adâncime, uneori fluxul de apă ajunând până la stratul acvifer freatic. Pe terenurile în
pantă, mişcarea apei se produce din părţile mai înalte ale reliefului către cele mai coborâte; ea se
produce la suprafaţa solului şi prin masa solului.
Forţele de sucţiune ale rădăcinilor plantelor determină mişcarea apei din zonele mai
îndepărtate către zona de sucţiune. Prin utilizarea apei de către plante, în vecinătatea rădăcinilor se
produce o creştere a potenţialului de reţinere a apei, ceea ce cauzează o deplasare din regiunea
înconjurătoare mai umedă către zona rădăcinilor.
Forţele osmotice au importanţă în transportul apei din sol în interiorul organismelor, precum
şi în sens invers, prin difuziunea de molecule de apă sau de diferite alte substanţe, de către
rădăcinile plantelor sau de alte organisme.
Prin osmoză are loc trecerea prin membranele semipermeabile numai a moleculelor
dizolvantului, în cazul nostru al apei, aceste membrane oprind trecerea moleculelor substanţelor
dizolvate. Presiunea osmotică a soluţiilor creşte proporţional cu concentraţia substanţelor
dizolvate. Ca urmare, cu cât concentraţia în săruri solubile este mai mare, cu atât presiunea
osmotică este mai mare. În cazul celulelor organismelor vii, în speţă a rădăcinilor plantelor, dacă
presiunea osmotică a soluţiei din sol este mai mică decât presiunea din interiorul celulelor, are loc
difuzarea apei prin membrana celulară în interiorul celulei, aceasta devenind turgescentă. Dacă
soluţia solului are o concentraţie ridicată în săruri solubile, deci o presiune osmotică mai mare
decât presiunea osmotică din interiorul celulei, atunci apa difuzează din celulă în mediul exterior,
iar celula se zbârceşte, planta suferind de aşa numita secetă fiziologică.
Forţele hidrostatice acţionează asupra apei libere din sol, atunci când solul este saturat cu
apă şi are un strat de apă deasupra. Ele provoacă pătrunderea apei spre adâncime, cât şi mişcarea
laterală a acesteia. Deplasarea aceasta se face pentru echilibrarea presiunilor hidrostatice şi se
realizează către arealele unde ele sunt mai reduse. Forţele hidrostatice determină circulaţia apelor
subterane, inclusiv a celor freatice, ele sunt cele care alimentează sau drenează unele strate
acvifere.
Forţele determinate de tensiunea vaporilor de apă. Tensiunea (presiunea) vaporilor dintr-un
anumit spaţiu tinde, la o anumită temperatură, să ajungă în echilibru cu lichidul din care aceştia
provin, realizându-se aşa numita presiune de saturaţie. Atunci, când partea din spaţiul lacunar al
solului, ce este ocupată de aer, conţine maximum posibil de vapori de apă, deci s-a realizat
presiunea de saturaţie, presiunea vaporilor de apă este maximă. Creşterea temperaturii mediului
face ca tensiunea vaporilor de apă să crească şi ea. Dacă la 0 º C, tensiunea de saturaţie a vaporilor
de apă este de 4,6 mm coloană de Hg, la 20 º C, ea ajunge la 17,5 mm Hg, iar la 100 º C la 760
mm Hg (1 atmosferă). În cazul că temperatura solului scade, vaporii de apă din spaţiul lacunar
ajung la o stare de suprasaturaţie, iar pentru ca presiunea lor să se echilibreze, ei vor trece în stare
lichidă, adică se vor condensa. Aşa este cazul producerii fenomenului de rouă, chiar şi în cele mai
aride regiuni ale globului. Atunci când temperatura mediului creşte, presiunea vaporilor devine
mai mică decât presiunea maximă de vapori la acea temperatură. În acest caz, vapori de apă sunt
nesaturaţi, ceea ce provoacă evaporarea continuă a apei până la realizarea presiunii de saturaţie.
În sol, se constată că diferitele orizonturi sau diferitele părţi ale solului prezintă umidităţi şi
temperaturi diferite, ceea ce face să apară diferenţe de tensiune a vaporilor de apă între aceste
părţi. Acest fapt determină o deplasare a vaporilor de apă din părţile cu tensiune ridicată către cele
unde tensiunea lor este mai mică.

2
2. Formele de apă din sol
Condiţiile de mediu, în primul rând temperatura şi umiditatea solului ca şi forţele care
acţionează aici, determină ca apa din sol să se găsească sub anumite forme sau stări. Astfel,
vorbim de apă în stare de vapori, în stare solidă sau în stare lichidă, de apă de constituţie sau de
apă de cristalizare.
În funcţie de forţele care acţionează asupra apei din sol, aceasta se află sub trei forme:
Apa legată chimic reprezintă formele de apă care intră în componenţa diferitelor substanţe
din sol. Din acest punct de vedere se vorbeşte de o apă de constituţie, ce intră în compoziţia unor
compuşi minerali, organo-minerali sau organici sub formă de grupări hidroxilice (OH -) şi de apă
de cristalizare, formă ce se referă la moleculele de apă ce intră în structura cristalină a unor
minerale (gipsul – CaSO4 · 2 H2O , soda – Na2(CO3) · 10 H2O , calcanitul sau piatra vânătă -
CuSO4 · 5 H2O). Aceste forme de apă sunt foarte puternic legate, ele putând fi cedate doar la
temperaturi mari, ce pot depăşi câteva sute de grade.
Apa legată fizic este o noţiune în care sunt incluse formele de apă adsorbite la suprafaţa
particulelor solide. În funcţie de mărimea forţelor de reţinere a apei s-au deosebit două tipuri de
apă : apa stabil legată, numită şi apă higroscopică şi apa labil legată sau apa peliculară (fig. 11).
Apa stabil legată sau apa higroscopică reprezintă apa adsorbită la suprafaţa particulelor
solide cu o forţă cuprinsă între 10000 atmosfere şi cca. 50 atmosfere. Forţa aceasta este foarte
mare, pentru că dipolii de apă sunt atraşi de câmpurile electrice de forţă ale cationilor adsorbiţi de
către particulele minerale sau organice. Pentru aceasta, apa higroscopică are o serie de proprietăţi
mai aparte. Este o apă inaccesibilă plantelor, îngheaţă la o temperatură mai mică de - 78º C, are o
densitate de 1,5 g / cm3, nu dizolvă sărurile şi nu se deplasează decât prin trecerea ei în stare de
vapori prin încălzirea solului.
Cantitatea de apă higroscopică depinde de umiditatea relativă a aerului şi este cu atât mai
mare, cu cât umiditatea este mai ridicată. Cantitatea maximă de apă pe care solul o poate adsorbi
când aerul are o umiditate relativă de 94 – 98 % se numeşte higroscopicitate maximă sau
coeficient de higroscopicitate. Valoarea coeficientului de higroscopicitate depinde de suprafaţa
specifică a particulelor solului, de conţinutul de humus şi compoziţia acestuia, de compoziţia
mineralogică, de gradul de debazificare, de conţinutul de săruri solubile etc.
Apa labil legată sau apa peliculară. Când particulele de sol, ce au atins pragul de
higroscopicitate maximă, ajung în contact cu apa lichidă, ele atrag în jurul lor noi straturi de apă,
ce se dispun peste stratul de apă stabil legată. Această apă reţinută cu o forţă cuprinsă între
aproximativ 50 atmosfere şi 0,5 atmosfere a fost denumită apă labil legată sau apă peliculară. La o
tensiune mai mică de 30 atmosfere, ea poate fi folosită de către plante. Faţă de apa stabil legată,
pentru echilibrarea forţelor de reţinere, apa peliculară se poate deplasa în stare lichidă de la
particulele cu peliculă mai groasă, către cele cu peliculă mai subţire.
Apa liberă se poate întâlni în porii capilari şi necapilari ai solului. Ea poate fi sub formă
solidă, când temperaturile sunt negative şi sub formă lichidă, aceasta putându-se deplasa sub
acţiunea forţelor capilare şi a celei gravitaţionale.
Apa capilară apare în sol atunci când cantitatea de apă a depăşit necesarul pentru formarea
apei peliculare. Ea este forma de apă liberă care este reţinută în porii capilari ai solului de către
forţele capilare şi s-ar scurge în interiorul solului sub acţiunea forţei gravitaţiei, dacă nu ar
interveni sucţiunea cauzată de tensiunea de menisc.
Mişcarea apei capilare este în funcţie de proprietăţile constituenţilor minerali şi organici ai
solului (substanţele hidrofobe din sol nu se umectează), de mărimea suprafeţei specifice a
particulelor solului, de porozitatea capilară şi necapilară, de acestea depinzând mărimea tensiunii
meniscului apei capilare. Cu cât forţa de legătură a apei capilare cu suprafaţa particulelor de sol
este mai mare şi cu cât diametrul capilarelor este mai mic, cu atât curbura meniscului este mai
mare şi forţa de sucţiune este mai puternică.
3
În funcţie de modul de umectare a solului s-au separat mai multe categorii de apă capilară:
- Apă capilară de colţ, numită şi unghiulară sau pendulară, se formează în jurul punctelor de
contact dintre particulele solului în urma umezirii în continuare peste starea de apă capilară. Ea
este reţinută de forţele de menisc, în jurul porilor necapilari formându-se un menisc inelar. Apa
pendulară se observă uşor, mai ales în stratele cu nisipuri grosiere sau pietrişuri lipsite de pori
capilari, unde, după umezire, apa se scurge uşor, reţinându-se mici cantităţi în punctele de contact
dintre particule (fig. 12).
- Apa capilară suspendată este reţinută în porii capilari din interiorul agregatelor structurale,
cât şi în cei dintre agregate. Ea provine mai ales prin pătrunderea apei din precipitaţii sau irigaţii,
dar şi prin condensul vaporilor de apă.
Pătrunderea apei într-un sol nesaturat se face în principal pe traseul porilor de dimensiuni
mari, dar datorită diferenţei razei de curbură a meniscului între porii mari şi porii fini, ea este
atrasă în cei mici, unde forţa de sucţiune este mai puternică. În acest fel, apa nu se scurge prin
porii necapilari în virtutea gravitaţiei, ci tinde să umecteze toţi porii capilari. Mişcarea apei
capilare se produce în toate direcţiile, iar pe măsură ce porii capilari sunt saturaţi cu apă, surplusul
se scurge în stratul imediat următor. Adâncimea până la care solul se umezeşte depinde de
cantitatea de cantitatea de apă primită de sol, dar şi de însuşirile acestuia (textură, porozitate ş. a.).
Cantitatea maximă de apă capilară suspendată reţinută în mod durabil, după ce solul a fost
umezit în exces, iar apa gravitaţională s-a scurs, a fost numită capacitate de apă în câmp.
- Apa capilară sprijinită se formează deasupra nivelului stratului acvifer freatic, ca urmare a
ridicării apei sub acţiunea forţelor de menisc. Înălţimea până la care se ridică apa capilară sprijinită
depinde de alcătuirea granulometrică a solului sau a rocii. Ea variază de la câţiva zeci de
centimetri la solurile nisipoase, la câţiva metri în solurile lutoase şi mult mai mult în solurile
argiloase. Acest strat cu apă capilară sprijinită este cunoscut şi sub numele de franj capilar.
În funcţie de adâncimea la care se găseşte stratul acvifer freatic şi de grosimea franjului
capilar, el poate influenţa regimul hidric şi evoluţia solului prin procesele de gleizare, salinizare
sau alcalizare. Ţinând cont de regimul climatic, de textura solului, de gradul de mineralizare şi
compoziţia chimică a apei freatice, s-au stabilit aşa numitele adâncimi critice, subcritice şi acritice
ale apei freatice.
Adâncimea acritică a apei freatice reprezintă adâncimea minimă de la care apa freatică nu
influenţează deloc regimul hidric al solului.
Adâncimea subcritică este definită ca adâncimea maximă de la care apa freatică influenţează
regimul hidric al solului, dar fără a saliniza orizonturile profilului de sol.
Adâncimea critică este o noţiune utilizată pentru definirea a două aspecte ale modului cum
influenţează apa freatică regimul hidric şi evoluţia solului şi anume:
a) Adâncimea critică de înmlăştinire este adâncimea maximă de la care apa freatică poate
înmlăştini solul.

b) Adâncimea critică de salinizare este adâncimea maximă de la care apa freatică poate saliniza
solul. Pentru că producerea salinizării solului este în funcţie şi de gradul de mineralizare al apelor
freatice, s-a introdus şi noţiunea de mineralizare critică, ce reprezintă pragul de la care
concentraţia în săruri solubile poate saliniza solul (tabelul nr. 2).
Tabelul nr. 2.
Adâncimea şi mineralizarea critică a apelor freatice în diferite zone naturale
Zona Adâncimea critică Mineralizarea critică
Zona de pădure < 1,1 m 0,5 – 0,8 g / l
Zona de antestepă 1,8 – 1,9 m 0,7 – 1,2 g / l
Zona de stepă 2,5 – 3,5 m 1,5 – 2,1 ( 3 ) g / l

4
(Date după N. Florea, 1963)
Apa gravitaţională reprezintă apa liberă ce se scurge în interiorul solului, sub acţiunea forţei
gravitaţionale. Apa gravitaţională provine din precipitaţiile atmosferice, din aportul de apă adus
prin irigaţii, precum şi pe seama unei părţi din apa capilară, care este eliberată prin scăderea
temperaturii şi creşterea tensiunii vaporilor de apă. Conţinutul maxim de apă gravitaţională se
realizează atunci când solul ajunge să înmagazineze apă la capacitatea totală. Apa gravitaţională
poate întâlni în cale un strat impermeabil, deasupra căruia ea începe să se acumuleze. Prin
saturarea stratului de sol sau rocă se formează apele freatice. Caracteristic apelor freatice este că
ele se scurg în direcţia înclinării stratului impermeabil, datorită presiunii hidrostatice. Adâncimea
nivelului hidrostatic al stratului acvifer freatic, chimismul apelor, ca şi debitul lor interesează mai
ales din punct de vedere pedologic, al producţiei agricole şi al alimentării cu apă a localităţilor
Dacă apa gravitaţională nu ajunge să formeze sau să alimenteze stratul acvifer freatic, datorită
cantităţii reduse de precipitaţii sau grosimii depozitului pe care trebuie să-l străbată, ea trece în apă
capilară, peliculară sau higroscopică, formându-se ceea ce am definit mai înainte ca apă capilară
suspendată. Prin deplasarea apei gravitaţionale în interiorul solului se transportă odată cu ea şi
unele din produsele rezultate în urma proceselor de alterare a rocii parentale şi de mineralizare şi
humificare a materiei organice, prin aceasta ea contribuind la formarea diferitelor tipuri de
orizonturi pedogenetice.

3. Indicii hidrofizici
Diferitele varietăţi de apă din sol prezintă anumite proprietăţi, cauzate de forţele de reţinere a
acesteia de către componenta solidă a solului. O importanţă mai mare o are mobilitatea apei din
sol, iar pentru plante gradul de accesibilitate a acesteia. Aceste proprietăţi se modifică de la o
formă de apă la alta şi ele sunt exprimate prin anumite valori ale umidităţii solului, valori ce au
primit numele de indici hidrofizici şi corespund unui anume potenţial de reţinere a apei în sol.
Cercetările de fizica şi hidrofizica solurilor, efectuate atât pentru cunoaşterea proceselor
pedogenetice, cât mai ales pentru necesităţile practice (relaţiile sol – apă – plantă, proiectarea
sistemelor de îmbunătăţiri funciare, în special cele de irigaţii şi desecări sau exploatarea agricolă
propriu-zisă), au stabilit o serie de indici hidrofizici, dintre care mai utilizaţi sunt: coeficientul de
higroscopicitate, coeficientul de ofilire, capacitatea de apă în câmp, capacitatea de apă utilă,
capacitatea pentru apă capilară, capacitatea totală pentru apă sau permeabilitatea solului
pentru apă.
Coeficientul de higroscopicitate (CH), numit şi higroscopicitatea maximă, constituie umiditatea
pe care o are solul la echilibru cu o atmosferă ce are umiditatea relativă de 94 % (umiditate
realizată în prezenţa unei soluţii de acid sulfuric de 10 %). Din punct de vedere energetic,
coeficientul de higroscopicitate reprezintă umiditatea solului la o sucţiune corespunzătoare valorii
pF = 4,7 sau a umidităţii care se realizează la 50 atmosfere.
Apa higroscopică este reţinută de forţele de adsorbţie şi nu este accesibilă plantelor. Mărimea
coeficientului de higroscopicitate depinde de textura solului, în principal de conţinutul de argilă,
dar apar variaţii legate de compoziţia mineralogică a argilei şi implicit de tipurile genetice de sol şi
de rocile parentale.
Coeficientul de ofilire (CO) este un indice hidrofizic cu deosebită importanţă teoretică şi practică,
el reprezentând limita între apa accesibilă şi cea inaccesibilă plantelor. Coeficientul de ofilire este
definit ca acea umiditate a solului la care plantele se ofilesc ireversibil, el corespunzând unei valori
pF în jur de 4,2 sau umidităţii la 15 atmosfere. Pentru că determinările de laborator sunt destul de
greoaie, adesea se obţine mărimea coeficientului de ofilire înmulţind valoarea coeficientului de
higroscopicitate cu factorul 1,5 (după Kacinski). Valorile obţinute sunt aproximative, unii autori
(Moţoc, 1963) arătând că acest factor de multiplicare poate varia între 1,35 şi 2,00.

5
Mărimea coeficientului de ofilire este în funcţie de textura solului (tabelul nr. 3), variind în limite
foarte largi, de la cca. 1 % în solurile nisipoase, la peste 20 % în solurile argiloase.
Tabelul nr. 3.
Valorile coeficientului de ofilire pentru diferite categorii texturale de sol
Categoria texturală Coeficientul de ofilire (%)
Nisip 1–3
Nisip lutos 3–6
Lut nisipos 6–9
Lut 9 – 13
Lut argilos 13 – 15
Argilă lutoasă 15 – 19
Argilă, argilă fină 19 – 24
(Date după Gr. Obrejanu, 1972)

Capacitatea de apă în câmp (CC) este un indice hidrofizic, ce exprimă cantitatea maximă de
apă capilară suspendată, pe care o poate reţine un sol cu alcătuire granulometrică omogenă, la o
umectare puternică şi după scurgerea în profunzime a apei gravitaţionale.
Capacitatea de apă în câmp depinde atât de textură cât şi de starea structurală, de porozitate
şi de gradul de afânare sau compactare. De asemenea, ea este influenţată de alcătuirea solului, de
prezenţa unor orizonturi pedogenetice diferenţiate textural, cu permeabilitate redusă sau
impermeabile. Capacitatea de apă în câmp creşte de la cca. 10 – 15 % la solurile nisipoase, la 30 –
35 % la solurile lutoargiloase – argiloase bine structurate. Ea scade destul de mult în cazul
solurilor compactate, cu 2 – 3 % în cazul solurilor nisipoase şi cu peste 6 – 8 % la cele argiloase.
Pentru că determinarea capacităţii de câmp prezintă unele dificultăţi, se foloseşte frecvent un
indice hidrofizic numit echivalentul umidităţii (EU), indice ce prezintă valori apropiate capacităţii
de apă în câmp. Echivalentul umidităţii se determină în laborator, el reprezentând umiditatea pe
care o reţine o probă de sol saturată cu apă, supusă centrifugării cu o forţă de 1000 de ori mai mare
decât gravitaţia. Echivalentul umidităţii corespunde umidităţii pe care o reţine solul la presiunea de
1 / 3 atmosferă sau pe scara sucţiunii la valoarea pF de cca. 2,7. Pentru lucrări expeditive, valoarea
echivalentului umidităţii se poate obţine înmulţind valoarea coeficientului de higroscopicitate cu
factorul 2,73.
Capacitatea de apă utilă (CU) reprezintă umiditatea accesibilă plantelor şi corespunde ca
mărime cu intervalul umidităţii active. El este un indice utilizat intens în practica agricolă şi mai
ales în conducerea irigaţiilor. Acest indice reprezintă cantitatea de apă din sol cuprinsă între
capacitatea de apă în câmp şi coeficientul de ofilire (CU = CC – CO).
Capacitatea totală pentru apă (CT) sau capacitatea maximă pentru apă reprezintă cantitatea
de apă care saturează solul, atunci când toţi porii sunt complet umpluţi. Determinarea cantităţii
totale de apă se obţine prin calcul, având la bază cunoaşterea porozităţii totale. Sucţiunea în acest
caz este minimă şi îi corespunde o valoare pF = 0 .
Capacitatea totală pentru apă depinde de alcătuirea granulometrică şi de aşezarea structurală
a solului. În natură, capacitatea totală pentru apă se realizează doar în orizonturile situate sub
nivelul hidrostatic al apei freatice sau în cazul orizonturilor solurilor stagnogleice saturate cu apă.
Capacitatea de apă capilară este un indice hidrofizic ce redă valoarea cantităţii maxime de
apă, pe care o poate conţine solul umezit prin ascensiune capilară din stratul acvifer freatic.
Mărimea capacităţii capilare depinde de alcătuirea granulometrică a solului, de porozitate şi de
grosimea stratului umectat de franjul capilar. Înălţimea franjului capilar depinde de dimensiunea
porilor capilari, astfel, cu cât diametrul lor este mai mic cu atât ascensiunea apei se produce la o

6
înălţime mai mare. După Kovda (1973), în nisip necoeziv apa capilară se ridică până la 0,5 m, în
nisip lutos până la 1 – 1,5 m, în loess până la 4 – 5 m, iar în argila fină până la 4 – 6 m.
Capacitatea de apă capilară se determină în condiţii de câmp pe întreg profilul până la
nivelul apei freatice.
Permeabilitatea solului pentru apă.
Permeabilitatea este o proprietate a unui corp de a permite să treacă prin el un fluid, în cazul
solului a apei sau a aerului.
Permeabilitatea solului este influenţată în primul rând de porozitate, iar aceasta la rândul ei
depinzând de compoziţia granulometrică, de structură, de gradul de tasare, de conţinutul de
humus, de activitatea organismelor vii etc. Ca urmare, cu cât un sol este mai poros şi pori au un
diametru mai mare, cu atât permeabilitatea este mai mare. Cele mai permeabile soluri sunt cele cu
textură grosieră, permeabilitatea scăzând către cele lutoase şi argiloase.
Pentru caracterizarea mărimii permeabilităţii solului se foloseşte un indice determinat în
laborator şi care a fost numit conductivitate hidraulică (K).
Conductivitatea hidraulică este un indice ce caracterizează permeabilitatea şi este utilizat
mai ales în calculele ce se fac pentru lucrările de desecare – drenaj, la stabilirea distanţelor şi
adâncimii de construcţie a canalelor de desecare sau cele ale pozării drenurilor.
Atunci când solul este nesaturat, mişcarea apei este determinată pe lângă gravitaţie de forţele
capilare. Pătrunderea apei în solul nesaturat poartă numele de infiltraţie. Viteza de pătrundere a
apei este maximă când solul este uscat şi scade treptat, iar după un anumit timp devine constantă.
Parametrii determinaţi pentru viteza iniţială de infiltraţie, viteza de infiltraţie la un moment dat şi
viteza finală de infiltraţie sunt utilizaţi în calculele diverselor elemente ale sistemelor de irigaţie.
Permeabilitatea solului influenţează diferitele procese ce se petrec în sol, cum sunt cele de
levigare a produselor, rezultate din alterarea mineralelor sau din mineralizarea şi humificarea
materiei organice. De permeabilitate sunt legate procesele de gleizare sau stagnogleizare a solului
sau deficitul de umiditate, acestea impunând oportunitatea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare.

4. Regimul hidric al solului


Apa în natură joacă un rol esenţial în realizarea schimbului de materie şi energie între
domeniul mineral şi lumea vie. Ea este parte componentă a marelui circuit geologic al materiei de
la suprafaţa Pământului. Prin numeroase transformări şi deplasări, apa formează în natură un
imens circuit, pus în mişcare de energia primită de la Soare. Din acest circuit general al apei, face
parte şi circuitul apei în sol, acesta reprezentând totalitatea fenomenelor legate de pătrunderea apei
în sol, de mişcarea prin sol şi de ieşirea ei din acest mediu.
Datorită variatelor condiţii climatice de pe glob, circuitul apei în sol prezintă unele
diferenţieri de la o zonă la alta. A. A. Rode (1963) (citat de Lupaşcu, 1998) a grupat aceste variaţii
în 5 tipuri principale de regim: pergelic, percolativ, periodic percolativ, nepercolativ şi exudativ.
Regimul hidric pergelic este întâlnit în regiunile unde se găseşte prezent stratul de
permafrost. Acest regim prezintă două perioade distincte. În perioada de iarnă, apa din sol se
găseşte în stare solidă, iar în perioada de vară, deasupra stratului de permafrost se formează un
strat de apă care se consumă în mică măsură prin evapotranspiraţie sau prin scurgeri laterale. Solul
este, în general, permanent umed, iar pe terenurile orizontale sau depresionare are largă extindere
fenomenul de înmlăştinire.
Regimul hidric pergelic este specific criosolurilor, cât şi subdiviziunilor gelice ale unor
soluri.
Regimul hidric percolativ se întâlneşte în regiunile cu climă umedă, în sol realizându-se
anual sau de mai multe ori pe an un flux de apă descendent, ce ajunge până la apa freatică. În acest
tip de regim, umiditatea solului se menţine relativ constantă şi apropiată de capacitatea de apă în

7
câmp. Regimul hidric percolativ este specific atât solurilor din zona tropicală umedă, cât şi acelora
formate în regiunile temperate umede sau în regiunile montane umede.
Regimul hidric periodic percolativ este caracteristic regiunilor mai puţin umede. Aici, fluxul
de apă ce pătrunde în sol doar în anii cu precipitaţii mai bogate poate ajunge până la nivelul apei
freatice. Solurile care prezintă acest regim au sărurile solubile îndepărtate complet din sol şi doar
carbonatul de calciu, mai puţin solubil, se găseşte spălat către baza profilului de sol. Aşa sunt
cernoziomurile argice, faeoziomurile sau preluvosolurile roşcate.
Regimul hidric nepercolativ se întâlneşte în climatele secetoase sau aride, unde precipitaţiile
care cad umezesc doar o parte din sol. Sub acest orizont umezit se găseşte aşa numitul orizont
mort, permanent uscat, adică umiditatea lui se găseşte la nivelul coeficientului de ofilire. Aşa sunt
cernoziomurile, kastanoziomuri sau unele cambisoluri din regiunile deşertice.
Regimul hidric exudativ este specific tot regiunilor cu climă secetoasă sau aridă, întâlnindu-
se în arealele unde stratul acvifer freatic se găseşte la mică adâncime. În aceste regiuni, în
perioadele uscate şi calde ale anului prin evapotranspiraţia foarte intensă se creează o circulaţie
ascendentă a apei provenită din pânza freatică. Acest fenomen este pus în evidenţă, pe lângă
umiditatea ridicată a solului, de acumulările de săruri solubile din orizonturile superioare ale
profilului de sol. Solurile caracteristice sunt solonceacurile, gipsisolurile şi soloneţurile.
3.4. Aerul din sol
Fiind un corp natural afânat, eterogen şi polidispers, solul este format pe lângă partea solidă
şi lichidă şi dintr-o parte gazoasă. Această parte reprezintă aerul din sol. El este un component
important, ce participă la toate procesele ce se petrec în sol, dar mai ales la cele chimice şi
biologice. În solurile bine aerate, unde oxigenul este mereu reînnoit, procesele de oxidare sunt
predominante, mineralizarea materiei organice este puternică, în sol se formează nitraţi, oxizi
ferici şi manganici, sulfaţi etc. Atunci când în sol oxigenul este deficitar, vor predomina procesele
de reducere, mineralizarea materiei organice este mult încetinită şi se vor forma mai ales nitriţi,
oxizi feroşi şi manganoşi sau sulfuri.
Aerul este absolut indispensabil pentru întreţinerea vieţii organismelor aerobe, fiind un
factor ce influenţează direct şi indirect creşterea plantelor.
3.4.1. Volumul de aer din sol
Aerul şi apa ocupă în sol spaţiul porilor, spaţiu ce reprezintă aproximativ 50 % din volumul
solului. Deci, mărimea volumului de aer din sol depinde de gradul de umiditate al acestuia.
Porozitatea solului este în strânsă dependenţă de densitatea aparentă, la unele soluri, aceasta
putând limita volumul de apă şi aer. Astfel, a apărut noţiunea de porozitate de aeraţie sau
capacitatea de aer a solului, ce reprezintă conţinutul de aer al solului, atunci când umiditatea lui se
găseşte la valoarea capacităţii de câmp, aerul din sol ocupând la această umiditate doar porii
necapilari, porii capilari fiind umpluţi cu apă. S-a constatat că pentru creşterea normală a plantelor,
în sol trebuie să existe un anumit volum de aer. Pentru majoritatea plantelor de cultură conţinutul
minim de aer din sol se limitează la cca. 10 % din volumul porozităţii totale. Condiţiile cele mai
bune de creştere a plantelor se realizează atunci când solul are o structură glomerulară bine
formată şi stabilă, iar porozitatea de aeraţie necapilară este egală cu porozitatea capilară, adică cea
de reţinere a apei.
3.4.2. Compoziţia aerului din sol
Aerul din sol are, în general, aceleaşi componente ca aerul atmosferic, doar că proporţiile
principalilor componenţi diferă în anumite limite.

8
Tabelul nr. 4.
Compoziţia comparativă a aerului din sol cu cel atmosferic
Componenţii aerului Aerul atmosferic (% din Aerul din sol (% din
volum) volum)
Azot 78,09 78 – 80
Oxigen 20,94 10 – 20
Bioxid de carbon 0,03 0,3 – 3
Vapori de apă 1–2 ~2
(Date după C. D. Neniţescu, 1963, A. Canarache, 1990 şi Gh. Lupaşcu, 1998)

Din tabelul nr. 4, se observă că azotul şi vaporii de apă prezintă o concentraţie puţin mai
ridicată faţă de cea atmosferică, azotul datorită proceselor de humificare şi mineralizare a materiei
organice, iar vaporii de apă datorită faptului că ei se găsesc de cele mai multe ori la presiunea de
saturaţie.
Conţinutul de oxigen în sol este mai redus ca cel din aerul atmosferic, iar cel de bioxid de
carbon este mai mare. În general, micşorarea conţinutului de oxigen este însoţită de o creştere a
conţinutului de bioxid de carbon. Acest fapt se petrece în sol în urma proceselor de respiraţie a
organismelor aerobe, care consumă oxigen şi elimină bioxid de carbon. De asemenea,
descompunerea substanţelor organice are loc, mai ales, prin reacţii chimice de oxidare, deci cu
consum de oxigen, iar printre compuşii finali rezultaţi se află întotdeauna bioxidul de carbon.
Compoziţia aerului din sol depinde de condiţiile de aeraţie ale solului, orizonturile
superioare care sunt mai afânate, deci cu o porozitate de aeraţie mai ridicată, au o compoziţie a
aerului apropiată de cea atmosferică. Aici, permanent se realizează un schimb de aer între cele
două medii. În orizonturile din adâncime sau în solurile slab aerate, se constată o scădere a
conţinutului de oxigen şi o creştere a celui de bioxid de carbon, ca urmare a activităţii
organismelor sau a diverselor reacţii chimice şi biochimice, precum şi schimbului mai lent cu
aerul atmosferic. Un alt factor ce influenţează compoziţia aerului este conţinutul de materie
organică din sol, solurile bogate în materie organică au o activitate microbiologică mai intensă
decât cele ce sunt mai sărace, deci în primele se va găsi o cantitate mai mare de bioxid de carbon.
De asemenea, temperatura solului influenţează intensitatea proceselor biochimice, ele fiind mai
intense vara şi mai reduse iarna, acest lucru explicând fluctuaţia compoziţiei aerului din sol în
timpul anului. Umiditatea solului influenţează gradul de aeraţie şi implicit compoziţia aerului din
sol. Dacă solurile bine aerate au o compoziţie a aerului apropiată de cea atmosferică, la cele cu
exces de umiditate, deci cu o umiditate ce tinde către capacitatea totală pentru apă, creşte mult
conţinutul de bioxid de carbon şi scade cel de oxigen.
3.4.3. Mişcarea aerului în sol
Aerul din sol circulă prin porii neocupaţi de apă şi cu cât porii sunt mai mari cu atât
circulaţia aerului este mai uşoară. Astfel, în solurile cu textură grosieră circulaţia aerului este mai
uşoară decât în cele cu textură mai fină.
Există o circulaţie de convecţie a aerului din sol cauzată de oscilaţiile presiunii atmosferice
sau de oscilaţiile de temperatură. Astfel, când presiunea aerului atmosferic scade, aerul din sol va
ieşi în cel atmosferic, iar când creşte presiunea, aerul atmosferic va intra în sol. De asemenea, când
aerul din sol se încălzeşte, el se dilată şi iese în atmosferă, iar când aerul din sol se răceşte, acesta
se va contracta şi aerul atmosferic va intra în sol.
Circulaţia aerului în sol este influenţată şi de variaţia umidităţii solului. Forţele
gravitaţionale şi capilare care dirijează mişcarea apei, obligă aerul din sol, fie să iasă în atmosferă,
când creşte umiditatea solului, fie să intre în sol, atunci când apa este consumată prin procesul de
evapotranspiraţie sau se scurge gravitaţional.

9
Circulaţia aerului în sol este cauzată şi de fenomenul de difuziune a gazelor către aerul
atmosferic, fenomen ce are loc pentru echilibrarea presiunii parţiale a fiecărui gaz în parte.
Datorită proceselor ce se petrec în sol, în permanenţă există o modificare a proporţiei gazelor
constituente. Astfel, există un schimb permanent cu atmosfera, proces numit respiraţia solului.
În sol există şi o difuziune a aerului prin peliculele de apă din jurul rădăcinilor, proces prin
care se asigură transportul oxigenului către rădăcinile plantelor. De asemenea, există un transport
al aerului odată cu circulaţia apelor freatice bine aerate. Deşi solubilitatea gazelor din aerul solului
în apă este mică (6 ml oxigen la 1 litru de apă), s-a constatat că în orizonturile acvifere cu
permeabilitate ridicată nu există semne morfologice ale unor procese de gleizare, adică reacţii
chimice de reducere.
4. PROPRIETĂŢILE SOLULUI
Solul, format pe baza a numeroase procese de ordin fizic, chimic sau biologic, a căpătat o
serie de proprietăţi specifice lui şi care fac ca el să fie deosebit de roca din care a provenit. El
prezintă proprietăţi fizice, chimice şi morfologice specifice.
4.1. Proprietăţile fizice ale solului
4.1.1. Temperatura solului
Sursa de energie care provoacă încălzirea solului este în primul rând energia solară şi în mică
măsură energia provenită din interiorul Pământului sau cea cauzată de diferitele procese
exotermice din sol (descompunerea resturilor organice sau hidratarea).
Cantitatea de energie depinde în primul rând de latitudine, scăzând cu cât ne deplasăm de la
ecuator către pol, deoarece în aceeaşi direcţie scade şi unghiul de incidenţă al razelor solare. Un
rol important în distribuţia energiei solare îl are relieful prin înclinarea şi direcţia expoziţiei
suprafeţelor sale, versanţii orientaţi către sud primind mai multă energie decât cei cu alte orientări.
De asemenea, o influenţă ridicată o are şi starea de umiditate a atmosferei. Astfel, cu cât atmosfera
este mai umedă cu atât ea reţine mai multă energie calorică, apa având cea mai ridicată capacitate
calorică.
Temperatura solului este una din proprietăţile importante ale solului. În primul rând, de ea
depind posibilităţile de creştere ale plantelor, şi asta pentru că sub 0° C nu poate exista activitate
biotică, iar pentru cele mai multe plante germinarea seminţelor şi dezvoltarea lor se poate realiza
doar la temperaturi ale solului mai mari de 5° C. La fel, fauna din sol are şi ea nevoie de o anumită
temperatură pentru a putea trăi. De asemenea, în funcţie de temperatură este şi intensitatea cu care
se desfăşoară în sol diferitele procese fizice, chimice şi biologice.
4.1.1.1. Proprietăţile termice ale solului
Capacitatea de absorbţie şi de reflexie a energiei radiaţiilor solare.
La suprafaţa scoarţei terestre se produce un permanent schimb de energie. Solul are atât
capacitate de absorbţie, cât şi de reflexie a energiei radiaţiilor solare. Din cantitatea de energie
solară ajunsă la suprafaţa terestră, o parte este reflectată în atmosferă de către sol sau plante.
Raportul dintre cantitatea de energie reflectată şi cea ajunsă la suprafaţa solului a primit numele de
albedo. Cu cât mai mare este cantitatea de radiaţii reflectată, adică valoarea albedoului este mai
mare (tabelul nr. 5), cu atât cantitatea de energie calorică absorbită de către sol este mai mică.
Această cantitate de energie absorbită
Tabelul nr. 5.
Albedoul câtorva corpuri naturale
Corpul natural Albedo % Corpul natural Albedo %
Asfalt negru 2–5 Orez 12
Beton 25 – 35 Grâu 16 – 23
Zăpadă 65 – 80 Cernoziom umed 8
Iarbă 10 – 15 Cernoziom uscat 14

10
(Date după A. F. Ciudnovschi, 1959 şi M. Albotă, 1979)
determină încălzirea solului şi ea constituie capacitatea de absorbţie a solului.
Capacitatea de absorbţie a solului depinde de culoarea acestuia, de gradul de umiditate, de
structura orizontului superior, de pătura vegetală ş. a. Solurile închise la culoare au o capacitate de
absorbţie ce ajunge la 80 – 95 % din energia incidentă, pe când la cele deschise la culoare,
capacitatea de absorbţie coboară la 65 – 75 %. De asemenea, solurile proaspăt arate, ca şi cele bine
structurate, pot absorbi o cantitate mai mare de energie decât cele nestructurate sau tasate.
4.1.1.2. Regimul temperaturii solului
Datorită proprietăţilor termice ale solului, energia primită de la Soare este transmisă către
interiorul solului, realizându-se aşa numitul flux termic.
Variaţia căldurii în timp, dar şi pe adâncimea profilului de sol, reprezintă regimul
temperaturii solului. În orice moment, temperatura în sol variază de la un loc la altul, de la orizont
la orizont. La suprafaţă, temperatura se modifică în fiecare moment al zilei, cât şi sezonier, aici
înregistrându-se şi amplitudinile termice cele mai mari. Cu cât pătrundem mai adânc în interiorul
solului, se constată o întârziere în transmiterea variaţiilor de temperatură de la suprafaţa solului.
De asemenea, spre adâncime se produce şi o diminuare a amplitudinilor termice, ceea ce face ca la
o adâncime de mai mulţi metri sau zeci de metri (10 – 13 m în condiţiile ţării noastre), temperatura
să rămână constantă tot timpul anului. Valoarea acestei temperaturi este, în general, egală cu
temperatura medie anuală a aerului din locul respectiv.
Principalii factori care determină regimul de temperatură al solului sunt: latitudinea locului,
relieful, condiţiile atmosferice, umiditatea solului sau covorul vegetal.
Latitudinea locului de ea depinzând cantitatea de energie pe care o primeşte scoarţa terestră.
Relieful influenţează regimul de temperatură al solului şi adâncimea până la care se transmit
variaţiile de temperatură, prin altitudinea, înclinarea şi expoziţia suprafeţelor sale, el putând primi
mai multă sau mai puţină energie de la Soare.
Atmosfera influenţează temperatura solului prin conţinutul de vapori de apă, prin
nebulozitate, prin temperatura precipitaţiilor sau prin deplasarea maselor de aer. Un rol important
îl au precipitaţiile solide, mai ales atunci când solul se acoperă cu un strat gros de zăpadă, acesta
diminuând foarte mult pătrunderea gerurilor puternice în sol.
Regimul de temperatură al solului este influenţat şi de umiditatea solului, apa prin
capacitatea sa calorică ridicată şi prin difuzivitatea termică redusă determină o anumită distribuţie
a căldurii în interiorul solului. La aceeaşi temperatură medie anuală, un sol mlăştinos este mai cald
iarna şi mai rece vara, decât un sol uscat.
Un alt factor important în stabilirea regimului termic al solului este învelişul vegetal, care,
prin tipul de vegetaţie şi gradul de acoperire al solului, reprezintă un filtru pentru radiaţia solară,
dar şi pentru energia radiată în timpul nopţii de către sol. Astfel, mai ales solurile acoperite cu
vegetaţie arborescentă vor primi mai puţină căldură de la Soare, pentru că o bună parte din această
energie este reţinută şi consumată de către plante. De asemenea, energia radiată de către sol este
reţinută în bună măsură de către vegetaţie, toate acestea determinând o reducere semnificativă a
amplitudinilor termice în solurile acoperite cu vegetaţie, faţă de cele descoperite.
Temperatura medie anuală a solului este aceeaşi pe întregul profil de sol şi corespunde în
foarte mare măsură cu temperatura aerului de deasupra locului respectiv. Din acest motiv,
temperatura solului este estimată cu o bună precizie după datele climatologice.
Clasificarea americană a solurilor (Soil Taxonomy, U.S.D.A., 1973, 1999) a fost cea care a
acordat regimului de temperatură al solului o pondere apreciabilă în definirea diferitelor categorii
taxonomice. Pentru aceasta au fost stabilite 10 clase de regim a temperaturii solului.
Pergelic. – Regimul pergelic defineşte solurile ce au o temperatură medie anuală mai mică
de 0° C. În această clasă sunt cuprinse solurile ce au permafrost, dacă ele sunt umede sau solurile
uscate ce sunt îngheţate, deci fără exces de umiditate.
11
Criic. – Acest regim cuprinde solurile ce au o temperatură medie anuală cuprinsă între 0 şi
8° C. În lunile iunie, iulie şi august în emisfera nordică şi decembrie, ianuarie şi februarie în
emisfera sudică, solurile minerale au o temperatură mai mică de 15° C (<13° C pentru cele
saturate cu apă), măsurată la 50 cm adâncime. Solurile minerale cu orizont organic au o
temperatură mai mică de 8° C (<6° C pentru cele saturate cu apă). Solurile organice, ce sunt
cuprinse în această clasă de regim termic, au o temperatură medie anuală mai mică de 6° C. În ţara
noastră, regimul de temperatură criic a fost aproximat pentru altitudini mai mari de 800-1000 m în
partea de nord a ţării şi la peste 1200-1500 m în partea de sud. Arealele cu regim criic, sunt
delimitate de izoterma anuală de 4° C.
Frigid. – Regimul de temperatură frigid se caracterizează printr-o temperatură medie anuală
mai mică de 8° C, dar cu veri mai calde decât în cazul regimului criic, iar diferenţa dintre
temperatura medie a lunilor de vară şi cea a lunilor de iarnă, înregistrate la 50 cm adâncime sau la
un contact densic, litic sau paralitic, este mai mare de 6° C.
Izofrigid. – Acest regim este similar cu cel precedent în domeniul temperaturii medii anuale,
dar diferenţa dintre temperaturile medii ale lunilor de vară cu cele ale lunilor de iarnă, înregistrate
la 50 cm adâncime sau la un contact densic, litic sau paralitic, este mai mică de 6° C.
Mezic. – În această clasă sunt incluse solurile ce au o temperatură medie cuprinsă între 8° C
şi 15° C şi o diferenţă între temperaturile medii ale lunilor de vară şi cele de iarnă mai mare de 6°
C, înregistrate la 50 cm adâncime sau la un contact densic, litic sau paralitic.
Izomezic. – Acesta este un regim termic similar în privinţa temperaturii medii anuale cu cel
mezic, dar diferenţa dintre temperaturile medii ale lunilor de vară şi cele de iarnă, înregistrate la 50
cm adâncime sau la un contact densic, litic sau paralitic, este mai mică de 6° C.
Termic. – Regimul termic caracterizează solurile cu o temperatură medie anuală cuprinsă
între 15° C şi 22° C, iar diferenţa dintre temperaturile medii ale lunilor de vară şi cele de iarnă,
măsurate la 50 cm adâncime sau la un contact densic, litic sau paralitic, este mai mare de 6° C.
Izotermic. – Solurile cu acest regim au o temperatură medie anuală cuprinsă între 15° C şi
22° C, dar că diferenţa dintre temperaturile medii ale lunilor de vară şi cele de iarnă, înregistrate la
50 cm adâncime sau la un contact densic, litic sau paralitic, este mai mică de 6° C.
Hipertermic. – Regimul hipertermic grupează acele soluri care au o temperatură medie
anuală de 22° C sau mai mare, iar diferenţa dintre temperaturile medii ale lunilor de vară şi cele de
iarnă, înregistrate la 50 cm adâncime sau la un contact densic, litic sau paralitic, este mai mare de
6° C.
Izohipertermic. – Solurile încadrate în această clasă au o temperatură medie anuală de 22° C
sau mai mare, iar diferenţa dintre temperaturile medii ale lunilor iunie, iulie şi august şi cele ale
lunilor decembrie, ianuarie şi februarie, înregistrate la adâncimea de 50 cm sau la un contact
densic, litic sau paralitic, este mai mică de 6° C.

12
CURS NR. 8
I. NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN TAXONOMIA SOLURILOR
Clasificarea obiectelor de studiu şi caracterizarea lor reprezintă preocupări de bază ale diferitelor
domenii de cercetare, stadiul definirii, caracterizării şi clasificării aceastora la un moment dat reflectând
nivelul de dezvoltare al cunoştinţelor din domeniul respectiv.
Studiul solului şi al învelişului de sol, gândit până nu demult numai ca rezultat şi reflectare a
acţiunii factorilor mediului natural, a trecut la o fază nouă, superioară, de concepere şi interpretare a
acestor relaţii. În afară de considerarea şi cercetarea solului şi a fiecărui factor pedogenetic în parte şi a
raporturilor acestora cu solul şi vegetaţia (ca factori esenţiali în producerea de biomasă), în prezent se ia
în considerare atât intercondiţionarea reciprocă sol-factori de mediu, cât şi interacţiunile complexe dintre
acestea (Florea N., 2001).
În această gândire solul nu este studiat pentru el ca atare, ci ca un component esenţial al
ecosistemelor terestre, pentru că nu solul singur, ca de altfel nici vegetaţia, sau clima, sau alt factor de
mediu, considerat separat, nu reprezintă factorul căruia i se poate atribui capacitatea ecosistemului de a
produce biomasă, ci numai întregului complex de factori şi condiţii ecologice. Solurile nu constituie
entităţi strict delimitate în teren, între unităţile de sol învecinate existând forme de tranziţie, ca rezultat al
manifestării factorilor de mediu, mai mult sau mai puţin diferenţiate (Moise I., 2003). De aceea,
clasificarea ţine cont de factorii de formare şi de procesele pedogenetice şi se bazează pe caracteristicile
naturale, perceptibile şi cuantificabile ale solurilor.
1. EVOLUŢIA CLASIFICĂRILOR SOLULUI
În ultimele decenii au fost elaborate, atât la nivel mondial cât şi în România, diverse sisteme de
clasificare, pedologia fiind o disciplină relativ tânără. O clasificare se consideră a fi completă atunci când
se sprijină atât pe criterii ştiinţifice cât şi pe cele utilitare, la toate nivelurile clasificării şi trebuie să
îndeplinească următoarele caracteristici (Florea N., 2003):
 să fie generală, simplă şi deschisă pentru includerea oricărui taxon;
 să folosească pentru cât mai multe utilizări;
 să fie obiectivă şi să se sprijine pe caracteristici care să nu facă obiectul unor opinii divergente;
 să fie cât mai cuprinzătoare posibil.
Pe măsura acumulării şi extinderii cunoştintelor referitoare la geneza şi caracteristicile solurilor,
clasificarea şi terminologia folosită pentru descrierea şi definirea solurilor s-a modificat destul de mult. Se
cunosc mai multe etape care reflectă stadiul cunoştintelor despre sol. Primele clasificări s-au elaborat pe
baza cunoştintelor din domeniul stiinţelor fundamentale, cum sunt geologia şi biologia.
Clasificarea geologică. Dafert, unul din reprezentanţii “doctrinei geologice", afirmă că “Pedologia
este geologia stratului de deasupra al Pământului", solul fiind considerat “stratul" de la suprafaţa
Pământului care acoperă rocile.
Clasificarea biologică. Schubler clasifică solurile în funcţie de plantele dominante care le acoperă
pe acestea. Foloseşte drept criteriu de clasificare planta şi cerinţele acesteia faţă de însuşirile solului, ca
mediu de viaţa pentru diferite specii de plante spontane sau cultivate.
Prima clasificare genetico-geografică a solurilor aparţine pedologilor ruşi Dokuceaev (1845-1903)
şi Sibirţev. Clasificarea acestora, din anul 1888, se bazează pe concepţia potrivit căreia solul este un corp
natural, o individualitate de sine stătătoare formată sub influenţa factorilor naturali şi utiliza următoarele
unităţi taxonomice de diferenţiere: clasa, subclasa, tipul, subtipul, genul şi specia de sol. Clasele sunt

1
definite aproape exclusiv pe criterii de climat şi vegetaţie, iar subclasele sunt determinate de modul de
drenaj al solului (automorf, semi-hidromorf, hidromorf etc.).
Clasificarea americană. În S.U.A, potrivit clasificării lui Marbut (1927), pentru stabilirea unităţilor
de sol, este precizată lista caracteristicilor profilului:
1. numărul orizonturilor pe profilul de sol;
2. culoarea orizonturilor;
3. textura;
4. structura;
5. dispunerea relativă a orizonturilor;
6. compoziţia chimică;
7. grosimea orizonturilor;
8. natura geologică a materialului parental al solului
În cadrul sistemului de clasificare sunt prezente şapte categorii majore. O inovaţie importantă a fost
introducerea la nivel superior a conceptelor de “pedocal” şi “pedalfer”.

Fig. nr. 1 - Vasili Dokuceaev (1846-1903) este considerat ca fiind părintele Pedologiei. El
a fost unul dintre primii cercetători care a investigat proprietăţile solului într-o manieră
sistematică şi ştiinţifică. El a explicat modul în care solurile reflectă mediul în care s-au format.
A introdus conceptul formării solului sub influenţa a cinci factori (climatici, topografici,
organismele, materiale parentale, timpul), care sunt încă acceptaţi de pedologia modernă. Cele
mai multe dintre ideile sale novatoare au fost publicate în renumita sa carte "Cernoziomul
rusesc". Imaginea a fost preluată de la Muzeul Dokuceaev din Sankt-Petersburg,
unde acesta a lucrat51.

2
Termenul pedocal ("pedon" = sol; "cal" = calcar) se aplică unui sol care conţine într-un orizont al
solului un strat de CaCO2, însoţit, sau nu, de alte săruri. Termenul pedalfer ("al" = aluminiu; "fer" = fier) se
foloseşte pentru un sol lipsit de carbonaţi secundari, dar care conţine un orizont de acumulare de oxizi de fier
şi aluminiu.
Denumirea de “Soil Taxonomy” din 1999, prezentată iniţial în 1960 sub denumire de "A 7-a
aproximaţie" şi definitivată în 1975, constituie poziţia oficială a Departamentului Agriculturii din Statele
Unite în domeniul clasificării solurilor. Clasificarea a fost elaborată cu scopul de a se realiza progresiv, pe
baze morfologice precise şi cantitativ definite, o sistematică a solurilor lumii, denumite, la fiecare nivel
taxonomic, prin termeni precişi şi ierarhic încadraţi. Termenii folosiţi sunt asociaţii de silabe din cuvinte
provenite din limba latină şi greacă, care exprimă caracterul reprezentativ, mai ales cel morfogenetic al
solurilor.
Clasificarea FAO - UNESCO nu reprezintă un sistem taxonomic în sine, fiind o listă de unităţi principale
de sol. În această listă unităţile de sol sunt prezentate într-o ordine evolutivă şi geografică, începând cu solurile
cele mai puţin evoluate şi mai puţin legate de condiţiile climatice particulare şi terminând cu solurile cele mai
evoluate din zonele tropicale umede. Definiţia unităţilor de sol se bazează pe proprietăţile observabile şi măsurabile
ale solului însuşi, fapt care asigură caracterul naturalistic şi obiectiv al clasificării. Legenda FAO – UNESCO,
în ediţia revizuită în 1988, cuprinde 28 de grupări majore de sol, subdivizate la nivelul II în 153 de unităţi. Se pot
separa şi subunităţi de nivelul III care se introduc, de regulă, pentru marcarea tranziţiilor dintre grupările majore
de nivel I sau dintre unităţile de nivel II. Grupările majore de sol corespund în linii mari tipurilor genetice de sol iar
unităţile de ordinul 2 şi subunităţile de ordinul 3, subtipurilor de sol din SRTS ( Sistemul Român de Taxonomie a
Solurilor - 2003).
Baza Mondială de Referinţă pentru Resursele de Sol (BMRRS sau World Reference Base for Soil
Resources - WRBSR) urmăreşte îndeaproape nomenclatura legendei FAO – UNESCO, constituie o bază pentru o
mai bună corelare între sistemele naţionale de clasificare a solurilor. BMRRS încorporează ultimele noutăţi
referitoare la resursele globale de sol şi relaţiile dintre acestea. Cuprinde 30 de grupe majore de sol care
constituie baza de referinţă, dintre care 26 sunt cuprinse în Legenda FAO - UNESCO.
Cele 30 de grupe de soluri propuse pentru BMRRS (1998) sunt: histosoluri, antrosoluri, leptosoluri,
criosoluri, vertisoluri, fluvisoluri, solonceacuri, gleisoluri, andosoluri, podzoluri, albeluvisoluri, feralsoluri,
plintosoluri, planosoluri, soloneturi, cernoziomuri, kastanoziomuri, faeoziomuri, gipsisoluri, calcisoluri, durisoluri,
alisosoluri, nitisoluri, acrisoluri, luvisoluri, lixisoluri, umbrisoluri, cambisoluri, arenosoluri, regosoluri.
2. CLASIFICAREA SOLURILOR ÎN ROMÂNIA
Prima clasificare a solurilor României a fost elaborată de Gheorghe Munteanu-Murgoci (1872-
1925) şi colaboratorii săi, Em. Protopopescu Pache şi P. Enculescu. În această clasificare sunt cuprinse
solurile României în graniţele statale ale anului 1911 (vechiul regat) şi se regăseau principiile genetico-
naturaliste ale lui Dokuceaev, cuprinzând majoritatea tipurilor genetice de sol cunoscute astăzi. Harta
întocmită atunci este prima lucrare de referinţă pentru pedologia românească (Florea N., 2000). Ulterior
clasificarea lui Gh. Munteanu-Murgoci s-a actualizat şi completat.
În anul 1967 Societatea Naţională Română de Ştiinţa Solului (SNRSS) introduce o nouă clasificare,
propusă de C-tin Chiriţă şi colaboratorii, în care solurile sunt grupate conform caracterelor morfogenetice
ale profilului.

3
În anul 1973 SNRSS propune un nou sistem de clasificare unde solurile sunt denumite pe baza
orizonturilor pedogenetice redefinite. În acest sistem de clasificare sunt introduse 5 tipuri noi de sol faţă
de clasificarea precedentă (din 1967).
În anul 1980, după Conferinţa Naţională de Pedologie de la Braşov, se publică Sistemul Român de
Clasificare al Solurilor (SRCS), care a rămas valabil până în anul 2003.
În anul 2003 s-a oficializat noul sistem de clasificare, denumit ,,Sistemul Român de Taxonomie a
Solurilor" (S.R.T.S., 2003), propus de N. Florea şi I. Munteanu. Taxonomia solurilor din România
perfecţionează şi actualizează "Sistemul Român de Clasificare a Solurilor", ediţia 1980, în acord cu datele
şi experienţa acumulate în plan intern şi cu progresele înregistrate în acest domeniu în ultimii 20 de ani în
plan internaţional (Florea, Munteanu şi colab. 2000, 2003).
3. SISTEMUL ROMÂN DE TAXONOMIE A SOLURILOR
Folosirea termenului de "Sistem Taxonomic" în locul celui de "Sistem de clasificare" este justificată
pentru că acest termen exprimă mai exact conţinutul materialului, cu alte cuvinte este mai aproape de
adevăr. „Taxonomia este un concept mai restrâns decât clasificarea. Clasificarea include taxonomia dar
include şi gruparea solurilor după limitările lor în raport cu diferite scopuri practice specifice (spre
exemplu limitările privind amplasarea construcţiilor). Taxonomia este partea clasificării care priveşte în
primul rând relaţiile. Clasificările sunt făcute de oameni pentru a servi scopurile lor, ele nu sunt prin ele
însele adevăruri care pot fi cunoscute". (Soil Taxonomy, ed. I, 1975). Din citatul de mai sus rezultă clar
diferenţele dintre taxonomie şi clasificare. Clasificarea grupează obiecte, în cazul nostru soluri, după
scopuri specifice (ex. irigaţie, drenaj, favorabilitate etc.) şi după caracteristici sau însuşiri specifice (spre
ex. textura). Grupele (clasele) separate nu au relaţii genetice între ele şi nici nu se ordonează în cadrul
unui sistem ierarhic. Taxonomia are un profund sens genetic şi reflectă relaţiile de înrudire dintre şi/în
cadrul claselor (categoriilor) separate.
Faţă de ştiinţele biologice unde taxonomiile operează cu indivizi sau mulţimi de indivizi distincţi
fizic (plante, animale), taxonomia solurilor operează cu entităţi integrate într-un asamblaj relativ continuu
care este învelişul de sol, cu tranziţii de cele mai multe ori treptate, difuze (Florea N., 2003). Din acest
motiv departajarea sau delimitarea acestor entităţi necesită criterii cantitative şi calitative stabilite
convenţional, spre exemplu anumite valori ale unor însuşiri chimice sau fizice, caracteristici morfologice
ş.a. Deşi unitatea (eşantionul) de bază care se studiază este profilul de sol (sau pedonul dacă este
tridimensional), ceea ce se clasifică în taxonomie sunt corpurile de sol sau polipedonurile (denumite la
noi unităţi de sol elementare) care constituie entităţi fizice tridimensionale, cu caracteristici specifice.
Acestea corespund unor areale şi tipuri de peisaj specific. Categoriile taxonomice sunt concepte abstracte,
realizate în mintea noastră, pe baza unui mare număr de observaţii punctuale şi judecăţi. Spre exemplu,
conceptul mental de cernoziom constă dintr-o imagine constituită dintr-un orizont superior negru, bine
structurat, urmat de un orizont deschis la culoare, bogat în carbonaţi şi format din material mineral
neconsolidat sau slab consolidat. Aceste reprezentări mentale îşi găsesc expresie în categoriile descrise în
sistemul taxonomic, corespund unor corpuri reale existente în natură şi de aceea ele constituie baza
identificării şi clasificării solurilor.
Obiectivul principal al acestui sistem de clasificare este identificarea, denumirea şi gruparea
solurilor României în clase (categorii sau taxoni) ierarhice, definite pe baza însuşirilor intrinseci ale
solului. Un alt obiectiv extrem de important al sistemului, este utilizarea lui pentru cartarea/inventarierea
solurilor şi efectuarea studiilor pedologice. Cunoaşterea caracteristicilor solului este necesară pentru orice
evaluare a solului în scopuri practice, îndeosebi agricole sau silvice, dar şi pentru studii de geneză,
evoluţia şi fertilitatea solului etc.

4
Caracteristicile fundamentale ale Sistemului Român de Taxonomie al Solurilor sunt rezumate în
cele ce urmează:
a) Prin definiţie Sistemul Român de Taxonomie al Solurilor are atât un caracter regional în sensul
că se referă la solurile unei anumite porţiuni din suprafaţa uscatului. Totodată are şi un caracter naţional
prin aceea că păstrează şi continuă tradiţia şcolii pedologice româneşti privind conceptul de sol drept corp
natural rezultat prin acţiunea combinată a ansamblului de factori pedogenetici asupra părţii superficiale a
scoarţei terestre care are organizare şi însuşiri proprii reflectate în succesiunea de orizonturi denumită
profil de sol. Pe lângă acestea, majoritatea criteriilor şi parametrilor de diferenţiere şi caracterizare a
categoriilor sistemului sunt proprii, româneşti.
b) Paralel cu păstrarea specificului regional şi naţional, Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor
este aliniat şi standardelor internaţionale. Acest fapt este deosebit de important dacă avem în vedere
necesitatea corelării acestei taxonomii cu clasificările internaţionale şi procesul de integrare a României
în Comunitatea Europeană. Astfel, pe lângă elementele din clasificările internaţionale (FAO/UNESCO şi
Soil Taxonomy) deja incluse în Sistemul Român de Clasificare al Solurilor, în Sistemul Taxonomic al
Solurilor României apar atât elemente diagnostice noi (ex: proprietăţi acvice, gleice, stagnogleice,
antracvice şi criostagnice), sau materiale parentale diagnostice (spre ex. marnice, erubazice), cât şi unele
denumiri de soluri preluate din Referenţialul Pedologic Francez (spre ex. Salsodisol, Pelosol) şi din Baza
Mondială de Referinţă pentru Resursele de Sol. (spre ex. Kastanoziom, Antrisol).
c) Sistemul Român de Taxonomie al Solurilor este un sistem alcătuit din două niveluri principale:
un nivel superior cu trei categorii (taxoni) şi anume clasa, tipul şi subtipul de sol şi un nivel inferior cu
patru categorii (taxoni) respectiv, specia, familia, varietatea şi varianta de sol. Păstrând tradiţia genetică a
şcolii româneşti de pedologie unitatea de bază a sistemului este tipul genetic de sol, definit printr-un
orizont sau succesiune de orizonturi sau proprietăţi diagnostice unice, sau o combinaţie unică de
caracteristici morfologice, fizice şi chimice care reflectă influenţa combinată a unui set de procese şi
factori de formare a solului.
d) Definiţia fiecărei categorii (taxon) este operaţională şi are acelaşi înţeles pentru orice tip de
utilizare. Taxonii (categoriile) se referă la corpuri din natură reprezentate prin porţiuni de teren (peisaj)
specifice, în acord cu combinaţiile de factori şi procese pedogenetice a căror rezultantă sunt.
e) Diferenţierea între taxoni este dată de proprietăţile solului observabile în câmp şi de indicatori
rezultaţi pe baza analizelor de laborator (de ex: pH, grad de saturaţie în baze, conţinut de săruri etc.).
f) Elementele de diferenţiere au fost astfel selecţionate încât să nu fie schimbată încadrarea solului
în urma cultivării sau a altor intervenţii antropice de redusă intensitate (arat, decopertare superficială,
desfundare de mică adâncime, afânare adâncă ş.a.). Solul se menţine în cadrul categoriei taxonomice
respective atât timp cât elementele diagnostice (orizonturi, proprietăţi) nu au dispărut (prin eroziune,
decopertare, colmatare sau alte procese).
3.1. Structura Sistemului Roman de Taxonomie a Solurilor (S.R.T.S.)
Entitatea de baza în S.R.T.S. (Florea, Munteanu, 2003) este tipul genetic de sol considerat ca unitate
principală în taxonomia solurilor României.
Tipurile genetice de sol sunt reunite într-un rang superior cu unităti (taxoni) majore de sol, mai
cuprinzătoare, denumite clase de soluri sau pot să fie divizate în subunităţi denumite subtipuri de sol.
Ansamblul acestor 3 taxoni, clasa, tipul şi subtipul de sol reprezintă taxonii care constituie ranguri diferite
ale clasificării solurilor României la nivelul superior. Subtipul de sol se împarte în continuare în subunităţi
din ce în ce mai detaliate, cu însuşiri mai bine precizate în funcţie de anumite caracteristici

5
morfogenetice ale profilului de sol sau ale materialului parental, ori de folosirea solului în procesul
activităţii umane.
Următorii taxoni de nivel inferior sunt : varietatea de sol, specia texturală de sol, familia de sol şi
varianta de sol.
Exemplu de încadrare a unui sol în SRTS
Tabel nr. 1
Nivelul taxonomic Exemplu de încadrare a unui sol
Nivelu Seria ierarhică de în sistem
l de detaliere taxoni
Nivelul Clasa de soluri Luvisoluri (LUV)
superior Tip genetic de Preluvosol (EL)
Subtip de sol EL roşcat psamic-gleic (EL rs-
ps-gc)
Nivelul Varietate de sol Preluvosol roscat psamic
inferior Specia de sol - nisipolutos / lutos
Familia de sol - pe loess grosier
Varianta de sol - arabil, tasat, erodat-slab

Fiecare clasă de soluri prezintă între 1 şi 5 tipuri genetice de sol, redate în tabelul nr. 2.
Clasa de sol reprezintă totalitatea (mulţimea) solurilor caracterizate printr-un anumit stadiu sau mod de
diferenţiere a profilului de sol, dat de prezenţa unui anumit orizont pedogenetic sau proprietate esenţială,
considerate elemente diagnostice specifice celor 12 clase de soluri.
Tipul (genetic) de sol reprezintă o grupă (submulţime) de soluri asemănătoare, separate în cadrul unei
clase de soluri, caracterizate printr-un anumit mod specific de manifestare al unuia sau mai multor elemente
diagnostice: orizontul diagnostic specific clasei şi asocierea lui cu alte orizonturi, trecerea de la, sau la,
orizontul diagnostic specific clasei, proprietăţile acvice, salsodice. Toate aceste trăsături principale specifice
tipului genetic de sol reflectă de fapt acţiunea proceselor pedogenetice determinate de complexul condiţiilor
generale climatice, biologice, litologice, hidrologice şi antropice în care a avut loc şi are încă loc formarea şi
evoluţia solului.
Subtipul de sol reprezintă o subdiviziune în cadrul tipului genetic de sol care grupează solurile
caracterizate printr-un anumit grad de manifestare (exprimare) a caracteristicilor specifice tipului, fie o
anumită succesiune de orizonturi, unele marcând tranziţii spre alte tipuri de sol, iar altele fiind caracteristici de
importanţă practică deosebită.
Varietatea de sol este o subdiviziune în cadrul subtipului de sol determinată de unele caractere
genetice neluate în considerare la nivel superior sau de unele caractere particulare ale solului, de regulă
definite calitativ, precum şi de graduările cantitative ale unor atribute ale subtipului (sau tipului) de sol.
Aceste graduări cantitative sunt după cum urmează: gradul de gleizare (G), gradul de stagnogleizare (W),
gradul de salinizare (S), gradul de sodizare (A), clasa de adâncime a apariţiei carbonaţilor (k), clasa de
grosime (profunzime) a solului până la roca consolidată - compactă (d).
Specia de sol precizează caracteristicile granulometrice ale solului în cazul solurilor minerale, sau
gradul de transformare a materiei organice în cazul solurilor organice (histisolurilor) şi variaţia acestora pe
profil; aceste caracteristici ale solului sunt în mare parte moştenite de la materialul parental, dar pot să fie în
bună măsură modificate prin pedogeneză.

6
Familia de sol este o grupare litologică ce reuneşte solurile de acelaşi fel, dezvoltate pe acelaşi
material parental, fie mineral, fie organic. Se iau în considerare doi parametri: categoria de material
parental (sau depozit de cuvertură) şi clasa granulometrică simplificată (sau gradul de transformare al
materiei organice în cadrul materialelor parentale organice), la care se adaugă roca subiacentă, atunci când
este cazul.
Varianta de sol este o subdiviziune de detaliu care reflectă influenţa antropică asupra solului (dar nu
suficient de intensă pentru a fi încadrat la antroposoluri sau subdiviziuni antropice). Varianta de sol este
determinată fie de modul de folosinţă al terenului, fie de alte modificări ale solului, legate de utilizarea lui în
producţie, fie de o eventuală poluare a solului.

Taxonomia solurilor la nivel superior


(N.Florea, I. Munteanu, 2003)
Tabel nr. 2
CLASA DE SOL CARACTER DIAGNOSTIC TIPUL DE SOL
I. PROTISOLURI (PRO) Orizont A sau O (sub 20 cm grosime) fară alte 1. LITOSOL(LS)
orizonturi diagnostice. Urmează roca (Rn sau Rp), 2. REGOSOL (RS)
sau orizontul C. Nu prezintă orizont Cca. 3. PSAMOSOL (PS)
4. ALUVIOSOL (AS)
5. ENTIANTROSOL (ET)
II. CERNISOLURI (CER) Orizont Am continuat cu orizont intermediar AC, AR, 6. KASTANOZIOM (KZ)
Bv, sau Bt având în partea superioară culori cu valori 7. CERNOZIOM (CZ)
şi crome sub 3,5 (la umed) sau orizont A molic 8. FAEOZIOM (FZ)
9. RENDZINA (RZ)
forestalic (Amf) urmat de orizont AC sau Bv (indiferent
de culori) şi de orizont Cca în primii 60-80 cm.
III. UMBRISOLURI (UMB) Orizont A umbric (Au) continuat cu orizont intermediar 10.NIGROSOL(NS)
(AC, AR sau Bv) având în partea superioară culori şi 11.HUMOSIOSOL(HS)
valori cu crome sub 3,5 (la umed).
IV.CAMBISOLURI Orizot B cambic (Bv) având culori cu valori şi crome 12.EUTRICAMBOSOL(EC)
(CAM) >3,5 (la umed) începând din partea superioara. Nu 13.DISTRICAMBOSOL(DC)
prezintă Cca în primii 80cm (exceptând cazul celor
afectate de eroziune).
V. LUVISOLURI Orizont B argic (Bt) având culori cu valori şi crome 14. PRELUVOSOL (EL)
(LUV) peste 3,5 (la umed) începând din partea superioară; 15. LUVOSOL(LV)
nu se includ solurile cu orizont B argic-natric (Btna). 16. PLANOSOL(PL)
17. ALOSOL (AL)
VI. SPODISOLURI (SPO) Orizont spodic (Bhs, Bs) sau orizont criptospodic 18.PREPODZOL(EP)
(Bcp). 19. PODZOL (PD)
20. CRIPTOPODZOL (CP)
VII. PELISOLURI Orizont pelic sau orizont vertic începând din primii 20 21.PELOSOL (PE)
(PEL) cm sau imediat sub Ap. 22. VERTOSOL (VS)

VIII. ANDISOLURI Orizont andic în profil, în lipsa orizontului spodic. 23. ANDOSOL (AN)
(AND)
IX. HIDRISOLURI (HID) Proprietăţi gleice (Gr) sau stagnice intense (W) care 24. STAGNOSOL (SG)
încep în primii 50 cm, sau orizont A limnic (Al) ori 25. GLEIOSOL (GS)
orizont histic (T) submers. 26. LIMNOSOL (LM)
X. SALSODISOLURI Orizont salic (sa) sau orizont natric (na) în partea 27. SOLONCEAC (SC)
(SAL) superioară a solului (în primii 50 cm) sau orizont Btna. 28. SOLONET (SN)

XI. HISTISOLURI (HIS) Orizont folic (O) sau turbos (T) în partea superioară a 29. HISTOSOL (TB)
solului de peste 50 cm grosime, sau numai de 20 cm 30. FOLIOSOL (FB)
dacă este situat pe orizontul R.
XII. ANTRISOLURI Orizont antropedogenetic sau lipsa orizontului A şi E, 31.ERODOSOL(ER)
(ANT) îndepărtate prin eroziune accelerată sau decopertare 32. ANTROSOL (AT)
antropică.

7
II. SOLURILE

2.1 Alcătuirea învelişului de sol

România este o ţară care beneficiază de importante resurse de sol, intens folosite atât în
agricultură cât şi în silvicultură. Condiţiile climatice specifice, caracteristice climatelor
subumede-uscate în unele zone şi climatelor secetoase într-o mare parte a ţării, condiţiile de
relief şi cele hidrogeologice, iar în ultimul secol intervenţia adesea necorespunzătoare a
factorului antropic, au condus la dezvoltarea unor procese semnificative de degradare a solurilor
şi terenurilor.
România a semnat (Legea 629/1997) “Convenţia privind Combaterea Deşertificării
(CCD)”, adoptată la Paris la 17 Iunie 1994 şi intrată în vigoare la 26 Decembrie 1994, elaborată
în baza rezoluţiei Adunării Generale a Naţiunilor Unite 47/188 din 22 Decembrie 1992 ca
urmare a Conferinţei Naţiunilor Unite privind Mediul Înconjurător şi Dezvoltarea de la Rio de
Janeiro (1991).

Conform Convenţiei, “Obiectivul acesteia este de a combate deşertificarea şi a reduce


efectele secetei în ţările cu probleme serioase de secetă şi/sau deşertificare ... prin măsuri
eficiente la toate nivelele, .... cu scopul de a contribui la realizarea dezvoltării durabile în zonele
afectate”. Pentru realizarea acestor obiective, CCD prevede a-şi coordona activitate cu alte
acorduri internaţionale, în special cu cele privind schimbările climatice şi biodiversitatea,
acorduri la care de asemenea România a aderat. Părţile membre ale CCD au obligaţia de a
elabora programe şi strategii proprii de combatere a deşertificării şi de reducere a efectelor
secetei, de a promova parteneriatul în aceste scopuri al organelor guvernamentale şi locale, al
organizaţiilor neguvernamentale şi al deţinătorilor de teren, de a dezvolta cooperarea la nivel
regional sau internaţional. Se prevede de asemenea stabilirea unui mecanism instituţional
corespunzător.
Convenţia a adoptat o terminologie clară, care trebuie avută în vedere de părţile membre în
elaborarea propriei lor strategii. Printre termenii astfel definiţi sunt:
Deşertificare: degradarea terenurilor în zone aride, semiaride şi subumed-uscate, degradare
datorită la diverşi factori printre care schimbările climatice şi activităţile umane.
Combaterea deşertificării: activităţi diferite având ca scop prevenirea şi/sau reducerea
degradării terenurilor, refacerea terenurilor parţial degradate şi punerea în valoare a terenurilor
deşertificate, inclusiv prin folosirea de specii şi cultivari adaptaţi acestor condiţii.
Secetă: fenomenul natural care rezultă din scăderea precipitaţiilor sensibil sub nivelul
mediu, producând dezechilibre hidrologice majore şi influenţând negativ sistemele de producţie.

8
Reducerea efectelor secetei: activităţi privind prognoza secetei şi reducerea vulnerabilităţii
la secetă a societăţii şi a sistemelor naturale.
Teren: sistem natural bioproductiv care include solul, vegetaţia, alte organisme vii, precum
şi procesele ecologice şi hidrologice care operează în acest sistem.
Degradarea terenului: reducerea sau pierderea productivităţii biologice sau economice a
terenului ca urmare a diferite procese, inclusiv a unor procese rezultate din activităţi umane; se
includ, printre altele, eroziunea prin apă sau vânt, deteriorarea însuşirilor fizice, chimice,
biologice sau economice ale solului, pierderea pe termen lung a vegetaţiei naturale.
Terenuri aride, semiaride şi subumed-uscate: terenuri în care raportul dintre precipitaţii şi
evapotranspiraţia potenţială este cuprins între limitele 0,05 şi 0,65.
Conform datelor prezentate de CCD, o treime din suprafaţa globului revine terenurilor
aride. Dintre terenurile aride cu folosinţă agricolă, 70 % sunt moderate-puternic afectate de
degradare. Anual se pierd prin eroziune 24 miliarde tone de sol arabil. Este afectată o populaţie
de peste un miliard de oameni. Costul anual al deşertificării este apreciat la 42 miliarde dolari
anual. Sunt afectate peste 110 ţări, pe toate continentele, inclusiv 5 dintre ţările Uniunii
Europene.
Centrul Internaţional de Referinţă şi Informaţie pentru Soluri (ISRIC) a coordonat o serie
de proiecte internaţionale de evaluare a stadiului actual de degradare a terenurilor: proiectul
GLASOD, încheiat în 1991 prin publicarea unei hărţi (scara 1:10 000 000) la nivelul globului
terestru, proiectul ASSOD destinat detalierii (scara 1:1 500 000) a acestei estimări pentru Asia de
Sud şi Sud-est, şi proiectul SOVEUR destinat unei detalieri similare (scara 1:2 500 000) pentru
ţările Europei Centrale şi de Est (inclusiv, desigur, România). In acest din urmă proiect se iau în
considerare următoarele tipuri de degradare a solului:

 poluarea solului (acidifiere, poluare cu metale grele, poluare cu pesticide, eutrofizare,


poluare radioactivă);
 eroziune prin apă (eroziune de suprafaţă, eroziune de adâncime şi alunecări de teren,
efecte secundare ale eroziunii);
 eroziune prin vânt (pierderi de sol arabil, formare de dune şi alte iregularităţi de teren,
efecte secundare ale eroziunii);
 degradare fizică (aridizare, compactare, formarea crustei, subsidenţă, scoatere din
producţie prin urbanizare sau alte activităţi economice, exces indus de umiditate).
În acord cu cele de mai sus, sub autoritatea Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei
Mediului, un colectiv larg de specialişti din diferite domenii ale ştiinţelor agricole, forestiere, ale

9
pământului şi ale mediului au elaborat proiectul "Strategia pentru prevenirea şi combaterea
deşertificării, secetei şi degradării terenurilor în România".

Datorită marii diversităţi a factorilor pedogenetici, învelişul de sol al României este


complex şi prezintă o mare variabilitate spaţială (fig. 1) .
Conform Sistemului Român de Clasificare a Solurilor (1980) pe teritoriul României erau
identificate 10 clase de soluri, 39 tipuri şi 500 subtipuri de sol. Suprafeţele ocupate de solurile cu
pondere mai importantă în fondul funciar al ţării sunt redate mai jos (tab nr. 1 - N. Florea şi col.
1997).
Din datele de mai jos rezultă că pe teritoriul României, după SRTS 2003, se regasesc soluri
ce se incadrează în 12 clase, respectiv in 32 tipuri de sol. Dintre acestea predomină soluri ce fac
parte din trei clase si anume: Luvisoluri cu 25,5 % Cernisoluri cu 25,4 %, şi Cambisoluri cu
16,1%. O pondere însemnată (11 %) o au de asemenea Protisolurile şi Spodisolurile (5,6%) - tab.
nr. 2.

10
Fig. nr 1 - Harta solurilor României
51
(conform World Reference Base for Soli Resources)

11
Tabel 1

Suprafeţele ocupate de diferite clase şi tipuri de sol SRCS 1980

Tipul (clasa) de sol Total


% mii ha
Sol bălan (Kastanoziom) 0,8 191
Cernoziom, Cernoziom cambic 17,7 4 218
Cernoziom argiloiluvial, Sol cernoziomoid, Sol cenuşiu, 6,8 1 621
Pseudorendzină
Rendzină 1,4 334
TOTAL CERNISOLURI 26,7 6 363
Sol brun roşcat, Sol brun roşcat luvic 3,2 763
Sol brun argiloiluvial, Sol brun luvic 17,7 4 218
Luvisol albic, Planosol 4,6 1 097
TOTAL ARGILUVISOLURI 25,5 6 077
Sol brun eu - mezobazic, Sol roşu 6,0 1 430
Sol brun acid 13,5 3 217
TOTAL CAMBISOLURI 19,5 4 648
TOTAL SPODOSOLURI (Sol brun feriiluvial, Podzol) 5,2 1 240
TOTAL UMBRISOLURI (Sol negru acid, Andosol, Sol 0,8 191
humico - silicatic)
TOTAL SOLURI HIDROMORFE (Lăcovişte, Sol gleic, Sol 3,2 763
negru clinohidromorf, Sol pseudogleic)
TOTAL SOLURI HALOMORFE (Solonceacuri, Soloneţuri) 0,8 191

12
TOTAL VERTISOLURI 1,6 381
Litosol 0,4 95
Regosol 3,9 930
Psamosol 1,0 238
Sol aluvial 9,2 2 193
TOTAL SOLURI NEEVOLUATE 14,5 3 457
TOTAL SOLURI ORGANICE - 5
Lacuri, Mlaştini 2,2 524
TOTAL GENERAL 100 23 839

Principalele tipuri de soluri din Romania conform SRTS 2003


(dupa Florea N., 2004)
Tabel nr. 2

Soluri Total Soluri Total


mii ha % mii ha %
Litosoluri 95 0,4 Andisoluri 890 3,7
Regosoluri 100 0,4 Prepodzoluri 960 4,1
Psamosoluri 230 1,0 Podzoluri 270 1,1
Aluviosoluri 2180 9,2 Criptopodzoluri 95 0,4
Entiantrosoluri + + Spodisoluri 1325 5,6
Protisoluri 2605 11,0 Pelosoluri 310 1,3
Kastanoziomuri 205 0,9 Vertosoluri 430 1,8
Cernoziomuri 4200 17,7 Pelisoluri 740 3,1
Faeoziomuri 1285 5,4 Gleiosoluri 585 2,5
Rendzine 340 1,4 Limnosoluri 95 0,4
Cernisoluri 6030 25,4 Stagnosoluri 100 0,4
Nigrosoluri 5 + Hidrisoluri 780 3,3
Humosiosoluri 15 0,1 Solonceacuri 65 0,3
Umbrisoluri 20 0,1 Soloneţuri 145 0,6
Eutricambosoluri 1425 6,0 Salsodisoluri 210 0,9
Districambosoluri 2410 10,1 Histosoluri 5 +
Cambisoluri 3835 16,1 Foliosoluri + +
Preluvosolurii 1180 5,0 Erodosoluri 830 3,5
Luvosoluri 4225 17,8 Antrosoluri + + .
Planosoluri 5 + Lacuri 260 1,1
Alosoluri 650 2,7 Mlaştini 160 0,7

13
Luvisoluri 6060 25,5 Histosoluri + 1255 5,3

Total general Antrosoluri


Suprafaţa, mii ha = 23.750
% din totalul ţării = 100

14
CURS NR. 9

2.2. Caracterizarea solurilor din Romania

2.2.1. Clasa Protisolurilor

Această clasă de soluri (gr. protos = primul, întâiul), nou introdusă în Sistemul Român de Taxonomie al
Solurilor (2003), cuprinde soluri în stadiul incipient de formare, ce se caracterizează prin profil încă incomplet
diferenţiat, lipsit de orizonturi diagnostice, prezentând cel mult orizont A sau O, în general slab formate (sub 20
cm grosime), urmat de rocă (Rn sau Rp) sau material parental (orizont C). Nu prezintă orizont Cca. În SRCS
acestea erau denumite soluri neevoluate.
Răspândire. Protisolurile apar pe suprafeţe discontinui, diseminate în areale mai mari sau mai mici fie
în regiunile cu relief accidentat, pe versanţi sau culmi înguste, fie în regiuni de dune sau în luncile râurilor
şi ariile de divagare actuală. În general, protisolurile se pot întâlni în orice zonă naturală, unde se realizează
condiţiile specifice formării lor.
Tipurile de sol incluse: Litosol (LS), Regosol (RS), Psamosol (PS), Aluviosol (AS) şi Entiantrosol (ET).
Caracteristici morfogenetice principale. Litosolurile (gr. lithos = piatră, rocă dură) sunt soluri având
orizont Ao sau O de cel puţin 5 cm grosime, urmat din primii 20 cm de:
- roca compactă continuă (Rn);
- material scheletic cu sub 10% pământ fin (Rp) sau orizont scheletic cu sub 25% material fin (care
poate continua până la peste 50 cm adâncime);
- material (scheletic) calcarifer cu peste 40% carbonat de calciu echivalent.
Caracteristic pentru aceste soluri este prezenţa de la suprafaţă, sau foarte aproape de aceasta, a rocii dure
compacte sau sub formă de fragmente mari.
Răspândire şi condiţii naturale de formare. În România litosolurile sunt răspândite pe o suprafaţă de
95.000 ha, adică 0,4% (Florea N., 2004) din fondul funciar al României, întâlnindu-se pe suprafeţe mici în
regiuni cu relief accidentat şi roci consolidate-compacte. Sunt răspândite îndeosebi pe versanţi montani cu denudaţie
relativ activă, în diferite etaje, atât sub vegetaţie arborescentă, cât şi ierboasă. Frecvenţa acestor soluri este mai
mare în regiunile de munte, dar pot apărea şi în zone de deal, podiş sau piemont, de regulă pe versanţi
puternic înclinaţi sau pe culmi înguste. Condiţiile de relief, climă şi vegetaţie sunt cele specifice zonelor în care
sunt răspândite litosolurile.
Dintre condiţiile naturale de formare a acestor soluri o importanţă deosebită o are roca. Formarea
litosolurilor este condiţionată de existenţa la suprafaţă sau foarte aproape de suprafaţă a rocilor consolidate -
compacte reprezentate prin roci eruptive, metamorfice, gresii, pietrişuri (cu excepţia celor fluviatile recente).
Procese pedogenetice. Litosolurile cuprind solurile aflate în primul stadiu de pedogeneză, pe roci consolidate
compacte. În urma dezagregării şi alterării incipiente a rocii consolidate de la suprafaţă se formează un profil
scurt, grosimea lor nedepaşind 20 cm. Au orizont Rn sau Rp la mică adâncime, iar deasupra acestuia un
orizont scurt, A sau O, solificarea fiind slabă.
În situaţia în care, în urma procesului de solificare, a rezultat un strat de sol mai gros, cu orizont Rn sau
Rp cu limita superioară între 20 şi 50 cm, solurile constituie subtipuri litice ale altor tipuri de sol şi prezintă
pe profilul format orizonturile sau caracteristicile de diagnostic ale tipurilor respective.
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului de sol. Profilul litosolurilor este de tipul A-R sau O-
A-R (Fig. Nr. 6).

15
Fertilitate şi folosinţă. De regulă litosolurile sunt scheletice, conţinutul de schelet crescând spre
contactul cu roca. Din această cauză au limitări severe de volum edafic şi nu pot fi utilizate în cultură.
Litosolurile au o fertilitate scăzută. În mod natural fiind ocupate de pajişti sau păduri, dacă este clima favorabilă.
Este de menţionat marea susceptibilitate a acestor soluri la activitatea antropică (suprapăşunat, exploatare
forestieră neraţională), astfel că necesită o mare atenţie la valorificare.
REGOSOLURILE (RS)
Caracteristici morfogenetice principale.
Regosolurile (gr. rhegos = înveliş) sunt soluri având un orizont A (Am, Au, Ao) dezvoltat pe
material parental neconsolidat sau slab consolidat cu excepţia materialelor parentale nisipoase, fluvice sau
antropogene. Nu prezintă alte orizonturi sau proprietăţi diagnostice (sau sunt prea slab exprimate). Pot fi
însă prezente proprietăţi hipostagnice (w), orizont hiposalic, sau chiar salic sub 50 cm, sau pot avea un
orizont O. Denumirea de regosol are semnificaţia de înveliş subţire sau sol tânăr, neevoluat.
Răspândire şi condiţii naturale de formare. Suprafaţa ocupată de acest tip genetic de sol este de 100.000 ha
(Florea N., 2004). Suprafeţe mari cu regosoluri se întâlnesc în zonele cu relief accidentat, supus eroziunii
geologice: versanţi şi culmi, îndeosebi din regiunile de deal-podiş-piemont, dar şi în zonele de câmpie şi
munte. Dintre condiţiile pedogenetice, caracteristice sunt cele determinate de manifestarea eroziunii geologice,
adică eroziunea datorată unor procese lente ce acţionează pe o perioadă lungă de timp, în absenţa influenţei omului.
În astfel de condiţii solificarea nu poate avansa, ritmul pedogenezei fiind mai lent sau egal cu cel al eroziunii.

Fig. nr. 2 – Răspândirea regosolurilor 51


Regosolurile se formează în condiţii foarte diferite de relief, climă şi vegetaţie. Sub aspectul reliefului,
aceste soluri se întâlnesc în toate marile unităţi geomorfologice din ţara noastră, ocupând însă numai suprafeţele
supuse eroziunii geologice (versanţi, culmi, pante cu alunecări etc.).

16
Regosolurile se formează în condiţii foarte diferite de climă şi vegetaţie, de la cele corespunzătoare zonelor de
stepă până la cele specifice etajului alpin.
Procese pedogenetice. Spre deosebire de litosoluri, ce se formează pe roci dure, regosolurile sunt soluri în
stadiul iniţial de pedogeneză, pe roci neconsolidate sau slab consolidate. Procesul de pedogeneză pe aceste soluri se
derulează într-un ritm nesemnificativ datorită fie temperaturilor joase, fie aridităţii prelungite sau este contracarat de
procesul de denudaţie (pe pante), materialul aflat în diferite grade de solificare este permanent transportat pe pantă
de apa ce se scurge la suprafaţă. Din această cauză solificarea nu poate avansa, orizontul de acumulare al
humusului se menţine slab conturat, iar sub acesta nu se evidenţiază alte orizonturi (Fig. nr. 3).
Regosolurile se pot forma şi pe suprafeţele cu rupturi sau alunecări de pantă, care determină ivirea la
suprafaţă a materialelor parentale.

Fig. nr. 3 – Peisaj cu regosoluri 51


Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului de sol. Profilul este slab dezvoltat şi lipsit de orizonturi
de diagnostic bine precizate. Urmare a condiţiilor specifice de formare şi evoluţie, regosolurile nu prezintă alt
orizont diagnostic în afară de orizontul A (cel mai adesea Ao), urmat de materialul parental, C.
Fertilitate şi folosinţă. Datorită îndeosebi conţinutului de humus şi de substanţe nutritive, de obicei
redus, regosolurile au o fertilitate scazută. De regulă sunt ocupate de pajişti şi vegetaţie forestieră. În zonele
favorabile viticulturii şi pomiculturii, regosolurile sunt mult folosite pentru cultura pomilor şi a viţei de vie
(Drăgăşani, Ştefăneşti-Argeş, Miniş etc.) (Blaga Gh. 2005).
3. PSAMOSOLURILE (PS)
Caracteristici morfogenetice principale.
Psamosolurile (solul nisipos, de la gr. psammos = nisip) sunt soluri având orizont A (Am, Au, Ao) care trece
în material parental nisipos, remaniat eolian, având pe cel puţin primii 50 cm textura grosieră sau grosieră
mijlocie (sub 12% argilă). Nu prezintă alte orizonturi diagnostice (sau sunt prea slab exprimate). Se pot
asocia proprietăţi salsodice (orizont hiposalic, hiponatric sau chiar salic sau natric sub 50 cm adâncime) şi
proprietăţi gleice (orizont Go) sub 50 cm adâncime.
Răspândire şi condiţii naturale de formare. Nisipurile şi solurile nisipoase ocupă în ţara noastră o
suprafaţă de aproximativ 450.000 ha. Cele mai întinse zone se întâlnesc: în sudul Olteniei aproximativ 200.000 ha
(80.000 în stânga Jiului şi 120.000 în lunca Dunării); în vestul ţării, în zona Carei-Valea lui Mihai, aproximativ
30.000 ha; sudul Moldovei, zona Hanul lui Conachi, aproximativ 15.000 ha; estul Bărăganului, aproximativ

17
50.000 ha; Dobrogea, Delta Dunării şi litoralul Mării Negre, aproximativ 90.000 ha (Florea N., 2004). Pe
suprafeţe mai reduse se întâlnesc şi în alte zone.
Din punct de vedere climatic psamosolurile se întâlnesc în zone foarte diferite, caracterizate prin
precipitaţii medii cuprinse între 350 până la 650 mm şi cu temperaturi medii de 7-11°C.
Relieful zonelor nisipoase este specific, alcătuit din dune şi interdune, orientate perpendicular pe direcţia
vânturilor dominante din zonele respective.
În general vegetaţia zonelor nisipoase este rară şi reprezentată prin specii ierboase şi lemnoase foarte
diferite, în funcţie de condiţiile de climă, compoziţia materialului parental, nivelul apei freatice etc. Este
alcătuită din ierburi slab dezvoltate, fiind semnalată perezenţa pădurilor de stejar pedunculat (Oltenia).
Această vegetaţie, slab reprezentată, lasă în sol şi la suprafaţă o cantitate redusă de resturi organice.

Fig. nr. 4 - Răspăndirea psamosoluirlor 51


Factorul hotărâtor în formarea psamosolurilor îl reprezintă materialul parental alcătuit din depozite
nisipoase, în cea mai mare parte eoliene, sărace în materiale fine şi cu o textură grosieră.
Procese pedogenetice. Procesul de diferenţiere a profilului de sol începe din momentul în care depozitele
nisipoase au fost fixate de vegetaţie şi se derulează treptat, paralel cu evoluţia sau succesiunea formaţiilor
vegetale ierboase sau forestiere. În unele cazuri vegetaţia forestieră a fost introdusă de om pentru fixarea
nisipurilor. Resturile organice puţine, lăsate de vegetaţia ierboasă şi lemnoasă, se descompun în condiţii excesiv
aerobe, de aceea se formează şi se acumulează puţin humus (psamosolurile fiind solurile cu procentul cel
mai scăzut de humus) (Puiu Şt., 1983).
Materialul nisipos fiind sărac în elemente nutritive, cu capacitate redusă de reţinere a apei, lipsit de
coeziune şi spulberat de vânt, nu oferă condiţii favorabile pentru dezvoltarea vegetaţiei, deci a solificării. În
astfel de condiţii, în partea superioară se formează un orizont A slab conturat, urmat de materialul parental.

18
Fig. nr. 5 – Peisaj cu psamosoluri 51
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului de sol. Psamosolurile tipice prezintă un profil
slab evoluat, de tipul Ao-C (Fig. nr. 6).
Fertilitate şi folosinţă. Datorită texturii grosiere, psamosolurile se lucrează foarte uşor, în orice
condiţii de umiditate. Datorită faptului că nu reţin apa şi elementele nutritive, psamosolurile au o fertilitate
naturală foarte scazută.
4. ALUVIOSOLURILE (AS)
Caracteristici morfogenetice principale. Soluri constând din material parental fluvic pe cel puţin 50 cm
grosime şi având cel mult un orizont A (Am, Au, Ao). Nu prezintă alte orizonturi sau proprietăţi
diagnostice, în afară de cel mult orizont vertic asociat orizontului C, proprietăţi salsodice (orizont
hiposalic, hiponatric sau chiar salic sau natric sub 50 cm adâncime) şi proprietăţi gleice (orizont Gr) sub
50 cm adâncime.
Aluviosolurile sunt soluri în curs de formare caracteristice luncilor inundabile ale râurilor şi fluviilor,
dezvoltate pe sedimente aluviale recente, mai mult sau mai puţin stratificate.
Răspândire şi condiţiile naturale de formare. Pe o suprafaţă de cca. 2,2 mil. ha aluviosolurile se
întâlnesc în luncile şi terasele joase ale râurilor şi în ariile de divagare recente, astfel că a par în cele mai
variate condiţii climatice. Suprafeţe însemnate ocupă în Lunca şi Delta Dunării, în luncile celorlalte râuri din
ţara noastră (Siret, Olt, Mureş, Argeş, Someş, Prut, Jiu s.a), precum şi în aproprierea unor lacuri sau zone de foste
lacuri, pe terenuri frecvent inundate.
Prezenţa materialelor aluviale este legată mai ales de existenţa luncilor, care sunt unităti de relief tinere,
formate sub influenţa apelor curgătoare prin acţiunea de eroziune, transport şi sedimentare. Aluviosolurile se
formează, de asemenea şi pe terenurile frecvent inundate din apropierea unor lacuri sau zone de foste lacuri
(deci pe depozite recente fluvio-lacustre sau lacustre).
Luncile sunt alcătuite din materiale transportate şi depuse de apele curgătoare, denumite depozite
fluviatile sau aluviale şi caracterizate printr-o mare variaţie texturală şi mineralogică. Astfel, textura depozitelor
aluviale este din ce în ce mai fină spre zona de vărsare a râului; de asemenea, este mai grosieră în apropierea
albiei şi din ce în ce mai fină spre terasă. Neomogenitatea texturală a depozitelor fluviale se manifestă şi pe
verticală, în acelaşi loc, pe adâncime, întâlnindu-se adesea straturi cu textură şi grosimi foarte diferite.

19
Compoziţia mineralogică şi chimică a depozitelor aluviale depinde de natura materialului antrenat de
ape din bazinul hidrografic respectiv. Dacă materialul antrenat este necarbonatat, salifer etc. depozitele
respective vor avea şi ele acelaşi caracter (Crăciun C., 2000). În ţara noastră depozitele aluviale sunt, de
obicei, bogate în carbonat de calciu şi, mai rar, necarbonatate (în cazul râurilor Someş, Argeş etc., cu bazin
de recepţie alcătuit din roci cristaline), sau conţin săruri solubile (Buzău, Călmăţui etc.).
Luncile prezintă condiţii specifice şi din punct de vedere hidrologic şi hidrogeologic. Sub aspectul
hidrologic se deosebesc lunci inundate frecvent (anual sau la câţiva ani), lunci inundate periodic (la intervale
mari de timp) şi lunci neinundate (ieşite practic de sub influenţa revărsărilor). Hidrogeologic, luncile fiind unitati
de relief joase şi situate în aproprierea cursurilor de apă, au adesea pânze freatice mineralizate sau
nemineralizate, aproape de suprafaţă sau la adâncime mică.
Luncile, deşi se găsesc în zone foarte variate (de la câmpie până la munte), datorită îndeosebi regimului
specific de umiditate, prezintă o vegetaţie naturală caracteristică, cu specii ierboase valoroase (graminee şi
leguminoase); adesea în lunci se întâlnesc şi zăvoaie (alcătuite din plante lemnoase de esenţă moale), precum
şi rogozuri, papură, stuf etc.
Procese pedogenetice. Caracteristic pentru aluviosoluri este repetarea periodică a procesului de
inundare şi aluvionare care conduce la o acreţie (creştere sau înălţare) continuă prin sedimente noi depuse la
inundaţii, care întrerup procesul de solificare.
În conditiile terenurilor frecvent inundate solificarea este foarte slaba din cauza revărsărilor care
împiedică dezvoltarea vegetaţiei, întrerup procesul de solificare, determină acoperirea stratelor vechi cu
material nou. În astfel de situaţii abia se conturează un orizont superior subţire şi cu humus puţin (Ao).
În cazul inundaţiilor rare se creează condiţii pentru instalarea şi dezvoltarea unei vegetaţii mai bogate, ceea
ce duce la acumularea de humus şi la formarea unui orizont A mai gros şi mai bine conturat (Am sau Au).
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului sol. Ca orizont diagnostic prezintă un orizont A ocric,
molic sau umbric, slab exprimat, uneori un orizont organic (turbos). Aluviosolul are, de obicei, profilul alcătuit
din următoarele orizonturi: Ao-C.
Fertilitatea şi folosinţa. Aluviosolurile sunt mult folosite îndeosebi ca păşuni sau pajişti, dar şi pentru
culturi, de regulă mai târzii, existând pericolul de inundare în primăvară, dacă lunca nu este îndiguită. Se pot
iriga cu multă uşurinţă, astfel că sunt intens cultivate în condiţii de irigaţie, în regiunile aride (ex. Insula Mare a
Brăilei). Apar, de asemenea, suprafeţe întinse cu păduri sau zăvoaie.
5. ENTIANTROSOLURILE (ET)
Caracteristici morfogenetice principale. Sunt soluri în curs de formare dezvoltate pe materiale
parentale antropogene având o grosime de cel puţin 50 cm sau numai de minimum 30 cm dacă materialul
parental antropogen este scheletic (pe această grosime), fără orizonturi diagnostice în afară de un orizont
Ao (cu excepţia celor copertate) care pot avea orizont A molic sau umbric.
Materiale parentale antropogene sunt cele rezultate în urma unor activităţi umane, inclusiv materialele de
sol transportate.
Materialele de sol cu grosimi mai mari de 50 cm rezultate la terasare, nivelare etc, dacă nu au fost
transportate, ci lăsate pe loc sunt considerate entiantrosoluri. Dacă materialul depus de către om peste un alt
sol are o grosime mai mică decât cea prevăzută pentru entiantrosoluri, solul respectiv se separă ca varietate
(sol acoperit cu deponii) în cadrul tipului sau subtipului de sol.

20
Răspândire şi condiţii naturale de formare. Suprafaţa ocupată de entiantrosoluri în România este de
peste 30.000 ha răspândite pe suprafeţe mai mari sau mai mici, de obicei la periferia oraşelor şi a zonelor
industriale, a marilor şantiere de construcţii, de-a lungul canalelor de drenaj s.a.
Condiţiile formării acestor soluri, sunt strâns legate de depunerea unor materiale rezultate în urma
activităţii umane cum sunt:
 reziduuri industriale de la fabricile de ciment, de ceramică, de îngrăşăminte etc. şi de la
combinatele chimice, petrochimice, siderurgice, miniere;
 material steril de la exploatările miniere, cariere, cenuşa de la termocentrale;
 material de sol provenit de la executarea de gropi, şanţuri, terasamente, fundaţii sau nivelări de
terenuri;
 deşeuri sau reziduuri de la combinate sau complexele agro-zootehnice;
 resturi menajere etc.
Procese pedogenetice. În funcţie de vechimea depozitelor şi natura materialelor depuse, acestea pot fi
nesolificate sau slab solificate. Pe măsura trecerii timpului şi în funcţie de utilizarea lor, în aceste soluri au
loc o serie de procese de dezagregare, alterare şi bioacumulare. Exemplu la exploatarea minieră Rovinari
(jud. Gorj) şi Căpuş (jud. Cluj), pe astfel de soluri, după 30 de ani de la luarea în cultură, la suprafaţă se
observă manifestarea incipientă a procesului de pedogeneză prin conturarea unui orizont Ao (Blaga Gh., 2005).
Alcătuirea şi descrierea morfologică a profilului de sol. Entiantrosolurile, fiind alcătuite din
materiale acumulate în depozite, nu prezintă orizonturi diagnostice.

Fertilitatea şi folosinţă. Fertilitatea acestor soluri este dependentă de foarte mulţi factori, printre care natura
materialului depus, grosimea şi compoziţia chimică a acestuia, stadiul de solificare, reacţia, prezenţa unor
substanţe nocive s.a. Aceste soluri pot fi de la fertile la nefertile.

Litosol 30

21
Regosol 51 Psamosol 51

Aluviosol 51
Entiantrosol

Fig. nr. 6 - Protisoluri

22
CURS NR. 10
2.2.2. Clasa Cernisolurilor
Cernisolurile sunt soluri ce au ca orizont diagnostic specific orizontul A molic (Am)
continuat cu un orizont intermediar (AC, AR, Bv sau Bt) având în partea superioară culori cu
valori şi crome sub 3,5 (la materialul în stare umedă).

Reprezintă solurile dominante din regiunile de câmpie, colinare şi de podiş ale ţării
cuprinse în zona stepei şi silvostepei (Pma = 350 - 1000 mm, Tma = 6,00 - 11,50C).
Cernisolurile sunt soluri cu orizont superior A de culoare închisă, afânat, poros şi bine
aerisit, cu structură grăunţoasă sau glomerulară, relativ bogat în humus (2 - 8 %), cu reacţie slab
acidă - moderat alcalină (pH = 6,0 - 8,5) şi saturat în baze (> 53 %). Procesul dominant în
formarea solurilor este reprezentat de bioacumulare intensă, in condiţii de saturaţie în baze a
materialului parental. Unele Cernisoluri sunt carbonatice de la suprafaţă (kastanoziomurile, unele
cernoziomuri, unele rendzine). O bună parte au însă carbonaţi spălaţi la 100 - 120 cm adâncime
sau chiar sub 125 cm, cum este cazul Faeoziomurilor. Majoritatea Cernisolurilor sunt soluri
profunde cu textură mijlocie sau mijlocie - fină şi cu volum edafic util mare fapt ce asigură
condiţii favorabile de dezvoltare a sistemului radicular. Excepţie fac rendzinele, formate pe
calcare şi unele Cernisoluri formate pe pietrişuri care au profunzime mică (< 50 cm) şi volum
edafic redus.
Diferenţierea texturală a profilului Cernisolurilor este redusă sau absentă, iar atunci când
apar (cernoziomuri argiloiluviale, unele subtipuri greice) este de mică intensitate (indici de
diferenţiere texturală = 1,2 - 1,3) astfel că nu se creează probleme privind permeabilitatea
generală a profilului de sol pentru aer şi apă.
Având proprietăţi fizice, chimice şi biologice bune, Cernisolurile (cu excepţia rendzinelor)
sunt soluri fertile şi foarte fertile (clasa I-a şi a II-a de fertilitate). În zona stepei şi antestepei,
managementul acestor soluri este determinat de variabilitatea precipitaţiilor şi mai puţin de
cantitatea totală, ciclurile umede şi uscate apar neregulat cauzând seceta. Cele mai sever afectate
de lipsa precipitaţiilor sunt kastanoziomurile, în timp ce Cernisolurile zonei semiumede - umede
(cernoziomurile argiloiluviale, faeoziomurile, subtipurile greice şi majoritatea rendzinelor) sunt
mai puţin afectate de lipsa apei din precipitaţii. Cvasitotalitatea Cernisolurilor din zona stepei şi
antespei sunt ocupate de culturi agricole. Sub păduri (în general cvercinee) se mai află însă
areale relativ însemnate din Cernisolurile silvostepei şi zone forestiere (subtipuri gerice şi
maronice şi rendzine în special).

23
Eroziunea prin apă constituie un pericol permanent pentru Cernisolurile situate pe pante şi
cultivate fără măsuri de protecţie adevărate. Eroziunea prin vânt reprezintă un pericol mai ales
pentru kastanoziomurile şi cernoziomurile stepei expuse vara fără covor vegetal.
În condiţii de irigaţie există pericolul salinizării sau sodicizării în zonele joase slab drenate.

2.2.3. Clasa Umbrisolurilor

În clasa Umbrisolurilor sunt incluse nigrosolurile şi humosiosolurile. Primele au un


orizont A umbric bine dezvoltat, apar în zona umedă şi nu sunt condiţionate de altitudine ci de
prezenţa unui substrat litologic sărac în baze şi a unei vegetaţii ierboase adaptate acestor condiţii.
Humosiosolurile sunt formaţiuni specifice zonei alpine superioare ( 2000 m alt. abs.) şi sunt
caracterizate prin prezenţa materiei organice segregabile. Sunt asociate frecvent cu litosoluri şi
stâncărie la zi.

24
CURS NR. 11

2.2.4. Clasa Cambisolurilor

În România aceste soluri sunt caracteristice formelor de relief tinere sau continuu
reîntinerite (cu eroziune geologică activă sau sedimentări ciclice) din regiunile cu climat
temperat, semiumed sau umed. Cambisolurile sunt răspândite în special în zona montană,
dealurile Subcarpatice şi în zone din Transilvania. Cambisolurile sunt soluri cu ciclu biologic
activ, o rată de humificare şi mineralizarea materiei organice (acumulată anual la suprafaţa
solului) relativ ridicată astfel încât orizontul humifer A este subţire, de numai 12 - 15 cm
grosime. Procesul pedogenetic principal este alterarea materialelor parentale si formarea argilei
„in situ”, ce determină apariţia orizontului B cambic, Bv, având culori cu valori şi crome peste
3,5 (la umed) începând din partea superioară.
În funcţie de gradul de saturaţie în baze a materialului parental, în România apar două tipuri
principale de cambisoluri:
a) Eutricambosolurile - formate pe materiale parentale bogate în baze (aluviuni
carbonatice, loess, marne, luturi reziduale calcaroase). Acestea sunt în general mai
profunde (70 - 100 cm cu grosime) şi sunt saturate în baze (V = 55 - 90 %). Ele au
proprietăţi fizice relativ bune (densitate aparentă, porozitate capacitate de înmagazinare
a apei). Datorită riscului ridicat de eroziune indus de condiţiile de pantă ele sunt ocupate
mai ales de păduri pajişti sau livezi (unde condiţiile climatice o permit). Cele din
câmpiile aluviale, terase joase sau lunci sunt folosite intensiv pentru diferite tipuri de
cereale şi culturi industriale (sfecla de zahăr, floarea soarelui, ş.a).
b) Districambosolurile sunt dezvoltate în special pe rocile cristaline acide din regiunea
montană. Ele sunt în general mai subţiri ( 80 m grosime) şi sărace în baze (V = 30 - 55
%). Multe dintre ele au humus de tip moder în orizontul superior. Aciditatea ridicată
(pH = 4,3 - 5,5) toxicitatea cu aluminiu şi condiţiile de pantă limitează sever folosirea
lor agricolă. Pădurile şi pajiştile sunt cele mai frecvente tipuri de folosinţă a
districambosolurilor.

2.2.5. Clasa Luvisolurilor

Această clasă reprezintă componenta principală a învelişului de sol din regiunea colinară şi
de podiş. Unele din aceste soluri apar şi în regiunea de munte şi în unele câmpii aluviale vechi.
Condiţiile climatice sunt temperate (Tma = 6,00 - 11,70C), semiumede la umede (Pma = 500 -

25
1000 mm). Vegetaţia nativă constă din păduri de cvercinee şi fag. Procesul dominant in formarea
lor este reprezentat de spălarea argilei din orizontul superior (eluviere) şi depunerea acesteia sub
forma de pelicule în orizontul subiacent (iluviere), Bt argic sau argiloiluvial.
Orizontul argiloiluvial Bt prezintă grade foarte diferite de dezvoltare: raportul dintre
conţinutul de argilă din B şi cel din orizontul A variază (indicele de diferenţiere texturală) de la
1,2 - 1,4 (preluvosoluri) la 2,5 - 3 (luvisolurile albice). Conţinutul de materie organică a
orizonturilor superioare A sau E este în general mic (3 %) iar gradul de saturaţie în baze variază
între 50 (uneori 20) şi 90 %. În orizonturile A sau E, pH-ul (în apă) este de 4,5 la 6,7.
Luvisolurile din România sunt incluse predominant în clasa a-III-a de fertilitate. Deşi
proprietăţile chimice sunt în general favorabile (exceptând luvisolurile albice din regiunea umedă
care prezintă toxicitate de aluminiu) proprietăţile fizice sunt adesea nefavorabile datorită
permeabilităţii scăzute şi compactităţii ridicate din orizontul B, fapt ce determină
pseudogleizarea şi apariţia excesului de umiditate.
Afânarea adâncă este metoda cea mai utilizată pentru prevenirea acestui fenomen. Ele sunt
larg cultivate cu cereale pentru boabe, sfeclă de zahăr, plante furajere; pe terenurile în pantă sunt
folosite pentru livezi, păşunat sau păduri.
Un loc aparte în cadrul clasei Luvisoluri îl ocupă planosolurile. Caracteristic acestor soluri
este prezenţa unui orizont aluvial E puternic albit de maximum 30 cm grosime care trece abrupt
de la un orizont Bt argilos, compact dens şi foarte impermeabil. Sunt folosite predominant ca
păşuni şi pentru păduri. Principala limitare pentru arabil o constituie regimul nefavorabil de
umiditate (solul este prea umed primăvara şi prea uscat vara) şi compactitatea ridicată a
orizontului Bt care împiedică pătrunderea rădăcinilor. Afânarea adâncă este una din cele mai
uzitate metode pentru a îmbunătăţi condiţiile fizice nefavorabile ale acestor soluri.

2.2.6. Clasa Spodisolurilor

Această clasă include soluri ce sunt caracterizate prin prezenţa unui orizont spodic (Bhs,
Bs) sau orizont criptospodic (Bcp). Denumirea de spodic îşi are originea în cuvântul grecesc
„spodos” = cenuşă, cu sensul de culoare ca de cenuşă, pe care o are solul deasupra orizontului B
spodic, ca urmare a migrării de humus şi/sau oxizi de fier şi aluminiu.
În România, spodisurile sunt caracteristice zonei montane unde apar la altitudini absolute în
general mai mari de 1500 - 1600 m. În Carpaţii nordici şi pe expoziţiile nordice ele se pot
dezvolta însă şi la altitudini absolute mai mici (1000 - 1200 m). Climatul este în general rece
(Tma = 20 - 60C) şi umed (Pma = 850 - 1400 mm). Vegetaţia nativă constă predominant din
păduri de conifere sau de fag cu covor de Ericaceae. Pe cele mai mari suprafeţe materialul
26
parental este derivat din roci acide, cristaline sau vulcanice şi amestecate cu importante cantităţi
de material de aport eolian (în special în Carpaţii Meridionali). Se deosebesc două tipuri
principale: prepodzoluri dezvoltate în general la altitudini absolute mai mici (1500 m) şi
asociate cu soluri brune acide şi podzoluri distribuite geografic la altitudini mai mari decât
prepodzolurile, în etajul pădurilor de conifere şi parţial sub pajişti alpine unde sunt asociate cu
litosoluri, criptopodzoluri, humosiosoluri şi uneori cu turbe oligo-bazice.
Datorită reliefului accidentat, condiţiilor climatice nefavorabile şi fertilităţii chimice
scăzute, spodisolurile din România sunt menţinute sub păduri. Pe suprafeţe restrânse sunt
folosite pentru păşunat extensiv.

27
CURS NR. 11

2.2.7. Clasa Pelisolurilor

Clasa pelisoluri include soluri ce prezintă orizont pelic (z) sau orizont vertic (y) începând
din primii 20 cm sau imediat sub orizontul arat (Ap). Orizontul pelic sau cel vertic care încep de
la suprafaţă sau din primii 20 cm şi se continuă până la peste 100 cm. Din clasa pelisoluri fac
parte două tipuri de sol şi anume: pelosoluri şi vertosoluri.

Pelosolurile au ca orizont diagnostic un orizont pelic z (orizont mineral, de asociere:Az,


Bz, Cz, argilos, în general cu peste 45% argilă predominant nesmectitică, dezvoltat din materiale
parentale argiloase de diferite origini) la suprafaţă sau de la cel mult 20 cm (sub stratul arat) ce se
continuă până la cel puţin100 cm; conţin peste 30% argilă în toate orizonturile până la cel puţin
100 cm adâncime.

Solurile sunt dense şi compacte, cu aeraţie deficitară şi permeabilitate scăzută pentru apă şi
aer. Pelosolurile opun o rezistenţă mare la lucrările solului; intervalul optim de timp pentru
efectuarea lucrărilor agricole este scurt. Pelosolurile, cât şi vertosolurile, sunt soluri grele şi reci
şi se încălzesc greu din cauza conţinutului mare de apă reţinută. Cele mai răspândite sunt de
culoare închisă, adeseori asociate cu luvisoluri, cernoziomuri argiloiluviale şi cernoziomuri
tipice.

Reacţia solului variază de la slab acidă (pH = 5,8-6,8) până la slab alcalină (pH = 7,2-8,4);
valori mai mari ale pH-ului (7,5-8,4) se înregistrează în orizonturile de la baza profilului care
conţin carbonat de calciu. Capacitatea de schimb cationic este mare (26 - 40 me/100 g sol)
datorită conţinutului mare de fracţiuni granulometrice de argilă şi humus; la acelaşi conţinut de
argilă mărimea capacităţii de schimb cationic este mai mică în orizontul pelic decât în cel vertic
datorită predominării mineralelor argiloase de tip illit în orizontul pelic şi de tip montmorillonit
în orizontul vertic.

Vertosolurile au ca orizont diagnostic un orizont vertic y. Sunt soluri argiloase formate pe


argile gonflante (smectitice). Pe suprafeţe mai însemnate apar în Câmpia Română de la vest de
Argeş, şi în părţile joase ale Câmpiei de vest (Câmpia Banatului şi Câmpia Crişurilor). Condiţiile
climatice sunt temperate - subumede, cu mai puţin de 600 mm precipitaţii şi cu pronunţate
perioade uscate în timpul verii. Vertosolurile sunt răspândite în asociaţie cu luvisolurile.
Vertosolurile formate pe depozite fluvio - lacustre sunt în general gleizate sau sodicizate.

Pelisolurile sunt folosite în principal ca terenuri arabile. Principalele culturi sunt: grâul,
orzul, soia şi culturile furajere (lucerna, trifoiul roşu). În sezoanele umede suferă de perioade de

28
exces de umiditate care trec repede în perioade secetoase. Unele vertisoluri dezvoltă la suprafaţă
un strat subţire (automulci) cu structură fin grăunţoasă.

2.2.8. Clasa Andisolurilor

Solurile acestei clase sunt reprezentate de andosoluri care apar predominant în Carpaţii
Orientali unde se formează pe roci vulcanice, în principal andezite şi piroclastite şi în general
între 860 şi 1400 m altitudine absolută sub păduri de molid şi fag. Sunt caracterizate printr-un
orizont A umbric de culoare închisă cu 15 - 40 % materie organică de 20 - 35 cm grosime,
suportat frecvent (dar nu întotdeauna) de un orizont B cambic de 20 - 50 cm grosime.

2.2.9. Clasa Hidrisolurilor

Solurile din clasa hidrisoluri prezintă proprietăţi gleice sau stagnice intense care încep în
primii 50 cm, sau orizont A limnic (Al), sau orizont histic (T) submers. Clasa hidrisoluri
cuprinde trei tipuri de sol: Stagnosol, Gleiosol şi Limnosol.

Gleiosolurile sunt soluri caracteristice teritoriilor slab drenate cu apă freatică slab sau
nemineralizată situată în cea mai mare parte a anului la mai puţin de 1 - 1,5 m adâncime.In unele
cazuri pot fi bogate în humus (> 5 %) şi saturate în elemente bazice, specifice stepei şi antestepei
în timp ce altele sunt mai deschise la culoare (< 5 %), frecvent acide (pH 4,9 - 6,6, V = 55 - 75
%) specifice de regulă zonei forestiere şi unor ape freatice mai sărace în baze. Sunt formate, în
cea mai mare parte pe depozite aluviale cu textură fină dar pot apare şi pe depozite loessoide sau
chiar nisipoase.
Datorită excesului de umiditate (în regim natural) sunt folosite ca fâneţe. Prin drenare ele
devin favorabile culturilor de câmp, legumicole sau chiar pentru livezi.
Stagnosolurile sunt soluri caracteristice terenurilor practic plane - orizontale sau slab
depresionare, din zona umedă ((P  650 mm) şi acoperite cu depozite fine, greu permeabile, deci
cu drenaj intern şi extern deficitar. Se caracterizează prin prezenţa unui orizont de pseudogleizare
de culoare cenuşie - cenuşie verzuie, în primii 50 cm sau chiar de la suprafaţă. Majoritatea
solurilor pseudogleice sunt soluri cu diferenţiere texturală pronunţată şi prezintă orizonturi
eluviale de culoare deschisă (albice) puternic îmbogăţite în diferite forme de separaţiuni
ferimanganice (pete, bobovine, concreţiuni). Orizontul superior prezintă conţinuturi moderat sau
reduse de materie organică ( 3%) o reacţie slab moderat acidă şi un grad de saturaţie în baze
între 60 şi 70%. Datorită excesului de umiditate, densităţii mari şi permeabilităţii reduse a
profilului de sol în condiţii naturale sunt folosite predominant pentru păşuni şi fâneţe. Eliminarea

29
sau diminuarea excesului de apă necesită modelări (coame) combinate sau nu cu un drenaj
cârtiţă.

2.2.10. Clasa Salsodisolurilor

Salsodisolurile sunt soluri cu orizont salic (sa) sau orizont natric (na) în partea superioară a
solului (în primii 50 cm), sau orizont Btna.

Această clasă include solurile afectate de săruri solubile - solonceacurile şi soloneţurile -


soluri care apar în România în două tipuri de condiţii naturale diferite:
- fie în arealele slab drenate ale câmpiilor joase cu ape freatice la mică adâncime bogate
în săruri uşor solubile şi situate în zona uscată - semi - umedă, pe depozite aluviale,
proluviale loessuri şi depozite loessoide;
- fie pe sedimente marine vechi, salifere, în aceste cazuri fiind distribuite în regiunile
deluroase indiferent de zona climatică.
Solonceacurile sunt soluri ce prezintă orizont A ocric sau A molic (Ao, Am) şi orizont
intermediar asociate cu orizont salic (sa) în primii 50 cm. Apar pe areale mici în partea de est a
Câmpiei Române (Valea Călmăţuiului şi Câmpia Joasă a Siretului) şi în Delta Dunării.
Solonceacurile sunt predominat mijlociu - fine textural şi în general cu apă freatică puternic
mineralizată la mică adâncime. În orizontul superior conţinutul de săruri uşor solubile este foarte
mare (peste 1 - 1,5 %) şi pH-ul este de 8,3 - 8,5 activitatea biologică este scăzută.
Soloneţurile sunt soluri cu orizont A ocric sau molic (Ao, Am) urmat direct sau după un
orizont eluvial E (El, Ea) de un orizont B argic-natric (Btna), indiferent de adâncime; sau soluri
cu orizont A ocric sau molic (Ao, Am) urmat de orizont intermediar natric (na) de la suprafaţă
sau în primii 50 cm ai solului. Sunt mai răspândite, ocupând areale mai însemnate în Câmpia
Română, Câmpia Tisei, în luncile unor râuri (în zona subumedă) şi în Câmpia Moldovei.
Spre deosebire de Solonceacuri, Soloneţurile sunt diferenţiate textural pe profil; au un
conţinut ridicat de sodiu schimbabil (> 15 % din T) în orizontul natric cu structură columnară şi
un pH de 8,5 - 10.
Proprietăţile fizice şi chimice ale acestor soluri sunt nefavorabile pentru culturile agricole.
Ele sunt folosite numai ca păşuni de calitate slabă. Ameliorarea lor este dificilă şi scumpă.

30
2.2.11. Clasa Histisolurilor

Solurile din clasa histisoluri prezintă orizont folic (O) sau turbos (T) în partea superioară a
solului de peste 50 cm grosime, sau numai de 20 cm dacă este situat pe orizontul R. Din această
clasă fac parte două tipuri de soluri: histosolul şi foliosolul.

Histosolurile (Turbele) sunt soluri formate din material organic hidromorf (T). Sunt
răspândite pe areale restrânse în depresiuni intracarpatice (Oaş, Maramureş, Dorna, Bilbor,
Borsec, Gheorghieni, Miercurea Ciuc, Braşov) şi în arealele mlăştinoase ale unor câmpii
(Câmpia Leşului, Câmpia Crişurilor, Câmpia Timişului) sau lunci (Lunca Dunării, Lunca Oltului
Făgăraşan), lacuri, bălţi sau foste chiuvete ale acestora.

Se formează în medii saturate în apă şi vegetaţie hidrofilă bogată, ce determină


manifestarea unui proces continuu de turbificare al resturilor organice. Acestea se acumulează
progresiv an după an, în diferite stadii de transformare ducând, pentru început, la separarea unui
strat şi apoi a unui orizont turbos individualizat şi la creşterea grosimii histosolului. Pe măsura
îngroşării orizontului turbos, covorul vegetal pierde contactul cu substratul mineral, solul fiind
alcătuit practic dintr-un strat de turbă, iar dezvoltarea sistemului radicular al plantelor are loc
numai în materialul organic.

Sunt, în general, improprii cultivării şi sunt folosite ca pajişti, de slabă calitate (speciile
tolerate la condiţiile cu exces de umiditate au o valoare furajeră scăzută). Materialul turbos poate
prezenta însă alte întrebuinţări: folosirea lui la confecţionarea ghivecelor nutritive, ca
îngrăşământ organic mai ales pentru solurile din sere şi răsadniţe. Materialul fibric al
histosolurilor acide este folosit ca amendament în solurile din sere pentru corectarea conţinutului
excesiv de săruri solubile şi a reacţiei alcaline.

De asemenea, turbele atent uscate mai pot fi folosite ca material absorbant pe terenurile
poluate cu petrol, aplicarea acestora îmbunătăţind regimul aerohidric al solului poluat şi
activitatea microorganismelor ce descompun produsele petroliere.

În Delta Dunării, unele suprafeţe cu histosoluri au fost exploatate ca arabil, după aplicarea
lucrărilor de desecare-drenaj. Sa constatat intensificarea mineralizării materiei organice,
mobilizarea elementelor nutritive, cât şi alte consecinţe negative asupra proprietăţilor chimice ale
solului.

Foliosolurile sunt soluri organice constituite din material organic (orizont organic
nehidromorf sau orizont folic (O), cu grosime de cel puţin 50 cm, sau de minimum 20 cm dacă
este situat direct pe rocă (R). Formarea şi evoluţia acestor soluri este determinată de prezenţa
vegetaţiei lemnoase. Astfel de soluri se întâlnesc pe areale restrânse, de regulă în depresiuni

31
situate în zone cu clima răcoroasă şi umedă, sub păduri de conifere. Formarea acestor soluri are
loc ca urmare a acumulărilor succesive de material organic alcătuit predominant din frunze ale
speciilor forestiere. Caracteristicile fizice şi chimice ale orizonturilor organice variază în funcţie
de tipul de vegetaţie, de subtratul pe care se formează şi de condiţiile climatice în care se
formează foliosolurile. Substanţele nutritive rezultate din alterarea materialului organic şi
antrenate către partea minerală a solului sunt refolosite în nutriţia minerală a speciilor forestiere.
Sunt utilizate în silvicultură.

2.2.12. Clasa Antrisolurilor

Antrisolurile sunt soluri puternic erodate, încât la suprafaţă se află resturi din sol (orizont B
sau C); sau sol puternic transformat prin acţiune antropică încât prezintă la suprafaţă un orizont
antropedogenetic de cel puţin 50 cm grosime, sau de cel puţin 30 - 35 cm dacă este scheletic. Din
această clasă fac parte două tipuri de sol: erodosolurile şi antrosolurile.

Erodisolurile reprezintă solurile puternic şi excesiv erodate. Însuşirile lor sunt extrem de
variate în funcţie de solul iniţial din care provin. Sunt răspândite îndeosebi în regiunile de deal
sau podiş pe versanţii relativ puternic înclinaţi care au fost folosiţi în agricultură fără măsuri de
prevenire a eroziunii. Se apreciază că aproximativ 2/3 din suprafaţa arabilă a României este
afectată de procese de eroziune şi că, din aceasta, 100.000 ha au fost scoase din circuitul agricol,
fiind brăzdate de forme ale eroziunii de adâncime (ogaşe şi ravene).
Criteriile de definire ale erodosolurilor (Florea N., 1997)
Criteriile de diagnosticare ale
Simb. Gradul de eroziune erodosolurilor după Corelarea cu clasificarea
harta (decopertare) orizonturile rămase: la nivel superior
A-AC-C A-B-C A-E-BC
e14 Erodat foarte puternic AC<20 cm B B Erodosol cambic, argic,
prin apă feriluvic, rodic, andic.
e15 Erodat excesiv prin apă C, Cca C,R C Erodosol tipic, litic, vertic,
gleic, stagnic, salinic.
e24 Erodat foarte puternic AC<20 cm B B Erodosol cambic, argic
eolian (nisipoase)
e25 Erodat excesiv sau C, Cca C Erodosoluri tipic
nisipuri mobile în (nisipoase) Nisipuri
continuă mişcare,
nesolificate
e34 Decopertat foarte AC<20 cm B B Decosol cambic, argic
puternic feriluvic, rodic, andic
e35 Decopertat excesiv C,Cca C Decosol tipic, litic, vertic,
gleic, stagnic, salinic.

Erodosolurile sunt slab productive sau neproductive, fertilitatea lor fiind în funcţie de
solurile de origine. Pentru folosirea lor sunt necesare măsuri de prevenire şi de combatere a
eroziunii solului cum sunt:

32
 organizarea raţională a terenurilor pe versanţi prin alegerea celor mai potrivite categorii
de folosinţă, structuri adecvate ale culturilor, mărime optimă ale solelor;
 măsuri antierozionale agrotehnice: practicarea unor asolamente antierozionale, efectuarea
arăturilor numai pe curbele de nivel, practicarea unor sisteme de culturi în fâşii sau benzi
înierbate;
 măsuri agrochimice: corectarea reacţiei solului, fertilizarea chimică şi organică
 măsuri speciale cu caracter hidroameliorativ: valuri de pământ, canale de coastă, terase
(ca o masură radicală de combatere a eroziunii solului).
În funcţie de condiţiile climatice în care se găsesc şi de măsurile ameliorative aplicate,
erodosolurile sunt indicate pentru viticultură şi pomicultură sau pentru păşuni şi fâneţe, dar pot
fi folosite cu succes şi în cultura mare, culturile neprăşitoare fiind mai indicate în acest caz.

Antrosolurile sunt soluri ce prezintă orizont superior antropedogenetic de cel puţin 50 cm


grosime (format prin transformarea unui orizont sau strat al solului sau prin acreţie). Au fost
deosebite 2 orizonturi antropedogenetice: orizontul hortic (Aho) şi orizontul antracvic (aq) sau
cu proprietăţi antracvice (Ap aq, Am aq, Bv aq) .

Orizontul A hortic (Aho) este o varietate de orizont antropedogenetic de suprafaţă, format


prin fertilizare intensă, lucrare profundă şi adaos timp îndelungat de deşeuri animale şi de
materiale organice în amestec cu material pământos. Poate conţine incluziuni de cărămizi,
fragmente de oale etc. Prezintă culoare închisă cu crome şi valori sub 3 (la umed), grad de
saturaţie în baze peste 53%, şi conţinut apreciabil de humus, activitate biologică intensă.
Proprietăţi antracvice (aq) apar în solurile folosite ca orezării sau intens irigate.

33
GEOGRAFIA SOLURILOR

Invelişul de soluri al Pământului

In secolul al XX-lea a fost introdusă noţiunea de pedosferă, pentru denumirea unui înveliş de sine
stătător desfăşurat pe uscat la contacul cu celelalte geosfere.
Legat de studiul geografiei fizice generale, această nu se limitează numai la studiul relaţiile care se
stabilesc între cele patru învelişuri ale Pământului: litosfera, atmopsfera, hidrosfera şi biosfera, ci are în vedere
şi cel de al cincilea înveliş al Pământului respectiv pedosfera, care reprezintă în component distinct în strânsă
interrelaţie cu celelalte învelişuri (Barbu, 1998).
In cadrul acestuia au fost incluse toate solurile prezente pe suprafaţa uscatului, plecând de la Ecuator
spre regiunile polare.In anumite regiuni cum sunt deşertul şi suprafeţele acoperite de gheaţă, solurile nu s-au
putut dezvolta sau au o desfăşurare accidentală.
Învelişul de soluri este repartizat pe glob în funcţie de legile specifice invelişului natural geografic:
zonare, etajare, azonalitate, intrazonalitate. Solurile sunt supuse în cea mai mare măsură interferenţei proceselor
ce au loc la limita dintre relief, rocă, aer, apă şi viaţă (plante, animale, om) (Ielenicz, 2000).
Pornind de la cele două caracteristici importante a învelişului de soluri respectiv: solul component al
peisajului geografic şi solul ca resursă naturală şi mijloc de producţie, în urma caracterizării tuturor solurilor de
pe glob s-a realizat la nivel FAO-UNESO pentru sistematizarea solurilor, o clasificare şi o nomenclatură a
solurilor numită “Baza de referinţă pentru resursele de sol” (RWB - World Reference Base for Soil
Resources).
Grupele de soluri de referinţă corespund grupelor majore de soluri de pe glob şi la nivel local, în linii
mari, cu clasele din Sistemul Român de taxonomie a solurilor (SRTS).
Au fost diferenţiate la nivel de grupă de soluri având caracteristici distincte:
1) Acrisoluri, soluri cu orizont de suprafaţă cu acumulare de argilă având capacitate redusă de schimb
cationic şi cu saturaţie în baze redusă, în condiţiile de climat tropical subumed;
2) Albeluvisoluri (podzoluvisolurile), soluri cu orizont albic care pătrunde în pene în orizontul de
suprafaţă bogat în argilă, în condiţiile de climat temperat umed;
3) Alisoluri, soluri cu orizont de suprafaţă cu acumulare de argilă având capacitate de schimb cationic
ridicată şi cu saturaţie în baze scăzută, bogate în aluminiu schimbabil, în condiţiile unui climat tropical
umed sau temperat cald-umed;
4) Andosoluri, soluri bogate în compuşi în compuşi coloidali activi amorfi, formate în genere pe roci
vulcanice, în climate umede;
5) Antrosoluri, soluri a căror formare a depins de activitatea umană în regiuni variate;
6) Arenosoluri, soluri nisipoase dezvoltate pe depozite grosiere recente sau nisipuri reziduale în zone
variate;
7) Calcisoluri, soluri cu acumulare secundară de carbonat de calciu, în condiţii de climat arid şi semiarid;
8) Cambisoluri, soluri slab-moderat dezvoltate, cu orizont de suprafaţă cambic, a căror formare este
legată de vârsta redusă sau de o continuă întinerire în regiuni diferite.
9) Cernoziomuri, soluri cu orizont de suprafaţă negru, profund, bogat în humus, în genere cu substrat
calcaric, în condiţiile unui climat de stepă;
10) Criosoluri, soluri a căror geneză şi proprietăţi sunt rezultatul proceselor criogene, determinate de
prezenţa permafrostului la mică adâncime (sub 100 cm), în condiţiile unui climat rece cu permafrost;
11) Durisoluri, soluri cu acumulare de silice secundară care cimentează un orizont situat până la până la
100 cm, în condiţiile unui climat arid şi semiarid;
12) Feralsoluri, soluri foarte puternic şi profund alterate, sărace în baze, cu orizont de suprafaţă bogat în
oxizi de fier şi aluminiu, în condiţiile unui climat tropical umed;
13) Fluvisoluri, soluri tinere, neevoluate, prezentând de regulă stratificare, situate în regiuni inundabile în
diferite climate;
14) Gleisoluri, soluri a căror geneză şi proprietăţi sunt determinate îndeosebi de exces de apă permanent
datorat apei freatice aproape de suprafaţă, în condiţiile unor climate diferite,
15) Gipsisoluri, soluri cu acumulare de gips secundar, în condiţiile unor climate aride;
16) Histosoluri, soluri alcătuite din materiale organice, acumulate în areale joase cu exces de apă sau
regiuni reci umede;
17) Kastanoziomuri, soluri cu orizont de suprafaţă brun închis, moderat bogat în humus, cu substrat
calcaric, în condiţiile unui climat de stepă uscată;

1
18) Leptosoluri, soluri foarte subţiri trecând la roca consolidata-compactă sau în material neconsolidat
foarte scheletic, de regulă în regiuni montane,
19) Lixisoluri, soluri cu orizont de suprafaţă cu acumulare de argilă, cu capacitate de schimb cationic
redusă şi cu saturaţie în baze ridicat, în condiţiile unui climat tropical (sub)umed;
20) Luvisoluri, soluri cu orizont de suprafaţă, cu acumulare de argilă, cu capacitate de schimb cationic
ridicată şi grad de saturaţie în baze ridicat, în condiţiile unui climat temperat umed;
21) Nitisoluri, soluri argiloase, profunde, galbene, brune sau roşii închise, cu structură nuciformă cu feţe
lucioase, în condiţiile unui climat tropical (sub) umed;
22) Faeoziomuri, soluri cu orizont de suprafaţă negru sau brun închis, profund, bogat în humus, fără
carbonaţi sau cu carbonaţi în profunzime, în condiţiile unui climat de stepă umedă sau silvostepă;
23) Planosoluri, soluri cu un orizont de suprafaţă saturat temporar în apă, albit, situat pe un orizont greu
permeabil, în zone cu climat umed;
24) Plintosoluri, soluri cu orizont plintic la mică adâncime format din amestec de cuarţ, argilă şi oxizi de
fier care cimentează ireversibil dacă este expus la aer în condiţiile unui climat tropical umed sau în arii
afectate de exces de umiditate;
25) Podzoluri, soluri cu orizont spodic de suprafaţă, cu acumulare de oxizi de fier şi aluminiu şi adesea de
humus, având culoare brună roşcată închisă în condiţiile unui climat temperat şi rece;
26) Regosoluri, soluri nedezvoltate de textură medie fără diferenţiere de orizonturi pedogenetice, formate
pe materiale neconsolidate, în condiţiile unor climate variate;
27) Solonceacuri, soluri puternic saline având un orizont îmbogăţit în săruri uşor solubile în partea
superioară, în condiţiile unui climat arid şi semiarid;
28) Soloneţuri, soluri cu orizont de suprafaţă cu acumulare de argilă şi de sodiu schimbabil, având reacţie
puternic alcalină, în condiţiile unor climate semiaride şi semiumede;
29) Umbrisoluri, soluri profunde cu orizont de suprafaţă închis la culoare, bogat în humus, acid şi grad de
saturaţie în baze redus, în condiţiile unui climat temperat umed răcoros;
30) Vertisoluri, soluri argiloase profunde de culoare închisă în care predomină argilă de tip smectitic,
aceasta gonflează la umezire şi se contractă puternic la uscare.

Pe baza clasificării solurilor lumii realizată de FAO în continuare prezentăm repartiţia acestor soluri în
funcţie de zonele mari climatice de pe glob începând cu zonele ecuatoriale trecând prin cele temperate şi
încheiind cu cele polare.
Au fost deosebite:
- Solurile marii zone pedogeografice calde, umedă - ecuatorială, tropicală şi subtropicală;
- Solurile zonei aride;
- Solurile zonei mediteraniene şi temperate;
- Solurile zonei temperate reci şi polare.

2
1. Solurile marii zone pedogeografice calde, umedă - ecuatorială,
tropicală şi subtropicală

Reprezintă o zonă largă care cuprinde pe de o parte un areal permanent umed situat de o parte
şi alta a ecuatorului şi areale situate în continuarea acestuia în emisfera nordică şi sudică cu umiditate
sezonieră tropicată şi subtropicală.
1.1-Zona pedogenetică caldă permanent umedă - ecuatorială este situată pe o suprafaţă de 1.926
miloane ha, respectiv 19,3 milioane km2 -15,3% din suprafaţa uscatului. Se întinde în America Centrală
(Salvador), America de Sud (Bazinul Amazonului şi Orinoco şi parţial Paraguay, Africa (bazinul
mijlociu al fluviului Congo, ţărmul Golfului Guineei şi ţărmurile estice a Insulei Madagascar, Asia
(sud-estul Asiei, Indonezia, Noua Guinee, Filipine, Australia (extremitatea nordică).

Zona pedogenetică caldă permanent umedă-ecuatorială este acoperită de pădurea ecuatorială


umedă, care produce o mare cantitate de materie organică, reprezentată prin frunze şi fructe, dar ca
urmare a căldurii şi umidităţii ridicate este transformată puternic de bacterii încât litiera este foarte
subţire şi orizontul de humus este slab reprezentat la suprafaţa solului, iar apa abundentă îndepărtează
rapid bazele şi silicea din sol, aici fiind caracteristic procesul pedogenetic de lateritizare.
În cazul când pădurea naturală ecuatorială este distrusă prin ardere pentru agricultură sau pentru
expluatarea lemnului, ulterior prin abandonarea terenului în locul vegetaţei de pădure se instalează o
vegetaţie deasă de tufişuri de banbus, liane, palmieri spinoşi care constitue un desiş de netrecut numită
şi junglă.
În regiunile litorale vegetaţia merge până aproape de ţărmul mării şi formează păduri supraînălţate cu
rădăcini aeriene de susţinere, pentru a rezista mareelor, numite mangrove.

1.2-Zona pedogenetică tropicală şi subtropicală cu două anotimpuri (unul umed şi unul uscat)
cuprinde o suprafaţă de 24, 8 milioane km2 - 17,9% din suprafaţa uscatului.
Este întâlnită în America Centrală şi nord-estul Americii de sud (Bazinul fluviului Orinoco şi platourile
Matto-Grosso, Minas Gerais), Africa unde ocupă suprafeţe întinse (40% din teritoriu) pe o fâşie
continue din Senegal până în Somalia şi în emisfera sudică din Namibia, Angola şi Congo până în
Zambia, Mozambic şi Zimbabwe, Asia de Sud (India, Sri Lanca, Indochina), Australia - partea de
3
nord-est. Aici se găseşte pădurea tropicală mai uscată cu două anotimpuri unde domină totuşi o
umiditate ridicată materia organică este transformată rapid de microrganisme şi litiera şi humusul se
găseşte în cantitate mică, predominând procesul de lateritizare.
Pădurea musonică datorită umidităţii sporite din timpul verii regimul pedogenetic este bazat
predominant pe levigarea bazelor, migrarea silicei, descompunerea rapidă a materiei organice ce duce
la apariţia unui strat subţire de humus şi lateritizarea puternică a solului.

În cadrul acestor zone mari sunt întâlnite un număr de 23 grupe de soluri (FAO, 1993).

Nr. crt. Denumirea solurilor Zona pedogenetică ecuatorială Zona pedogenetică tropicală
mii ha % mii ha %

1. Feralsoluri 507217 26,3 231347 9,3


2. Plintosoluri 42354 2,2 15657 0,6
3. Nitisoluri 87291 4,5 101782 4,1
4. Acrisoluri (inclusiv alisoluri) 589386 30,6 238808 9,6
5. Lixisoluri 31697 1.7 366862 14,8
6. Luvisoluri 21827 1,1 62002 2,5
7. Podzoluri 11343 0,6 13457 0,6
8. Faeoziomuri 2703 0,1 15294 0,6
9. Kastanoziomuri 459 - 44729 1,8
10. Calcisoluri 5430 0,3 47267 1,9
11. Cambisoluri 95617 5,0 192294 7,8
12. Vertisoluri 29012 1,5 222983 9,0
13. Andosoluri 20674 1,1 18397 0,7
14. Arenosoluri 127284 6,6 320140 12,9
15. Planosoluri 6267 0,3 74038 3,0
16. Gleisoluri 167704 8,7 111543 4,6
17. Solonceacuri 4415 0,2 20824 0,8
18. Soloneţuri 518 - 36771 1,5
19. Gipsisoluri - - 54 -
20. Leptosoluri 66731 3,5 198332 7,0
21. Regosoluri 9391 0,5 52109 2,1
22. Fluviosoluri 66207 3,5 84360 3,4
23. Histosoluri 32440 1,7 12232 0,5
Total: 1925927 100 2481282 100

Pentru zona pedogenetică ecuatorială cele mai caracteristice soluri sunt acrisolurile (30,6%),
feralsolurile (26,3%), nitisolurile (4,5%) şi plintosolurile (4,5%). Suprafeţe mari ocupă şi soluri
specifice şi altor areale: gleiosoluri (8,7%), fluvisoluri (3,5%), cambisoluri (5%) şi leptosoluri (3,5%),
celelalte tipuri de soluri menţionate în tabel apărând pe areale mai reduse în anumite condiţii locale.
În zona tropicală şi subtropicală pe lângă solurile specifice zonei ecuatoriale: feralsoluri,
plintosoluri, nitisoluri, care ocupă împreună 14,8%, specifice sunt acrisolurile (9,6%), lixisoluri

4
(14,8%), arenosoluri (12,9%), planosolurile (3%), vertisolurile (9%) care se asociază pe anumite areale
cu cambisolurile (87,8%), leptosoluri (7,9%) în zonele înalte, gleiosoluri (4,6%) şi fluvisoluri (3,4%)
în depresiuni şi luncile râurilor. Celelalte soluri menţionate în tabel ocupă suprafeţe reduse (sub 3%)
(Florea şi colab., 2005).

2. Solurile zonei aride

Sunt situate în regiunile cu climat arid şi ocupâ o suprafaţă de 28,8 km2,, respectiv 22,8 % din
suprafaţa totală a uscatului.
Pot fi întâlnite în zonele naturale: tropicală (între 20-300 latitudine nordică şi sudică),
subtropicală şi temperată. Cele mai întinse suprafeţe le ocupă în Australia (49% din teritoriu), Africa şi
Asia. În America de Sud ocupă o fâşie foarte îngustă situată între Munţii Anzi şi ţărmul Oceanului
Pacific. În America de Nord sunt cantonate în bazinul fluviului Colorado şi în Podişul Mexican, iar în
Europa ocupă suprafeţe foarte reduse (1%) pe ţărmul Mării Caspice. şi colab., 2005).

2.1-Savana ocupă teritoriile aride calde. Ea este formată din ierburi înalte în principal graminee şi
monocotiledonate cu bulbi, cu frunză dură, cu înălţimi de 1-3 m, dar care uneori pot atinge până la 4 m
de tip tropical şi arbori xerofili izolaţi sau în pâlcuri.
În cadrul savanei se pot întâlni păduri rare de savană care alcătuieşte un areal distinct mai ales la
contactul cu pădurea rară din climatul tropical cu două anotimpuri unul secetos şi altul umed sau
pădurile galerii din lungul marilor artere hidrografice.
La contactul savenei cu semideşerturile apare o pădure de tufărişuri tropicale în majoritate spinoase,
formate din arbuşti înalţi şi deşi şi ierburi dese care la trecerea spre semipustiu devin tot mai rare sub
formă de smocuri şi cu o mai mare abundenţă a cactuşilor.
Climatul este format din două anotimpuri unul ploios şi altul secetos, care devine din ce în ce mai lung
cu cât ne apropiem de pustiu.

5
Învelişul de sol este dependent de climă şi datorită aridităţii, prezintă carbonaţi şi săruri în
zonele mai joase şi culoarea roşie la celelalte soluri.
În continuarea savanei urmează ca formaţiune vegetală din zona aridă semideşertul şi deşertul.
Teritoriile ocupate de deşert ocupă o treime din uscatul pământului. În nordul şi sudul tropicelor se
întind două fâşii de deşerturi uscate şi calde în Africa, Asia, Australia şi cele două Americi..
La contactul cu savanele sau cu preriile şi stepele se găseşte un areal de tranziţie numit semideşert,
după care urmează deşertul cald în zonele reci polare se dezvoltă un deşert uscat şi foarte rece numit
deşertul artic pietros.
2.2-Semideşertul se situează la contactul cu deşertul propriu-zis în climatele aride subtropicale şi de
latitudini medii cu precipitaţii reduse şi temperaturi ridicate vara. Prezintă o vegetaţie xerofilă, cum
este pelinul (Artemisia tridentata) în partea centrală şi sudică a Munţilor Stâncoşi şi a Podişului
Colorado, cactuşi şi agave.

Multe semideşerturi s-au format prin influenţe antropice cum sunt: distrugerea fâneţelor din Kazastan
prin preluarea în cultura mare în perioada sovietică şi transformarea lor în semipustiuri cu dune de
nisip, sau păşunatul intensiv şi bătătorirea terenurilor stepelor şi preriilor din vestul SUA.
2.3-Deşertul prezintă condiţii puţin prielnice pentru viaţa plantelor, uscăciunea atmosferică şi a solului
este excesivă, cu temperaturi care ajung la +45, +500C, ploile sunt foarte rare, dar foarte rapide,
vânturile puternice.
Deşerturile se găsec în trei condiţii principale:
- deşerturi continentale tropicale sunt foarte uscate;
- deşerturi situate pe latitudini medii (300-350), foarte aride cu temperaturi foarte ridicate vara şi
temperaturi foarte coborâte iarna;
- deşerturile tropicale de pe coastele vestice ale Americii de Sud şi Africii de Sud, cu temperaturi
uniforme şi ceaţă de ţărm persistentă.
Plantele din deşert sunt adaptate la aceste condiţii având rădăcini lungi, tulpini târâtoarre, subţiri şi cu
ţepi în loc de frunze, plante suculente care acumulează apa.
În funcţie de arealele geografice plantele xerofile de deşert sunt diverse. Asfel în Sahara cresc tufe
spinoase mici ca: Zilla macrocarpa, Alhagi maurorum, graminee (Stipa) şi cătina (Tamarix). În oazele
din Sahara pe unele văi cu apa freatică la suprafaţă cresc curmali, smochini, măslini, sorg, mei şi orz.

6
În Deşertul Kalahari cresc plante ca tumboa (Welwitschia mirabilis), Acanthosicyus horrida şi diverse
graminee.
Foarte diversă este şi vegetaţia pustiurilor din SUA astfel în deşerturile Mohave-Sonora cresc plante
înalte de talia unor păduri cu specii de: Carnegiea gigantea, Opuntia imbricata, Fouquierra splendens,
Larrea tridentata, Dalea spinosa.
Cactuşii sunt o caracteristică a pustiurilor americane din care deosebim: Laphocereus grandis,
Pachycereus weberi, Carnegia giganteea, Opunţia basilaris, Opunţia ficus-indica şi agavr cu speciile
Agave orccutiana, Agave americana.
Datorită condiţiilor climatice învelişul de sol prezintă fenomene de calcizarea prin depunerea de cruste
şi depuneri de carbonat de calciu la suprafaţa solului şi săruri în zonele cu caracter depresionar.
Datorită vegetaţiei reduse, conţinutul de humus sete redus, culoarea solului este roşietică sau cenuşiu-
deschisă, cu soluri cenusii de semi-deşert şi roşii de deşert.

În cadrul acestor areale mari sunt întâlnite un număr de 24 grupe de soluri (FAO, 1993).

Nr. crt. Denumirea solurilor Zona pedogenetică aridă


mii ha %
1. Plintosoluri 53 -
1. Nitisoluri 2792 0,1
3. Acrisoluri (inclusiv alisoluri) 1067 -
4. Lixisoluri 26397 0,9
5. Luvisoluri 165499 5.8
6. Podzoluri 1366 -
7. Griziomuri 2230 0.1
8. Faeoziomuri 2089 0,1
9. Cernoziomuri 11794 0,4
10. Kastanoziomuri 143513 5.0
11. Calcisoluri 552765 19,2
12. Cambisoluri 503586 17,5
13. Vertisoluri 51243 1,8
14. Andosoluri 9418 0,3
15. Arenosoluri 395942 13,8
16. Planosoluri 37,62 0,1
17. Gleisoluri 34492 1,2
18. Solonceacuri 140324 4,9
19. Soloneţuri 57037 2,0
20. Gipsisoluri 86711 3,0
21. Leptosoluri 419462 14,6
22. Regosoluri 170083 5,9
23. Fluviosoluri 90074 3,2
24. Histosoluri 3410 0,1
Total: 2875109 100

Caracteristice pentru zonele aride sunt în special calcisolurile şi arenosolurile la care se asociază
7
cu suprafeţe relativ mari leptosolurile şi cambisolurile, fiecare din ele participând în cadrul învelişului
de sol cu suprafeţe, care variază între 14-20% (FAO, 1993) şi regosoluri (5-6%). La periferia acestor
zone şi pe luncile unor râuri apar tipuri de sol variate. Vertisoluri, gipsisoluri, kastanoziomuri,
gleiosouri, solonceacuri, soloneţuri, fluvisoluri în proporţii care variază intre 1-5%. Pe anumite areale
(oaze, areale mai înalte) apar soluri caracteristice altor regiuni climatice: plintisoluri, faeoziomuri,
cernoziomuri, griziomuri, planosoluri, andosoluri, histosoluri etc. (Florea şi colab., 2005).

8
GEOGRAFIA SOLURILOR
CURS 13 (continuare curs 12)

3. Solurile zonei mediteraniene şi temperate.

3.1-Zona pedogenetică mediteraniană constituie un areal de tranziţie dintre regiunile subtropicale şi


cele temperate. Ele se întâlnesc în principal în regiunile din jurul Mării Mediterane, Peninsula
California, ţărmul statului Chile, nordul Argentinei, sudul Africii de Sud şi Australiei., Suprafaţa
ocupată cu astfel de soluri însumează 4,2 km2 respectiv 3,3% din suprafaţa uscatului.
Zona mediteraniană este ocupată în principal de pădurea xerofilă cu esenţe tari.
Aceasta este formată din arbori mai scunzi destul de încovoiaţi cu ramuri joase, scoarţă groasă, frunze
mici, dure şi cerate, care produc o acoperire a terenului prin coronament de 25-60%. Urmează în
continuare un al doilea nivel format din tufărişuri reprezentat prin arbuşti cu acoperire de 50%, cu
frunze veşnic verzi şi pe sol un strat ierbos în special primăvara.
Aceste păduri sunt situate între latitudinile de 30 0 şi 400450 fiind formată din arbori ca: pinul de Alep
(Pinus alepensis), coconarul (Pinus pinea), stejarul de plută (Quercus suber), Quercus ilex, măslinul
(Olea europaea).
În prezent prin defrişări locul pădurilor este luat de tufărişuri spinoase dese numite în Franţa (maquis).
În California pădurile de tip mediteranian sunt formate din Quercus agrifolia şi Quercus lobata şi
tufărişuri numite chaparral sau pădure pitică reprezentate prin liliac sălbatic (Ceanothus), mahon de
munte (Cercocarpus), manzanita (Arctostaphylos, stejar veninos (Rhus diversiloba). Pădurile
mediteraniene se dezvoltă şi în emisfera sudică în Chile, tufărişuri numite mattaro, în Africa de Sud
formată din arbuşti şi cactuşi şi arbori izolaţi, în Australia de sud-vest există scrubul cu eucalipt pitic şi
acacii.
Învelişul de soluri datorită agresivităţii pluviale din iarnă şi secetelor prelungite din vară, se află pe
alocuri într-un stadiu avansat de degradare.
Procesele pedogenetice se desfăşoară în principal în perioada de iarnă, când se realizează alterarea
intensă a substratului mineral, iluvierea argilei şi descompunerea materiei organice. Solurile sunt în
general fertile bogate în humus şi baze schimbabile, cu tendinţe de calcifiere a substratului, dar cu
adâncimi mici ce nu depăşesc în general un metru grosime.

Zona mediteraniană fiind în general mai uscată şi caldă, solurile caracteristice sunt reprezentate
prin cambisoluri cu soluri brune cromice şi brune calcarice, luvisoluri în zonele mai înalte şi mai
umede şi vertisoluri formate pe argile gonflante. În arealele mai aride apar kastanoziomurile, solurile
maronii şi roşii de prerie, terra rossa şi soluri halomorfe: calcisoluri, kastanoziomuri, cambisoluri şi
luvisoluri (în proporţie de 7-20% fiecare), asociate cu acrisoluri, planosoluri, faeoziomuri şi podzoluri.
În condiţii locale de relief şi rocă mai pot fi întâlnite: leptosoluri, arenosoluri, regosoluri, vertisoluri,
fluvisoluri, solonceacuri, soloneţuri, gleiosoluri şi gipsisoluri etc.

9
3.2-Zona pedogenetică temperată se găseşte în continuarea celei mediteraniene la latitudini mai mari
fiind dezvoltată în principal în emisfera nordică. Se deosebeşte o zonă temperată situată în centrul
continentel sau cu bariere montane, care nu permit pătrunderea maselor de aer umede oceanice cu un
climat temperat continental cu amplitudini termice mari între iarnă şi vară cu vegetaţie ierboasă de
pajişti şi o zonă temperată oceanică mai umedă şi fără diferenţe termice majore între anotimpuri cu
vegetaţie formată din păduri din zona temperată umedă cu vegetaţie veşnic verde, pădurea temperată
cu frunze căzătoare, pădure cu frunze acciculare.

3.2.1-Pajiştile sau fâneţele reprezintă formaţiuni vegetale formate din plante ierboase lipsite
de arbori situate în regiunile cu climă temperată. Deoarece se găsec diferite nuanţe în cadrul climei
temperate în funcţie de aşezarea pe glob au fost deosebite mai multe tipuri de pajişti respectiv preria,
stepa.
Preria este o pajişte cu ierburi înalte situate în regiuni temperate subumede, cu influenţă continentală
la latitudini medii în care precipitaţiile şi evapotranspiraţia sunt echilibrate, ultima variind între 50-100
mm. Verile sunt foarte călduroase şi apa freatică cantonată la adâncimi mari nu permite creşterea
pădurilor. Suprafeţe întinse cu aspect de prerie se găsec în Argentina şi Uruguay numite pampas, în
Europa se găseşte în Ungaria unde se numeşte pustă şi în nordul Chinei.

Treptat preriile cu ierburi înalte se transformă în prerii cu ierburi joase şi cu creşterea aridităţii se
transformă în vegetaţie de stepă şi apoi de semideşert.
În condiţiile de prerie procesele pedogenetice merg spre calcizare respectiv la o slabă levigare a
carbonaţilor de calciu, transformarea vegetaţiei ierboase în humus, solurile reprezentate în principal
prin cernoziomuri, au partea superioară a învelişului de sol de culoare închisă.
Stepa reprezintă formaţiuni ierboase de talie mai scundă numită în anumite regiuni şi preria cu ierburi
scunde, care se dezvoltă în regiuni cu climat temperat continental cu condiţii climatice mai vitrege
reprezentate în România prin precipitaţii reduse (320-500 mm/an) cu secete frecvente, temperaturi
ridicate vara şi coborâte iarna când se produc şi geruri puternice.
Vânturile bat în toate anotimpurile şi în special vara când ridică nori de praf şi iarna când troieneşte
zăpada şi dezgoleşte culturile agricole, intensificând duritatea climei.
Evapotranspiraţia este puternică şi depăşeşte cu mult cantitatea de precipitaţii căzute şi apa freatică
fiind la adâncimi mari (>10 m) face ca plantele să sufere lipsa apei.
În regiunile mai joase unde apă este mai aproape de suprafaţă, prin evaporarea apei sărurile solubile
sunt antrenate spre suprafaţă şi produc o sărăturare a solului. Cantitatea de precipitaţii creşte cu cât ne

10
apropiem de zona de pădure (silvostepa) şi scade cu cât ne îndreptăm spre regiunile de pustiu
(semideşert).
În condiţiile existenţei unei vegetaţii ierboase bogate şi a climatului sărac în precipitaţii s-au
dezvoltat soluri fertile, bogate în humus calcic, reprezentate prin cernoziomuri tipice şi
kastanoziomuri.

În zona tempertaă oceanică sunt preponderente pădurile din zona temperată umedă cu vegetaţie veşnic
verde, pădurea temperată cu frunze căzătoare, pădurea cu frunze acciculare.

3.2.2.Pădurea temperată umedă este cunoscută şi sub numele de pădurea temperată veşnic verde şi
se datorează unui regim climatic uniform cu precipitaţii tot timpul anului şi temperaturi puţin variabile;
se caracterizează printr-un număr mai mic de specii de arbori, relativ înalţi, cu frunţe mici, pieloase, şi
coronamentul mai rar.
Aceste păduri apar în regiuni geografice diferite. În regiunile ecuatoriale şi tropicale la altitudini
superioare în zonele montane şi pe podişurile înalte unde temperaturile sunt mai scăzute dar umiditatea
se păstrează ridicată, în Africa pe platoul Ambara din Etiopia, în munţii Ruwenzori, în jurul lacului
Tanganica, în Camerun, pe platoul din nordul lacului Nyasa
Suprafeţe întinse apar în sud-estul SUA cu stejari permanent verzi (Quercus virginiana), magnolii
(Magnolia grandiflora), laur, sud-estul Chinei şi Japoniei, în zonele insulare intre latitudinile de 25 0-
350 şi chiar 400. Suprafeţe reprezentative apar pe coastele vestice a Americii la latitudini medii nordice
şi sudice, între 350-550, coasta pacifică a SUA şi Canada (cu Sequoia şi Tsugacedru) şi în Chile şi Noua
Zeelandă.
În cadrul pădurilor temperate umede procesele pedogenetice se caracterizează prin două tendinţe
diferite, astfel la latitudinile mai mici este dominant procesul de lateritizare cu acumulare mică de
humus iar la latitudinile mai mari şi în condiţiile de clima mai rece domină procesul de podzolire
argilo-iluvială pănă la stadiul de podzol cu debazificarea complexă.

3.2.3.Pădurea temperată cu frunze căzătoare mai este cunoscută cu numele de pădure verde vara cu
frunze căzătoare şi se caracterizeză prin temperaturi şi precipitaţii scăzute iarna şi ridicate vara. Vara
prezintă precipitaţii bogate la începutul ei, urmate de un deficit redus de precipitaţii în a doua parte a
acesteia. Iarna sunt precipitaţii mai scăzute şi temperaturi mai coborâte şi chiar secetoase şi friguroae
în estul Asiei.
Pădurile sunt cu arbori înalţi cu frunză lată cu coronament dens şi continu şi fără frunze iarna. Solul
intens înierbat şi vegetaţia este chiar luxuriantă primăvara şi vara datorită îndesirii coronamentului
acestea dispar.
Acest tip de păduri ocupă suprafeţe întinse în Europa de vest şi sud-est, estul Americii de Nord şi de
Sud, estul Asiei. Arborii mai întâlniţi sunt: stejarul (Quercus), mesteacănul (Betula), fagul (Fagus),
nucul (Juglans), arţarul (Acer), teiul (Tilia), ulmul (Ulmus), frasinul (Fraxinus), hicori (Carya),
castanul dulce (Castanea), carpenul (Carpinus).
În prezent multe păduri defrişate au fost plantate cu pin sau culturi agricole. În condiţiile acestor tip de
pădure procesul pedogenetic este caracterizat printr-o podzolire moderată de tip argilo-iluvial. În
arealele mai sudice se observă un proces de lateritizare iar solurile sunt mai intens debazificate, iar mai
către interiorul continentelor odată cu creşterea duratei de secetă se intensifică procesul de calcifiere a
solului, legat de apariţia loessului ca material parental. Aici pădurile sunt de foioase, cu litieră groasă,
solurile sunt bagate în humus, închise la culoare de tipul cernoziomurilor şi solurilor de prerie.

3.2.4.Pădurea cu frunze aciculare este cunoscută şi sub numele de pădurea de conifere permanent
verde, puţin variat ca specii, prezentând arbori drepţi, deşi cu ramuri în general scurte şi frunze
aciculare.
Solul este permanent umbrit şi vegetaţia ierboasă lipseşte fiind acoperit de cetină şi un covor gros de
muşchi. Se întâlnesc în jurul latitudinii de 450-750, în America de Nord, Europa şi Siberia de vest fiind
reprezentaţi prin molidişuri (Picea), bradul (Abies) şi pin (Pinus) şi în Siberia Centrală şi de Vest
reprezentată prin larice (Larix), care îşi pierde frunza iarna.
11
În afara coniferelor în aceste păduri mai apar adesea scoruşul, iar în zonele cândva defrişate şi
pe malul râurilor apar plopul tremurător şi plopul balsamifer (Populus balsamifera), salcia,
mesteacănul.
Pădurile de conifere apar în Europa în zonele mai înalte iar în Scandinavia şi în cele joase.
Situaţii deosebite apar pe coasta pacifică a Americii de Nord în California şi provincia Columbia
Britanică din Canada unde pe pantele munţilor cu un regim de precipitaţii foarte bogat se întâlnesc
păduri dere de conifere uriaşe, cele mai mari din lume.
Arborii au înălţimi ce depăşesc 100 m şi diametru de 20 m, reprezentaţi prin Sequoia
sempervirens, Sequoiadendron giganteum, Pseudosuga taxifolia. Regiunea ocupată de aceste păduri a
fost ocupată în cuaternar de glaciaţia Wisconsin, care a lăsat în zonă locuri mlăştinoase, lacuri şi
diferite morene unde sau acumulat straturi groase de turbă numită în Canada muskeg.

Procesul pedogenetic este reprezentat prin podzolire, iar datorită temperaturilor coborâte
activitatea bacteriilor este scăzută, şi duce la acumularea unei cantităţi mari de materie organică şi
spălarea parţială sau totală a bazelor.
Zona temperată caracterizată prin existenţa unui anotimp rece şi unul cald şi două anotimpuri
de tranziţie se caracterizează prin soluri de tipul luvisolurilor, podzolurilor şi albeluvisoluri în arealele
cu influenţă oceanică, mai umede şi prin faeoziomuri, cernoziomuri şi castanoziomuri în arealele cu
umiditate medie asociate cu cambisoluri, planosoluri şi calcisoluri în arealele mai secetoase. Local în
condiţii deosebite de relief şi material parental apar soluri de tipul arenosolurilor, vertisolurilor,
leptosolurilor, gleiosolurilor, fluvisolurilor şi histosolurilor.
Zona temperat continentală este întâlnită în Europa în Spania Centrală în Meseta Spaniolă şi
Podişul Castiliei, în Ucraina, partea europeană a Rusiei şi Câmpia Pericaspică, în America de Sud se
întâlneşte în Câmpia Argentinei Patagonia, iar în Asia în Podişul Mongoliei.
Zona temperat oceanică se găseşte în Europa Vestică şi Centrală, coasta atlantică a Americii de
Nord şi Asia central-estică. În cadrul acestor două areale mari sunt întâlnite un număr de 25 grupe de
soluri (FAO, 1993).

Nr. crt. Denumirea solurilor Zona pedogenetică mediteraniană Zona pedogenetică temperată
mii ha % mii ha %
12
1. Plintosoluri - - 2816 0,2
2. Nitisoluri 647 0,2 3010 0,3
3. Acrisoluri (inclusiv alisoluri) 11461 2,7 142297 12,4
4. Lixisoluri - - 174 -
5. Luvisoluri 65878 15,6 187615 16,4
6. Podzoluvisoluri - - 43282 3,8
7. Podzoluri 6837 1,6 58752 5,1
8. Griziomuri - - 1998 0,2
9. Faeoziomuri 9141 2,2 99064 8,6
10 . Cernoziomuri 377 0,1 65097 5,7
11. Kastanoziomuri 27584 8,5 131298 11,4
12. Calcisoluri 83876 20,3 42693 3,7
13. Cambisoluri 68434 16,2 163362 14,2
14. Vertisoluri 14982 3,6 15282 1,3
15. Andosoluri 1795 0,4 7874 6,7
16. Arenosoluri 23176 5,5 16694 1,5
17. Planosoluri 15598 3,7 25842 2,3
18 Gleisoluri 4925 1,2 59388 5,2
19. Solonceacuri 10981 2,6 6122 0,5
20. Soloneţuri 8139 1,9 5687 0,5
21. Gipsisoluri 1586 0,4 - -
22. Leptosoluri 30441 7,2 28705 2,5
23. Regosoluri 18203 4,3 1473 0,1
24. Fluviosoluri 14430 3,4 28777 2,5
25. Histosoluri 1823 0,4 10070 0,9
Total: 422314 100 1147372 100

4. Solurile zonei temeperate reci şi polare

4.1. Solurile din taiga. Din prima categorie fac parte solurile situate sub pădurile boreale cunoscute în
Siberia sub numele de taiga, cu temperaturi anuale care variază între 1-80C. Suprafaţa ocupată de astfel
de soluri este de 10,5 milioane km2 respectiv 8,4% din totalul suprafeţei uscatului. Depozitele de
solificare sunt reprezentate în principal din depozite glaciare remaniate fluviatil şi eolian (loess şi
nisip) şi din dezagregarea unor roci aparţinând masivelor caledonice şi hercinice. Suprafeţe întinse se
întâlnesc în nordul Europei (Norvegia, Suedia şi Finlanda, nordul Rusiei europene), Asia (Câmpia
Siberiei Occidentale, Podişul Central Siderian, Nord-Estul Siberiei), America de Nord (Canada şi
Alaska).

13
4.2. Zona polară se caracterizează prin regiuni foarte reci acoperite parţial sau total de gheţuri
(Antartica, Artica şi Groenlanda unde media climatică a lunii celei mai reci este de -25 0C şi coboară
deseori la -500C şi -50C vara şi regiuni mai calde subpolare, sub vegetaţie de tundra şi gheţuri cu
caracter sezonier cu temperaturi de 100C vara dar care pot să coboare la -400C iarna. Precipitaţiile sunt
reduse nedepăşind 200 mm anual.
Regiunile subpolare se întâlnesc în America de Nord (nordul Peninsulei Alaska şi al Câmpiei şi
Podişului Canadian, Arhipeleagul nord-canadian), America de Sud (Ţara de Foc), Europa (nordul
Scandinaviei, Câmpiei est Europene şi Munţilor Ural), Asia (nordul Siberiei).
Suprafaţa totală a zonei polare şi subpolare este de 17,7 milioane km2 respectiv 14,0% din suprafaţa
uscatului.
Materialul parental este format pe seama depozitelor glaciare şi a dezagregării rocilor vechi de
vârstă precambriană şi paleozoică. Solurile pot fi permanent îngheţate de tip pergelisol şi permafrost,
topindu-se doar la suprafaţă vara. Fenomenul de îngheţ-dezgheţ duce la apariţia unor forme specifice:
gelifracţia, soliflucţiunea, soluri poligonale, cercuri de pietre, pingo sau hidrolacoliţi.

14
Tufărişul de Ericacee (Heath), ocupă teritorii ocupate cu tufărişuri scunde şi dese (25 cm)
reprezentate prin Ericacee şi tufărişuri cu iarba neagră (Caluna vulgaris). Sunt situate la latitudini
medii şi superioare cu climat mai rece dar uniform ca distribuţie în timpul anului pe coastele vestice
marine a Marii Britanii (moors), Irlandei şi vestul şi nordul Europei.
În regiunile şi mai reci tufărişurile de Ericacee conţin şi arbori ca mesteacănul şi salcia.
Datorită precipitaţiilor abundente şi a temperaturilor puţin variaţile procesele pedogenetice sunt
caracterizate prin preponderenţa fenomenului de podzolire şi solurile moderat şi puternic acide.
Regiunea rece cu păduri se întinde în regiunile cu climat foarte rece, subarctice şi de tundră şi
prezintă în general arbori scunzi şi rari, dar cu un nivel de arbuşti mai consistent.
Pe sol este bine dezvoltat un strat de licheni şi de muşchi relativ gros. Aceste păduri care fac parte din
taiga fac legătura dintre pădurile de conifere din nordul Asiei (Siberia), Europei (Scandinavia) şi
America de Nord (Canada şi Alaska) şi tundra făra arbori şi tufărişurile de Ericacee.
Aceste păduri au aspecte specifice de la un areal la altul astfel în Siberia se întâlneşte laricele (Larix),
în nordul Peninsulei Scandinave este întâlnit un mesteacăn de talie mică (Betula odorata) şi licheni
(Cladonia rangiferina). În Canada şi Alacka se găsec păduri de molid negru (Picea mariana) şi larice
(Larix laricina) şi păduri mai rare de mesteacăn şi licheni în zonele subarctice.
Datorită climatului foarte rece polar cu ierni lungi şi aspre în care solul ingheaţă pe adâncimi mari şi
verilor scurte şi puţin călduroase în care solul se dezghează doar pe adâncimi mici, procesele de
pedogeneză se caracterizează prin gleizare în zonele joase şi podzolire în cele mai înalte.

15
Tundra ierboasă reprezintă o formaţiune ierboasă din zona artică şi din regiunile înalte
montane cu pajişti alpine. Regiunile ocupate de tundră au o poziţie circumpolară ocupând extremitatea
nordică a Europei, Asiei, Americii de Nord şi extremitatea sudică a Americii de Sud.
Deşi terenul este îngheţat şi acoperit cu zăpada o mare parte din an, în vara scurtă de 2-3 luni în care o
parte subţire din sol este dezgheţată apare un covor ierbaceu viu colorat.
Datorită solului îngheţat în adâncime, temperaturilor scăzute, precipătaţii reduse, vânturi puternice, pe
timpul verii, plantele din tundră sunt puţine din punct de vedere al speciilor, scunde, târâtoare,
formează perniţe dese şi tufişuri mici., iar pe alocuri apar şi arbuşti ca sălcii pitice (Salix herbacea),
mesteacănul pitic (Betula nana), afin (Vaccinium myrtilius), merişorul de munte (vaccinium vitis-
idaea). Tundrele sunt diferite sub raportul covorului vegetal în funcţie de formele de relief (depresiuni,
areale drenate), sol (permafrost, dune nisipoase, roci dure) şi variaţiile climatice.
Tundra cu licheni apare mai ales pe solurile nisipoase acoperite cu zăpadă reprezentate prin: lichenul
renilor (Cladonia rangiferina, C. sylvatica şi C. Uncinalis).
În partea centrală a Siberiei de nord domină tundra cu licheni de tipul: Alectoria nigricans, A.,
ochroleuca, lichenul islandez (Cetraria islandica, C. Nivalis, C. Cuculata). În tundrele cu licheni mai
pot fi întâlnite plante ierboase de tipul: Carex rigida, C. bigelowii, Poua artica, Artagnostis latifolia,
Astragalus alpinus, Erophorum nivalis şi Certraria nivalis şi tufişuri scunde de mesteacăn pitic (Betula
nana), afin (Vaccinium myrtilius), merişorul de munte (Vaccinium vitis-idaea).
Tundrele cu muşchi formează covoare foarte dese din speciile: Dicranum elongatum, Aulacomnium
turgidum, Polytrichum sp. în asociaţie cu specii ierboase de Poua arctica, Carex rigida, Polygonum
viviparum, arginţica (Dryas octopetala.
Tot aici pot fi întâlnite şi specii lemnoase de tipul: salcia pitică (Salix lapponum), salcia polară (Salix
polaris S. Reticulata), afin (Vaccinium myrtilius), merişorul de munte (Vaccinium vitis-idaea). Vara
prin topirea gheţii de la suprafaţa solului şi apariţia unui strat moale (molisol), apa se acumulează în
arealele depresionare şi formează locuri mai umede şi chiar mlaştini care pe alocuri ocupă suprafeţe
însemnate. În locurile mai umede cresc pe timpul verii în special în nordul Europei şi în Siberia de
nord-vest graminee de tipul: Deschampsia alpina, Poua artica, Poua alpina, dicotiledonate precum,
piciorul cocoşului de tundră (Ranunculus borealis, Ranunculus pygmeus, Ranunculus nivalis), Viola
biflora, Myosotis alpestris.
Pe terenurile mlăştinoase din tundră cresc muşchi care se adună din abundenţă şi formează turbării
intinse pe care apar uneori şi arbuşti pitici formaţi din sălcii şi mesteceni pitici.
Învelişul de sol este slab dezvoltat datorită iernilor lungi care nu permit transformarea materiei
organice. Aceasa se acumulează în cantităţi mari sub formă de humus brut şi turbă.
Datorită existenţei arealeleor mai umede şi chiar a băltirii apei în perioada de vară când aceasta nu se
poate infiltra datorită substratului îngheţat (pergelisol) predomină gleizarea puternică a părţii
superioare a solului. În arealel mai drenate se pot forma terasete şi muşuroaie înierbate, poligoane de
pietre.

16
Tundra alpinăse găseşte în zonele înalte din toate arealele climatice, deasupra limitei pădurilor şi până
la limita zăpezilor veşnice şi a gheţarilor, se dezvoltă o vegetaţie de pajişte asemănătoare cu cea de
tundră polară, altitudinea de apariţie a acestor pajişti depinzând de zona geografică, în care se dezvoltă
(2200 m în Carpaţii Meridionali din România(.
Zona pajiştior montane (alpine) au temperaturile medii multianuale sunt sub 0 0C, cu temperaturii de
-100C în luna cea mai rece de iarnă şi 100C în luna cea mai caldă de vară, iernile depăşind şase luni.
Precipitaţiile se încadrează între 1200-1400 mm cu variaţii în funcţie de direcţia maselor de aer
oceanice, umiditatea relativă fiind de 90 % şi evapotranspiraţia mare (Carpaţi).
Vântul este puternic aproape tot timpul anului cu viteze care ating 6-7 m/s, cea ce face ca la limita cu
pădurile în etajul subalpin arborii să aibă aspect pitic şi unii să se târască la suprafaţa solului.
Învelişul de sol este mai puţin profund, acid şi puţin fertil fiind format la nivel de clasă din: protisoluri
(litosoluri), cernisoluri (rendzine), umbrisoluri (humosiosoluri), spodosoluri (prepodzoluri, podzoluri,
criptopodzoluri), andisoluri (andosoluri).
Zona pajiştilor montane alpine (tundra alpină este alcătuită la rândul ei din: etajul subalpin sau etajul
alpin inferior sau al jepilor şi etajul alpin superior sau alpin propriu zis.
Etajul subalpin este un etaj de tranziţie între pajiştile alpine şi pădurea de conifere şi datorită
condiţiilor vitrege de climă se pot dezvolta decât arbori cu tulpini târâtoare şi tufărişuri, asociate cu
plante ierboase şi periniţe de muşchi şi licheni.
Arborii de talie joasă sunt reprezentaţi prin: tufărişuri de jneapăn (Pinus montana), jenupărul pitic
(Juniperus sibirica), salcia ierboasă (Salix herbaceea), arin de munte (Alnus viridis).
Arbuştii sunt mai slab reprezentaţi ca număr de specii: smârdarul sau bujorul de munte (Rododendron
kotschyi), afinul (Vaccinium myrtillus), merişorul (Vaccinium vitis-idaea).
Pajiştile sunt bogate deoarece pe suprafeţe întinse arborii şi tufărişurile au fost defrişate în principal
prin ardere fiind constituite din: firuţă (Poua media), ţepoşica (Nardus stricta), iarba vântului (Agrostis
rupestris), păruşca (Festuca supina), cinci degete (Potentila ternata), cimbrişor (Thymus alpestris,
Thymus montanus), ghinţură (Genţiana clusii, Genţiana nivalis), silur (Euphrasia minima).
Pe versanţii calcaroşi cu expoziţie sudică apar specii ierboase doritoare de căldură ca: păruşca
(Festuca sexatilis), rogoz (Carex sempervirens).
În locurile mai umede pe unele văi şi depresiuni apar specii de arin de munte (Alnus viridis), măcriş
(Rumex arifolius), timoftică (Phleum alpinum), târsă (Deschamsia caespitos).
În apropierea turbăriilor cu Sphagnum şi Eryophorum şi arealelor mlăştinoase cresc specii de rogoz
(Carex canescene, C.dacica).
Etajul pajiştior alpine prezintă o climă aspră, ceea ce nu permite dezvoltarea arborilor şi arbuştilor
doar pe unele văi mai puţin expuse vânturilor puternice respectiv: ienuperul pitic (Juniperus sibirica),
sălcii pitice (Salix reticulata, S. herbacea , S. retusa), bujorul de munte-smirdarul (Rhododendron
kotschyi), arginţica (Dryas octopetala) , merişor, (Vaccinium vitis-idaea), afin (Vaccinium myrtillus).
Covorul ierbaceu este foarte bine dezvoltat fiind reprezentat prin: păruşcă (Festuca supina), timoftica
(Phleum alpinum), firuşorul (Poua alpina), păiuşul (Deschampsia caespitosa), coarnă (Carex curvula),
ţepoşica (Nardus stricta), rugină (Juncus trifidus), clopoţel (Campanula alpina), degetăruşul
(Soldanella pussila), piciorul cocoşului alpin (Ranunculus alpestis), brânduşa de primăvară (Crocus
heuffelianus), degetăruţul (Soldanella montana), genţiana de zăpadă (Genţiana nivalis), cupele
(Genţiana acaulis), campanule (Campanula transsilvanica, C. alpina, C. pusilla), ciuboţica-ochiul
găinii (Primula minima), miliţeaua (Silene acaulis), ochiul şarpelui (Eritrichium nanum), floarea
reginei (Leontopodium alpinum), muşchi (Polytrichum proliferum, Dicranum albicans), licheni
(Cladonia rangiferina, Cetraria islandica, Certraria nivalis).
În arealele cu stâncării şi grohotişuri cresc periniţe de meliţea (Silene acaulis), păruşcă pitica (Festuca
glacialis), macul pirenaic (Papaver pyrenaicum), floarea reginei (Leontopodium alpinum), iar în
arealele mai umede şi în preajma turbăriilor apar pajişti cu salcie pitică (Salix herbacea- pe rocile
silicioase şi Salix reticulata -pe rocile calcaroase), păruşcă (Festuca supina), clopoţel (Campanula
alpina),vulturică (Hieracium alpina), ochiul găinii (Primula minima), coarnă (Carex curvula) (Al.
Roşu, 1973).
Deşertul artic pietros se dezvoltă în zonele arctice pietroase până în apropierea calotei de
gheţari în nordul Asiei şi Amercii de Nord (840 latitudine nordică) şi de Sud la contactul cu Antartica.
17
Vegetaţia este foarte rară formată din licheni, muşchi şi salcie polară (Salix polaris), Saxifraga
oppositifolia şi Rhacomitrium lanubinosum (nordul Insulei Baffin).
Are loc o distrucţie a rocilor prin îngheţ şi cercuri de pietre (Strahler, 1973).
În cadrul acestor două areale mari sunt întâlnite un număr de 19 grupe de soluri (FAO, 1993)

Nr. crt. Denumire sol Zona pedogenetică temperată rece Zona pedogenetică. polară-subpolară
mii ha % mii ha %

1. Luvisoluri 111213 10,6 20930 1,2


2. Podzoluvisoluri 153253 16,6 107172 6,1
3. Podzoluri 213362 20,3 179157 10,1
4. Griziomuri 19556 1,9 5089 0,3
5. Faeoziomuri 11831 1,1 5441 0,3
6. Cernoziomuri 140867 13,4 9281 0,5
7. Kastanoziomuri 92851 8,8 9754 0.6
8. Calcisoluri 15258 1,5 1753 0,1
9. Cambisoluri 58821 5,6 337989 19,1
10. Andosoluri 13640 1,3 14582 0,8
11. Arenosoluri 11699 1,1 - -
12. Planosoluri 1057 0,1 678 -
13 Gleisoluri 30749 2,9 298904 16,9
14. Solonceacuri 1015 0,1 - -
15. Soloneţuri 21748 2,1 - -
16. Leptosoluri 22935 2,2 344382 19,5
17. Regosoluri 13606 1,3 278190 15,7
18. Fluviosoluri 30318 2,9 29668 1,7
19. Histosoluri 86599 8,2 125873 7,1
Total: 1050384 100 1768843 100

Datorită temperaturilor coborâte şi a unei umidităţi în general favorabile ca procese pedogenetice


predomină o alterare slab-moderată a materialului parental, o mineralizare mai slabă a materiei
organice care se acumulează în cantităţi relativ mari.
Zona temapreată rece se caracterizează prin prezenţa în suprafaţă mai mare a podzolurilor,
podzoluvisolurilor (albeluvisolurile), luvisolurile şi cernoziomurile cu proporţii de 10-15%, urmate de
kastanoziomuri şi histosoluri cu procente de 8-9%. În funcţie de formele de relief mai pot apărea
cambisolurile, gleiosolurile, fluvisolurile, griziomuri, solonceacuri şi soloneţuri. În regiunile polare şi
subpolare apar în principal leptosoluri, regosoluri, cambisoluri şi gleisoluri cu procent de 16-20%,
asociate cu podzoluri, albeluvisoluri, histosoluri (6-10%) şi fluvisoluri pe cursul râurilor (2%), (Florea
şi colab., 2005).

18
CARTAREA SOLURILOR
ŞI ÎNTOCMIREA STUDIILOR PEDOLOGICE

Cartarea pedologică reprezintă activitatea executată în cea mai mare parte pe teren şi cuprinde:
cercetarea solului/terenului, identificarea, delimitarea pe hartă, plan sau aerofotogramă a unor
unităţi de teritoriu cu soluri similare, în condiţii de mediu similare.
Studiul pedologic constituie materialul ştiinţific prin care se concretizează o cartare pedologică sau
o activitate de prelucrare a unor date pedologice deja existente (reambulare), cu sau fără cercetări
de teren în completare, pe un anumit teritoriu. El cuprinde un text cu caracterizarea solurilor şi a
condiţiilor de mediu, explicarea materialelor cartografice, o prognoză asupra evoluţiei solurilor,
recomandări asupra gospodăririi raţionale, protecţiei şi ameliorării resurselor de sol/teren.

Studiul solului în teren, întregit cu cel de laborator, trebuie să definească, pe cât se poate cantitativ,
principalii determinanţi şi factori pedoecologici.
Astfel, în teren se studiază – se descriu şi în măsura posibilă se măsoară: condiţiile de localizare,
relieful, substratul litologic, condiţiile hidrogeologice, climatul local şi vegetaţia naturală. Din
punct de vedere pedologic, se analizează grosimea morfologică şi cea fiziologic utilă a profilului
de sol, sistemul de orizonturi genetice, unde este cazul adâncimea carbonaţilor, eventual sărurile
solubile, tipul de humus, grosimea orizontului de humus, textura şi structura pe întregul profil,
porozitatea, umiditatea momentană (determinată organoleptic sau electrometric, sau prin ridicarea
de probe pentru determinări de laborator), consistenţa, drenajul intern (prin prezenţa sau absenţa
caracterelor de hidromorfie, eventual şi prin determinări de infiltraţie), când este cazul adâncimea
apei freatice în timpul verii, oscilaţiile acesteia, deseori determinarea capacităţii de câmp pentru
apă, tipul şi, în măsura posibilă pe teren, subtipul genetic de sol. Se studiază repartiţia şi densitatea
rădăcinilor în sistemul de orizonturi genetice, ca şi activitatea faunei (caracterul vermic al solului).
În laborator se fac analizele şi alte determinări necesare întregirii cunoaşterii ecologice a solului:
umiditate, alcătuire granulometrică, coeficient de higroscopicitate, conţinut de humus, azot şi fosfor
total, pH, baze schimbabile, fosfor şi potasiu accesibil. Se calculează raportul C:N pentru definirea
calităţii humusului, capacitatea de schimb cationic şi gradul de saturaţie în baze; la solurile saline şi
alcaline se fac determinări de săruri solubile, alcalinitate, grad de saturaţie în sodiu al complexului
adsorbtiv.
Acest set general de descrieri şi determinări analitice face posibilă caracterizarea cantitativă a
complexului de factori pedoecologici (roca, relieful, vegetaţia naturală, clima), în măsura necesară
diferitelor scopuri ecologice şi ameliorative.
Pentru definirea cantitativă a relaţiilor sol-plante, este necesară încadrarea datelor în anumite clase
de mărimi ale factorilor pedoecologici, care face posibilă definirea aşanumitului „specific ecologic
al solului”, evidenţierea factorilor în optim şi suboptim, a celor în deficit şi a celor în exces, şi astfel
definirea factorilor limitativi pentru diferite specii şi comunităţi de plante.
Etapele cartării pedologice ce trebuie parcurse în ceea ce priveşte execuţia, avizarea, recepţia şi
decontarea se fac în cadrul unei metodologii unice, stabilite prin Ordinul nr. 223 din 28 mai 2002
privind aprobarea Metodologiei întocmirii studiilor pedologice şi agrochimice, a Sistemului
naţional şi judeţean de monitorizare sol / teren pentru agricultură, publicat în Monitorul Oficial,
1
Partea I nr. 598 din 13 august 2002. Prin aceasta se urmăreşte obţinerea unui material documentar
unitar, cu un fond de date care vor constitui o bancă de date pedologice integrate în Sistemul de
monitorizare la nivel de judeţ şi ţară şi în Sistemul de monitorizare integrată a mediului. Institutul
Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie şi Protecţia Mediului (ICPA)
realizează şi reactualizează Sistemul naţional de monitorizare sol/teren pentru agricultură, respectiv
Banca de date pedologice (Baza de date pedologice a siturilor de sol/teren şi Baza de date a
unităţilor de sol/teren) şi colaborează cu Ministerul Apelor şi Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi cu
ICPA Bucureşti în vederea elaborării raportului privind starea mediului.

I. FAZELE CARTĂRII SOLURILOR


Studiile pedologice sunt elaborate în etape (faze de execuţie) în conformitate cu Metodologia
elaborării studiilor pedologice (vol. I, II, III), editată de ICPA şi se efecuează la nivel de teritoriu
administrativ, indiferent de forma de proprietate sau exploatare a terenului. Elaborarea studiului
pedologic necesită parcurgerea a cinci faze: faza pregătitoare, faza de teren, faza de laborator, faza
de prelucrare şi sinteză a datelor şi faza finală.
1. Faza pregătitoare
Această etapă constă în fixarea perimetrului ce urmează a fi cercetat, alegerea metodei de lucru în
teren în funcţie de scopul studiului şi cerinţele beneficiarului, delimitarea geografică a perimetrului
de cercetat şi consemnarea categoriilor de complexitate a terenului în funcţie de relief. Se stabilesc
împreună cu beneficiarul scara de lucru, termenul de executare a fazei de teren şi termenul de
predare a lucrării, datele necesare întocmirii comenzii de lucru şi a devizelor de cheltuieli.
Un alt obiectiv al fazei pregătitoare este pregătirea bazei topografice şi cadastrale a perimetrului de
studiu. La elaborarea hărţilor pedologice se folosesc, drept bază, hărţile topografice (absolut
necesare efectuării cartării), planurile cadastrale şi fotogramele. Pe baza acestora, a hărţilor
geologice, de relief, de vegetaţie şi a altor date bibliografice scrise (inclusiv date analitice sau
măsuri agro-pedoameliorative aplicate) se efectuează interpretarea preliminară a regiunii sau
sectorului ce urmează a fi cercetat. În funcţie de cecetarea preliminară se aleg traseele şi se stabilesc
punctele cheie care urmează a fi studiate cu atenţie pe teren.
În continuare se stabileşte planul de lucru, se pregătesc instrumentele şi echipamentul de lucru şi
mijlocul de transport în teren. Instrumentele de lucru necesare în teren sunt: busola cu clinometru,
pentru a determina panta terenului, sonda pedologică, atlasul Munsell pentru determinarea culorilor
solului, hârleţe, lopeţi, târnăcop, cuţit pedologic, metru, lupă, ruletă sau sfoară pentru măsurat
adâncimea apei din fântâni, instrumente pentru determinări fizice şi chimice (pH-metru, trusă
agrochimică de teren, flacon cu acid clorhidric diluat cu apă 1:3 etc).
Mai sunt necesare o serie de materiale ca: pungi pentru probe chimice, lăzi pentru transportat
probe, cutii pentru recoltarea micromonoliţilor, bidoane de plastic pentru recoltat probe de apă,
cilindri de alamă cu capace pentru recoltarea probelor fizice de sol, inele de cauciuc şi metalice,
ciocan, etichete, rigle, caiete de teren, fişe, creioane, gumă. Se recomandă dotarea cu aparat de
fotografiat. O atenţie deosebită trebuie acordată echipamentului personal de protecţie şi trusei de
prim ajutor.

2
2. Faza de teren (cartarea), cuprinde totalitatea observaţiilor, studiilor şi cercetărilor în teren în
vederea caracterizării aprofundate şi multilaterale a solului ca formaţiune naturală şi mijloc de
producţie vegetală.
După prezentarea la unitatea beneficiară şi alcătuirea echipei de lucru se parcurg următoarele etape:
 recunoaşterea generală a teritoriului.
 amplasarea profilelor de sol şi caracterizarea condiţiilor de mediu specifice perimetrului
reprezentativ pentru profilul de sol;
 executarea profilelor de sol, separarea orizonturilor pedogenetice, decrierea morfologică a
profilului diagnosticarea tipului şi subtipului de sol (uneori şi a unitaţilor taxonomice de
nivel inferior), recoltarea probelor de sol pentru analizele de laborator,
 delimitarea pe harta de lucru a unităţilor cartografice de sol.
Datele culese în teren (fişe cu descrierea profilelor de sol, date analitice etc.) nu vor fi incluse în
totalitate în raportul final (întocmit în faza de birou), ele constituind materiale primare absolut
necesare pentru redactarea hărţilor şi a raportului final, dar vor fi ordonate în exemplarul de autor şi
păstrate obligatoriu în arhivă.
Identificarea, delimitarea şi caracterizarea unităţilor de sol şi teren, numărul profilelor principale şi
secundare, precum şi numărul de profile din care se vor recolta probe pentru analize de sol, se vor
stabili conform Normei de timp şi elemente de calculaţie ale tarifelor pentru studii şi cercetări de
sol.
Studiile pedologice se vor elabora la scara de lucru 1:10.000, pentru zonele de câmpie cu grad de
complexitate mai redus, şi 1:5.000, pentru zonele colinare şi de luncă, cu grad de complexitate
ridicat datorită variaţiei mari a elementelor de sol şi teren pe unitatea de suprafaţă.
În situaţii exprese (degradări, poluări), dacă realitatea din teren o impune, scara de lucru poate fi
mai mare (1:2.000, 1:1.000 etc.). În cadrul unui teritoriu administrativ pot fi utilizate două scări de
lucru dacă aceasta se impune.
În lucrările de cartare la scară mijlocie şi mare se deosebesc profile: principale, secundare şi de
control (sau sondaje).
Profilele principale (100 cm lăţime, 200 cm lungime, 200 cm adâncime) au drept scop
determinarea însuşirilor morfologice, fizice şi chimice ale solului din unitatea respectivă. Pentru a
reprezenta cât mai bine suprafaţa de sol studiată, se recomandă ca amplasarea acestora să se facă pe
toate formele de relief (cumpăna apelor, versanţi, lunci etc.), în terenuri arabile, în păşuni şi fâneţe,
în păduri, vii şi livezi etc. Din profilele principale se vor recolta probele de sol pentru analize.

3
Fig. nr. 38 – Executarea sondajelor 51 Fig. nr. 39 – Bază topografică de lucru 51
Profilele secundare, cu dimensiuni de 80 cm lăţime X 100 cm lungime x 100 cm adâncime, se
execută pentru a se urmări extinderea în spaţiu a arealului unui sol, pentru a stabili şi caracteriza
diferitele subdiviziuni ale acestui sol. Se recoltează probe de sol pentru analize numai din anumite
profile sau numai din orizontul de la suprafaţă.
Sondajele (60 cm x 60 cm x 60 cm) permit delimitarea unităţilor cartografice de sol, caracterizate
printr-un profil principal sau eventual, secundar. Se utilizează mai ales la cartările la scară mare şi
detaliată şi se amplasează între profilele secundare pentru a delimita trecerea de la o unitate de sol
la alta.
Numărul de profile care se sapă într-un teritoriu depinde de scara la care se lucrează şi de gradul de
complexitate al învelişului de sol (tabel nr 8).

Numarul minim de profile principale şi secundare la 100 ha (ICPA, 1987)


Tabelul nr. 8
Categoria Scara de lucru
de 1:100.00 1:50.00 1:25.00 1:20.00 1:10.00 1:5.000 1:2.000
I 0
0,2 0
0,6 0
1,2 0
1,5 0
3,7 3,0 11,9
II 0,3 0,7 1,4 1,8 4,5 6,1 14,3
III 0,4 0,8 1,6 2,1 5,6 7,5 19,2
IV 0,5 1,0 2,1 2,7 7,5 10,0 23,6
V 0,6 1,8 3,5 4,2 11,2 14,8 36,0

3. Faza de laborator
Cercetarea solului în laborator este necesară pentru caracterizarea din punct de vedre chimic a
probelor de sol, necesară pentru completarea sau precizarea observaţiilor din teren, în vederea
identificării orizonturilor genetice şi a stabilirii unităţilor taxonomice de nivel superior (tip, subtip)
sau inferior (varietate, familie, specie şi variantă). Această etapă cuprinde pregătirea probelor
pentru analize (în spaţii special amenajate care să excludă impurificarea lor, de orice natură),
păstrarea şi analiza probelor de sol.
Analiza probelor de sol trebuie efectuată în cadrul laboratoarelor avizate favorabil, pe probele de
sol executându-se următoarele tipuri de analize:
4
 analize fizice: alcătuirea granulometrică, indicii hidrofizici CH, CO; CC, CU, CT s.a., D,
DA, PT, PA;
 analize chimice: pH-ul, humusul, formele totale de N şi P, formele de N şi K mobil, Ah,
SH, T, V, CaCO3 total, CaCO3 activ, determinarea Na schimbabil, a oxizilor liberi (Fe 2O3,
Al2O3 s.a), a unor microelemente (bor, zinc, cupru, cobalt, molibden) etc;
Buletinele de analiză vor fi utilizate, alături de informaţiile culese în teren şi birou, la redactarea
memoriului pedologic, urmând a fi păstrate în arhivă, în exemplarul autorului.
4. Faza de prelucrare şi sinteză a datelor
Faza de prelucrare şi sinteză a datelor, sau faza de birou, constă în prelucrarea, interpretarea tuturor
informaţiilor şi datelor şi elaborarea studiului pedologic al teritoriului cartat. În această etapă se
definitivează harta de soluri, se pun de acord eventualele nepotriviri dintre observaţiile din teren şi
interpretarea datelor analitice, iar apoi se definitivează lista sistematică de soluri şi se întocmeşte
legenda hărţii. Studiile pedologice conţin atât texte scrise, cât şi hărţi pedologice şi hărţi corelative
(de relief, litologică, de eroziune, harta poluării etc.), cartograme, fişe, buletine de analiză, grafice,
etc.
5. Faza finală. În această etapă are loc corectarea textului, diagramelor şi hărţilor, se multiplică
hărţile şi figurile, se întocmeşte dosarul studiului pedologic şi se avizează lucrarea. Se consideră
bune pentru recepţie studiile avizate favorabil de către membrii comisiilor de avizare, numiţi prin
decizie a directorului Direcţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Durabilă (D.A.D.R.) (membrii
comisiei sunt propuşi de către: ICPA, M.A.P.D.R. şi D.A.D.R judeţene). Membrii comisiei de
avizare răspund de exactitatea datelor şi informaţiilor conţinute în studiul pedologic şi agrochimic
şi decid refacerea acestora, atunci când este cazul, de către specialistul care a executat
studiul/analizele, cu titlu gratuit. Numărul de exemplare ce se predau beneficiarului se stabileşte de
comun acord cu acesta. Un exemplar din studiu rămâne la executant.

II. CONŢINUTUL STUDIULUI PEDOLOGIC


Conţinutul unui studiu pedologic trebuie să fie în acord cu Metodologia de elaborare a studiilor
pedologie (M.E.S.P), I.C.P.A.,1987 (vol. I, pag. 155-165), cu completările din Ordinul nr. 223 din
28 mai 2002 şi cuprinde următoarele:
A. Memoriul pedologic (partea scrisă),
B. Partea desenată – Hărţi şi cartograme,
C. Tabele.
A. Memoriul pedologic (partea scrisă) este compus din şase subpuncte, şi anume:
1. Introducerea va cuprinde:
 obiectul şi scopul studiului;
 denumirea teritoriului studiat;
 numărul contractului (comenzii) în baza căruia s-a făcut studiul şi denumirea beneficiarului;
 scara de lucru;
 tipul şi categoria de complexitate în care se înscrie teritoriul;
 suprafaţa teritoriului;
 localizarea geografică şi administrativă a teritoriului, distanţele faţă de principalele căi de
comunicaţie, centre de colectare, aprovizionare, prelucrare, starea infrastructurii în teritoriu;

5
 studii anterioare consultate.
2. Condiţii fizico-geografice (naturale, de mediu) în care sunt descrise următoarele:
2.1. Relieful
În acest capitol se fac consideraţii generale despre relieful regiunii, prezentându-se formele
principale de relief şi elementele acestora, formele de mezo şi microrelief. Elementele prin care se
descrie relieful trebuie să aibă relaţie cu învelişul de sol, iar multe dintre acestea trebuie să se
regăsească în indicatorii de bonitare naturală (la nivel de TEO sau UT). Este necesar să rezulte
relaţia dintre forma de mezo- şi microrelief şi anumite particularităţi ale solurilor: drenaj (de gradul
de gleizare), sărăturare, gradul de eroziune etc.
2.2. Litologia depozitelor de suprafaţă (geologia)
Se vor evidenţia acele elemente care au o relaţie strânsă cu alcătuirea învelişului de sol actual şi
repartiţia lui în teritoriu:
 natura materialelor parentale;
 textura etc.
Aceste însuşiri se vor menţiona pe o grosime de 1,5-2,0 m, fiind în măsură să explice şi aspectele
legate de drenajul global, local, grosimea (profunzimea) solurilor sau comportamentul lor în cazul
executării unor lucrări de îmbunătăţiri funciare, conform cerinţelor ameliorative ale solurilor
(terenurilor).
2.3. Hidrografia şi hidrogeologia
Capitolul va cuprinde scurte referiri asupra cursurilor de apă (văi) şi caracterului lor, din teritoriu
sau limitrofe acestuia, efectul asupra stării de drenaj global sau local, asupra regimului de adâncime
al apei freatice. Adâncimea apei freatice se va corela cu formele de mezo şi microrelief, explicând
astfel gradul de influenţare al profilului de sol (gleizarea, sărăturarea). De asemenea, se vor face
referiri la arealele cu exces de apă de suprafaţă (stagnant) temporar sau permanent (bălţi, mlaştini,
lacuri) şi influenţa lor asupra stării de drenaj al solurilor. Acolo unde este cazul, se vor face referiri
şi la frecvenţa şi durata inundaţiilor pentru zonele afectate.
2.4. Clima
Datele despre climă vor evidenţia principalele elemente climatice, cu influenţă asupra solurilor şi
producţiei vegetale (temperatura medie anuală, precipitaţii anuale, valori ale evapotranspiraţiei
potenţiale etc.). În funcţie de specificul zonei şi a categoriei de folosinţă (plantaţii de pomi, viţă de
vie) sau culturi specifice (tutun, orez etc.), se pot menţiona temperaturile minime şi maxime din
zonă, suma temperaturilor mai mare de 5oC, 10oC, în perioada de vegetaţie. Nu trebuie să lipsească
referirile la frecvenţa şi durata perioadelor de secetă sau la fenomene care provoacă pagube
culturilor agricole.
Datele climatice se vor actualiza anual, numai pentru teritoriul cartat (obligatoriu). Datele climatice
se dau la nivelul unui areal climatic omogen (ACO) - o zonă determinată spaţial pe hartă,
considerată omogenă din punctul de vedere al caracteristicilor climatice utilizate pentru bonitarea şi
evaluarea pretabilităţii terenurilor. Se identifică printr-un număr de ordine de la 1 la 99 în cadrul
judeţului. ACO este un miniareal şi se cuprinde în întregime într-un areal de microzonă pedo-
geoclimatică. Datele climatice se definesc prin valori medii multianuale (minimum 30 de ani).
2.5. Folosinţa terenului
Se va specifica, la nivelul suprafeţei totale a teritoriului cartat, modul de folosinţă: arabil, livadă,
vie, păşune, fâneaţă etc.
6
2.6. Influenţa antropică
În acest capitol se va evidenţia influenţa antropică indusă în teren (sol) prin lucrările agrotehnice,
amendare, spălarea sărurilor, lucrările de desecare-drenaj, irigare, combaterea eroziunii solurilor
(CES) etc. De asemenea, se va avea în vedere poluarea solului sub aspectul tipului şi gradului de
poluare. Dacă în teritoriu sau în apropierea lui se află o sursă de poluare, aceasta se va menţiona
sub aspectul modului de poluare a mediului şi efectului în teritoriu asupra elementelor de mediu şi
producţie vegetală.
3. Solurile
3.1. Repartiţia teritorială a solurilor în raport cu condiţiile naturale, evidenţiindu-se solul (solurile)
dominant (dominante) într-un sector sau altul, după tipul de teren dominant. În acest context se vor
menţiona procesele pedogenetice cu rol în starea de fertilitate a solurilor, care se vor încadra în
rândul factorilor limitativi ai producţiei agricole în teritoriu.
3.2. Lista unităţilor de sol (US) echivalentă cu legenda hărţii de soluri (suprafaţa în hectare şi %,
culoarea, denumirea unităţii, textura în Ap, roca-mamă, relieful, adâncimea apei freatice, profile din
care s-au recoltat probe).
3.3. Caracterizarea unităţilor de sol. Unităţile de sol se caracterizează succint, sub aspectul
condiţiilor de sol, relief şi drenaj. În caracterizarea solurilor se vor avea în vedere mai ales acei
indicatori morfologici, fizici, hidrofizici şi chimici care se constituie în indicatori pentru bonitarea
naturală a terenurilor agricole, sau pentru pretabilitatea lor la diferite folosinţe, cum ar fi: textura,
volumul edafic, densitatea aparentă, porozitatea totală, gradul de gleizare, gradul de pseudogleizare,
intensitatea sărăturării, conţinutul de CaCO3, CaCO3 activ (pentru pomi), pH, gradul de saturaţie în
baze, conţinutul (rezerva) de humus în Ap şi până la 50 cm etc.
Pentru monitorizarea procesului de eroziune caracterizarea se completează cu indicatorii de stare şi
risc pentru suprafaţa afectată dintr-un anumit areal, după cum urmează:
3.3.1. Indicatori de stare:
3.3.1.1. eroziune în suprafaţă (Es):
1. eroziune neapreciabilă sau slabă;
2. eroziune moderată, orizontul de acumulare al humusului este parţial erodat, apare orizontul
de tranziţie sau B pe mai puţin de 20% din suprafaţă;
3. eroziune puternică, orizontul de acumulare al humusului este total erodat, iar orizontul de
tranziţie sau orizontul B apare pe cel puţin 80% din suprafaţă;
4. eroziune foarte puternică sau excesivă, apar la zi orizonturile inferioare sau roca, condiţii
nefavorabile dezvoltării vegetaţiei;
3.3.1.2. eroziune în adâncime (Ead):
1. ogaşe rare la distanţe mai mari de 100 m;
2. ogaşe dese la distanţe mai mici de 100 m;
3. ravene sau torenţi;
1.3. alunecări (Al):
1. alunecări stabilizate;
2. alunecări active translaţionale;
3. curgeri noroioase;
1.4. indicator global de stare pentru eroziune şi alunecări:
1. terenuri neafectate Es1;
7
2. terenuri moderat afectate Es2, Es3;
3. terenuri puternic afectate Es4, Es2, 3 + Ead1;
4. terenuri foarte puternic afectate Es2, 3, 4 + Ead2, Al2;
5. terenuri excesiv afectate Ead3, Al3.
3.3.2. Indicatori de risc:
Se stabilesc numai pentru eroziunea în suprafaţă, riscul se calculează cu ajutorul metodei
recomandate de Moţoc şi colaboratorii, 1978.

Clase de risc, în t/ha/an


(pentru eroziunea în adâncime şi alunecări nu sunt încă modele validate de evaluare al riscului).
I. Eroziune neapreciabilă < 3 t/ha/an.
II. Eroziune slabă 3-10 t/ha/an.
III. Eroziune moderată 10-20 t/ha/an.
IV. Eroziune puternică 20-40 t/ha/an.
V. Eroziune foarte puternică > 40 t/ha/an.

4. Bonitarea terenurilor
Pentru terenurile agricole bonitarea are ca obiectiv stabilirea notelor şi claselor de favorabilitate
pentru diferite culturi şi a claselor de calitate a terenurilor pentru folosinţe agricole: arabil, vii,
livezi, păşuni şi fâneţe. Bonitarea reprezintă operaţiunea complexă de cunoaştere aprofundată a
condiţiilor de creştere şi rodire a plantelor şi de determinare a gradului de favorabilitate a acestor
condiţii pentru fiecare folosinţă şi cultură (deoarece un teren poate fi nefavorabil pentru anumite
folosinţe şi culturi, dar favorabil pentru altele), prin intermediul unui sistem de indici tehnici şi note
de bonitare (Teaci şi colab., 1980).
Bonitarea terenurilor se fundamentează pe cercetarea pedologică şi cartografică, fiind completată
cu date referitoare la producţie, tehnologii agronomice şi agroameliorative, stabilindu-se astfel note
şi clase de bonitare. Întrucât capacitatea de producţie a terenurilor este influenţată, pe lângă factorii
naturali şi de cei antropici, bonitarea terenurilor trebuie să reflecte acest lucru. În primul caz, este
vorba despre o bonitare pentru condiţiile naturale, iar în al doilea caz despre o bonitare prin
aplicarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a unor tehnologii curente de ameliorare.
4.1. Bonitarea terenurilor agricole pentru condiţii naturale se efectuează pe baza unor parametri
biofizici sintetici, convertiţi în indicatori de caracterizare ecologică ai solurilor şi terenurilor sau
indicatori ecopedologici, pentru porţiuni de teritoriu pe care fiecare dintre factorii naturali se
manifestă uniform, numite unităţi de teritoriu ecologic omogen (TEO). Fiecare însuşire a terenului
este parametrizată şi cuprinde un anumit număr de intervale de variaţie, de la minim la maxim. Deşi
creşterea şi rodirea plantelor depinde de întregul ansamblu al condiţiilor de mediu, pentru bonitarea
terenurilor agricole au fost alese cele mai importante şi anume: condiţiile de relief, de hidrologie,
climatice, însuşirile principale ale solului şi activitatea antropică.
În cadrul acestor grupe de factori au fost stabiliţi anumiţi indicatori mai semnificativi, mai uşor şi
mai precis măsurabili, în numar de 17 la aceştia adăugându-se alţii, care participă indirect la
stabilirea notei de bonitare (forme de mezo- şi microrelief, permeabilitatea, gradul de saturaţie în
baze şi conţinutul în schelet).

8
4.2. Indicatorii de caracterizare ecologică vor fi prelucraţi aşa cum au fost înscrişi în tabelele-
legendă de caracterizare fizico-geografică sau pedologică. Toţi indicatorii utilizaţi (direct sau
indirect) pentru bonitarea naturală, pentru analiza factorilor limitativi şi/sau restrictivi şi pentru
stabilirea cerinţelor şi măsurilor ameliorative se vor trece în tabele de coduri. Indicatorii folosiţi
pentru bonitarea terenurilor în condiţii naturale sunt:
1. temperatura medie anuală - valori corectate - indicator 3 C;
2. precipitaţii medii anuale - valori corectate - indicator 4 C;
3. gleizare - indicator 14;
4. pseudogleizarea - indicator 15;
5. salinizarea sau alcalizarea - indicator 16 sau 17;
6. textura în Ap sau în primii 20 cm - indicator 23 A;
7. poluarea - indicator 29;
8. panta - indicator 33;
9. alunecări - indicator 38;
10. adâncimea apei freatice - indicator 39;
11. inundabilitatea - indicator 40;
12. porozitatea totală în orizontul restrictiv - indicator 44;
13. conţinutul de CaCO3 total pe 0-50 cm - indicator 61;
14. reacţia în Ap sau în primii 20 cm - indicator 63;
15. volumul edafic - indicator 133;
16. rezerva de humus în stratul 0-50 cm - indicator 144;
17. excesul de umiditate la suprafaţă - indicator 181.
4.3. Nota de bonitare naturală. La bonitarea terenurilor pentru condiţii naturale fiecare indicator
participă la stabilirea notei de bonitare printr-un coeficient de bonitare cuprins între 0 (nefavorabil)
şi 1 (foarte favorabil) după cum însuşirea respectivă e total nefavorabilă sau optimă. Nota de
bonitatre se obţine înmulţind cu 100 produsul coeficienţilor celor 17 indicatori ce participă direct la
stabilirea notei de bonitare.
N = n1 x n2 x …….x n17 x 100
N – nota de bonitare
n1, n2…….n17 = valorile coeficienţilor celor 17 indicatori
Nota de bonitare pentru folosinţe şi culturi se exprimă în puncte de la 1 la 100 şi se stabileşte pentru
teritoriul cartat pe unităţi de teritoriu ecologic omogene (TEO) pentru categoria de folosinţă
existentă în momentul cartării. Se operează cu 24 de situaţii, cuprinzând diferite folosinţe şi plante
agricole şi viti-pomicole, notate cu simbolurile: PS - păşuni; FN - făneţe; MR - măr; PR - păr; PN -
prun; CV - cireş, vişin; CS - cais; PC - piersic; Vv - vie vin; Vm - vie masă; GR - grâu; OR - orz;
PB - porumb; FS - floarea-soarelui; CT - cartof; SF -sfeclă pentru zahar; SO - soia; MF - mazăre,
fasole; IU - in ulei; IF - in fuior, CN - cânepă; LU - lucernă; TR - trifoi; LG - legume; AR - arabil.
Pentru categoria de folosinţă arabil nota de bonitare naturală reprezintă media aritmetică a notelor
de bonitare pentru 8 culturi cu aria de răspândire cea mai mare, şi anume: grâu, orz, porumb,
floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartof, soia şi mazăre/fasole, iar pentru livezi este media aritmetică
a notelor pentru speciile măr, păr, prun, la care se adaugă, după caz, nota speciei cireş-vişin ori
piersic sau cais. Pentru viţa de vie nota de bonitare naturală este media artimetică a celor două

9
categorii (viţă de vie pentru vin şi viţă de vie pentru struguri de masă). Pentru folosinţe (arabil,
păşune, fâneţe, vii şi livezi) se va stabili şi clasa de calitate de la 1 la 5.
Gruparea terenurilor în 5 clase de calitate se va face după cum urmează:
 clasa I - 81-100 de puncte de bonitare;
 clasa a II-a - 61- 80 de puncte de bonitare;
 clasa a III-a - 41- 60 de puncte de bonitare;
 clasa a IV-a - 21- 40 de puncte de bonitare;
 clasa a V-a - 1- 20 de puncte de bonitare,
în funcţie de nota de bonitare naturală pentru categoria de folosinţă existentă în momentul cartării,
calculată pentru fiecare TEO.

4.4. Pentru terenurile echipate cu lucrări de îmbunătăţiri funciare cu caracter permanent


(îndiguire, drenaj, CES etc.) se calculează nota de bonitare potenţată. Pentru toate situaţiile se
folosesc coeficienţii de potenţare, în funcţie de lucrarea ameliorativă existentă, specifică pentru
fiecare cultură şi folosinţă, obţinându-se în final o notă de bonitare potenţată. În situaţia parcelelor
cu una sau mai multe sisteme de echipare (desecări, drenaj, CES, terasare) se va aplica potenţarea
cumulată, dar numai în cazul funcţionării sistemelor la parametri normali. Lucrările de îmbunătăţiri
funciare care se au în vedere pentru calcularea notei de bonitare potenţate sunt:
 Îndiguirea,
 Desecarea (eliminarea excesului de apă de suprafaţă),

10
 Drenajul (eliminarea excesului de apă de suprafaţă),
 Combaterea salinităţii şi alcalinităţii
 Prevenirea şi combterea eroziunii
 Terasarea terenurilor în pantă
 Amendarea cu calcar sau gips
 Fertilizarea ameliorativă (radicală)
 Combaterea poluării solului
Coeficientii de potenţare sunt supraunitari, ajungând până la valoarea 9. Pentru fiecare indicator de
potenţare au fost intocmite tabele cu astfel de coeficienţi. Notele de bonitare potenţată, în cazul
terenurilor amenajate şi ameliorate, se calculează înmulţind nota de bonitare pentru condiţiile
naturale cu coeficienţii supraunitari de potenţare stabiliţi în funcţie de natura şi efectul lucrărilor
respective. În această situate, nota de bonitare potenţată este superioară celei naturale, putând să
ajungă la 150 de puncte pentru culturile de porumb, sfeclă pentru zahar şi lucernă şi la cel mult 130
puncte pentru celelalte culturi. Nota de bonitare potenţată este, deci, corespunzatoare noii situaţii
create.
5. Factorii limitativi ai producţiei agricole, cerinţele şi măsurile ameliorative ale solurilor-
terenurilor reprezintă o sinteză a celor enunţate la pct. 2, 3 şi 4 şi constă din enumerarea factorilor
limitativi, localizarea lor şi modul de influenţare a însuşirilor solurilor (terenurilor) şi prin ele a
producţiei agricole şi a modului de folosinţă. Din această sinteză rezultă şi cerinţele şi măsurile
ameliorative ale solurilor afectate, specificându-se cerinţa (măsura) ameliorativă şi suprafaţa (în
hectare şi %).
5.1. Gruparea terenurilor în clase de pretabilitate la arabil, pajişti, vii, livezi reprezintă o
reunire a terenurilor şi o ordonare în funcţie de îndeplinirea cerinţelor pentru diferite folosinte şi
amenajari, cu precizarea deficienţelor ce limitează folosirea lor intensivă sau amenajarea în diferite
scopuri. Gruparea se realizează în clase, subclase, grupe şi subgrupe, în raport cu natura şi
intensitatea factorilor restrictivi ai producţiei.
Din analiza factorilor restrictivi rezultă cerinţele ameliorative şi măsurile necesare optimizării
exploataţiei. Terenurile se încadrează în 6 clase de pretabilitate la diferite folosinte, notate cu cifre
romane, clasa I-a fiind fără nici o restricţie, iar clasa a Vl-a cu restrictii extrem de severe (tabelul nr.
9). Limitările pot fi de sol, climă, relief sau drenaj.
V.2. Poluarea/degradarea - se constituie în capitol distinct şi cuprinde aspecte legate de
tipul, gradul de poluare, suprafaţa (ha, %), sursa poluării, măsuri operative. Gradul de
poluare al solului se stabileşte în funcţie de reducerea cantitativă sau calitativă a
producţiei vegetale, obţinută în condiţiile în care solul este nepoluat, conform tabelului
nr. 10.

Categoriile şi clasele de terenuri după pretabilitatea la diferite folosinţe


11
(Florea 2003, prelucrat după ICPA, 1987)
Tabelul nr. 9
Clasa de Caracteristici
teren
A. Terenuri pretabile pentru culturi de câmp şi alte utilizări
Clasa I-a Terenuri practic fără limitări semnificative, putând fi
cultivate fără măsuri speciale, cu plante adaptate condiţiilor
Clasa a Il-a Terenuri cu limitări slabe, care reduc gama culturilor
agricole sau care necesită în cazul cultivării măsuri simple de
Clasa a III a protecţie
Terenuri acusolurilor
limitări moderate, care reduc gama culturilor
agricole sau care necesită măsuri sau lucrări speciale de
protecţie, conservare sau ameliorare a resurselor de sol
Clasa a IV a Terenuri cu limitări severe care reduc gama culturilor
agricole sau care necesită măsuri sau lucrări speciale de
protecţie, conservare sau ameliorare a resurselor de sol
B. Terenuri nepretabile pentru culturi de câmp dar pretabile pentru alte
folosinţe
Clasa a V a Terenuri cu limitări foarte severe (sau puternic degradate),
care nu pot fi folosite ca atare , dar care după amenajare şi
ameliorare pot fi folosite pentru culturi de câmp sau plantaţii
pomi-viticole: pot fi amenajate pentru culturi de câmp sau
furaje; pot fi amenajate pentru livadă; pot fi amenajate
Clasa a VI a Terenuri cu limitări extrem de severe (sau puternic
degradate), care nu pot fi folosite pentru culturi de câmp şi
plantaţii pomi-viticole chiar după amenajare sj ameliorare
prin tehnologii curente: folosite, ca atare sau amenajate,
pentru fâneţe păşuni sau păduri; folosite, ca atare sau
amenajate, numai pentru păşuni şi păduri; folosite, ca atare

Gradul de poluare al solului (MESP, 1987) -Tabelul nr.10


C Denumire Reducerea cantitativă şi/sau calitativă
od a producţiei vegetale obţinute în
condiţiile în care solul este nepoluat
0 Nepoluat, fără deficienţe 0-5
1 Foarte slab poluat cu 6-15
deficienţe
2 Slab poluat 16-25
3 Slab-moderat poluat 26-35
4 Moderat poluat 36-45
5 Moderat puternic 46-55
6 Puternic poluat 56-65
7 Foarte puternic poluat 66-75
8 Excesiv poluat poluat 76-85
9 Total poluat 86-100

6. Concluzii. În acest capitol vor fi punctate aspectele esenţiale ale lucrării, atât cele din partea
generală, cât şi cele din partea interpretativă, în fapt, un rezumat necesar al elementelor ce trebuie
reţinute de beneficiar.

12
La sfârşitul raportului (sau la început) trebuie să figureze cuprinsul lucrării, cu capitolele,
subcapitolele şi paginaţia respectivă, lista anexelor şi ilustraţiilor (hărţi, cartograme etc.).

B. Partea desenată - Hărţi/cartograme. Cuprinde totalitatea hărţilor şi cartogaramelor întocmite,


aferente studiului respectiv, care pot fi:
1. Harta unităţilor cartografice de sol ce cuprinde unităţile de sol (tipul şi subtipul de sol, sau alte
unităţi de sol în funcţie de scara de lucru).
2.Hartacu amplasarea profilelor şi a unităţilor cartografice de sol/teren pentru poluări (poluările
sunt identificate prin contur roşu sau puncte de identificare şi sunt însoţite de o legendă care indică
natura şi gradul poluării).
2. Harta unităţilor cartografice de teren (TEO) cu suprafaţa TEO şi numărul trupului de
planimetrare.
3. Harta claselor de calitate (în baza notei de bonitare pe folosinţe).
4. Cartograme privind: relieful, textura, eroziunea, apa freatică, favorabilitatea pentru culturi şi
pretabilitatea pentru folosinţa din momentul cartării.

C. Tabele
În vederea integrării studiilor pedologice se vor utiliza tabelele de prezentare a datelor în formă
anexată: tabel cu indicatori, tabele privind solurile (clase, tipuri, subtipuri, suprafeţe ocupate,
procente din suprafaţă etc.); tabele privind terenurile; tabele privind bonitarea; tabele privind
inventarierea terenurilor şi degradărilor.

13
DICŢIONAR DE TERMENI

Sistem de monitorizare sol/teren pentru agricultură - supravegherea, evaluarea, prognoza şi avertizarea


cu privire la starea calităţii solurilor/ terenurilor agricole, pe baza unui sistem informaţional, cu asigurarea de
bănci de date la nivelul ţării şi al judeţelor, şi propuneri de măsuri necesare pentru protecţia şi ameliorarea
terenurilor agricole, în scopul menţinerii şi creşterii capacităţii de producţie, precum şi al utilizării eficiente
şi durabile a acestora.
Memoriul pedologic descrie condiţiile fizico-geografice din teritoriul studiat, solurile şi aspectele de ordin
practic legate de utilizarea resurselor de sol/teren.
Bonitarea terenurilor este operaţiunea complexă de cunoaştere aprofundată a performanţelor unui teren.
Condiţiile de creştere şi rodire a plantelor, gradul de favorabilitate a acestor condiţii pentru fiecare folosinţă
şi cultură sunt interpretate prin intermediul unui sistem de indici tehnici, permiţând cuantificarea acestora în
note de bonitare. Obiectul bonitării îl constituie unităţile de teritoriu ecologic omogene (TEO) identificate şi
delimitate pe hărţi. Pentru constituirea şi caracterizarea acestora este folosită o serie de caracteristici şi
indicatori de divizare, distincţi, prin care se cuantifică fiecare factor sau condiţie de mediu. În urma bonitării
fiecare teritoriu ecologic omogen este evaluat în note (puncte) de bonitare, permiţând astfel clasificarea
terenurilor agricole în clase de favorabilitate, respectiv de calitate, şi estimarea producţiei potenţiale pentru
condiţii naturale şi/sau potenţate.
În studiile pedologice întocmite în vederea realizării şi reactualizării Sistemului naţional şi judeţean de
monitorizare sol/teren pentru agricultură, terenurile sunt grupate după numărul punctelor de bonitare în clase
de favorabilitate şi clase de calitate. Bonitarea terenurilor agricole la nivel de teritoriu ecologic omogen
(TEO) pentru teritoriul studiat, pe folosinţe, este parte componentă a studiului pedologic.
Favorabilitatea reprezintă măsura în care un teren satisface cerinţele de viaţă ale unei plante de cultură date,
în condiţii climatice normale şi în cadrul folosirii raţionale. După nota de bonitare naturală există zece clase
de favorabilitate pentru fiecare cultură şi folosinţă agricolă.
Fertilitatea (naturală) este însuşirea globală a solului de a furniza elementele nutritive în cantităţi şi
proporţii corespunzătoare pentru creşterea acelor categorii de culturi pentru care temperatura şi ceilalţi
factori ai mediului sunt favorabili.
Calitatea solurilor cuprinde totalitatea însuşirilor solului care îi asigură acestuia un anumit grad de
fertilitate naturală.
Calitatea terenurilor cuprinde atât fertilitatea solului, cât şi modul de manifestare faţă de plante al celorlalţi
factori de mediu, cum sunt cei cosmicoatmosferici (lumină, căldură, precipitaţii etc.), continuând cu cei
geomorfologici şi hidrologici. Toate acestea au ca efect productivitatea diferenţiată a muncii omeneşti în
raport cu modul de satisfacere a cerinţelor fiziologice ale plantelor. Din acest punct de vedere calitatea
terenurilor este reprezentată de favorabilitatea, respectiv nota de bonitare pentru condiţii naturale, privind o
anumită folosinţă.
Unitatea de pretabilitate a terenului reprezintă arealul rezultat prin gruparea unităţilor de teren conform
unui anumit set de caracteristici specifice, în vederea stabilirii categoriilor de folosinţă. Studiul pedologic
cuprinde gruparea terenurilor agricole productive în clase de pretabilitate după folosinţă (arabil, vii, livezi,
păşuni, fâneţe). Din acest punct de vedere terenurile variază de la cele mai bune şi uşor utilizabile în
agricultură până la cele fără valoare agricolă, dar care pot fi folosite în alte scopuri. Gruparea terenurilor
după unitatea de pretabilitate cuprinde 6 clase de teren. Aceste clase sunt definite ţinându-se seama de
intensitatea limitărilor şi restricţiilor la folosinţe agricole şi se exprimă succint în formula unităţii de
pretabilitate.
Capacitatea de producţie a terenului este expresia calitativă a modului de manifestare conjugată a tuturor
factorilor de vegetaţie care acţionează independent faţă de plante şi determină nivelul de satisfacere a

14
cerinţelor fiziologice ale acestora, într-un anumit loc şi într-un anumit interval de timp. Capacitatea de
producţie a terenului (potenţialul de producţie al acestuia) reprezintă calitatea terenului măsurată în kg/ha.
Studiul pedologic elaborat în vederea realizării şi reactualizării Sistemului naţional şi judeţean de
monitorizare sol / teren pentru agricultură, definit prin prezenta metodologie, este un studiu special
pentru delimitarea, inventarierea şi evaluarea resurselor de sol, pentru delimitarea şi inventarierea factorilor
limitativi sau restrictivi ai utilizării terenurilor pentru producţia agricolă, pentru delimitarea şi inventarierea
zonelor poluate, precum şi pentru estimarea nivelurilor de producţie pentru terenurile agricole, exprimate în
baza notelor (punctelor) de bonitare pentru condiţii naturale.
Profil de sol - secţiune în teren (obţinută prin săparea unei gropi sau pe peretele unei deschideri naturale) pe
care se examinează alcătuirea verticală a învelişului de sol. Profilul de sol (sau pedonul, dacă este considerat
în suprafaţă) constituie unitatea elementară de bază în cercetarea şi cartarea solului, care permite studierea
orizonturilor şi a caracteristicilor morfologice, fizice şi chimice ale solului, precum şi interpretări genetico-
evolutive, geografice, agro-silvo-productive sau ameliorative. Pedonul reprezentativ al unei unităţi
elementare (areal) de sol constituie obiectul care este studiat, clasificat şi grupat în diferite moduri;
Unitatea taxonomică (tipologică) de sol - un concept care se referă atât la clasificarea, cât şi la denumirea
solului, cuprinzând soluri caracterizate prin proprietăţi şi însuşiri morfologice, fizice, chimice, mineralogice,
hidrologice etc. Egale sau foarte apropiate, care variază în limite precis definite prin Sistemul român de
clasificare a solurilor şi Sistemul român de taxonomie a solurilor, în acord cu rangul unităţii de sol, adaptat
conform scării de lucru (tip, subtip, varietate);
Unitatea teritorială de sol - arealele de sol în care este răspândită o unitate taxonomică de sol în natură,
într-o anumită regiune;
Unitatea cartografică de sol (US) - reprezentarea grafică pe hartă a unei unităţi teritoriale de sol sau a unui
grup (asociaţii) de unităţi teritoriale de sol (US complex). Ea este redată pe hartă prin unul sau mai multe
areale. Unitatea cartografică de sol simplă poate cuprinde până la 10-15% din suprafaţa ei incluziuni de alte
soluri care nu se pot evidenţia cartografic la scara de referinţă;
Unitatea de teren (sau pedotopul) o porţiune de teren omogenă sub aspectul însuşirilor solului, climei,
reliefului şi condiţiilor hidrogeologice, conform scării cartografice. Unitatea teritorială de teren care se ia în
considerare în studii de detaliu este denumită şi teritoriu ecologic omogen (TEO) sau unitate elementară de
teren;
Unitatea cartografică de teren sau de pedotop (UT) - reprezentarea pe hartă a unei unităţi teritoriale de
teren UT complex sau a unui grup (asociaţii) de astfel de unităţi, respectiv a unui TEO sau asociaţii de TEO
complex. O unitate cartografică de teren poate fi constituită din unul sau mai multe areale, ea putând
cuprinde până la 10-15% incluziuni de alte terenuri;
Hartă pedologică - lucrare cartografică ce prezintă grafic distribuţia geografică a tipurilor, asociaţiilor,
complexelor sau a altor unităţi de sol şi/sau teren, înscrise în legenda hărţii, definite şi numite conform
nomenclaturii stabilite prin sistemul de clasificare adoptat.
Cartogramă - reprezentarea pe o hartă (prin culori, haşuri, coduri sau simboluri) a unor suprafeţe ce indică
răspândirea, intensitatea unor fenomene, procese etc. În studiul solurilor se întocmesc cartograme cu valori
ale stării de aprovizionare cu nutrienţi, pentru anumite însuşiri fizice, hidrofizice sau chimice, pentru
anumite pretabilităţi, diferite favorabilităţi etc.;
Reambularea - acţiunea prin care se actualizează informaţia pedologică şi agrochimică din studiu. Proporţia
în care va fi efectuată actualizarea datelor (procentul de reambulare) într-un studiu pedologic este prevăzută
în S.C.S./1982 "Norme de timp şi elemente de calculaţie ale tarifelor pentru studii şi cercetări de sol", cap.
1.2.4 (Norme de timp pentru reambularea studiilor pedologice).

15
BIBLIOGRAFIE

1. Barbu N., 1971, Poziţia pedogeografică a teritoriului României, Buletinul Societăţii de


Ştiinte Geografice, Bucureşti, vol. I, pag. 163, 166.
2. Bălăceanu V., Taină Şt., Crăciun C, 2000, Solurile brune acide din România, Studiu
monografic, Rev. Factori şi procese pedogenetice din zona temperată. Vol. 1. Ed. AL. I.
Cuza, laşi.
3. Blaga Gh., Filipov F., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 2005, Pedologie, Ed. AcademicPres
Cluj Napoca.
4. Blaga Gh., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 1996, Pedologie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
5. Canarache A., 1990, Fizica solurilor agricole, Ed. Ceres, Bucureşti, pag. 286.
6. Canarache A., 1987, Elemente noi de caracterizare hidrofizică şi de diferenţiere a solurilor
cu exces de umiditate de suprafaţă, Lucr. Conf. Nationale de Ştiinţa Solului, Timişoara, nr.
23 A, pag. 163, 173.
7. Chiriţă C., 1974, Ecopedologie cu baze de pedologie generală. Ed. Ceres, Bucureşti.
8. Conea Ana, Vintilă Irina, Canarache A., 1977, Dicţionar de Ştiinţa Solului, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
9. Crăciun C., 2000, Minerale argiloase din sol. Implicaţii în agricultură, Ed. GNP Minischool.
10. Dihoru Gh., N. Donită., 1970, Flora si vegetaţia Podişului Babadag, Editura Academiei
RSR,Bucureşti.
11. Dumitru Elisabeta, EnacheRoxana, Guş Petru, Dumitru Mihail, 1999, Efecte remanente ale
unor practici agricole asupra stării fizice a solului, Ed. Risoprint, Cluj Napoca.
12. Filipov F., Lupaşcu Gh., 2003, Pedologie. Alcătuirea, geneza şi clasificarea solurilor. Ed.
Terra Nostra, Iaşi, pag. 347.
13. Florea N., Munteanu I., 2003, Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor, Ed. Estfalia,
Bucureşti.
14. Florea N., Buză M., 2003, Pedogeografie cu noţiuni de pedologie (compendiu). Edit. Lucian
Blaga, Sibiu.
15. Florea N., 2001, Asamblajul pedogeografic, Edit. Universităţii “Al.I.Cuza“ Iaşi.
16. Florea N., 1997, Degradarea terenurilor şi ameliorarea solurilor, Universitatea Dimitrie
Cantemir, Bucureşti.
17. Florea N., 1994, Pedogeografie cu noţiuni de Pedologie, Sibiu
18. Florea N., Munteanu I., Rapaport C., Chiţu C., Opriş M., 1968, Geografia solurilor
României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
19. Florea N., 1963, Curs de geografia solurilor cu noţiuni de Pedologie, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
20. Ilie M., Alcătuirea geologică a pământrului românesc, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1956.
21. Jitariu Daniela, Moise Irina, Simionescu Violeta, Presură A., Consideration related to the
appreciation of chemical and biological characteristiques of the urban sludge from
Constanta county, Romania, in view of its usage as an organic fertilizer, manuscris (în curs
de publicare).
22. Lacatuşu R., 1995, Metode pentru evaluarea nivelului de incărcare şi de poluare cu metale
grele. Şt. Solului, vol. XXIX, nr.2.
23. Lupaşcu Gh., Parichi M., Florea N., 1998, Dicţionar de ştiinţa şi ecologia solului, Edit.
Universităţii “Al.I.Cuza “ Iaşi.

16
24. Merlescu Er., Teşu C., 1982, Solurile Romaniei, Litografiat Inst. Agron. lasi.
25. Miclăuş V., 1983, Pedologie, Eitura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
26. Moise Irina, Pedologie – taxonomia solurilor, Editura Universitara Bucuresti, 2009.
27. MoiseIrina, JitariuDaniela, AndreiaşiClaudia, Popescu M., 2007, Reconstrucţia ecologică
forestieră a terenurilor degradate prin eroziune din comuna Avrameni, judeţul Botoşani,
Lucrări ştiinţifice, USAMV Bucureşti, Seria A, Vol. L.
28. MoiseIrina, JitariuDaniela, Moise V., 2007 - Aspecte privind reconstrucţia ecologică
forestieră a terenurilor degradate prin alunecări din comuna Dângeni, judeţul
Botoşani,Lucrări Ştiinţifice – vol. 50, seria Agronomie Iasi.
29. MoiseIrina, JitariuDaniela, AndreiaşiClaudia, 2006, Cercetări cu privire la influenţa
condiţiilor de mediu din Podişul Babadag asupra diversităţii şi distribuţiei solurilor şi
vegetaţiei, Iaşi,Lucrări ştiinţifice, Seria Agronomienr. 49, pag.870-875,
30. MoiseIrina,2003, Cercetari privind clasificarea ecologică a solurilor, cu privire specială
asupra părţii de sud-est a Podişului Babadag,tezăde doctorat.
31. Moţoc M., Trăşculescu Fl., 1959, Eroziunea solurilor pe terenurile agricole şi combaterea
ei. Ed. Agrosilvică de Stat, Bucureşti.
32. Munteanu I., DumitruSorina, MocanuVictoria, MoiseIrina, 1999 - Tipurile de trenuri din
România la scara 1:2 500 000 după metodologia SOTER şi utilizarea lor pentru
fundamentarea strategiei de conservare şi protecţie a fondului funciar,USAMV Timisoara,
Vol. 1 – pg. 103 – 131
33. Munteanu I., 1997, Materialele parentale ale solurilor din Dobrogea de Nord, Ştiinţa Solului,
XXXI, nr. 1.
34. Munteanu I., 1984, Aspecte genetice şi de clasificare ale solurilor submerse şi foste
submerse, Ştiinţa Solului, nr. 1, pag. 3-22.
35. Munteanu I., Solurile de pădure din Dobrogea de Nord, cu privire specială asupra solurilor
cenuşii, Teză de doctorat, 1982
36. Munteanu I., 1972, Cercetări privind diferenţierea texturală la solurile cenuşii din Dobrogea
de Nord, Lucrările conferinţei naţionale de ştiinţa solului Iaşi.
37. Păltineanu Cr., Mihăilescu I. Fl., Seceleanu I., 2000, Dobrogea. Condiţiile pedoclimatice,
consumul şi necesarul apei de irigaţie pentru principalele culturi agricole, Editura Ex Ponto,
Constanţa.
38. Puiu Şt., Teşu C., Şrop Gr., Dragan L., Miclauş V., 1983, Pedologie, EDP, Bucureşti.
39. Seceleanu I., Munteanu I, Simotă C., 1995, Cercetari privind variabilitatea caracteristicilor
principale ale vertisolurilor şi solurilor cu caracter vertic din Câmpia Română. Simp.
Factorii şi procese din zona temperată, vol. 2, Ed. Univ. "Al. I. Cuza" lasi.
40. Teaci D., 1980, Bonitarea terenurilor agricole, Ed. Ceres, Bucureşti.
41. Teaci D., Burt M., 1966, Contribuţii la metodica de bonitare economică a terenurilor
agricole, Analele I.C.P.A. Bucureşti, vol. 34.
42. Toth G., Montanarella L., Stolbovoy V., Mate F., Bodis K., Jones A., Panagos P., Van
Liedekerke M., Soilof the European Union, JRC Scientific and Technical Reports,
Luxemburg, 2008
43. Udrescu S. şi colab., 1998, Pedologie. AMD.
44. Udrescu S., 1995, Curs de pedologie. Lito. USAMV Bucureşti.
45. Vasile D., Popescu C., 2003, Pedologie Ed. Universitaria Craiova.
46. VintilăRuxandra, Munteanu I., Curelariu Gh, MoiseIrina, 1997, Aplicaţii ale sistemului
informatic geografic al resurselor de sol şi teren agricol ale României (“SIGSTAR”) în
judeţul Sibiu - Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, Bucureşti –
17
Publicaţiile S.N.R.S.S., vol 29 D, pg. 175 – 185,
47. *** Ghidul excursiilor celei de a XV-a Conf. Naţională pentru Ştiinţa Solului, nr. 29, 1997,
Bucureşti.
48. *** Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1987, I.C.P.A. Bucureşti.
49. *** Soil taxonomy – Field extract, 1977, G W E, D.C.
50. *** Sistemul roman de clasificare a solurilor, 1979I.C.P.A. Bucureşti.
51. *** Soil Atlas of Europe, European Soil Bureau Network, European Commission, 2005, 128
pp, Office for Official Publications of the European Communities, L-2995 Luxembourg.

18