Burnett Mica Printesa

1 | mica prințesă frances h.
burnett
MICA PRINȚESĂ
FRANCES H. BURNETT
Romanul Mica prințesă ne spune povestea Sarei Crewe, o fetiță care, după moartea mamei sale, este
adusă de tatal ei din India (unde acesta avea afaceri prospere) la Londra, ca să-și desăvârșească
educația într-o pensiune pentru domnișoare.
După ce moare și tatal ei, Sara se străduiește să-și păstreze imaginația bogată și sufletul gingas,
dorindu-și să le demonstreze celor care o tratau ca pe o cerșetoare că poate și vrea să rămână o „mică
prințesă“.
2 | mica prințesă frances h. burnett
Cuprins
Capitolul I. DOMNIŞOARA MINCHIN ........................................................................................................... 3
Capitolul II. ERMENGARDE ........................................................................................................................... 6
Capitolul III. LOTTI ......................................................................................................................................... 9
Capitolul IV. BECKY ..................................................................................................................................... 11
Capitolul V. MINELE DE DIAMANT ............................................................................................................ 14
Capitolul VI. ALTE ŞTIRI DESPRE MINELE DE DIAMANTE .................................................................... 16
Capitolul VII. MANSARDA ........................................................................................................................... 20
Capitolul VIII. MELCHISEDECH .................................................................................................................. 23
Capitolul IX. GENTLEMANUL HINDUS ...................................................................................................... 26
Capitolul X. RAM DASS ................................................................................................................................ 29
Capitolul XI. DINCOLO DE ZIDURI ............................................................................................................. 31
Capitolul XII. MONEDA DE PATRU PENNY............................................................................................... 34
Capitolul XIII. CE A VĂZUT ŞI A AUZIT MELCHISEDECH ...................................................................... 36
Capitolul XIV. UN OSPĂŢ ÎNTRERUPT....................................................................................................... 38
Capitolul XV. VIZITATORUL ....................................................................................................................... 41
Capitolul XVI. O LOVITURĂ DE TEATRU .................................................................................................. 44
Capitolul XVII. NECAZURILE SAREI AU LUAT SFÂRŞIT ........................................................................ 46
Capitolul I. DOMNIŞOARA MINCHIN
Aceste întâmplări aveau loc la Londra, în plină iarnă, iar în dimineaţa aceea o ceaţă gălbuie şi foarte
deasă orbea oraşul. O fetiţă, ciudată ca înfăţişare, stătea lângă tatăl ei, într—o maşină de închiriat. Copila
privea pe fereastră cu ochi mari şi visători. Expresia de adult, care i se vedea pe faţă, uimea trecătorii.
Micuţa se gândea la perioada fericită când trăia în India sub un soare strălucitor. Apoi a traversat
marea pe un vapor imens, iar acum se afla aşezată în acest vehicul bizar, care trecea pe străzile, atât de
întunecate, ale Londrei, încât era nevoie să fie aprinse felinarele, ca şi cum ar fi fost deja noapte.
Simţindu—se un pic neliniştită, atinse umărul tatălui ei.
—Tată, murmură ea, cu o voce misterioasă.
—Ce e, draga mea? întrebă căpitanul Crewe, înconjurând fetiţa cu braţul.
—Am ajuns? Aici este „locul"?
—Da, micuţa mea Sara, am ajuns!
Chiar dacă avea numai şapte ani, copila simţi că tatăl său a devenit, în mod brusc, nespus de trist.
Căpitanul încerca de multă vreme să—şi pregătească copila pentru această lungă şedere în Anglia.
Sara nu—şi cunoscuse niciodată mama. Pentru ea, elegantul şi tânărul ei tată era singurul univers. De
câte ori se jucaseră împreună! Când tatăl său călărea, fetiţa îl întovărăşea, aşezată cuminte pe poneiul ei.
O singură teamă tulbura fericirea acestor ani radioşi: gândul la „locul" unde va fi trimisă într—o zi.
Clima Indiei este rea pentru copii. Imediat ce ocaziile o permit, părinţii se grăbesc să—i trimită în
Anglia.
—Tată, de ce nu poţi să vii şi tu la şcoala asta? Mă vei ajuta la lecţii.
—Oh, draga mea... Ascultă—mă. Mai întâi, nu vei rămâne multă vreme în Anglia. Apoi, vei trăi într—o
casă frumoasă împreună cu alte fetiţe de vârsta ta, care—ţi vor deveni prietene de joacă. Iar eu îţi voi
trimite multe cărţi. De altfel, vei deveni atât de repede mare, că nici nu—ţi vei da seama de trecerea
timpului. Iar când vei termina studiile te voi readuce lângă mine.
Ideea de a face cunoştinţă cu alte fetiţe o lăsa destul de indiferentă. În schimb, cărţile promise deja îi
zgândăreau imaginaţia. Cititul era marea ei bucurie; inventa chiar istorioare pe care le povestea tatălui ei.
—Bine, tată, spuse ea cu blândeţe, dacă am ajuns, înţeleg că trebuie să mă resemnez, nu—i aşa?
El îi zâmbi şi o îmbrăţişa cu mare dragoste. În ceea ce îl privea nu era deloc resemnat, dar nu era mai
bine să ascundă totul fiicei sale?
Micuţa Sara îi va lipsi mult. Se va simţi foarte singur la întoarcerea în India, în acel mare bun—galow,
unde gingaşa siluetă în rochie albă a Sarei nu va mai veni la sfârşitul zilei, să—l cheme la masa de seară.
O ţinea încă strânsă lângă el în momentul când se opriră în faţa unei porţi cu o înfăţişare tristă, ornată cu
o placă de aramă pe care erau gravate cuvintele:
Domnişoara Minchin Pension pentru tinere domnişoare
În salonul în care ea şi tatăl ei au fost introduşi, Sara aruncă de jur împrejur o privire rapidă.
—Nimic nu—mi place aici. Dar să recunoaştem că, în timpul războiului, mulţi soldaţi — chiar nici ei şi
chiar dintre cei mai bravi — nu iubeau câmpul de luptă.
Căpitanul Crewe nu se putu abţine să nu râdă: „Ah, draga mea micuţă Sara, ce o să devin când
nimeni nu—mi va mai vorbi, aşa cum o faci tu?"
Şi deodată o luă în braţe, o ridică sus, lângă obrazul său şi o privi lung, stăpânindu—şi o lacrimă.
În acel moment intră domnişoara Minchin. Aceasta semăna cu casa ei: era la fel de mare, severă,
respectabilă şi foarte urâtă. Bătrâna domnişoară Minchin ştia că tânărul tată, foarte bogat, era dispus să
cheltuiască mult pentru fetiţă, fără să ţină socoteală, aşa că îi primi pe amândoi cu un surâs larg de bun
venit. Doamne, chiar surâsul era rece, încremenit, fără îndoială datorită ochilor care te duceau cu gândul
la nişte ochi de peşte.
—Ştiu de la domnişoara Meredith cât de inteligentă este fetiţa dumneavoastră. Este un mare privilegiu
pentru mine faptul că îmi încredinţaţi un copil atât de frumos şi plin de promisiuni.
„De ce zice ea că sunt frumoasă? Nu—i adevărat. Şi ce—ar crede despre mine dacă i—aş spune că este
drăguţă? Ar fi, de asemenea, o minciună" gândi Sara. Totuşi, fetiţa se înşela când credea că este urâţică.
Era la fel de graţioasă ca un tânăr mesteacăn şi ochii ei aproape verzi aveau gene lungi şi arcuite. Dar nu
trecu mult timp până să descopere că domnişoara Minchin îi flata pe toţi părinţii elevelor, folosind
aproape aceleaşi cuvinte.
În şcoala aceasta, Sara avea să profite de multe avantaje. Primi cea mai frumoasă cameră, lângă care se
afla un mic salon numai al ei, şi o bonă care să o servească. Un astfel de privilegiu nu se mai văzuse în
acest institut.
—Nu sunt deloc neliniştit în privinţa studiilor ei, spuse căpitanul domnişoarei Minchin. Fetei mele îi
place să înveţe. Face asta cu o ferocitate de lup tânăr. O găsesc mereu cufundată în cărţile ei, cărţi groase
de istorie, culegeri de poezii şi câte altele! Mi—ar fi plăcut mai mult să o văd galopând pe poneiul pe
care tocmai i l—am cumpărat sau chiar jucându—se cu păpuşile. Îi veţi cumpăra altele noi dacă va dori,
nu—i aşa?
—Tată, dar o păpuşă este ca o prietenă. Nu este nevoie de mai multe. N—aş putea să iubesc mai multe.
Emily îmi va fi atât de dragă, atât de aproape!
—Cine este Emily? întrebă domnişoara Minchin.
—Este păpuşa pe care tata mi—o va dărui înainte de plecarea sa. Vom merge să o cumpărăm împreună.
Voi putea vorbi cu ea despre el, atunci când va fi departe.
Sara rămase câteva zile la hotel, cu tatăl ei. Au vizitat un mare număr de magazine, de unde au
cumpărat tot ceea ce fetiţa îşi dorea. Dar abia în ultima zi — şi după multe căutări — o găsiră, în sfârşit,
pe Emily, în vitrina unei mici prăvălioare.
—Chiar aşa o doream, să nu arate prea mult a păpuşă, spuse fetiţa, ci să aibă aerul că e vie şi că mă
ascultă. Necazul cu păpuşile este că ele nu ne aud niciodată. Aceasta, însă, are aerul că mă înţelege. Cine
ştie? Poate că mă şi cunoaşte!
Era o păpuşă mare, cu bucle lungi de un minunat maron auriu. Ochii de culoare gri păreau inteligenţi
iar genele erau gene adevărate şi nu liniuţe pictate deasupra pleoapelor.
Emily fu cumpărată, deci, şi cu ea un întreg trusou format din rochii, mantouri, lenjerie garnisită cu
dantelă, mănuşi şi batistuţe.
—Vreau să fie îmbrăcată ca fetiţele care au o mamă elegantă. Acum, mama ei sunt eu şi voi fi în acelaşi
timp şi prietena ei, declară Sara.
Din păcate, ziua următoare fu cea a despărţirii. Căpitanul Crewe trebuia să plece cu vaporul. Au
decis ca el să trimită două scrisori pe săptămână fiicei lui, iar ea, de asemenea, să—i scrie cât de des.
Se despărţiră în salonul de lângă camera Sarei. Copila, aşezată pe genunchii părintelui său, se jucă
mult timp cu gulerul hainei lui, cu privirile grave aţintite în ochii tatălui.
—S—ar zice că încerci să mă înveţi pe de rost, spuse acesta, forţându—se să surâdă.
—Nu, răspunse copila, te cunosc deja destul de bine, pentru că tu trăieşti în inima mea.
Apoi, îşi îmbrăţişa tatăl, sărutându—l ca şi cum urma să nu—l mai vadă niciodată.
Când acesta coborî, Sara se apropie de fereastră şi urmări tristă, cu privirea, maşina care—i ducea cu
ea tatăl, până ce aceasta dispăru după colţul clădirii. Emily era aşezată lângă ea şi privea în aceeaşi
direcţie.
Când domnişoara Minchin o trimise pe sora ei, domnişoara Amelia, să vadă ce face copila, aceasta
găsi uşa camerei închisă cu cheia. „Vă rog, domnişoară, şopti Sara prin uşă, aş dori să nu văd pe nimeni
în seara aceasta."
Domnişoara Amelia era o femeiuşcă rotofeie, cu obrajii umflaţi ca două baloane, şi toată lumea ştia
că—i era frică de sora ei. În realitate ea era cea mai capabilă dintre ele două, dar niciodată nu i—ar fi
trecut prin cap să refuze să—şi asculte sora, teribila domnişoară Minchin.
Coborî treptele cu privirea plină de teamă a unei găini căreia îi este frică de venirea furtunii.
—N—am cunoscut niciodată o fetiţă atât de ciudată. S—a închis singură în cameră şi nici măcar nu o
aud plângând.
—Cu atât mai bine, îi răspunse domnişoara Minchin, mi—este groază de copiii care plâng şi se
văicăresc.
Capitolul II. ERMENGARDE
A doua zi, Sara făcu senzaţie când intră în clasă. Elevele o priveau cu ochi plini de curiozitate. Fiecare
dintre ele ştia deja că micuţa Crewe va fi mândria institutului, reclama lui vie. Lavinia Herbert, trecând
prin faţa camerei lui Sara, zărise straşnica bonă franceză ocupată să aranjeze rochiile şi lenjeria fină a
nou—venitei. „Rochii cu duiumul..." a adăugat Lavinia. „Unele mai frumoase ca altele... Un dulap plin
cu jupoane tivite cu volane de dantelă! Am auzit—o pe domnişoara Minchin spunând surorii sale că tot
acest lux era deplasat pentru o fetiţă. Ridicol!" continuase să—şi arate ea dezaprobarea. „Şi mama mea
ar fi gândit la fel. La vârsta noastră adevărata distincţie nu vine oare de la obiceiul de a se îmbrăca cu
simplitate?" mai adăugă ea cu superioritate.
În timp ce stătea alături de domnişoara Minchin pentru a fi prezentată şi devenise punctul de atracţie
al întregii clase, Sara remarcă în ultimul rând de bănci o fetiţă de vârsta ei. Nu era deloc frumoasă. Un pic
chiar prea grăsuţă, avea ochi inexpresivi, albaştri şi fără strălucire. Iar în ceea ce priveşte părul, era strâns
în codiţe de care trăgea, ca să poată muşca fundiţele cu care erau legate. Fetiţa stătea cu coatele pe bancă
şi părea fascinată de—a binelea de mica Sara.
Mai târziu, când profesorul de franceză începu să o examineze pe noua elevă, fetiţa cu codiţe roşi de
uimire. În zadar, săptămâni întregi, încercase să reţină că „the mother" însemna „mere" adică „mamă" şi
că „father" însemna „pere", adică „tată". Faptul că o fetiţă de aceeaşi vârstă cu ea vorbea în limba
franceză cu atâta uşurinţă o umplea de admiraţie.
— Domnişoară St. John, strigă directoarea cu severitate. Luaţi—vă coatele de pe bancă şi scoateţi—vă
panglicuţa din gură. De câte ori trebuie să vă tot repet?
Câteva râsete, repede înăbuşite, acompaniară remarca domnişoarei Minchin care, aşezată lângă
tablă, asista la lecţie. Domnişoara St. John simţi că o podideşte plânsul. Sărmana ei feţişoară, atât de uşor
de speriat, tremura de ruşine.
Sara simţi nevoia să—i ia apărarea şi chiar să—şi facă o prietenă din micuţa nefericită.
„Dacă Sara ar fi fost un băiat care ar fi trăit în epoca Evului Mediu, obişnuia să spună căpitanul
Crewe, ea ar fi colindat lumea, să apere, cu sabia în mână, pe toţi asupriţii. Imediat ce vede pe cineva
suferind, simte nevoia să se bată pentru el".
Sara o luă, deci, imediat sub protecţia sa pe fetiţa prostuţă şi urâţică.
În timpul aceluiaşi curs, celelalte fetiţe începură să pufnească în râs, pentru că micuţa St. John
pronunţa „le bong pang" în loc de „le bon pain", adică „pâine bună". Sara observă din nou un fel de
disperare pe faţa fetiţei şi declară enervată: „Nu—i nimic de râs." Profitând de primele ore de recreaţie,
începu să o caute pe mica nefericită.
O găsi în faţa unei ferestre de unde fetiţa privea tristă afară, în grădină.
—Cum te cheamă? o întrebă cu blândeţe. Cum ar putea fi descrisă surpriza micuţei St. John? Aceasta
depăşea tot ce—şi putea imagina. Era uluită văzând—o pe tânăra Crewe lângă ea. Această nouă elevă,
care venea din ţara Maharadjahilor, strălucind de nenumăratele minunăţii ale Orientului, urmată de tot
atât de multe valize! Fără să mai vorbim de poneiul şi de bona franceză pe care o avea în serviciul ei
personal!
—Mă numesc Ermengarde St. John, răspunse cu timiditate fetiţa cu codiţe.
—Eu mă numesc Sara Crewe. Îmi place mult numele tău. Parcă ar fi un personaj din poveştile cu zâne.
—Îţi place? exclamă încetişor Ermengarde. Ce bine îmi pare. Şi numele tău îmi place!
Marele ghinion al micuţei St. John era poate faptul că avea ca tată un om foarte inteligent. Când ai un
tată care vorbeşte opt sau nouă limbi străine, care are mii de volume pe care sigur că le cunoaşte pe toate
pe dinafară, te întrebi: nu cumva el aşteaptă prea mult de la propria lui fiică? Pentru domnul St. John era
elementar ca fata lui să—şi amintească unele date din istoria Angliei şi să ştie câteva cuvinte din limba
franceză.
—Trebuie să o învăţaţi să studieze, îi ceruse tatăl domnişoarei Minchin.
Singurul rezultat în urma acestei recomandări fu că micuţa Ermengarde petrecea tot timpul
plângând.
—Vorbeşti minunat franceza, îi spuse Sarei, cu o nuanţă de respect în voce.
—O vorbesc fără dificultate pentru că am auzit—o toată viaţa mea. Dacă şi tu ai fi auzit—o toată viaţa ta,
ai fi vorbit—o la fel de bine ca mine.
—O, nu, răspunse Ermengarde suspinând, nu aş fi fost capabilă.
—De ce?
—Mă întrebi de ce? Pentru că sunt proastă. Am fost întotdeauna ultima la toate.
Sara încercă să schimbe conversaţia. Avu un surâs de încurajare pentru mica prostuţă şi îi propuse
să—i facă cunoştinţă cu Emily.
—Cine este Emily?
—Vino în camera mea şi ai să vezi!
—Este deci adevărat că ai o cameră pentru joacă, numai a ta?
—Da. Tata i—a cerut—o domnişoarei Minchin, pentru mine. Îmi place să povestesc păpuşilor mele
poveşti pe care le inventez eu. Prezenţa altora m—ar fi deranjat.
—Cum, tu ştii să inventezi poveşti? Eşti grozavă!
—O, nu! Toată lumea este capabilă să inventeze poveşti. Tu nu ai încercat niciodată? Ai să vezi, este
pasionant.
Găsiră păpuşa aşezată cuminte în faţa focului.
—Aşează—te, îi spuse Sara, am să—ţi explic. Este foarte uşor: Emily, vrei să mă asculţi? Iat—o pe
Ermengarde St. John. Ermengarde St. John, ţi—o prezint pe Emily. Ţi—ar plăcea să o iei pe genunchii
tăi?
—O, chiar pot să o iau? făcu Ermengarde. Este aşa de frumoasă!
Atunci Sara îi puse păpuşa în braţe.
Niciodată, în scurta şi trista ei existenţă, Ermengarde nu trăise clipe atât de frumoase şi de fericite.
Sara îi istorisi poveşti minunate despre India şi alte ţari. Dar ceea ce o fascină pe Ermengarde peste toate
fu să afle că păpuşile, când sunt singure şi nu este nimeni care să le pândească, merg şi vorbesc.
Deodată, pe când povestea cum au descoperit—o pe Emily, Sara se opri din povestit. Cuvintele
nu—i mai veneau pe buze şi, timp de câteva minute interminabile, lui Ermengarde îi fu teamă că prietena
ei va începe să plângă. Dar nu se întâmplă nimic. După o lungă tăcere, Ermenarde o întrebă:
—Eşti tristă?
—Nu—i aşa că şi tu îţi iubeşti tatăl mai mult decât orice pe lume? De o sută de ori mai mult! replică Sara.
Ermengarde ştia că ar fi fost nepotrivit pentru o fetiţă bine crescută să spună că ea nu s—a gândit
niciodată că—şi poate iubi tatăl. Şi că, dacă era un lucru de care avea teamă, acela era că va fi obligată să
rămână, chiar şi numai zece minute, în prezenţa lui.
—Îl... îl văd aşa de puţin, bâigui fetiţa. Tatăl meu trăieşte în mijlocul cărţilor lui...
—Durerea mea cea mai mare, recunoscu Sara, este ideea de a fi separată de el. Doar că trebuie să accept
această teribilă încercare fără să mă plâng. Ca un soldat în luptă... Dacă ar fi fost un război, chiar rănit,
chiar suferind teribil, tata nu s—ar plânge deloc, sunt sigură.
—Lavinia şi Jessie sunt prietene, spuse Ermengarde privind încântată către noua sa colegă. Aş vrea tare
mult ca tu şi eu să putem deveni două prietene de nedespărţit. Ştiu că tu eşti inteligentă, iar eu sunt eleva
cea mai proastă care poate exista în această şcoală. Dar mai ştiu că voi fi capabilă să te iubesc nespus de
mult.
— Sunt încântată, răspunse Sara. Da, dacă şi tu vrei, vom fi prietene şi te voi ajuta la lecţiile de franceză,
fără ca celelalte fete să ştie.
Capitolul III. LOTTI
Institutul domnişoarei Minchin pentru educaţia tinerelor domnişoare era cotat printre cele mai de
vază din Londra, iar Lavinia Herbert, care avea treisprezece ani, fusese mult timp eleva cea mai
importantă. De aceea, venirea micuţei Sara Crewe fu o grea lovitură adusă prestigiului domnişoarei
Lavinia, aşa că ranchiuna ce o simţi aceasta nu avea margini. În plus, micuţa Sara — cu mantourile ei de
catifea şi preţioasele căciulite de blană — le eclipsa pe toate celelalte eleve, în timpul plimbărilor. Şi
toate aceste lucruri nu erau făcute să domolească invidia Laviniei.
Din fericire, nu se născuseră aceleaşi resentimente şi printre elevele din clasele mici. Sara era
adorată de către cele mai mici fetiţe. De multe ori Sara le invită să bea ceaiul cu Emily. Păpuşa, lucru de
necrezut, poseda propriul ei serviciu de porţelan, ale cărui ceşcuţe erau atât de drăguţe, că fetiţele
tremurau de plăcere când Sara le permitea să bea ceaiul din ele.
Lotti Leght era una dintre aceste micuţe, îşi pierduse mama la vârsta de trei ani; după moartea soţiei,
tatăl fetei, neştiind ce să facă cu micuţa copilă, o încredinţa domnişoarei Minchin.
Imediat ce dorea ceva sau nu voia ceva, Lotti începea să strige şi să plângă. În ciuda vârstei sale
fragede, Lotti descoperi repede că o fetiţă atât de mică, fără mamă, inspiră milă persoanelor mari. Aşa că
se folosea de această slăbiciune a celorlalţi cât putea de des. Într—o zi, Sara trecea prin faţa unui salon
unde auzi cum domnişoara Minchin şi sora ei, Amelia, încercau pe rând să o facă să tacă pe Lotti.
—Doamne, de ce tot plânge atât? striga domnişoara Minchin, care ridica vocea fără să o poată acoperi pe
aceea a copilului.
Ceea ce, între noi fie vorba, nu era deloc uşor, pentru că Lotti avea un glas teribil de sonor.
—Vai, vai, vai! Nu mai am mămică, nici o mă... mică, repeta ea fără să se oprească.
—Nu mai plânge, te rog, nu mai plânge, se lamenta domnişoara Amelia.
Dar Lotti plângea din ce în ce mai tare.
—Ar merita o bătaie, spuse domnişoara Minchin. Dacă mai plângi aşa, o încasezi rău de tot!
Ameninţarea nu avu nici un efect asupra copilei, care începu să urle şi mai tare.
Obosită, domnişoara Minchin lăsă copilul în seama surorii sale şi, când ieşi pe culoar, dădu nas în nas
cu Sara.
—Oh! Sara, exclamă ea, forţându—se să surâdă.
—Am recunoscut vocea lui Lotti, spuse fetiţa. Dacă sunteţi de acord, poate că am să reuşesc eu să o fac
să tacă... încă nu ştiu cum, dar nu strică să încerc...
—Cam dificil! Dar încercaţi. Dacă reuşiţi, înseamnă că sunteţi foarte abilă.
Şi, cu un suspin foarte distins, domnişoara Minchin se depărta.
Când Sara intră în salon, Lotti, culcată pe jos, ţipa lovind din picioare în toate direcţiile. Domnişoara
Amelia, aplecată peste insuportabila fetiţă, transpira din toţi porii şi se ştergea pe faţă cu o batistă.
—Domnişoară Amelia, şopti Sara apropiindu—se de bătrâna institutoare, sora dumneavoastră a fost de
acord să încerc să o fac să tacă; sunteţi şi dumneavoastră?
Domnişoara Amelia dădu trist din cap.
—Credeţi că poate fi posibil?
—Nu ştiu, răspunse Sara, dar, dacă vreţi, părăsiţi camera fără să vă observe, iar eu rămân lângă ea.
—Vai! Nu am avut niciodată un copil atât de dificil, mărturisi domnişoara Amelia. Mă întreb dacă vom
putea să o păstrăm aici.
Şi părăsi salonaşul cu o vizibilă uşurare pe faţă.
Sara privi copila mânioasă, apoi se aşeză pe jos, lângă aceasta, păstrând un moment de tăcere.
Micuţa Lotti, obişnuită să fie mângâiată sau mustrată când avea astfel de crize, nu—şi credea ochilor.
Deschise cu prudenţă ochii umflaţi de lacrimi şi o recunoscu pe fetiţa care avea păpuşa Emily, precum şi
alte jucării minunate. Sara nu spunea nimic, dar copilul simţi privirea fermă cu care aceasta o observa.
Apoi, gândindu—se că ar fi nevoie să se afirme din nou, reîncepu să strige:
—Vai, nu am mămică, mă... mică! Totuşi vocea nu—i mai era atât de stridentă şi nici atât de sigură.
—Nici eu nu am mamă, spuse Sara. Declaraţia Sarei fuse atât de neaşteptată încât Lotti căzu pe covor de
uimire. Adevărul era că Lotti o detesta pe domnişoara Minchin pentru că era prea severă şi pe
domnişoara Amelia pentru că se arăta prea îngăduitoare. În schimb se simţea atrasă de Sara, dar nu ştia
încă dacă să renunţe la furie şi la lacrimi. Reîncepu să se agite; dar curiozitatea fiind mai mare, după un
suspin, încă bosumflată, o întrebă pe Sara:
—Unde este mama ta?
—În cer! Dar sunt sigură că, din când în când, coboară să mă vadă, chiar dacă eu nu o pot vedea. Mama
ta vine, de asemenea, să te vadă? Cine ştie, poate chiar în clipa asta te priveşte. Poate că sunt amândouă
aici, acum, lângă noi...
Deodată, copilaşul se ridică şi privi în jurul lui. Lotti era o micuţă creatură minunată, toată numai
bucle, cu ochi mari de culoarea florilor de „nu—mă—uita". Dar dacă, în momentul acela,mama ei ar fi
văzut—o cu adevărat, cu siguranţă că ar fi comparat—o cu un îngeraş.
Sara îi povesti că în cer se aflau câmpuri enorme de crini, unde copilaşii culegeau buchete uriaşe, să
împletească din ele ghirlande. Nici unul nu obosea, niciodată. Şi că persoanele care se duc în cer au aripi
şi zboară ca îngerii. Astfel, ele pot să vină să le vadă când le este dor de ele.
Oricare altă poveste ar fi oprit copila din plâns, dar aceasta era aşa de frumoasă, că Lotti sfârşi prin
a se urca în braţele Sarei.
—Şi eu aş vrea să mă duc în cer, strigă ea. Oricum, nu mai am mămică aici pe pământ!
—Ascultă, dacă vrei, voi fi eu mămica ta şi păpuşa mea Emily va fi sora ta.
—Cu adevărat, sora mea?
—Da, răspunse Sara, ridicându—se de pe covor. Hai, vino să—i spunem bună ziua. Am să—ţi spăl
mâinile şi te voi pieptăna.
Lotti începu să tropăie în urma noii ei mămici. Uitase cu totul că faptul de a fi nevoită să se spele pe
mâini şi să se pieptene fusese motivul furiei ei.
—Bine, îşi spuse Sara, iată că am devenit mamă adoptivă.
Şi împinse uşa camerei de joacă, cu un aer de îngrijorare pe faţă.
Capitolul IV. BECKY
T'recuseră deja doi ani de când Sara se afla în Institutul pentru tinere domnişoare al domnişoarei
Minchin. Într—o zi, când se întorcea dintr—o plimbare cu automobilul, zări în faţa casei o mică
persoană care apăru pe scara ce ducea la bucătărie. Ceva de pe feţişoara aceasta — plină de ardoare dar
timidă, atrăgătoare dar mânjită — îi atrase atenţia Sarei.
Fetiţa întindea gâtul ca să vadă ceva printre barele scării, dar dispăru imediat.
În aceeaşi seară, aşezată într—un colţ al clasei, Sara istorisea una dintre minunatele poveşti inventate de
ea însăşi. Un număr mare de eleve se strânseseră în jurul ei şi ascultau.
Dar iată că fetiţa, pe care o zărise în după—amiaza aceea printre barele scării, intră fără să facă
zgomot. Căra cu ea o găleată enormă cu cărbuni, mult prea grea pentru ea, pe care o puse lângă căminul
plin de cenuşa rămasă din ziua precedentă. Curăţă căminul cu multă grijă, dar se vedea că era speriată de
privirile aţintite asupra ei. În acelaşi timp, Sara îşi dădu seama că micuţa servitoare, îngenunchiată în faţa
focului, asculta şi ea.
Era o povestioară fantastică. Se vorbea despre o prinţesă pe care o iubea Regele Mărilor, care trăia pe
fundul apelor, într—o grotă de cristal, cu pereţii încrustaţi cu perle.
Ridicată în picioare, după ce alimentase focul cu cărbuni, mica servitoare îşi făcea de lucru,
măturând deja a treia oară locul din faţa şemineului. Nemaiavând ce face în faţa sobei, dar prea curioasă,
întârzia să plece şi stătea nemişcată ascultând extraordinara poveste, pe care domnişoara Crewe o
depăna.
Din păcate, mânuţele ei înţepenite şi crăpate de atâta muncă — mult prea dură pentru ea — lăsară
să—i cadă mătura, iar Lavinia Herbert, zărind—o, exclamă:
—Ia uitaţi—vă, fata asta trage cu urechea! într—o clipă micuţa vinovată luă găleata şi mătura şi, cu
privirea speriată a unui iepuraş surprins în câmpul de trifoi, fugi afară. Sara fu cuprinsă de mânie.
—Ştiam că ascultă, spuse ea. Ce rău vezi în asta? Şi, luând—o pe Lotti de mână, ieşi la rândul ei.
—O cunoaşteţi pe fetiţa care are sarcina să aprindă focurile în şemineuri? o întrebă pe Mariette, bona
franceză.
—Este un copil găsit, domnişoară. Domnişoara Minchin a angajat—o ca ajutoare la bucătărie. În
realitate, însă, toată lumea de aici profită de ea şi—i pune în cârcă tot felul de corvezi care mai de care
mai obositoare. Are paisprezece ani, dar nu pare mai mare de doisprezece.
—Cum o cheamă?
—Becky, domnişoară!
După ce Mariette ieşi din cameră, Sara începu să se gândească la soarta lui Becky. „Arată ca şi cum
n—ar fi mâncat niciodată pe săturate. Mi—e tare milă de ea", îşi spuse Sara.
Încercă să o revadă pe mica servitoare, dar, chiar dacă o întrezărea de departe, nefericita era mereu
pe fugă şi atât de înfricoşată, încât Sara nu izbuti să—i vorbească.
Totuşi, câteva săptămâni mai târziu, pe când intra în micul salonaş care îi servea drept cameră de
joacă, Sara fu surprinsă să o revadă pe Becky. Micuţa servitoare avea şorţuleţul şi vârful nasului pline de
negreală şi părea adormită lângă găleata ei cu cărbuni.
I se întâmpla ca, după o zi grea de lucru, să se aşeze un moment — numai un moment — în cocheta
cameră a domnişoarei Crewe. Aceste câteva minute de răgaz, lângă foc, în fotoliu, o făceau să uite pentru
o clipă de oboseală. Dar iată că acum adormise de—a binelea. De—abia instalată de zece minute,
somnul îi deveni profund, ca acela al Frumoasei din Pădurea Adormită, somn care, după cum bine ştim,
a durat un secol. Numai că chipul ei nu se asemăna cu cel al Frumoasei Prinţese, pentru că sărmana
Becky nu era decât o servitoare urâtă şi murdară, epuizată de prea multă muncă.
Ca în fiecare joi, în institut, după—amiaza era consacrată lecţiilor de dans. Elevele profitau pentru
a—şi pune rochiţele cele mai frumoase. Cea a Sarei era din muselină de mătase, iar Mariette adusese de
la magazinul de flori o adevărată ghirlandă de trandafiraşi, pe care o împletise printre buclele tinerei
domnişoare. Sara, intrând în salonul ei, cu mişcările de dans pe care tocmai le învăţase, o găsi pe micuţa
servitoare adormită.
—Vai, murmură încetişor Sara, văzând—o. Sărmana Becky!
Nu o supăra deloc faptul că o găsise în fotoliul ei. Dimpotrivă, ocazia de a—i putea vorbi i se părea
providenţială. Sara înainta fără zgomot. Se întreba cum să facă să procedeze mai bine. Domnişoara
Amelia putea să intre dintr—un moment în altul şi în acest caz Becky ar fi fost aspru certată. Pe de altă
parte, nu o lăsa inima să trezească din somn o fiinţă care părea la capătul puterilor.
Din fericire, Becky se trezi singură. Dar, când zări această fermecătoare prinţesă în rochia ei ca din
poveştile cu zâne, privirea i se umplu de teamă şi de deznădejde, încât Sara fu nevoită să—i prindă
mânuţele într—ale ei pentru a o linişti.
—Vai, domnişoară, vă rog să mă iertaţi!
—Nu—i nimic, nu—i nimic, îi repetă cu blândeţe Sara. Nu trebuie să—ţi fie teamă.
—N—am făcut—o intenţionat, se scuză nefericita Becky. Este doar din cauza căldurii, iar eu sunt atât de
obosită! Nu a fost ceva voit, mă credeţi, nu—i aşa? Sara îi zâmbi.
—Sigur, şi cred că înţeleg cât trebuie să fii de ostenită!
Becky o privea cu ochii plini de uimire. Nimeni până acum nu—i vorbise cu atâta bunătate. Toată
lumea o trata cu asprime. Faptul că Sara îi ţinea mâinile într—ale sale o umplea de o recunoştinţă fără
margini.
—Vai, domnişoară, nu sunteţi supărată?
—Deloc, răspunse Sara râzând. De ce aş fi supărată? Şi eu sunt o fetiţă ca şi tine. Ai putea să mai stai un
pic aici, cu mine?
—Aici, domnişoară? Eu? Sara se duse la uşă să vadă dacă venea cineva.
—Ei bine, explică ea, acum suntem singure. Dacă ai terminat de făcut focul în toate camerele, ai putea să
stai un moment cu mine. Măcar atât cât să mănânci o prăjitură.
Minutele care au urmat îi părură necrezut de frumoase micuţei servitoare. În timp ce mânca, Sara o
întrebă:
—Seara trecută, când povesteam istorioara cu prinţesa pe care o iubea Regele Mărilor, ascultai şi tu,
nu—i aşa?
—Da, recunoscu Becky, ştiu că nu aveam dreptul, dar nu aveam putere să plec...
—Să ştii că mi—a făcut plăcere, spuse Sara. De altfel, dacă vrei să cunoşti sfârşitul poveştii, ţi—l voi
spune. Numai ţie. Nu astă seară, pentru că este deja târziu şi mi—e teamă că se va observa absenţa ta, şi
nu vreau să fii certată din cauza mea. Dar ne vom revedea aici. Spune—mi ora la care vii să faci focul în
salonul meu.
Când Becky coborî scările, se simţea schimbată. Nu mai avea importanţă greutatea cărbunilor care i
se puneau în căldare, ca să—i urce sus, în camere, şi nici cuvintele răutăcioase ale bucătăresei. Avea o
bucată mare de chec în buzunar, dar mai preţioasă decât aceasta era amintirea acelor extraordinare
momente care—i luminau de acum viaţa.
Capitolul V. MINELE DE DIAMANT
Puţin timp după aceea, sosi una dintre cele mai extraordinare veşti. Căpitanul Crewe îi scria fiicei
sale că un vechi coleg de şcoală a venit să—l vadă şi că acest coleg poseda o mină de diamante. După
cum sperase acesta, cercetările dăduseră rezultate mai mult decât bune şi anume: minele aduceau
proprietarului o bogăţie incalculabilă. Datorită prieteniei care—l lega de tatăl Sarei, îi propusese să—l
cointereseze la exploatarea lor. Desigur că, dacă ar fi fost vorba de mine de cupru sau de cărbune, Sara
nu ar fi fost atât de uluită. Însă minele de diamante o făceau să se gândească la „O mie şi una de nopţi" şi
la maharadjahi plimbându—se pe elefanţi acoperiţi de pietre preţioase!
Ermengarde era entuziasmată la gândul acestor minunăţii, iar Lotti o rugă pe Sara să—i repete încă
şi încă o dată amănuntele în legătură cu acele mine fabuloase. Doar Lavinia, roasă de o teribilă gelozie, îi
spunea lui Jessi că ea nu credea nimic din toate acestea.
Din acea zi, elevele care o invidiau pe Sara o numiră în zeflemea „prinţesa Sara"; dar cele care o
iubeau, adică cele mai numeroase, nu—i spuneau niciodată „prinţesa" în loc de „Sara", deşi, ele, în
realitate, se bucurau de titlul de prinţesă, care i se dăduse prestigioasei lor colege, pentru că, ziceau ele, i
se potrivea perfect.
Din seara când Sara a găsit—o pe Becky adormită în fotoliul ei, mica servitoare venea în fiecare zi,
chiar şi numai pentru câteva minute, să o viziteze. Şi dacă nu era timp destul pentru a—i spune o poveste,
Sara găsea întotdeauna câteva cuvinte binevoitoare şi un pachet cu de—ale gurii pentru Becky, nu prea
mare, ci atât cât Becky să—l poată ascunde sub şorţuleţ. Una din plăcerile Sarei era acum să descopere pe
etajerele magazinelor diferite mâncăruri foarte hrănitoare într—un volum cât mai mic, precum mici
pateri din carne sau sandvişuri pline cu friptură ori cu cârnăciori. Aşa că Becky pierdu puţin câte puţin
aerul acela înfometat şi curând găleţile cu cărbune i se părură mult mai uşoare.
Cu câteva săptămâni înainte de a zecea aniversare a ei, Sara primi o scrisoare care o puse pe gânduri.
Scrisorile tatălui ei erau întotdeauna amuzante, dar de data aceasta căpitanul îi spunea că este un pic
obosit, copleşit de prea multele griji cauzate de afaceri.
„Vezi tu, fetiţa mea dragă, tatăl tău nu se prea pricepe la afaceri şi la bani. Ba chiar i se par dificile şi
chiar monstruoase". Iar spre sfârşitul scrisorii spunea: „Poate aş reuşi să dorm dacă n—aş avea febră, iar
nopţile sunt nespus de lungi când rămâi treaz, ca să mânuieşti atâtea cifre enorme".
Căpitanul Crewe pregătise o mulţime de cadouri pentru aniversarea fiicei lui iubite. Printre altele, şi
o nouă păpuşă, comandată la Paris, care avea un trusou fantastic.
În timp ce stătea la biroul lui, cu un teanc norm de hârtii în faţă, deseori căpitanul Crewe suspina:
„Vai, de ce nu o am pe fetiţa mea lângă mine! Şi—ar fi trecut mânuţele în jurul capului meu, iar temerile
şi oboseala pe care le resimt ar fi trecut ca prin farmec!"
Aniversarea Sarei prilejui o mare festivitate. Sala de clasă fu decorată cu ghirlande. Pachetele cu
cadourile care îi erau destinate urmau să fie deschise cu mare pompă.
Când veni ziua aniversării, întregul pension fu cuprins de o agitaţie intensă. Înainte de a coborî în
salonul cel mare, Sara trecu din nou prin salonaşul ei, unde găsi un pacheţel învelit într—o hârtie veche.
„Ah, trebuie să fie cadoul lui Becky", gândi Sara. Desfăcând sforicică cu care era legat ambalajul, găsi o
perniţă pentru ace de culoare roşie, dintr—o lână nu prea curată, iar acele cu gămălie de culoare neagră,
înfipte cu grijă, formau cuvintele: „La mulţi ani".
—Sărmana şi draga de Becky! spuse Sara cu emoţie. Câtă osteneală şi—a dat! Am să pun perniţa ei cât
mai bine în evidenţă, chiar pe măsuţa mea de toaletă!
Capitolul VI. ALTE ŞTIRI DESPRE MINELE DE DIAMANTE
Domnişoara Minchin îşi îmbrăcase rochia de mătase neagră şi o ţinea pe Sara de mână,
conducând—o spre clasa împodobită ca de sărbătoare. Un servitor, cu mănuşi albe în mâini, le urma,
purtând în braţe un pachet enorm, cel în care se afla păpuşa de la Paris.
Venea apoi o altă servitoare, care purta alte pachete, iar Becky, în şorţuleţ alb, încheia cortegiul.
—Faceţi linişte! ceru domnişoara Minchin. James, pune cutia pe masă şi desfă panglicile. Emma şi
Becky, aşezaţi şi voi pachetele pe scaune şi ieşiţi amândouă.
Servitoarele se pregăteau să plece, dar Sara interveni.
—Domnişoară Minchin, vreau să vă cer, ca o favoare de ziua mea, să—i permiteţi lui Becky să rămână
aici când vom desface pachetele cu cadouri. Are aceeaşi vârstă ca noi şi sunt sigură că va fi încântată.
Domnişoara Minchin îşi îndreptă ochelarii şi, cu un aer iritat, spuse întorcându—se spre Sara:
—Dacă e vorba doar de o favoare de ziua dumneavoastră. .. nu pot să vă refuz, cu toate că locul lui
Becky este la bucătărie.
Pe urmă, revenind la aerul ei înţepat, îi făcu semn lui Becky să se aşeze în colţul cel mai retras al
clasei.
—Şi acum, domnişoarelor, ştiţi că draga noastră Sara împlineşte zece ani. Când tatăl ei mi—a
încredinţat—o, mi—a spus: „îmi este teamă că fetiţa mea va fi foarte bogată într—o zi", la care eu am
răspuns: „Educaţia pe care o va primi în acest institut îi va permite să fie la înălţime în societate, oricât de
distinsă ar fi aceasta". Într—adevăr,Sara a devenit această persoană perfectă. Este floarea şcolii. Vă rog
să—i mulţumiţi pentru faptul că v—a invitat să sărbătoriţi împreună cu ea aniversarea ei.
Toate elevele se ridicară în picioare şi spuseră în cor: „Mulţumim Sara!"
Fetiţa se simţea jenată, dar făcu un efort şi găsi cuvintele care trebuiau şi cu care, la rândul ei, le
mulţumi că i—au acceptat invitaţia.
—Lavinia, făcu domnişoara Minchin, te aud râzând în zeflemea. Dacă o invidiezi atât de mult pe Sara, ai
măcar buna cuviinţă să—ţi exprimi sentimentele într—o manieră mai puţin vulgară, aşa cum îi stă bine
unei domnişoare binecrescute. Şi acum, copii, vă las! Distraţi—vă!
Domnişoara Minchin plecă şi toată lumea se grăbi să desfacă pachetele cu cadouri. Cel mare, cu
păpuşa de la Paris, fu desfăcut primul.
—E la fel de înaltă ca Lotti! exclamă una dintre fetiţe.
—Aţi văzut? Este îmbrăcată ca pentru teatru! spuse Lavinia. Hăinuţa îi este tivită cu hermină...
—Vai, spuse Jessi, apropiindu—se mai mult, are şi un binoclu. Un adorabil binoclu albastru cu aur!
Se mai aflau în pachet o valizuţă cu pantalonaşi şi jupoane brodate, două hăinuţe de blană, un costum
de baie, rochii de bal, precum şi o mare cantitate de pulovere. De asemenea, un întreg sortiment de
pantofiori şi de ciorăpei, pantaloni de sky, o cutie plină cu bijuterii, pălărioare, una mai drăguţă ca
cealaltă, şorţuleţe şi chiar un manşon.
Chiar şi Lavinia şi Jessi, care trecuseră de vârsta la care fetele se joacă cu păpuşile, nu încetau să se
minuneze în faţa acestor comori.
La un moment dat, intră pe uşă domnişoara Amelia.
—Sara, domnul Barrow, notarul tatălui dumneavoastră, a venit să o vadă pe domnişoara Minchin. Sora
mea ar vrea să—l aducă aici. De altfel, este timpul să vă duceţi în marele salon, unde se va servi tortul de
aniversare.
Prăjiturile, îngheţatele şi fructele zaharisite, care compuneau acest dineu de sărbătoare, încântară pe
micuţele invitate ale Sarei, care devorară totul în mai puţin de câteva minute. Când toată această mică
lume se retrase, Sara observă un domn care părea foarte jenat. Acesta intră în clasă cu mare demnitate.
—Vă rog, domnule Barrow, luaţi loc, zise fetiţa şi îi arătă un scaun.
Dar acesta rămase în picioare, privind îndelung păpuşa şi celelalte lucruşoare ce se întrevedeau din
valiza rămasă deschisă.
—O sută de lire sterline! Atâta au costat toate acestea, făcu notarul cu severitate. N—am mai văzut pe
altcineva să—şi risipească banii cu atâta inconştienţă.
—Ce importanţă are? Domnul Crewe este atât de bogat... Numai minele de diamante... spuse
domnişoara Minchin.
—Tocmai, hai să vorbim despre ele... Nu există nici o mină de diamante. Şi n—a existat niciodată!
—Cum? strigă domnişoara Minchin. Ce vreţi să spuneţi cu asta?
—Că, din toate punctele de vedere, ar fi fost mai bine să nu se fi vorbit de ele... Fostul căpitan Crewe...
—Fostul! strigă din nou domnişoara Minchin. Nu vreţi, sper, să—mi spuneţi că este...
—Da, domnişoară. Este mort. Malaria singură nu l—ar fi omorât, dar ştiindu—se ruinat, boala l—a
doborât mai uşor.
—Ruinat? Cum a fost posibil?
—E bine să nu vă încredeţi în prieteni care vă promit minunăţii şi care vă plasează tot avutul în mine,
chiar dacă sunt ele de aur sau de diamante. În special când tu însuţi nu te pricepi deloc în afaceri. A
pierdut până la ultimul bănuţ. Şi totuşi era un om bogat, chiar foarte bogat! Trebuie să recunosc că şi
celălalt a investit tot ce poseda. Dar când acest prieten a fugit ca un ticălos, căpitanul Crewe era deja
foarte bolnav şi n—a avut forţa să lupte cu moartea. Şi—a chemat fetiţa în timpul delirului până în
ultimul moment.
—Dar, în sfârşit, sper că nu vreţi să spuneţi că Sara este săracă? Şi că îmi rămâne în grijă o cerşetoare în
locul bogatei moştenitoare, pe care o înconjuram cu toată bunăvoinţa?
Domnul Barrow nu o menaja deloc.
—Chiar aşa este, spuse el, în prezent este o fată săracă care vă rămâne în grijă. Doar nu veţi îndrăzni să o
daţi afară, acum când nu mai are pe nimeni pe lume. S—ar putea afla şi aceasta poate face o foarte
proastă reclamă pensionului.
—E monstruos, strigă bătrâna domnişoară, cu ochii ieşiţi din orbite. Mucoasa asta, îmbrăcată cu rochii
de mătase şi cu jupoane din dantelă veritabilă, dă în momentul acesta, pe banii mei, o masă de aniversare,
unde s—a cheltuit foarte mult.
—Sigur, domnişoară, că pe banii dumneavoastră. Căpitanul Crewe a murit fără să ne plătească ultimele
facturi. Iar sumele erau foarte mari, ca întotdeauna.
—Eram aşa de sigură că voi fi plătită, se lamenta domnişoara Minchin. Căpitanul Crewe nu discuta
niciodată notele de plată.
Sara avea o trăsură, un ponei şi o bonă numai în serviciul ei.
—În acest caz ar trebui să opriţi cheltuielile cât mai repede.
Şi, după ce o salută aplecându—se cu respect, domnul Barrow se îndreptă spre ieşire.
—Măria, ce se întâmplă? întrebă domnişoara Amelia, după ce—l conduse pe notar spre uşă.
—Unde este Sara Crewe? întrebă domnişoara Minchin cu o voce aspră.
—Sara? se bâlbâi sora sa. Este cu ceilalţi copii...
—Are vreo rochie neagră?

—Neagră? bâigui domnişoara Amelia.
—Ştiu foarte bine că are rochii de toate culorile. Dar, de câte ori trebuie să—ţi repet, are o rochie neagră?
Şi nu mă mai privi cu aerul acesta prostesc!
Domnişoara Amelia deveni foarte palidă.
—Nu. Sau mai bine, da, se bâlbâi aceasta. Cea din catifea neagră de anul trecut, dar i—a rămas prea
scurtă.
—Du—te şi spune—i să se dezbrace imediat de toaleta de mătase şi să—şi pună rochia neagră. N—are
nici o importanţă că este prea lungă sau prea scurtă.
Domnişoarei Amelia îi dădură lacrimile.
—Dar, Măria, de ce nu—mi spui ce s—a întâmplat?
—Căpitanul Crewe este mort. Dar cel mai grav este că a murit ruinat. Iată—mă responsabilă de un copil
oribil şi răsfăţat, care nu are nici măcar un ban.
De emoţie, domnişoara Amelia fu obligată să se aşeze pe un scaun.
—Şi când te gândeşti că am cheltuit o avere cu aniversarea ei, bani pe care nu îi voi revedea niciodată! Ai
înţeles, sărmană idioată? Du—te, deci, şi pune capăt acestei sărbătoriri ridicole şi spune—i să—şi
schimbe rochia.
—Eu? bâlbâi domnişoara Amelia. Vai, nu mă trimite pe mine să—i dau copilei această veste teribilă.
—Bineînţeles că te vei duce şi cât mai repede, fu răspunsul încrâncenatei sale surori.
Domnişoara Amelia îşi şterse ochii şi apoi, cu mare greutate, se îndreptă către salonul unde se aflau
fetiţele care o primiră cu strigăte de bucurie.
După o oră, Sara fu convocată de domnişoara Minchin. Fetiţa purta rochia neagră devenită prea
strâmtă şi ale cărei mâneci rămăseseră prea scurte.
Institutul îşi reluase aspectul obişnuit. Cu domnişoara Minchin, nimic nu dura prea mult. Vai,
sărbătoarea luase sfârşit. Definitiv!
—Spuneţi—i Sarei să coboare cât mai repede, ceru ea cu severitate. Şi explicaţi—i că nu vreau nici
strigăte, nici lacrimi.
—Este copilul cel mai ciudat care poate exista, declară domnişoara Amelia, mai târziu. Când i—am adus
la cunoştinţă nenorocirea care a căzut pe capul ei, copila s—a făcut albă ca varul. O clipă am crezut că îşi
va pierde cunoştinţa. Dar ea a rămas în picioare, dreaptă, imobilă şi tăcută. Mai multe fetiţe au început să
plângă, dar ea părea că nici nu le aude. Apoi, când am terminat de repetat ceea ce Măria îmi ceruse să—i
spun, a părăsit camera fără un cuvânt.
Sara se închisese în camera ei. Cu o voce suferindă, monotonă, repeta întruna: „Tata e mort."
Împiedicându—se de Emily, ridică păpuşa în braţe şi îi murmură: „Auzi Emily, tata e mort. A murit în
India, la mii de kilometri de aici."
Când intră în biroul domnişoarei Minchin, faţa Sarei era palidă şi trăda o mare suferinţă. Cum nu
găsise o panglică neagră, părul i se desfăcuse peste umeri. Copila o ţinea pe Emily în braţe, înfăşurată
într—o fâşie de mătase neagră.
—Lasă această păpuşă, îi spuse domnişoara Minchin, ai cărei ochi nu fuseseră niciodată atât de reci. De
ce ai adus—o cu tine?
—Aş vrea să o păstrez. Este tot ce îmi mai rămâne.
—Nu o să mai ai timp să te joci cu păpuşa. Va trebui să munceşti, să te faci utilă, să—ţi intre asta bine în
cap. Cred că domnişoara Amelia ţi—a explicat situaţia în care te afli, nu?
—Da. Tata e mort. Nu mi—a lăsat nimic. Sunt săracă.
—Exact. Şi nu ai nici familie, nici relaţii şi nici un acoperiş deasupra capului.
Într—o clipă, feţişoara Sarei se descompuse.
—Ce ai de mă priveşti aşa? Cuvintele mele sunt totuşi clare. Dacă nu te las să stai aici, din milă, vei fi
obligată să cerşeşti pe stradă ca să ai ce mânca.
—Am înţeles, spuse Sara cu vocea stinsă.
—Încă ceva. Păpuşa asta ridicolă, valiza cu rochii şi celelalte cadouri îmi aparţin. Eu le—am cumpărat.
Dacă Sara ar fi plâns sau ar fi implorat—o, poate că domnişoara Minchin ar fi fost mai puţin dură.
Dar atitudinea calmă şi demnă a fetiţei o scotea din sărite pe această bătrână autoritară.
—Şi în special nu—ţi mai da aere. A trecut timpul când te credeai o prinţesă. Trăsura şi poneiul vor fi
vândute, iar Mariette concediată. Ai devenit egala lui Becky. Să nu uiţi asta niciodată!
—Ce muncă voi face? întrebă Sara şi ochii i se luminară un pic.
—O să faci ceea ce ţi se va cere. Ştii franceza şi deci o vei preda elevelor mici. O să te trimitem să faci
cumpărăturile necesare şi vei ajuta bucătăreasa. Printre altele. Dacă nu vei lucra cum trebuie, te voi da
afară. Fără discuţie. Şi acum, du—te!
Sara privi teribila femeie drept în ochi. Apoi se duse spre uşă.
—Ai putea să—mi mulţumeşti, zise domnişoara Minchin.
Sara se întoarse spre ea şi murmură:
—Nu văd pentru ce, domnişoară.
Apoi părăsi încăperea şi urcă scara cu Emily în braţe. Tocmai când voi să intre în camera ei
domnişoara Amelia, roşie de jenă, o opri.
—Nu mai poţi intra în această cameră, îi spuse biata femeie, teribil de încurcată.
Sara înţelese pe loc că acesta era începutul schimbărilor anunţate de domnişoara Minchin şi fără nici
o ezitare întrebă:
—Puteţi să—mi arătaţi noua mea cameră?
—De acum înainte veţi dormi la mansardă, într—o cameră alături de cea a lui Becky.
Sara ştia cum să ajungă acolo. Îi explicase Becky. Scara, ascunsă în spatele unei uşi, era atât de urâtă
şi de strâmtă încât cu greu îţi puteai imagina că aparţinea acestei case. Deschise uşa camerei în care avea
să stea de acum şi privi de jur împrejur. Plafonul era mansardat, iar zidurile, care altădată fuseseră
văruite, se scorojiseră, lăsând să cadă mari bucăţi din ele. În încăpere se găsea un pat de fier şi o sobă cu
grătarul mâncat de rugină. Printr—un gemuleţ abia se zărea cerul cenuşiu. Se aşeză pe un scaun de
bucătărie — singurul scaun care se afla în odaie — cu păpuşa pe genunchi. Sara se abţinu să plângă şi
rămase timp îndelungat tăcută, imobilă.
Pe urmă, cineva bătu la uşă şi cu un gest timid o întredeschise. Era Becky, a cărei feţişoară era
mânjită de lacrimi.
—Domnişoară, bolborosi ea, îmi permiteţi să intru?
Incapabilă să plângă, tânăra Crewe îi întinse mâinile.
—Becky, îţi aminteşti de ziua când ţi—am spus că suntem la fel, tu şi eu? Doi copii. Nimic altceva decât
doi copii. Acum nu mai este nici o diferenţă între noi două.
Becky îngenunche lângă ea şi—i prinse mâinile, plângând.
—Ba nu, domnişoară. Vă înşelaţi, veţi rămâne aceeaşi mică prinţesă orice s—ar întâmpla. Nimic nu
poate să schimbe aceasta.
Capitolul VII. MANSARDA
Sara nu va uita niciodată oroarea primei nopţi petrecute în această mansardă. Nu reuşea să adoarmă.
Patul era tare şi era speriată de şobolanii pe care îi auzea ţopăind pe podea, iar zgomotul acesta se
combina cu trosnituri în ziduri şi pârâituri sub acoperiş. Degeaba şi—a tras cuvertura deasupra capului.
Până dimineaţa şi—a repetat cu deznădejde: „Tăticu' e mort. Nu—l voi mai vedea niciodată."
Când coborî, observă că locul pe care îl avea ea de obicei la masă, lângă domnişoara Minchin, era
ocupat de Lavinia.
— Sara, vei începe imediat una dintre sarcinile care îţi vor reveni, îi spuse domnişoara Minchin. Du—te
şi aşează—te la masa celor mici şi ai grijă să mănânce cum trebuie. Lotti a şi vărsat ceşcuţa ei cu lapte.
De mâine, va trebui să te scoli mai devreme.
În zilele ce au urmat, sarcini din ce în ce mai obositoare i—au fost impuse. Preda franceza celor mai
mici şi le ajuta la lecţii pe celelalte fete. Era trimisă la cumpărături pe orice vreme, şi numai Dumnezeu
ştia cât este de deasă ceaţa la Londra, iar ploaia de îngheţată. Se întorcea udă toată, cu braţele încărcate
de sacoşe şi pungi. Iar bucătăreasa o chema din ce în ce mai des să o ajute la supravegherea mâncărurilor
şi la spălatul vaselor.
Dacă Sara ar fi fost mai mare, domnişoara Minchin ar fi putut face economie de o institutoare,
înlocuind—o cu ea, dar aceasta era încă o fetiţă şi deci nu o putea folosi decât la anumite treburi. Copila
nu mai avea dreptul să asiste la lecţiile care se predau în clasă. De—abia putea să mai citească singură,
seara, lecţiile predate, când toată lumea era culcată.
„Dacă nu voi continua să învăţ ceva, îşi spunea ea, în curând nu voi mai şti nici măcar că regele
Henry al VIII—lea a avut şase soţii sau că Măria Stuart a fost decapitată".
Încetul cu încetul, vechile ei colege începură să o evite. Ştim prea bine că domnişoara Minchin le
supraveghea şi le dezaproba conversaţiile cu Sara. „Tineretului îi place să găsească vină adulţilor, îşi
zicea domnişoara Minchin, şi dacă Sara începe să le vorbească despre suferinţele ei, în curând fetele vor
vedea în ea o eroină maltratată şi, ca urmare, se va crea o proastă faimă pensionului. Este mai bine să fie
ţinută departe. I—am oferit un adăpost, iar în noua ei situaţie nu mai poate spera nimic din ce avea
înainte."
Sara era prea mândră ca să cerşească prietenia vechilor sale colege. Şi cum rochiile ei se destrămau
şi se micşorau, iar pantofii i se desfăceau din cauza umezelii, începu să capete din ce în ce mai mult o
alură de mică servitoare. Aşa că domnişoara Minchin găsi pretextul să trimită să mănânce la bucătărie.
—Trebuie să mă port ca şi cum ar fi război, murmura câteodată Sara, să—mi închipui că sunt soldat, şi
un soldat nu se plânge niciodată.
Poate că până la urmă ar fi căzut pradă disperării dacă nu ar fi ajutat—o trei prietene.
Cea dintâi era Becky. Chiar în prima noapte petrecută în mansardă, Sara se simţi reconfortată
ştiind—o dincolo de peretele camerei. Nu puteau să—şi vorbească ziua în nici un fel, domnişoara
Minchin considerând aceasta o pierdere din timpul de muncă. Dar Becky, înainte de a trece prin camere
să aprindă focurile, luă obiceiul să intre în odaia Sarei, să o ajute. În primele săptămâni, sărmana fetiţă
era atât de nefericită încât nici nu avea chef de vorbă. Becky îi respectă tăcerea, dar veni zilnic să facă
curat în mansardă şi s—o ajute pe Sara să—şi încheie rochiţa.
A doua era Ermengarde, care fusese absentă în ziua când Sara primise vestea morţii tatălui ei. Când
aceasta reveni în institut, trecuseră câteva săptămâni, iar Sara muncea deja ca servitoare. La trei zile după
ce se întorsese, Ermengarde o zări pe un culoar. Sara ducea în braţe un morman de rufe pe care trebuia să
le cârpească. Cu toate că auzise despre ruina şi moartea căpitanului Crewe, Ermengarde fu uimită de
paloarea şi zdrenţele în care Sara era îmbrăcată. În surprinderea ei, pe moment nu ştiu ce să facă şi,
pentru că era destul de naivă, începu să râdă. Iar când, în sfârşit, îşi reveni, strigă prosteşte:
—Vai Sara, eşti tu cu adevărat? Nu te mai recunosc!
—Da, eu sunt, răspunse Sara. Pe moment, gândul că Ermengarde putea fi a toate celelalte, o făcu să
roşească. Îşi privi vechea prietenă direct în ochi, ceea ce o făcu pe aceasta să—şi piardă cumpătul.
—Ce mai faci?
—Nu ştiu. Dar tu?
—Bine, răspunse Ermengarde, cu vocea pierdută din cauza emoţiei. Eşti nefericită?
—Dimpotrivă, niciodată nu am cunoscut o fericire mai mare, răspunse Sara cu o voce glacială.
Apoi, ca să nu piardă lucrurile pe care le purta în braţe, îşi apăsă bărbia pe teancul de rochii şi,
întorcându—i spatele Ermengardei, dispăru.
În timp ce se întorcea seara spre mansardă, Sara zări lumină pe sub uşă. Era târziu; întârziase în clasă
ca să—şi revadă lecţiile. Cine să fie la ea în cameră? Spre marea ei surpriză, o găsi pe Ermengarde.
—Ermengarde, zise ea, ce faci aici? Sărmana de tine, dacă te prinde cineva vei fi certată.
Ermengarde era aşezată pe scaunul de bucătărie şi purta un capoțel cu floricele albastre.
Îşi învelise picioarele cu un şal şi se vedea bine că plânsese.
—Bineînţeles că voi fi pedepsită dacă voi fi găsită aici, dar am fost foarte atentă. Nu m—a văzut nimeni.
Şi apoi mi—este egal. Nu—mi pasă de nimic. Spune—mi, Sara, eşti supărată pe mine? Azi după masă
am avut impresia că nu mă mai iubeşti şi sunt tare nefericită, spuse Ermengarde, plângând din ce în ce
mai tare.
Sara simţi că i se urcă un nod în gât, dar se abţinu.
—Ba da, te iubesc. Doar că am crezut... Să ştii că totul s—a schimbat în viaţa mea.
Ermengarde deschise mari ochii plini de lacrimi.
—Ce vrei să spui? Nu înţeleg nimic. Tu eşti cea care s—a schimbat. Când ne—am întâlnit pe culoar
mi—ai vorbit cu atâta răceală...
—Ai dreptate şi—mi pare rău. Dar să ştii că domnişoara Minchin face în aşa fel ca nici una dintre vechile
mele colege să nu se apropie de mine. Aşa că, pentru ca să nu fiu bruftuluită, evit orice contact cu voi.
Ermengarde începu să surâdă printre lacrimi şi se aruncă în braţele Sarei. Apoi amândouă se aşezară pe
podea.
—Gândul că nu mă mai iubeşti mă speriase. Nu puteam să mă opresc să plâng în pat. Aşa că m—am
sculat şi am venit să te văd.
—Eşti mai bună decât mine, spuse Sara. Încercările m—au făcut să fiu neîncrezătoare şi mult mai puţin
amabilă. Chiar trufaşă.
Încreţindu—şi fruntea, fetiţa se gândi intens.
—Cine ştie, poate că toate aceste încercări mi—au fost date pentru că eram prea orgolioasă! adăugă ea,
după un răstimp.
—Vai, nu! Personal nu am găsit nimic bun în obligaţia de a face ceva, răspunse Ermengarde,
scuturându—şi codiţele din care se desfăcură panglicile.
Să—ţi spun adevărul? Ei bine, nici eu. Dar bănuiesc că trebuie să existe o parte bună în orice situaţie.
Chiar dacă nu ne dăm seama pe moment. Cine ştie? Poate că şi la domnişoara Minchin se află ceva bun,
cu toate că mă îndoiesc.
Domnişoara Minchin este o scorpie din toate punctele de vedere, răspunse pe un ton ferm
Ermengarde. Sara, crezi că te vei obişnui să trăieşti aici?
—Da, pentru că în mintea mea îmi imaginez că mansarda asta este un turn, unde sunt prizonieră. Ca pe
vremuri, la Bastilia. Şi asta îmi dă curaj.
—Iar eu voi veni să te vizitez pe ascuns, murmură Ermengarde. Pe sub nasul temnicerilor tăi!
—Aşa, făcu Sara. Dar acum coboară repede şi ai grijă să nu te prindă careva!
Capitolul VIII. MELCHISEDECH
A treia prietenă era Lotti. Fetiţa se întrebase — deşi fără să găsească un răspuns — de ce mămica ei
nu mai purta rochiile frumoase de altădată şi de ce nu mai locuia în camera cu păpuşi. Dar era prea tânără
ca să tragă singură o concluzie.
—Sara, e adevărat că eşti foarte săracă? La fel de săracă precum cerşetorii de pe stradă? o întrebă într—o
zi, pe Sara.
Lotti prinsese câteva frânturi din discuţiile celor mari. Apoi, strecurându—şi mânuţa în mâna Sarei,
adăugă printre lacrimi:
—Nu vreau să fii săracă.
Lotti începuse s—o vadă din ce în ce mai puţin pe Sara. Dar fiindcă era o fetiţă care ştia întotdeauna
ce voia şi nu se lăsa prea repede descurajată, Lotti decisese să găsească locul unde locuia tânăra ei
mămică. Aşa că, strecurând un cuvinţel pe aici, un altul pe dincolo, întrebând când se putea, îşi făcu o
idee de locul unde se afla Sara. Şi iată că, într—o duminică după—amiază, porni la drum; căţărându—se
treaptă după treaptă, deschizând uşă după uşă, reuşi în cele din urmă să o găsească. Sara era urcată pe o
masă şi privea printr—o fereastră înclinată, aproape de tavan.
—Sara, mămicuţa mea! strigă Lotti, speriată de aspectul sărăcăcios al camerei.
I se părea că urcase sute de trepte şi nu—şi mai simţea picioruşele.
Sara o privi la fel de speriată ca şi fetiţa, dar pentru alte motive. Dacă Lotti începea să plângă, erau
pedepsite amândouă. Sări deci de pe masă şi luă copila în braţe, mângâind—o şi rugând—o:
—Vai, comoara mea, te rog să nu faci zgomot!
Era o plăcere să mângâi acest copilaş dolofan, cu mânuţele lipicioase de bomboane.
—Hai, am să—ţi arăt ceva extraordinar! adăugă Sara.
Ridică fetiţa pe masă, apoi se urcă alături de ea şi o puse să privească prin ferestruica deschisă.
—Vezi coşurile sobelor din casele din jur şi eşarfele de muselină care ies şi se duc să se
colăcească în jurul norilor, să—i încălzească? Lotti privi ţiglele care coborau până la streşini, unde se
aşezaseră nişte vrăbiuţe.
—Păsărelele sunt aici la ele acasă, îi explică Sara.

Fereastra lucarnei aparţinând casei vecine era bătută în cuie.
—Ce păcat! Este atât de aproape. Dacă acolo ar fi locuit o altă fetiţă, am fi putut să vorbim de la o
fereastră la alta, ba chiar să mergem una la alta în vizită. Este de ajuns să încaleci streaşină, bineînţeles,
cu condiţia să nu—ţi fie frică, spuse Sara gânditoare.
Această idee o făcu pe Lotti să râdă.
—Şi cerul! Cât de bine se vede cerul! Din patul eu văd stelele şi, uneori, luna. Lotti, priveşte
vrăbiuţa asta. Dacă aveam câteva firimituri i le—am fi dat ei.
—Dar avem, strigă triumfătoare Lotti.
Şi fetiţa scoase de sub şorţuleţ o feliuţă de cozonac. Aruncară bucăţelele de cozonac aproape de
vrăbiuţă dar aceasta, speriată, îşi luă zborul.
Atunci Sara şi Lotti rămaseră nemişcate, iar vrăbiuţa se tot întreba dacă, până la urmă, chiar trebuie
să—i fie atât de teamă că aceste două fiinţe se vor transforma în pisicuţe înfricoşătoare, care dintr—o
săritură te prind şi te papă.
—Crezi că se va apropia? murmură Lotti.
—Aşa cred. Pare că se gândeşte ce să facă. Uite că se apropie!
Vrăbiuţa zbură de pe hornul pe care se refugiase şi se aşeză pe marginea streşinii, nu departe de
ferestruica lucarnei. Cu căpşorul aplecat, părea că iar cântărea dacă să se apropie sau nu de bucăţelele de
cozonac. În cele din urmă prinse curaj, se apropie cu mici sărituri, luă bucăţica cea mai mare în cioc şi
zbură cu ea spre horn.
—Acum ştie că nu suntem o primejdie pentru ea şi să vezi că se va întoarce!
Bineînţeles că vrăbiuţa s—a întors aducându—şi cu ea şi o prietenă. Iar prietena se duse fuga să—i
spună şi unei verişoare. Toate trei mâncară cu poftă, arătându—şi mulţumirea cu mici ciripituri de
bucurie. Câteodată, una dintre ele îşi înălţa căpşorul şi le examina pe furiş pe Lotti şi pe Sara, care nici nu
respirau de teamă să nu le sperie.
Lotti se distra atât de bine, încât nu—i mai venea să plece; ar fi vrut să rămână să locuiască cu Sara.
Dar mămica ei ştia că era timpul să se întoarcă în camera fetiţelor. O ajută să coboare, o conduse
până la etajul unde locuiau elevele mici şi pe urmă reveni în mansardă.
Momentul fermecat pe care ştiuse să—l creeze pentru Lotti dispăruse. Lucrurile redeveniră aşa cum
erau în realitate: patul de fier era tot atât de tare, zidurile din care cădeau mari bucăţi erau tot mizerabile,
scaunul de bucătărie, care se clătina de vechi ce era, se afla tot acolo.
Sara se aşeză pe podea în poziţia ei preferată, cu braţele în jurul genunchilor. Vrăbiuţele plecaseră şi
fata închisese gemuleţul.
Deodată auzi un zgomot pe care începuse să—l recunoască: o scrijelitură produsă de unghiuţele unui
şoarece care zgâria podeaua. Îl zări ieşind dintr—o gaură de lângă sobă. Aşezat pe codiţă, o privea cu
nişte ochişori vii şi întrebători, şi semăna cu un pitic mustăcios. Mai mult ca sigur că simţise mirosul
firimiturilor de cozonac aduse de Lotti.
„Mi se pare, gândi tânăra Crewe, că a fi şoarece nu este prea mare fericire. Nimeni nu te iubeşte. Dar
ce, este vina ta că nu eşti o vrăbiuţă?"
Stătea atât de nemişcată încât şoricelul căpătă curaj; avea stomăcelul gol şi mai avea şi o nevastă şi
doi copilaşi în căsuţa lui din interiorul zidului. În special micuţii chiţăiau de foame de câteva ore...
— Hai vino, murmură Sara cu o voce blândă. Nu sunt o capcană pentru şoareci. Vino şi ia—ţi aceste
firimituri. Sunt ale tale.
Ne mirăm mereu că animalele par a ne pricepe când le vorbim. În orice caz, din acel moment şoricelul
ştiu că nu are de ce să se teamă. Era de altfel un şoricel bine crescut; nu vroia să facă stricăciuni, înainta
cu paşi mici spre firimituri şi se puse pe mâncat, ridicând din când în când un ochi prudent, aşa cum şi
vrăbiuţele făcuseră mai înainte. Nu, nu se înşelase. Această fiinţă nu îi era duşman.
Dar firimitura cea mai mare se afla lângă Sara. Şoricelul privea cu poftă bucata aceea atrăgătoare, însă
nu îndrăzni să se apropie. Pentru el, Sara era un uriaş.
„Cred că vrea să ducă această bucată copiilor lui. Dacă nu mă mişc deloc, poate că va îndrăzni să vină
să o ia de lângă mine", îşi spuse Sara.
Şoricelul se hotărî şi într—o clipită înşfacă bucata de cozonac. Apoi, strângând—o bine între dinţi,
fugi spre gaura din perete, care ducea spre cuibul lui.
—Tare aş vrea să devenim prieteni, suspină Sara Crewe zâmbind în felul misterios care îi era propriu.
Două săptămâni mai târziu, Ermengarde, care găsise modul de a înşela vigilenţa domnişoarei
Minchin, urcă să o vadă pe Sara. Mare îi fu mirarea când o auzi dincolo de uşă vorbind cu cineva.
—Uite, Melchisedech, o bucată delicioasă. Du—o nevestei tale şi vino înapoi să iei altă bucată pentru
copilaşii tăi.
—Vorbeai cu cineva? întrebă Ermengarde când intră în cameră, mirându—se că nu vede pe nimeni.
—Da. Şi dacă nu mi—ar fi teamă că te sperii, l—aş chema pe micul meu prieten să—l vezi.
—Ce prieten? făcu Ermengarde, din ce în ce mai intrigată.
—Un şoricel. Dar l—am domesticit, nu trebuie să—ţi fie frică. Se numeşte Melchisedech.
—Eşti sigură că nu va sări pe mine, să mă muşte?
—Sigură. Este la fel de politicos ca şi noi. Nu te mişca, rămâi liniştită şi îl voi chema.
Ermengarde se duse în colţul cel mai îndepărtat al mansardei şi aşteptă cuminte.
Sara fluieră încetişor, blând şi liniştitor şi Melchisedech se arătă cât ai clipi. Fetiţa puse pe podea
câteva firimituri, apoi o bucată mai mare, pe care şoricelul o luă cu aceeaşi seriozitate, ca un om de
afaceri care—şi duce servieta cu dosare.
—Vezi, ultima bucată este pentru copiii lui. Sunt încă prea mici să poată veni să mănânce aici. Când sunt
singură, mă apropii de zid şi aud strigătele lor de bucurie. Vocea doamnei Melchisedech este mai
înăbuşită.
—Când povesteşti tu, toate aceste lucruri capătă viaţă, chiar sunt mai reale decât în realitate, remarcă
Ermengarde. S—ar zice că pentru tine Melchisedech este o persoană. Când, de fapt, nu este decât un
şoarece.
—Dar este o persoană. Îi este foame sau frică la fel ca şi nouă. Şi cine ar putea pretinde că este incapabil
să gândească? De aceea i—am dat un nume.
—Eşti în continuare închisă în Bastilia? întrebă Ermengarde.
—Aproape mereu, răspunse Sara. Priveşte mansarda aceasta, ai putea să—ţi imaginezi altceva?
Deodată se auziră nişte bătăi în perete.
—Asta ce mai este? întrebă Ermengarde teribil de curioasă.
Prizonierul din camera alăturată. Două lovituri înseamnă: „Eşti acolo?"
La rândul ei, Sara bătu de trei ori în zid.
—Asta înseamnă: „Da, totul este în regulă", patru lovituri înseamnă: „Noapte bună, îţi doresc vise
plăcute".
—Oh, Sara, ce poveste...
—Da, totul poate fi o poveste, chiar şi domnişoara Minchin poate fi una!
—Da, dar o poveste foarte urâtă, decretă Ermengarde cu un aer dezgustat.
Şi continuară să vorbească până ce Sara îşi aminti că Ermengarde era o vizitatoare clandestină.
Să cobori fără zgomot şi să fii atentă la fiecare pas, îi spuse. Fii cu băgare de seamă, scara se cam
clatină. Am să—ţi luminez treptele până la primul palier. Apoi, fereşte—te de teribilul guvernator şi de
temnicerii lui răutăcioşi!
Capitolul IX. GENTLEMANUL HINDUS
Să urci la Sara în mansardă era într—adevăr o aventură periculoasă mai ales pentru Lotti şi
Ermengarde. Fetiţele nu erau niciodată sigure că Sara se afla acolo. Iar domnişoara Amelia obişnuia să
facă inspecţie peste tot şi la orele cele mai neobişnuite. Deseori trecea prin camere să vadă dacă toată
lumea era culcată. Deci era imprudent să mergi să o vizitezi pe Sara prea des.
Din cauza acestor complicaţii, sărmanei Sara i se părea viaţa mai tristă şi mai plină de singurătate în
timpul zilei. Nimeni din institut nu—i vorbea, decât atunci când i se dădeau diverse ordine. Timpul
trecuse şi fetiţa se apropia de a douăsprezecea aniversare. A fost nevoie să i se lungească rochiile. Cele
mai frumoase dispăruseră. Câteodată, zărindu—se din întâmplare într—o oglindă, o pufnea râsul,
văzându—se în ce hal arăta, dar de cele mai multe ori roşea de ruşine.
Seara, când se întorcea cu cumpărăturile atârnându—i în braţe, îi plăcea să privească prin ferestrele
caselor prin faţa cărora trecea. Când o durea prea tare spatele, lăsa jos coşul cu cumpărături şi observa ce
se întâmplă în cele mai multe din camerele luminate. Era momentul favorabil când jaluzelele nu erau
încă trase iar luminile erau deja aprinse. Printre familiile pe care Sara le surprindea în orele când erau toţi
reuniţi după o zi de muncă era una care îi plăcea cel mai mult. O numea „Marea Familie". Era formată
din opt copii, o mămică rumenă la faţă, un tată zdravăn, şi el roşu în obraji, o bunică în putere şi câţiva
servitori. Sara îi atribuise fiecăruia câte un nume scos din cărţile de istorie sau din legende. Fetiţa
botezase familia de Montmorency, iar membrii familiei se numeau: Ethel Beauchamp de Montmorency,
Sydney—Cecil—Vivien de Montmorency, Liliane, Evangeline, Maud—Marion, Rosalinde, Gladys,
Guy—Clarence, Veronique şi Victor.
Într—una din seri văzu mai mulţi copii ieşind din casă. „Probabil că se duc la o petrecere". Veronique
şi Rosalinde, amândouă în rochii albe de dantelă, se urcară în maşina care le aştepta în faţa casei, iar
Guy—Clarence, care avea cinci anişori, le urma. Era un băieţel drăgălaş, cu părul buclat. Se apropia
Crăciunul, iar mama şi tatăl lor probabil că le povestiseră istorioare cu copii care sufereau de foame şi de
frig, în timp ce alţi copii, mai norocoşi, le veneau în ajutor, dăruindu—le tot ce conţinea puşculiţa lor sau
o parte din cadouri.
Guy—Clarence murea de dorinţa să întâlnească şi el un copil nefericit, ca să poată să—i dăruiască o
anumită piesă de şase penny, unica lui bogăţie.
Când o văzu pe Sara, micuţă, în hainele ei vechi, aşezata pe pavajul ud de ploaie, decise că acesta este
copilul nefericit, care murea de foame, şi, întinzându—i piesa de şase penny, îi spuse cu drăgălăşenie:
—Uite, pentru tine, sărmană fetiţă înfometată. Este o piesă întreagă de şase penny. Ţi—o dau ţie!
Sara tresări. Însemna că arăta într—adevăr ca o cerşetoare, una dintre acelea pe care şi ea le întâlnise în
vremea când cobora din maşina tatălui ei. Întotdeauna Sara le dădea câte ceva. Se înroşi foarte tare, apoi
deveni extrem de palidă.
—Nu, nu, vă mulţumesc foarte mult. Nu, vă asigur că...
Dar Guy—Clarence, care în realitate se numea Donald, nu înţelegea deloc să fie refuzat când făcea o
faptă bună. Insistă deci:
—Dar poţi să—ţi cumperi enorm de multe lucruri cu aceşti bani. Este o adevărată piesă de şase penny.
Figura copilului avea ceva atât de cinstit şi de plăcut încât Sara nu avu inima să—l dezamăgească.
—Mulţumesc, îi spuse încercând să surâdă.
Şi, în timp ce copilaşul se caţără fericit în maşină alături de surorile lui, Sara ridică coşul cu
cumpărături pentru bucătărie şi se depărta cu ochii plini de lacrimi.
În maşină, copiii începură să comenteze incidentul.
—Fetiţa aceea vorbea la fel de corect ca şi noi. Eu nu cred că este o cerşetoare, spuse Rosalinde, care în
realitate se numea Nora. Nici faţa ei nu era aceea a unei cerşetoare. N—ar fi trebuit să—i dai de pomană.
Janet, cea pe care Sara o numea Veronique, interveni la rândul ei:
—Mie mi—a fost chiar teamă că se supără.
—Nu era deloc supărată, replică Donald. Mi—a surâs chiar şi mi—a spus că sunt un băieţel tare dulce. Şi
e adevărat. I—am dat singura mea piesă întreagă de şase penny.
Sara n—avea de unde să ştie că din acel moment „Marea Familie" începu să se intereseze de soarta
ei.
—Este un fel de servitoare la institutul domnişoarei Minchin, spuse Janet. Desigur că este orfană. .. Dar
nu este o cerşetoare, cu toate că este foarte sărăcăcios îmbrăcată.
Sara reuşi să facă o găurică în piesa de şase penny, pe care şi—o atârnă la gât cu ajutorul unei panglici
mai vechi.
Foarte curând, reuşi ca, aplecându—se peste ferestruica lucarnei, şi imitând ciripitul vrăbiuţelor, să
le facă pe acestea să vină bătând vesele din aripioare, ca să mănânce firimiturile pe care le punea pe
marginea streşinii. În ceea ce—l privea pe Melchisedech, acesta deveni atât de prietenos,încât aducea cu
el pe madame Melchisedech şi pe unul sau doi dintre copii.
Într—o dimineaţă, în timp ce se întorcea de la măcelărie, Sara văzu în faţa locuinţei vecine un
camion de transportat mobilier. Poarta era larg deschisă iar câţiva lucrători descărcau mobile şi valize
grele pe care le duceau în casă.
„Ce fericire, îşi spuse Sara. Casa a fost închiriată. Ce bine ar fi ca cineva amabil să ocupe camera cu
lucarnă, de alături."
Când, spre sfârşitul după—amiezii, bucătăreasa o trimise să cumpere pătrunjel, câteva mobile erau
descărcate pe trotuar: printre ele se aflau o foarte frumoasă masă din lemn de tec şi un paravan brodat cu
motive orientale. Sara îşi aminti că văzuse, când era mică, astfel de obiecte în casa tatălui ei, în India.
„Ce frumoase sunt, gândi ea, preţioase şi de un gust atât de rafinat. Persoanele care le posedă trebuie
să fie bogate şi de familie bună". Văzu, de asemenea, un magnific Buddha şi diverse statuete de
dansatoare hinduse. „Cei care vor locui aici trebuie să fi trăit în India", îşi spuse fetiţa şi inima i se umplu
de nostalgie.
În clipa când Sara ieşi să aducă înăuntru sticlele cu lapte, lăsate în faţa uşii de către lăptar, îl văzu cu
surprindere pe elegantul tată al „Marii Familii", aşa cum o numise ea, pe treptele casei vecine. Bărbatul
dădea nişte ordine lucrătorilor care descărcau ultimul camion.
—Dacă noii locatari au copii, sigur că cei ai Marii Familii" vor veni să se joace cu ei. Cine ştie, poate că
într—o bună zi îi voi vedea de la lucarnă...
În seara aceea, Becky veni într—o suflare la vecina ei de celulă. Aducea noutăţi.
—În casa de alături va locui un domn indian, foarte bogat, spuse ea. Domnul din „Marea Familie" este
avocatul lui. Domnul indian a avut nişte necazuri mari care l—au îmbolnăvit. Se spune chiar că nu mai
este cu mintea întreagă.
Au trebuit să mai treacă câteva săptămâni până ca noul locatar să se instaleze în casa vecină. Era un
om singur, cu un aer trist şi suferind. Când a sosit, erau prezenţi să—l ajute, ca să se dea jos din maşină,
în afară de tatăl din „Marea Familie", doi servitori şi o infirmieră.
Bolnavul era învelit într—o cuvertură din blană de vulpe şi aproape că a trebuit să fie purtat pe braţe,
până în casă.
Pentru Sara, acesta era începutul unei istorii cu un domn hindus.
Capitolul X. RAM DASS
Într—o duminică, spre seară, Sara reuşi să urce în mansardă mai înainte de ora obişnuită. Din
ferestruica mansardei se întrezărea un superb apus de soare, iar Sara se urcă fuga pe măsuţă să—l vadă
mai bine. Era bucuroasă să respire aerul curat şi călduţ al serii. Înainte să apună, soarele căpătase o
culoare portocalie, brăzdată cu aur, şi era aşa de luminos că păsărelele care zburau deasupra
acoperişurilor păreau negre, privite contra luminii. Deodată, fetiţa întoarse capul. În casa vecină cineva
privea prin fereastra lucarnei. Nu era o fetiţă aşa cum sperase ea, ci un om cu faţa arămie şi cu un turban
pe cap, cum poartă hinduşii.
„Trebuie să fie un lascar, adică un matelot indian." Indianul ţinea o maimuţică în braţe. Se priviră, iar
Sara îi surâse. „Ce aer trist are, desigur că regretă ţara lui plină de soare", îşi spuse fetiţa. În timp ce el se
apleca să o salute, maimuţică profită de neatenţia bărbatului şi sări pe acoperiş. Era un adevărat drăcuşor
această maimuţică. Începu să ţopăie pe ţigle cu mici chiţăituri de bucurie şi într—o clipită sări pe umărul
copilei, iar de acolo ţuşt! în mijlocul camerei.
Sara se întoarse spre indian, şi îl întrebă, bucuroasă că—şi reamintea câteva cuvinte în hindustană:
—Credeţi că pot să o prind?
Indianul îi zâmbi, descoperind un şir de dinţi strălucitor de albi, şi spuse:
—Vai, ce plăcere să auzi pe cineva vorbind în limba ta maternă!
Da, el era valetul de cameră al lui sahib, iar maimuţica era o drăgălaşă creatură care nu voia să o
muşte. Era însă neascultătoare şi rapidă ca un fulger. Dacă domnişoara îi permitea lui Ram Dass să intre
pe fereastră, ar putea veni să prindă acest incorijibil şi nedemn animăluţ.
Sara îi permise cu dragă inimă, dar cum va putea să treacă peste streaşină? Nu era prea periculos?
—O, nu! făcu acesta.
—Dacă—i aşa, veniţi. Maimuţica dumneavoastră sare dintr—o parte în alta a camerei. Mi se pare că este
speriată.
Ram Dass se strecură în afara lucarnei lui şi se plimbă pe streaşină ca şi cum ar fi fost pe o alee,
într—o grădină. Ajungând în dreptul lucarnei unde se afla Sara, sări pe podea uşor ca un dansator. Apoi
se întoarse spre fetiţă şi o salută adânc, aşa cum se obişnuieşte în India atunci când vrei să—i arăţi unei
persoane tot respectul tău. Închise ferestruica şi încercă să prindă maimuţică, lucru care nu—i fu prea
greu. Din clipa când Ram Dass o prinse, aceasta începu să trăncănească pe limba ei şi să vocifereze
fericită.
Ram Dass îi mulţumi Sarei în cuvinte pline de respect. Desigur că remarcase camera sărăcăcioasă în
care se afla fetiţa, dar se adresa tinerei Crewe ca şi cum ar fi fost cel puţin fiică de rajah.
—În realitate, spuse, vrând să scuze maimuţica, nu este atât de rea pe cât pare. Ştie să fie drăguţă şi este
o adevărată desfătare pentru stăpânul meu, care este bolnav. Sahib ar fi fost teribil de trist dacă ar fi
pierdut—o.
Ram Dass o salută din nou pe tânăra domnişoară, cu nenumărate plecăciuni, apoi trecu din nou prin
lucarnă, la fel de agil ca şi maimuţica lui.
După plecarea servitorului hindus, Sara începu să—şi amintească de anii când trăia în India cu tatăl
său. Ea, micuţa servitoare de acum, la care bucătăreasa ţipa adesea, acolo era tratată în India cu acelaşi
respect cu care o tratase Ram Dass. Servitorii tatălui ei îşi puneau fruntea pe podea, înainte de a—i
adresa un cuvânt, şi se aplecau foarte adânc atunci când trecea prin faţa lor.
Din păcate, ştia că aici va fi viitorul ei de acum încolo. Domnişoara Minchin, după ce o tratează acum
ca pe o servitoare, în viitor o va folosi ca profesoară în şcoala ei. Fără chiar a—i permite să urmeze
cursurile necesare. Bineînţeles că trebuia să înveţe singură, seara, după muncă.
Ştiind—o pe Sara foarte inteligentă şi sigură de forţa ei de a—şi continua studiile, chiar singură,
domnişoara Minchin aştepta liniştită să treacă anii.
„Aceasta va fi viaţa mea. Nu voi putea niciodată să scap din această închisoare."
În aşteptare, domnişoara Minchin nu se abţinea deloc să o umilească şi să o pedepsească, şi pentru asta
era bun orice pretext. Bătrâna domnişoară nu putea suporta felul în care o privea Sara. Maniera în care
Sara o cântărea, o judeca, fără să spună nimic, ca şi politeţea cu care îi răspundea chiar în cele mai
umilitoare situaţii, o scotea din sărite pe domnişoara Minchin, care se enerva şi nu reuşea să se mai
stăpânească.
Capitolul XI. DINCOLO DE ZIDURI
Când casa în care locuim face parte dintr—un întreg şir de locuinţe, este pasionant să—ţi imaginezi
ce se întâmplă dincolo de celelalte ziduri.
Atunci când doctorul venea de două ori într—o singură zi să—l vadă pe domnul indian, Sara simţea o
mare tristeţe. Îl iubea pe acel necunoscut. Avea acest sentiment, fără să—şi explice de ce.
—Mie nu mi se întâmplă niciodată să simt ceva pentru cineva. Văd atât de puţină lume, recunoscu
Ermengarde. Mătuşile mele mă tot dojenesc: „Ermengarde, nu mai mânca atâtea dulciuri, eşti deja destul
de rotofeie." Cât despre unchiul meu, îmi pune mereu întrebări imposibile: „în ce an a urcat pe tron
regele Eduard al III—lea? Cine a murit de indigestie după ce a mâncat prea mulţi ţipari?"
Sara începu să râdă.
—Un prieten pe care nu—l vezi niciodată nu pune atâtea întrebări!
La bucătărie, unde servitoarele trăncăneau fără să se oprească, Sara descoperi că bătrânul domn
indian era de fapt un englez care locuise în India. Că a avut un şoc puternic, cu doi ani în urmă, aflând
că—şi pierduse toată averea încât era cât pe—aci să moară, dar că, între timp, îşi recăpătase averea, chiar
dublată. Şocul fusese atât de mare, încât rămăsese bolnav pentru tot restul vieţii. Zăcămintele pe care le
exploatase conţineau de zece ori mai multe diamante decât sperase atunci când le cumpărase. Crezuse că
era ruinat, în loc să aibă un pic de răbdare să vadă rezultatul cercetărilor.
—Oricum, spuse bucătăreasa, uitându—se dispreţuitoare spre Sara, eu nu mi—aş risca economiile în
astfel de exploatări. Poveştile acestea cu mine de diamante sunt prea tenebroase pentru mine.
„A avut aceeaşi soartă ca şi tata", îşi spuse Sara cu milă. Şi începu să—i fie mai drag bătrânul domn
necunoscut.
Seara, când trecea prin faţa casei lui, înainte să fie coborâte jaluzelele, îi ura în gând noapte bună şi
adăuga cu ardoare: „Dumnezeu să vă dea sănătate..."
Îşi spunea că un gând prietenesc ajunge întotdeauna la persoana dragă chiar dacă aceasta nu bănuieşte
nimic.
Tatăl „Marii Familii", acela pe care Sara îl numea domnul de Montmorency, se ducea adesea la
bătrânul domn. Uneori îl însoţea şi doamna de Montmorency sau vreunul dintre copii.
—Cât este de trist să fii mereu bolnav, le explica Janet surioarelor ei. Spune mereu că îi face mult bine
prezenţa noastră, dar trebuie să avem grijă să nu—l obosim.
Janet era cea mai mare dintre copii şi îşi lua rolul în serios. Copiilor le plăcea Ram Dass.
—Ce păcat că nu ştie să vorbească mai bine limba engleză, spuneau ei. Ne—ar fi povestit o mulţime de
poveşti din ţara lui.
Adevăratul nume al bătrânului domn era Carrisford. Janet, care era preferata lui, începu să—i
vorbească de micuţa orfană care, de fapt, nu era o cerşetoare şi căreia, din greşeală, Eduard îi dăduse de
pomană o piesă de şase penny. Domnul Carrisford nu întârzie să—l întrebe pe Ram Dass despre mica
orfană şi i se strânse inima de durere, când află despre starea de mizerie în care trăieşte acest copil.
—Mă întreb, spuse domnul Carrisford tatălui „Marii Familii", câte nefericite micuţe servitoare trăiesc în
asemenea condiţii? Nu mai departe decât în cartierul acesta din Londra. Câte dorm într—un pat atât de
tare şi se întorc după o zi de muncă într—o cămăruţă atât de sărăcăcioasă? Şi toate acestea în timp ce eu
mă lăfăiesc între perne de puf şi blănuri, şi trăiesc într—un lux de care profit fără ca măcar această avere
să—mi aparţină în întregime.
—Dragul meu, spuse domnul Carmichael cu o voce ocrotitoare, cât timp o să vă mai necăjiţi? Asta face
cel mai mare rău stării dumneavoastră de sănătate.
Bolnavul închise ochii şi reluă cu o voce greoaie:
—Spuneţi—mi, totuşi, credeţi că ar fi posibil ca acea copilă, la care mă gândesc mereu, să fi ajuns să
aibă o astfel de soartă la fel ca a acestei micuţe orfane din Institutul Minchin?
Domnul Carmichael privi neliniştit spre domnul Carrisford:
—Dacă fetiţa pe care o căutăm era cea care se afla la Institutul doamnei Pascal din Paris, nu trebuie să vă
faceţi prea multe griji. După moartea copilului lor, un cuplu bogat de ruşi au adoptat—o în amintirea
fiicei lor, cu care era de altfel prietenă, iar acum trebuie să se afle la Moscova, unde trăieşte fără nici un
fel de grijă.
—Da, dar acea oribilă doamnă Pascal nu ştia să—mi spună unde este şi ce a devenit micuţa orfană.
Domnul Carmichael ridică din umeri.
—Era o netrebnică această doamnă Pascal, prea bucuroasă să se debaraseze de un copil al cărui tată
murise total ruinat.
—Vedeţi, vorbiţi mereu la condiţional, dacă... Dacă fetiţa pe care o căutăm... Nu sunteţi deloc sigur...
—Pentru că numele nu era chiar acelaşi. Doamna Pascal pronunţa Carew în loc de Crewe. Dar cine ştie,
poate că nu era decât o greşeală de pronunţie şi, venind de la o franţuzoaică, este de înţeles.
Circumstanţele sunt destul de identice. Copila era deja orfană de mamă. Tatăl ei murise pe neaşteptate,
după ce a fost declarat ruinat. Aş dori totuşi să ştiu dacă era vorba de o şcoală din Paris sau măcar dacă
era în Franţa? monologa avocatul.
Bolnavul se agita de fiecare dată când sărmanul lui creier făcea efortul de a—şi aminti circumstanţele
care precedaseră catastrofa şi îi provocaseră febra cerebrală.
Domnul Carmichael îl privea îngrijorat. Dacă voia să—şi regăsească copila, trebuia să—i pună
întrebări cu prudenţă şi cu răbdare.
—De ce credeţi că şcoala se află la Paris?
—Pentru că mama copilei era franţuzoaică, răspunse domnul Carrisford. Şi mi se pare că aceasta a cerut
ca fetiţa să fie crescută în Franţa.
—Atunci mi se pare destul de clar. Domnul Carrisford ridică spre avocat mâinile subţiate de boală:
—Carmichael, trebuie să o găseşti. Dacă este încă în viaţă, trebuie să locuiască undeva. Dacă este
nefericită, eu sunt responsabil. Cum credeţi că un om îşi poate recăpăta mintea cu o aşa de mare povară
pe suflet? Un mare noroc a permis să se descopere că acea mină era într—adevăr plină de diamante. Iar
acum, cine ştie, poate că fetiţa prietenului meu cerşeşte pe drumuri o bucată de pâine...
—Încercaţi să fiţi calm, repetă Carmichael. Gândiţi—vă mai bine la imensa bogăţie pe care o va primi
din mâinile dumneavoastră atunci când o vom găsi.
—Vai, de ce nu am fost destul de puternic să suport lovitura aceasta? Credeam că totul este pierdut.
Bietul Crewe mi—a încredinţat până la ultimul lui bănuţ. A avut încredere în mine. Era bunul şi singurul
meu prieten. Şi a murit cu gândul că Tom Carrisford, care juca cu el cricket la Eton, l—a abandonat pe el
şi pe copilul lui, ca un laş, după ce l—a ruinat.
—Încetaţi, vă rog! Remuşcările acestea nu—şi au rostul.
—Aş avea mai puţine dacă nu aş fi reacţionat ca un mizerabil. Ca ultimul hoţ. Nu puteam suporta ideea
că l—am ruinat pe cel mai bun prieten şi că eu trebuia să—i anunţ această teribilă veste. Cum am putut fi
atât de nemernic?
—Aţi fugit pentru că sufereaţi de remuşcări şi aţi fost la doi paşi de congestia cerebrală. Atunci când aţi
plecat, deliraţi deja. A trebuit să vă internăm imediat în spital. Dacă mai întârziam un pic, aţi fi murit. A
trebuit să vă legăm de pat, aşa de tare vă zbăteaţi.
Carrisford îşi plecă cu tristeţe capul.
—Da, simţeam că înnebunesc. Nu dormisem de câteva săptămâni.
—Vedeţi, toate acestea se explică. Cum aţi fi putut acţiona cu mintea limpede?
—Din păcate, când mi—am revenit, bietul meu prieten era deja mort şi îngropat. Iar eu sufeream de
amnezie. Au trecut luni de zile până să—mi amintesc că avea o fetiţă. Nici măcar acum nu ştiu ceva clar
în legătură cu acest copil. Crewe mi—a vorbit cu siguranţă de copilul lui şi de şcoala unde a trimis—o.
—Şi eu cred la fel, dar se pare că nu vă amintiţi nici numele fetiţei.
—Nu—i spunea niciodată pe nume. O numea mereu „micuţa mea domnişoară". După aceea, trebuie să
recunosc că am fost atât de preocupaţi de afacerea cu diamantele încât nu ne mai gândeam la nimic
altceva. Eram devoraţi de griji. Mi—a spus numele acestei şcoli — trebuie să mi—l fi spus — dar l—am
uitat. E oribil, poate că nu voi reuşi niciodată să mi—l amintesc.
—Hai, dragă prietene, calmaţi—vă, zise Carmichael, o vom găsi. Mai întâi vom căuta părinţii adoptivi,
acei ruşi generoşi şi buni. Doamna Pascal credea că locuiesc la Moscova. Dacă vreţi, voi face acest voiaj.
—Oh, da, Carmichael, vă rog faceţi acest voiaj. Vedeţi că eu nu sunt în stare. Trebuie să mă ajutaţi.
Trebuie să o găsim...
În aceeaşi seară, de cealaltă parte a zidului, Sara îi spunea lui Melchisedech:
—Azi mi—a fost imposibil să mă comport ca o prinţesă. Pe măsură ce iarna înaintează, rochia mea se
umple de pete din cauza străzilor care sunt din ce în ce mai ude şi mai murdare. Lavinia a râs de rochia
mea plină de noroi. Eram gata să—i spun ceva s—o usture, dar mi—am adus aminte că este mai bine
să—mi muşc limba. De altfel, mi—am şi muşcat—o. A fost foarte frig azi după—amiază iar noaptea va
fi glacială, sărmanul meu Melchisedech.
Capitolul XII. MONEDA DE PATRU PENNY
Într—o zi, ca să o pedepsească, domnişoara Minchin nu i—a permis să mănânce la prânz. Copila,
încărcată de cumpărături, înainta prin ploaia care, în după—amiaza aceea, se înteţise. Cerul negru de
nori părea că se lăsase peste case, care toate păreau că sunt înnegrite de funingine. Pantofii fetiţei erau
plini cu apă, hainele erau ude leoarcă, iar Sarei — parcă nu erau de ajuns toate acestea — îi era şi
groaznic de foame, încât simţea că leşină. Traversă strada cu dificultate, când deodată văzu într—o
băltoacă, lângă trotuar, o monedă de patru penny. O luă în mânuţele vinete de frig, o frecă pe toate părţile
şi nu—i venea să creadă: era într—adevăr o monedă de patru penny.
Chiar în faţa locului unde găsise bănuţul se afla o brutărie. Cine ştie de când se aflau cei patru penny
acolo, în noroi? Nu mai aparţineau nimănui. „Ca să fiu sigură, mai bine o întreb pe brutăreasa dacă nu
cumva a pierdut—o ea."
Desigur, Sara spera că bănuţul nu era al nimănui dar, din spirit de onestitate, se hotărî ca mai întâi să
se convingă că moneda nu aparţinea cuiva.
Tocmai se îndrepta către brutărie când, lângă uşă, văzu o fetiţă îmbrăcată toată numai în zdrenţe.
Părul îi era ud. (Această blestemată ploaie nu se va opri deloc!) Fetiţa părea lihnită de foame. „Este mai
înfometată decât mine şi de mai multă vreme", îşi spuse Sara. „Dacă vreau să rămân o adevărată prinţesă
trebuie să urmez exemplul acelora care, devenind sărace, împărţeau tot ce le mai rămăsese cu cei care
erau în şi mai mare mizerie decât ele."
Apoi intră în brutărie.
—Doamnă, se adresă brutăresei, credeţi că aţi pierdut o monedă de patru penny în faţa porţii
dumneavoastră?
—Nu, sigur că nu eu am pierdut—o. Unde ai găsit—o?
—Într—o băltoacă.
—Păi, atunci păstreaz—o. Cine ştie de cât timp zace acolo...
Pe tejghea se afla un platou plin cu pâinişoare calde pe care brutăreasa tocmai le scosese din cuptor.
Aceasta, văzând aerul înfometat al fetiţei care se uita cu poftă la pâinişoarele fierbinţi, îi spuse:
—Costă doar un penny fiecare şi sunt calde...
—Calde! Doamnă, aş dori patru, spuse Sara, care le mânca din ochi.
—Iar eu am să—ţi dau şase.
Fiindcă Sara începu să protesteze, brutăreasa îi spuse râzând:
—Ştiu, ştiu, nu ai decât o piesă de patru penny, dar nu face nimic, iată şase pâinişoare.
Oh, ce bine era să—ţi încălzeşti mâinile îngheţate cu punga de hârtie care conţinea acea comoară
fierbinte. În acel moment alţi clienţi intrară în brutărie, iar Sara fu nevoită să iasă. Fetiţa chircită lângă
uşă o privea cu intensitate.
Sara îi întinse una dintre pâinişoare. Biata copilă înşfacă cu teamă pâinişoara ce i se oferise şi o înghiţi
pe nemestecate.
„Este mult mai înfometată decât mine", îşi spuse Sara. Îi tremura mâna când scoase alte trei
pâinişoare pe care i le dădu fetiţei. Şi acestea dispărură ca şi prima, cu aceeaşi viteză.
„Murea de foame, într—adevăr!", gândi Sara şi, după o mică ezitare, abandonă în mânuţa slabă a
fetiţei încă o pâinişoara.
Brutăreasa, care o observa de la fereastră, întrebă pe mica cerşetoare ghemuită lângă uşa ei:
—Câte pâinişoare ai primit?
—Cinci.
„Nu a păstrat decât una singură pentru ea, cu toate că părea tot atât de înfometată, îşi zise brutăreasa
cea miloasă. Ar fi trebuit să—i dau douăsprezece."
—Încă ţi—e foame? o întrebă brutăreasa pe mica cerşetoare.
—Mie îmi este mereu foame, dar acum mi—e mai bine.
—Atunci intră să te usuci în bucătărie.
O aşeză pe micuţa cerşetoare lângă sobă şi îi spuse:
—De câte ori îţi va fi foame, poţi să vii aici.
„În amintirea acelei copile care a fost mai generoasă decât mine", îşi spuse cu reproş, brutăreasa.
Sara mestecă şi răsmestecă fiecare din bucăţelele pâinişoarei care îi rămăsese. Înghiţind cu poftă,
încerca să se convingă că mâncase patru. Înaintând prin ploaie, nu îndrăznea să pună coşul pe jos, atât de
murdară era strada, dar găsise un procedeu încât să—l poată căra mai uşor: număra până la douăzeci şi
schimba coşul de pe un braţ pe celălalt.
La ferestrele mai multor case jaluzelele nu erau trase încă. La ora aceea, domnul de Montmorency
era aşezat, de obicei, într—un fotoliu lângă foc, cu o parte dintre copiii lui, care i se căţărau plini de
voioşie pe genunchi. De data aceasta, erau cu toţii în jurul lui, dar parcă în cu totul alt fel. Tatăl „Marii
Familii" se pregătea de un drum lung.
O maşină aştepta în faţa porţii, încărcată cu valize. Sara se opri şi văzu cum elegantul tată ridicase în
braţe pe cel mai mic copil şi îl îmbrăţişa.
Când uşa de la intrare se deschise, văzu un hol luminat unde Janet, îmbrăţişându—l, îi spuse:
—Tată, te vei plimba cu sania pe străzile Moscovei?
Sara se trase în penumbră şi auzi o altă voce strigând din casă:
—Dacă o vei găsi pe fetiţă, spune—i că suntem gata să o iubim.
Apoi uşa se închise. În timp ce Sara cobora scara care ducea la bucătăria domnişoarei Minchin se tot
întreba cine oare să fie acea fetiţă, care era căutată atât de departe şi pe care copiii „Marii Familii" se
pregăteau să o iubească.
Capitolul XIII. CE A VĂZUT ŞI A AUZIT MELCHISEDECH
În timp ce Sara făcea cumpărăturile pe o ploaie torenţială, fără să fi mâncat, pentru că domnişoara
Minchin o pedepsise, ceva extraordinar se petrecea în mansarda ei, sub acoperişul casei.
Melchisedech, care se credea singur până când draga lui prietenă se întorcea de la muncă, auzi nişte
zgomote ciudate pe acoperiş. Se întreba încă ce puteau fi acele mişcări, şi cred că vă închipuiţi frica ce—l
cuprinsese, când văzu geamul de la lucarnă deschizându—se şi doi oameni sărind în interiorul camerei.
Şoricelul o şterse repede în borta lui, dar, curios şi ştiindu—se în siguranţă în spărtura din zid, se făcu
mic de tot şi rămase să vadă ce se întâmplă. După un moment, deschise un ochişor şi privi prin crăpătură.
Unul dintre cei doi oameni era Ram Dass, iar celălalt secretarul domnului indian. În timp ce acesta se
strecura prin ferestruică, îi întrezări codiţa.
—Pe naiba, uite un şoricel.
—Aveţi dreptate, sahib, răspunse Ram Dass în şoaptă, era un şoricel. Sunt mulţi pe aici, şi—au făcut
cuiburile pe sub ţigle.
—Cum de n—a murit de frică copila aceasta? întrebă secretarul.
—Este altfel decât copiii de vârsta ei. Există un fel de pact de prietenie între ea şi celelalte fiinţe. Am
observat—o de multe ori fără ca ea să—şi dea seama. Când se urcă pe masă şi priveşte prin gemuleţ,
vrăbiuţele se apropie la chemarea ei, fără teamă; iar pe şoricelul acesta mi se pare că l—a domesticit.
Nefericita sclavă care munceşte în pivniţa casei, şi doarme în cămăruţa de alături, găseşte confort şi curaj
lângă această copilă. O altă micuţă vine să o viziteze în secret, iar o alta mai mare o ascultă cu un fel de
adoraţie. Am putut observa acestea culcat pe acoperiş, fără ca să fiu văzut. Copila este tratată cu asprime
şi cu o răutate de necrezut de către directoarea institutului. Bătrâna este un adevărat diavol, iar fetiţa
acceptă toate nedreptăţile cu un calm formidabil. Reacţionează în toate împrejurările cu demnitatea unei
persoane de rang princiar. Ştiu totul despre ea: când este trimisă să facă cumpărături, când se întoarce cu
sacoşele grele atârnându—i de braţe, seara, târziu. Văd tristeţea şi oboseala de pe faţa ei, ca şi puţinele
momente de bucurie. Apoi orele lungi de studiu, chircită sub cuvertura subţire şi aspră, şi vizitele celor
două fetiţe. Le aud şuşotind şi râzând împreună. Copiii, chiar în cele mai rele condiţii de viaţă, rămân tot
copii.
—Sunteţi sigur că nimeni nu ne va surprinde? Ram Dass se apropie încet de uşă şi o întredeschise.
—Nimeni nu urcă aici în timpul zilei. Am văzut—o mai adineauri pe fetiţă plecând. Are de lucru pentru
câteva ore bune. Dar dacă cineva începe să urce scara, avem tot timpul să dispărem.
—Atunci, nu pleca de lângă uşă. Stai de pândă. Ia să vedem mai întâi patul. Tare ca piatra. Cearşafurile
sunt uzate, iar cuvertura este aspră şi foarte subţire, întocmai cum ai spus. Soba? Vai de ea, grătarul este
mâncat tot de rugină. Nu s—a mai făcut foc în soba aceasta de mult.
—Din câte ştiu eu, niciodată.
Secretarul continuă să ia măsurile camerei şi să noteze ce vede.
—Spuneţi—mi, cine a avut această idee? întrebă acesta. Căci este cu totul neaşteptat ceea ce facem aici.
—Prima dată mie mi—a venit ideea, răspunse Ram Dass. Pe urmă, într—o bună zi, ca să—l mai distrez
pe sahib, i—am vorbit despre copila aceasta şi tot ce am văzut că se întâmplă aici. Imediat sahib a
început să se intereseze de fetiţă. Proiectul a început să—l preocupe, chiar mai mult decât pe mine, fără
îndoială, pentru că are posibilitatea să—l realizeze. La ora asta copiii dorm profund în camerele lor, iar
micuţa din camera de alături este prea obosită să audă ceva. Nu—şi va da seama de nimic, cu siguranţă.
—Mi se pare o adevărată poveste din „O mie şi una de nopţi". Numai cineva care vine din ţara ta putea
imagina aşa ceva.
Cum terminară inspecţia odăii plecară, spre marea uşurare a lui Melchisedech. După ce aceştia doi
dispărură pe ferestruică, şoricelul făcu un tur prin cameră, căci nu se ştie niciodată ce au de gând să facă
aceste fiinţe bizare care se numesc oameni... Melchisedech nu era născut de ieri, era plin de experienţă şi
ştia că te poţi aştepta la orice de la ei, chiar să găseşti firimituri pe unde trec aceste creaturi.
Capitolul XIV. UN OSPĂŢ ÎNTRERUPT
Cât eşti de palidă şi cât de obosită pari să fii, spuse Ermengarde, vizitându—şi prietena în seara
aceea.
Era ziua în care Sarei nu i se dăduse să mănânce la prânz. Urcase în mansardă cu picioarele ude şi
durând—o teribil.
—Da, sunt obosită, răspunse Sara, desfăcându—şi şireturile.
—Şi hainele îţi sunt ude, remarcă Ermengarde.
—Desigur. Dar asta nu mă opreşte să fiu bucuroasă să te revăd, făcu Sara, încercând să surâdă, pentru a
o linişti.
—În seara aceasta domnişoara Amelia a plecat la verişoara ei. Ce noroc! Iată—ne liniştite din punctul
acesta de vedere. Domnişoara Minchin nu vine niciodată să ne supravegheze noaptea. Chiar dacă aş
rămâne aici până mâine dimineaţă nimeni nu ar şti.
Ermengarde avea gândirea lentă, dar cum era încă impresionată de paloarea Sarei, încetul cu încetul,
în inima copilei se instala o nelinişte.
—Nu ţi se întâmplă niciodată să—ţi fie tare foame? întrebă ea. Toate drumurile acestea prin ceaţă şi
ploaie, când umbli după cumpărături, te—au făcut să slăbeşti atât!
—Desigur, mi—este mereu foame, iar în seara aceasta aşa de tare că—mi vine să te mănânc, draga mea
Ermengarde.
—Nu—i adevărat, nu—i aşa? strigă micuţa cu durere în voce. Te rog să mă ierţi. Vai, ce proastă sunt! Cu
adevărat stupidă, să nu—mi dau seama singură. De ce nu mi—ai spus niciodată?
—Nu voiam să recunosc. Aş fi avut sentimentul că devin într—adevăr o cerşetoare, dacă înfăţişarea mea
nu era deja a uneia.
—Sara, tu nu vei semăna niciodată cu o cerşetoare. Ar fi ceva imposibil, draga mea. Numai că eu sunt
chiar o proastă care nu se gândeşte niciodată mai departe de vârful nasului. Azi am primit de la cea mai
bună dintre mătuşile mele un pachet enorm, plin de bunătăţi. Prăjituri, struguri, nişte pateuri cu carne,
smochine şi curmale, precum şi o cutie mare cu bomboane de ciocolată. Mă duc să aduc pachetul aici şi
o să—l împărţim.
—Nu ai să poţi să—l urci până aici.
—Ba da, nu—ţi fie teamă. Dacă nu pot, scot portocalele din cutie. Uită—te la papucii aceştia, îi numesc
„amortizoare de zgomot". Nimeni nu mă va auzi.
Se duse şi deschise uşa.
—Nu văd nici o lumină aprinsă. Toate fetele s—au culcat. Fii liniştită, toată lumea doarme.
—Ermi, e prea frumos să fie adevărat! Hai să spunem că tu dai o recepţie, că sunt invitata ta şi că—mi
permiţi să invit la rândul meu pe prizoniera din celula de alături.
Sara bătu de două ori în perete:
—Asta înseamnă: „Vino prin trecerea secretă săpată pe sub zidurile închisorii".
Într—un minut Becky întredeschise timidă uşa.
—Domnişoara Ermengarde te invită la un dineu. S—a dus să aducă din camera ei un pachet plin cu
bunătăţi.
—De mâncare? întrebă Becky cu o voce tremurătoare.
—Da, de mâncare. Aşa că hai să pregătim masa. O să fie un adevărat ospăţ. Vezi, Becky, când totul
merge foarte rău şi eşti disperat, intervine ceva, într—un fel sau într—altul. Da, în momentul cel mai
greu, când ai început să—ţi pierzi curajul. Nici tu, nici eu nu trebuie să uităm asta. Uite şalul lui
Ermengarde cu care o să acoperim masa. Vezi ce culoare frumoasă are? Hai să punem sfeşnicul aici, în
mijlocul mesei.
În curând o auziră pe Ermengarde urcând scara; după ce închisese fără zgomot uşa care dădea spre
etajul inferior. Sara îi lumină treptele, iar Becky coborî să—i ajute să urce pachetul enorm. Pe grătarul
sobei, Sara pusese câteva şomoioage de hârtie, câteva cutii goale de chibrituri şi surcele de la cutii de
ambalaje.
—O să facem şi focul! zise Sara, cu ochii strălucind de emoţie.
—Hai să punem şi cartonul acesta, propuse mica Ermengarde.
—Bună idee! Va fi minunat!
—Şi acum, alese domnişoare, poftiţi! Regele, tatăl meu, este absent, dar mi—a cerut să vă primesc la
acest ospăţ cu fastul cuvenit unor persoane onorabile ca voi.
Deodată auziră cum cineva urca scara.
—Este directoarea, îi recunosc mersul, strigă Becky scăpând din mână o bucată de prăjitură.
Domnişoara Minchin deschise cu brutalitate uşa. Şi ea era palidă, dar de furie. Îşi plimbă ochii plini
de mânie de la masa plină de bunătăţi, la soba în care mai ardea o bucată de carton.
—Noroc că Lavinia m—a prevenit; niciodată nu mi—aş fi închipuit o astfel de necuviinţă. Cum de aţi
îndrăznit? Cum? Cum? bâiguia ea cu o voce din ce în ce mai ascuţită.
—Josnică şi neruşinată creatură, spuse domnişoara Minchin adresându—i—se lui Becky şi,
apropiindu—se de ea, o pălmui. Chiar de mâine vei părăsi această casă, nu mai vreau să te văd pe aici!
—Oh, nu o daţi afară, se rugă Ermengarde. Totul este din vina mea.
Domnişoara Minchin bătu din picior şi i se auzi vocea până la primul etaj.
—Du—te în camera ta imediat!
Becky, cu feţişoara tremurând de frică, plecă. Apoi veni rândul Sarei.
—De tine mă voi ocupa mâine, dar să ştii de pe acum că nu vei mai primi să mănânci nici dimineaţă, nici
la prânz, nici seara.
—Aşa cum aţi făcut chiar azi, răspunse Sara foarte calmă.
—Cu atât mai bine, asta te va face să te gândeşti mai intens. Şi nu mă mai privi aşa! Pune toată această
mâncare în şalul lui Ermengarde.
Supraveghe operaţia şi găsi că e cazul să o prevină şi pe Ermengarde:
—Mâine îi voi scrie tatălui tău. Mă întreb ce va spune despre o astfel de conduită?
Apoi, observând câteva volume puse lângă zid, continuă:
—Cum, aceste superbe cărţi de istorie trimise de domnul St. John stau aici, pe jos? Este de—a dreptul
oribil, ar trebui să—ţi fie ruşine, urlă oribila femeie întorcându—se spre Sara. Devii din zi în zi mai greu
de suportat, dar voi şti cum să te îmblânzesc. Crede—mă, am mai distrus altele ca tine.
Luă volumele şi, împingând—o pe Ermengarde, coborî, ducând cu ea şalul plin cu bunătăţi.
Visul luase sfârşit. Pe grătarul sobei se stingeau ultimele flăcărui. Nu mai rămăsese decât un pumn de
cenuşă. Masa rămase la fel de goală şi urâtă ca înainte. Emily, lipită de zid, rămăsese cu privirea fixă.
Sara o luă în braţe:
—Nu a fost decât visul unui banchet, draga mea Emily. Singurele reale sunt cele două prizoniere din
Bastilia.
Foamea şi oboseala o copleşiseră. Era încă noapte când se trezi brusc din cauza unui zgomot. Să fie
vântul? Era atât de sfârşită că nici nu deschise ochii. Totuşi ce bună era căldura aceasta care o copleşise
deodată. „Cred că visez, îşi spuse ea. Nu poate fi adevărat. Ce vis frumos!" De teamă ca acest vis
minunat să nu dispară, strânse ochii cu putere. Fetiţei i se păru că este acoperită de cuverturi moi. Lucrul
părea de necrezut, dar copila simţea sub mâini căldura lor. Oh, de—ar putea sa rămână aşa şi să nu se
trezească din visul acesta binefăcător!
Cu toate că dorinţa de a nu se trezi era foarte mare, nu putu să nu deschidă ochii. Ceva o forţa: o
lumină orbitoare şi câţiva buşteni care ardeau cu scântei în sobă. Sări din pat: „Se pare că dorm în
picioare, nu este posibil ca toate acestea să fie reale."
Se pişcă de braţ. „Ori este vrăjită camera asta ori sunt eu", îşi zise. În sobă focul ardea cu scânteieri
vesele. Deasupra lui, era agăţat un ceainic care bolborosea în bătaia flăcărilor. Pe jos era întinsă o
mochetă groasă de culoare vişinie. Sara îşi înfundă picioruşele în ea. Ce plăcut era!
În faţa focului se aflau două mici fotolii pliante şi pe fiecare nişte perniţe minunate. De asemenea, în
odaie se mai afla o măsuţă acoperită cu o faţă de masă, farfurii de porţelan, două ceşcuţe şi un ceainic.
Lângă pat, Sara găsi un capot matlasat şi nişte papuci din blană de miel. Şi cărţi pe etajere. Mansarda
ei devenise locul unde se întâmpla cea mai frumoasă poveste cu zâne.
„Nu este posibil ca toate acestea să fie adevărate, îşi tot spunea Sara. Cred că visez, că nu sunt trează.
Dar cât de real mi se pare totul." îşi apropie mâinile de flăcările din cămin şi le retrase repede. „Mai
aveam puţin şi mă ardeam. Doar nu te arzi la o flacără, dormind."
Îmbrăcă capotul, îşi lipi obrazul de mătasea lui şi izbucni în lacrimi. În timp ce lacrimile îi curgeau pe
obraji, îşi puse papucii în picioarele suferinde şi deschise una dintre cărţi: „Revoluţia Franceză". Pe
prima pagină era scris: „Pentru fetiţa care locuieşte în mansardă, din partea unui prieten".
Sărută fiecare cuvânt şi începu să plângă şi mai tare.
„Cineva s—a gândit la mine. Cineva care mi—este prieten. Am un prieten." Tot repeta „am un
prieten, am un prieten" hohotind şi mai tare. Apoi luă lumânarea şi se duse în camera lui Becky.
—Becky, Becky, repetă ea, la urechea acesteia. Scoală—te! Repede!
Când Becky deschise ochii, o zări pe mica ei prinţesă Sara lângă pat, îmbrăcată într—un capot
minunat, şi imaginea aceea i se întipări în minte pentru toată viaţa.
—Scoală—te şi vino să vezi!
Becky era atât de uluită încât nu scoase nici un cuvânt, dar o urmă ca un automat în cealaltă cameră.
Prietena ei o împinse uşurel în încăpere.
—Uită—te, toate acestea sunt reale. La fel de reale ca mine şi ca tine. Orice vezi aici este adevărat.
Aşază—te şi încălzeşte—te. Vezi că am avut dreptate? întotdeauna intervine ceva atunci când eşti foarte
nefericit. Când eşti cu adevărat disperat.
Închise ochii şi suspină adânc:
—Toate astea sunt magice!
Pe urmă, uitându—se în jurul ei, murmură cu o voce misterioasă:
—Mi se pare de necrezut! Acest bun magician trebuie că a intrat aici, în noaptea aceasta, în timp ce
dormeam!
Capitolul XV. VIZITATORUL
Fetiţele nu văzuseră încă pachetul mare care era pus pe masa de lângă lucarnă. Deschizându—l, Sara
îşi spuse că nimic nu poate să o mai uluiască în noaptea asta minunată. Se aflau în pachet o cutie cu
biscuiţi, alta cu ceai, un imens cozonac şi diverse sandvişuri.
Cum aş putea să vă povestesc ce a urmat în orele acelea feerice? Cele două fetiţe se aşezară lângă
foc, Sara pregăti ceaiul, iar Becky, de teamă că toate aceste bunătăţi vor dispărea ca primele, înfuleca
sandviş după sandviş. La naiba cu bunele maniere!
Când Becky se duse în camera ei, Sara îi puse în braţe două cuverturi.
—Ai să vezi ce bine este să dormi la căldură. A doua zi, domnişoara Minchin se întreba care va fi
atitudinea Sarei când va intra în clasa celor mici, unde fetiţa preda limba franceză.
Când îi făcea observaţii, Sara o asculta cu politeţe; pedepsită, chiar cu mare asprime, îşi suporta
supliciul fără să murmure. Ieri nu—i dăduse să mănânce, iar copila nu se plânsese la nimeni. Această
nepăsare era în ochii irascibilei bătrâne cea mai mare dovadă de nesupunere, ba chiar de obrăznicie. Asta
îi trezea furia în aşa hal că—şi pierdea stăpânirea de sine.
—Iată douăzeci şi patru de ore de când nu a mâncat nimic. Perspectiva să nu mănânce nici azi o va face,
cu siguranţă, mai docilă.
Aşadar, domnişoara Minchin se aştepta să o vadă pe Sara palidă şi învinsă, cu ochii roşii şi cu mersul
umil, aşa cum i—ar fi plăcut s—o vadă mereu.
Dar situaţia era exact pe dos. După ce a ciocănit în uşă în modul cel mai corect, Sara înainta cu paşi
uşori, aproape dansând, cu obrajii roz şi cu un zâmbet suav în colţul buzelor.
Şocul resimţit de domnişoara Minchin fu atât de mare încât i se desfăcu cocul:
—Mi se pare că nu—ţi dai seama că eşti în plină dizgraţie şi că eşti pedepsită, şuieră bătrâna cu răutate.
—Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, răspunse Sara. Dar era destul de inteligentă încât să ştie ce
periculos era ca domnişoara Minchin să—i afle secretul. Nu trebuia în nici un caz să fie descoperit, din
cauza fericirii ce îi strălucea în ochi. După admonestarea pe care o primiseră, Ermengarde şi Lotti erau
supravegheate de aproape. Va avea vreme să se gândească cum să procedeze în ceea ce le priveşte.
Ermengarde, cu siguranţă, nu va povesti nimic, dar Lotti era încă o copilă.
Vremea era din ce în ce mai rea, iar drumurile pe care biata fată era silită să le facă din ce în ce mai
multe. „Dar ce are a face! Există în lume cineva care are grijă de mine, să nu—mi fie foame şi nici frig",
gândea Sara şi acest gând o încuraja. „De acum înainte acest sentiment mă va întovărăşi mereu. Chiar
dacă, în seara aceasta, voi găsi camera mea la fel de goală şi rece ca înainte, amintirea acelei nopţi
magice îmi va rămâne vie în inimă, ca şi cuvintele binevoitoare scrise de acel prieten necunoscut, pe
carte, împotriva acestor gânduri, domnişoara Minchin nu poate face nimic. Poate să—mi distrugă totul,
să—mi ia totul dar nu şi amintirea."
Când veni seara, Sara urca spre mansardă cu inima bătându—i tare în piept. Desigur, totul putea să fi
dispărut. Ajunsă la ultima treaptă, respiră adânc; intră tremurând de emoţie, se sprijini de uşă şi privi în
cameră. Focul ardea vesel în cămin şi lumina prietenos odaia. Pe pereţi, acolo unde zidul era scorojit,
atârna o perdea, iar deasupra şemineului se afla o bucată de mătase brodată. Pe masă se afla un reşou pe
care clocotea.
O supă delicioasă. Ridicând capacul, o mireasmă ameţitoare o învălui. „Ce miros! îşi spuse Sara. Să
o chem repede şi pe Becky, fiindcă mor de foame."
Când aceasta intră în cameră, era cât pe ce să i se oprească respiraţia.
—Doamne! strigă micuţa cu ochii plini de poftă.
Din acel moment viaţa Sarei deveni din zi în zi mai plină de surprize minunate.
—De unde şi de la cine vin toate astea? întrebă Becky.
—Să nu încercăm să aflăm, spuse Sara. Pentru că mie mi se pare că vrea să rămână un secret, trebuie să
respectăm dorinţa misteriosului nostru binefăcător.
De atunci, în fiecare zi, ceva nou se adăuga şi înfrumuseţa mansarda. Pe patul Sarei se afla acum o
salteluţă nouă, iar cea veche fusese aşternută pe patul lui Becky, împreună cu alte cuverturi. Acum
amândouă dormeau bine şi la căldură.
Domnişoara Minchin putea să devină din ce în ce mai feroce, bucătăreasa mai arţăgoasă, iar timpul
din ce în ce mai friguros, căci nimic din toate acestea nu o atingeau pe mica Sara. Nu trăia cea mai
frumoasă, cea mai minunată aventură? Câteodată, când domnişoara Minchin îi vorbea cu duritate, Sara
trebuia să facă un efort să nu—şi trădeze bucuria din adâncul inimii.
„Dacă ai şti ce mi se întâmplă!" îşi spunea ea, în timp ce încerca să mimeze aer atent.
De cum intra în cămăruţa ei, Sara îşi scotea îmbrăcămintea zdrenţăroasă pe care o purta peste zi şi
pantofii mereu uzi de ploaie sau de zăpadă topită, apoi îşi punea capotul călduros şi îşi încălţa papucii de
blană în picioarele îndurerate de frig şi alergătură.
De fiecare dată miracolul se împlinea: o cină caldă o aştepta pe masă lângă focul aprins. După ce
mânca împreună cu Becky, îşi făcea lecţiile şi apoi citea din cărţile pe care misteriosul necunoscut i le
aducea. Îi părea totuşi rău că nu putea să—i mulţumească aşa cum inimioara ei o făcea de fiecare dată
când descoperea noile surprize.
Într—o zi, văzu că printre pachetele depuse la poarta de serviciu două îi erau destinate ei. Nu era nici
o greşeală; pe acele pachete era scris cu litere mari: „Pentru fetiţa care locuieşte la mansardă în camera
din dreapta!"
Nu mai încăpea nici o îndoială: pachetele erau pentru ea. Dar chiar în clipa aceea, domnişoara
Minchin intră în bucătărie.
—Hai, mişcă—te repede şi du pachetele acestea domnişoarelor cărora le sunt destinate.
—Dar aceste pachete îmi sunt destinate mie, răspunse Sara calmă.
—Eşti nebună?
Însă citind amănuntele în legătură cu destinatarul pachetelor, domnişoara Minchin nu mai avu ce să
spună.
—Atunci ai să deschizi aceste pachete în prezenţa mea.
Când amândouă pachetele fură deschise, atitudinea domnişoarei Minchin se schimbă. Se găseau în
acele pachete îmbrăcăminte şi pantofi de foarte bună calitate, lenjerie, mai multe perechi de ciorapi,
mănuşi şi un pardesiu superb, uşor şi confortabil. De asemenea, o pălăriuţă, o bască şi o umbrelă.
În interiorul pachetului se afla un carton pe care erau scrise cuvintele: „Această îmbrăcăminte
trebuie să fie purtată în fiecare zi; hainele cele vechi vor fi aruncate."
Domnişoara Minchin era agitată la gândul că fetiţa avea totuşi un unchi sau o rudă pe care ea nu o
cunoştea, şi care poate că aflase condiţiile în care trăia Sara. Unul dintre acei bătrâni celibatari care
nu—şi doresc o nepoată alături de ei, dar care nu suportă ca aceasta să fie maltratată. Cine ştie, într—o
bună zi poate trimite un om al legii să examineze condiţiile de viaţă ale bietei orfane. Domnişoarei
Minchin începu să—i fie frică.
—Bine, spuse cu o voce domolită, pentru că aceste veşminte sunt ale tale, du—te şi te schimbă. După
aceea, vei coborî să urmezi cursurile împreună cu celelalte fete.
Când Sara intră în clasă, elevele rămaseră mute de uimire. Buclele ei negre, care ieri o făceau să arate
ca un poney neţesălat, erau acum prinse într—o panglică de catifea. Îmbrăcase o rochie din lână vişinie şi
cordonul care îi strângea talia era din piele de aceeaşi culoare cu rochia. Sara era sobru şi elegant
îmbrăcată.
Lavinia simţi o undă de invidie: aşa ar fi vrut şi ea să fie îmbrăcată.
—Reia— ţi locul de dinainte, îi ordonă directoarea, care nu reuşea să—şi calmeze temerile.
„Va trebui să nu o mai trimit la cumpărături. Ce noroc totuşi că nu a păstrat aerul acela jigărit. Dacă a
crescut prea repede, nu e vina mea", îşi spuse cu ipocrizie domnişoara Minchin.
Cu inima plină de recunoştinţă, Sara căuta un mijloc de a mulţumi prietenului necunoscut, care avea
atât de bine grijă de ea. Dar cum să facă?
„Am să—i scriu şi voi pune scrisoarea pe măsuţă."
Iată ce îi scria:
„Sper că nu vi se pare indiscret faptul că vă scriu; înţeleg că vreţi să păstraţi secretul în legătură cu
persoana dumneavoastră. Dar nu pot să nu vă exprim recunoştinţa mea. Datorită dumneavoastră,
existenţa mizerabilă pe care o duceam aici, împreună cu Becky, s—a transformat într—o frumoasă
poveste cu zâne. Dacă aţi şti fericirea pe care ne—aţi dăruit—o! Lăsaţi—mă să vă spun mereu şi mereu,
mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc.
Fetiţa din mansardă."
În aceeaşi seară, scrisoarea dispăru. Sara era cufundată într—una dintre cărţile primite, când Becky îi
atrase atenţia:
—Auziţi ceva care se mişcă pe acoperiş? Sara lăsă cartea.
—Parcă s—ar auzi o pisică zgâriind, la lucarnă. Se ridică şi deschise uşurel ferestruica lucarnei.
—Uite maimuţica pe care domnul din India a adus—o cu el când s—a instalat în casa de alături.
Fetiţa o ridică cu grijă şi o strânse la piept.
—Draga mea, eşti toată îngheţată, vino să te încălzeşti. Scumpa mea, frumoasa mea, te iubesc, lasă—mă
să te sărut.
—Ce ai de gând să faci cu maimuţica? întrebă Becky.
—O păstrez în noaptea asta, iar mâine o voi duce înapoi la stăpânul ei. Şi tu, spuse ea, mângâind
maimuţica, ar trebui să—ţi iubeşti mai mult stăpânul; el este familia ta, eu nu sunt decât o vecină.
Zicând acestea, Sara îi aranja un locşor între cuverturi, la piciorul patului, unde maimuţica dormi
liniştită până dimineaţă.
Capitolul XVI. O LOVITURĂ DE TEATRU
Domnul Carmichael revenise de la Moscova, dar fără fetiţa căpitanului Crewe, din păcate. Cea care
se găsea în Rusia era cu doi ani mai mică şi avea alt nume. Încă o dată pista pe care o aveau se dovedise
greşită.
Domnul Carmichael avea acum altă idee: trebuiau să continue cercetările în Anglia. Dacă ne gândim
bine, nimic nu lăsa să se creadă că Ralf Crewe trimisese fetiţa în Franţa. Tatăl „Marii Familii" propuse să
meargă să viziteze toate pensioanele pentru domnişoare din Londra.
—Veţi găsi o mulţime de astfel de orfane. Chiar în institutul vecin trăieşte o astfel de fetiţă, spuse
domnul Carrisford, cu un gest de neputinţă.
—Ei bine, vom începe cu această casă, spuse domnul Carmichael cu un ton decis. Acest copil trebuie să
se afle undeva şi îl vom găsi. Căpitanul Crewe aparţinea unei vechi familii engleze, deci este normal ca
fiica lui să studieze în această ţară.
Exact în clipa aceea intră Ram Dass care, înclinându—se adânc, aşa cum salută hinduşii, spuse:
—Fetiţa din mansardă, pe care sahib o ocroteşte, este aici. A adus maimuţica pe care o căutam azi
dimineaţă. Se pare că s—a dus la ea în mansardă, unde a dormit toată noaptea. Poate că sahib vrea să—i
vorbească.
—Da, da, du—te şi adu—mi—o, răspunse domnul Carrisford.
Sara se prezentă cu maimuţica agăţată pe umerii ei.
—Iar a fugit, spuse Sara cu o voce melodioasă. Ieri noapte a venit la fereastra mea. Aş fi adus—o
imediat, dar era prea târziu şi mi—era teamă că vă deranjez.
Sara privi spre uşă, unde se afla Ram Dass.
—Doriţi să i—o dau lascarului?
—De unde ştii că acest om este un lascar, adică un marinar hindus?
—Am văzut mulţi, când eram mică, răspunse fetiţa ridicând cu precauţie maimuţică de pe umărul ei.
Sunt născută în India.
Gentlemanul hindus tresări.
—Vino mai aproape, îi spuse şi—i întinse o mână.
Sara se apropie şi îşi puse mâna în cea a domnului Carrisford, iar frumoşii săi ochi gri—verzui erau
plini de emoţie.
—Spune—mi, dragă copilă, locuieşti în casa de alături?
—Da, domnule, în institutul domnişoarei Minchin.

—Nu eşti una dintre eleve?
—Mi—este dificil să vă spun ce sunt în acest moment, răspunse Sara după un moment de ezitare.
—De ce?
—La început eram elevă. Mi s—a dat una dintre cele mai frumoase camere. Numai că după ce...
—Cum, înainte erai elevă, iar acum ce eşti? Un zâmbet trist apăru pe buzele copilei.
—Dorm în mansardă într—o cameră lângă cea a unei servitoare. Am fost pusă la dispoziţia bucătăresei,
care—mi dă de lucru peste puteri: fac cumpărăturile casei, ridic sticlele cu lapte lăsate la uşă de către
lăptar şi dau lecţii de franceză celor mai mici eleve.
În culmea emoţiei, domnul Carrisford strigă:
—Întreab—o, Carmichael, întreab—o mai mult despre împrejurările care au adus—o în situaţia asta.
Apoi căzu în fotoliu tremurând tot.
Tatăl „Marii Familii" era obişnuit cu copiii. Cu un surâs încurajator şi cu o voce plină de bunătate o
întrebă:
—Ce voiai să spui cu: „la început"?
—Când tata m—a adus aici.
—Şi cine este tatăl tău?
—Este mort, răspunse Sara încetişor. Puţin înainte să moară şi—a pierdut toată averea şi fiindcă nu
rămăsese nimeni să—mi poarte de grijă şi să o plătească pe domnişoara Minchin...
—Carmichael, Carmichael! strigă domnul Carrisford.
—Nu o speriaţi, spuse domnul Carmichael, întorcându—se spre bolnav. Apoi, adresându—se
Sarei, spuse: Deci, atunci ai fost trimisă să dormi în mansardă şi ai început să fii încărcată cu aceste
munci penibile?
—Înţelegeţi, nimeni nu susţinea cheltuielile necesare educaţiei mele.
—Şi în ce fel şi—a pierdut tatăl tău averea? insistă domnul Carrisford cu voce slăbită.
—Nu el a pierdut—o, răspunse Sara din ce în ce mai mirată. Avea un prieten la care ţinea foarte mult,
chiar foarte mult. Avea în el cea mai mare încredere. Dar, din păcate, chiar acest vechi camarad din
colegiu l—a ruinat.
Domnul Carrisford deveni din ce în ce mai palid, iar Sara, care nu înţelegea ce se întâmplă, tăcu.
—Acest prieten poate că nu a vrut să—i facă rău; poate că şi el a fost victima unei tragice erori.
Sara nu—şi dădea seama de ce răspunse cu o voce atât de implacabilă:
—Suferinţa pe care a resimţit—o tatăl meu a fost la fel de tragică. Şocul l—a omorât.
—Care era numele tatălui tău? întrebă domnul Carrisford cu faţa lividă.
—Ralf Crewe, răspunse fetiţa. Căpitanul Crewe. A murit în India.
Ram Dass veni repede lângă stăpânul său şi îi dădu un medicament cu efect calmant. Domnul
Carrisford părea că—şi pierde cunoştinţa. Sara îl privea înspăimântată.
—Acesta este copilul! Ea este, articula cu greutate bolnavul.
—Ce copil? întrebă Sara speriată.
—Dumnealui este prietenul tatălui tău, răspunse domnul Carmichael privind cu milă. Dar nu vă fie
teamă, peste un minut se va simţi mai bine. Şi—a făcut atâtea griji din cauza ta. De doi ani te căutăm
peste tot, chiar şi în Rusia.
—Şi în tot acest timp eu eram de partea cealaltă a zidurilor, la domnişoara Minchin, îşi spuse Sara.
Capitolul XVII. NECAZURILE SAREI AU LUAT SFÂRŞIT
Până la sfârşit, drăguţa şi simpatica doamnă Carmichael explică Sarei ceea ce fetiţei i se părea încă
de neînţeles, pentru că domnul Carrisford era incapabil să mai pronunţe un cuvânt. Acesta reuşise cu
greu să îngâne:
—Să nu o lăsaţi să plece, să rămână aici, nu mai vreau s—o pierd iar, nici măcar din ochi, repeta bietul
bolnav.
—Nu vă fie teamă, am eu grijă, spuse Janet, care venise şi ea în mare grabă.
—Suntem fericiţi că v—am găsit, spuse ea Sarei, luându—i mâna în mâna ei.
—Doamne, de ce oare nu te—am întrebat cum te cheamă în ziua când ai primit moneda de şase penny?
Te—am fi găsit mai de mult. Ce păcat!
Madame Carmichael o trase spre ea pe Sara şi o sărută:
—Sărmană fetiţă!
Dar Sara nu se gândea decât la un singur lucru:
—Deci el era prietenul neloial? întrebă ea privind tristă spre uşa bibliotecii unde un doctor se ocupa de
bietul domn Carrisford.
—Nu, draga mea. La un moment dat a crezut că l—a ruinat pe tatăl tău. În realitate nu era aşa. Totul s—a
aranjat după un timp. Dar pentru că era vorba de tatăl tău, cel mai bun coleg şi prieten al lui, gândul
acesta l—a înnebunit de durere şi s—a îmbolnăvit rău. A fost găsit delirând pe străzile din Lahore, oraşul
indian unde locuia. A fost transportat într—o clinică, unde era cât pe—aci să moară. Au trecut câteva
săptămâni până să—şi revină. Din păcate, tatăl tău era deja mort. Iar domnul Carrisford era aşa de slăbit,
încât au trecut iar luni de zile până a început să—şi aducă aminte parţial de ceea ce se întâmplase.
—Şi nu ştia unde să mă caute, în timp ce eu eram de partea cealaltă a zidurilor!
—Credea că te găseşti în Franţa. Soţul meu a vizitat nenumărate institute, întrebând de tine. Bineînţeles
că atunci când treceai prin faţa casei, în hainele acelea ponosite, nici un moment nu i—a venit în minte că
puteai să fii copila prietenului său, cea pe care o căuta de atâta vreme, în amintirea ei, deci a ta, domnul
Carrisford a încercat s—o ajute puţin pe fetiţa nefericită care locuia în mansardă. Astfel, cu ajutorul lui
Ram Dass, a reuşit să—ţi îmbunătăţească un pic viaţa pe care ai dus—o în acea casă.
—Cum, Ram Dass a transformat mansarda mea şi domnul Carrisford a fost cel care i—a dat ordin?
—Da, draga mea. Ram Dass îi povestise stăpânului său felul de viaţă pe care îl duceai la domnişoara
Minchin, ca şi posibilitatea de a intra în odăiţa ta. Ram Dass este foarte agil, ca o pisică.
Uşa bibliotecii se deschise, iar domnul Carmichael îi făcu semn Sarei să intre.
—Domnul Carrisford se simte mai bine şi vrea să—ţi vorbească.
—Deci dumneavoastră sunteţi magicianul! spuse ea apropiindu—se de bolnav, cu faţa iluminată de
recunoştinţă. Dumneavoastră aţi pus să mi se aducă în cămăruţă toate acele minunăţii?
—Da, fetiţa mea dragă.
—Eraţi prietenul meu şi eu habar nu aveam că sunteţi dumneavoastră!
Pe urmă, aşezându—se lângă pat, sărută cu duioşie mâna slăbită şi fierbinte a bolnavului.
—O să vedeţi cu toţii, în trei săptămâni nu—l vom mai recunoaşte! Priviţi—i deja faţa! spuse avocatul
arătând spre domnul Carrisford.
Deciseră ca Sara să nu se mai întoarcă la domnişoara Minchin, nici măcar să—şi ia la revedere. Va
merge domnul Carmichael să o anunţe.
—Ce fericită sunt să nu mă mai întorc în casa aceea! recunoscu Sara. Domnişoara Minchin trebuie să fie
de—a dreptul furioasă.
În timp ce discutau, lucru de necrezut dar adevărat, Ram Dass veni să anunţe că iritabila domnişoară
Minchin cerea să fie primită de către domnul Carrisford. Fiinţa cea îngrozitoare venise să o caute pe
Sara.
Întrebată de către directoare, bucătăreasa îi spuse că Sara plecase, ascunzând un pachet sub pardesiu,
şi că a văzut—o urcând scările casei domnului Carrisford.
—Ce—o fi căutând acolo? o întrebă domnişoara Minchin pe sora ei. Fără îndoială că vrea să—şi dea
aere fiindcă ştie câteva cuvinte în hindus—tană şi că a trăit în India. Nu pot tolera atâta obrăznicie. Mă
duc să—i cer să fie mai reţinută în ce spune şi să—şi ceară scuze faţă de acest domn.
Când Ram Dass o anunţă pe domnişoara Minchin, Sara deveni palidă, dar îşi stăpâni frica. Stătea
aşezată pe un taburet lângă domnul Carrisford.
Cu un aer solemn, domnişoara Minchin înainta severă către domnul Carrisford. Era îmbrăcată cât se
poate de corect, ba chiar elegantă.
—Domnule Carrisford, regret că vă deranjez, dar sunt directoarea institutului care se află chiar lângă
casa dumneavoastră şi care poartă numele meu.
—Deci dumneata eşti domnişoara Minchin!
—Da, domnule.
—În cazul acesta, domnişoară, aţi venit chiar când avocatul meu domnul Carmichael se pregătea să vă
facă o vizită. Luaţi loc, vă rog.
—Avocatul dumneavoastră? Nu înţeleg ce legătură are cu mine. Am venit aici pentru că una dintre
pensionarele mele, pe care o ţin de altfel din milă, zise ea, aruncând spre Sara o privire dezaprobatoare, a
intrat în casa dumneavoastră fără aprobarea mea.
Apoi, adresându—se Sarei, îi spuse cu o voce indignată:
—Cine ţi—a permis să pleci din institut? Domnul Carrisford luă mâna Sarei într—ale sale şi zise:
—În nici un caz nu se mai întoarce în institutul dumitale.
—Cum? Nu se va mai întoarce?
—Nu, răspunse domnul Carrisford. Nu se va mai întoarce niciodată la dumneata. Va rămâne aici, lângă
mine.
—Lângă dumneavoastră! strigă plină de indignare domnişoara Minchin.
—Sigur! Domnule Carmichael, vreţi să fiţi atât de amabil şi să—i explicaţi situaţia domnişoarei
Minchin?
Şi, ca să o liniştească pe Sara, îi mângâie mâna aşa cum făcea tatăl ei înainte.
—Domnul Carrisford, explică avocatul, pe un ton decis aşa cum obişnuiesc oamenii de lege, a fost
prietenul căpitanului Crewe şi asociatul lui într—o afacere foarte importantă de concesionare de mine de
diamante. Averea, pe care la un moment dat au crezut că au pierdut—o, s—a dublat. Jumătate din
aceasta aparţine fostei dumitale eleve, pe care ai ţinut—o din milă, cum ai spus. Deci domnişoara Crewe,
pe care o căutăm de doi ani, are în posesie o avere colosală. E mult mai bogată decât multe prinţese.
Domnul Carrisford este asociatul ei şi va fi tutorele ei.
—Posibil. Dar între timp fata a fost în grija mea. Fără mine ar fi putut ajunge în stradă şi putea muri de
foame.
—Cât despre foame, ar fi fost poate mai puţin înfometată cerşind pe stradă decât a fost sub acoperişul
mansardei pe care i—aţi repartizat—o.
—Căpitanul Crewe mi—a încredinţat—o mie, deci trebuie să o păstrez până când îşi termină studiile.
Legea va fi de partea mea.
—Faceţi o mare greşeală, domnişoară! Credeţi—mă, nu aveţi nimic bun de aşteptat de la intervenţia
justiţiei. Dimpotrivă! În locul dumitale m—aş gândi mai bine!
Aceste cuvinte o făcură să devină lividă pe domnişoara Minchin care, pierzându—şi firea, strigă:
—Sara, nu vei revedea niciodată pe nici una dintre prietenele tale, nici pe Ermengarde, nici pe Lotti.
Niciodată!
—Încă o dată vă cer să vă gândiţi mai bine, interveni avocatul. Chiar credeţi, domnişoară, că părinţii
oricăreia dintre elevele dumneavoastră vor refuza invitaţiile pe care domnişoara Crewe le va trimite
prietenelor sale, să vină să o vadă în casa tutorelui său? Hai, gândiţi—vă bine!
Umilită, domnişoara Minchin fu nevoită să se întoarcă la pension. Gândul că un alt institut va profita
de imensa avere a Sarei, de marea ei generozitate, o îmbolnăvea.
În seara aceea, în momentul în care, înainte de a merge la culcare, elevele erau reunite în marele
salon, Ermengarde deschise uşa, agitând în mână o scrisoare.
—Ce este? întrebară toate în cor.
—Ascultaţi, spuse aceasta, aproape bâlbâindu—se de emoţie. Este o scrisoare de la prietena mea, Sara.
O scrisoare lungă. Din casa domnului din India!
—Cum, domnişoara Minchin a dat—o afară? Ermengarde scutură cu mândrie capul.
—Minele de diamant există. Toată povestea era adevărată. Doar că domnul din India a crezut la un
moment dat că ele nu conţineau decât pietre şi că el şi asociatul lui, care era tatăl Sarei, erau ruinaţi. Din
cauza şocului căpitanul Crewe a murit, iar domnul din India, care este de fapt domnul Carrisford, era cât
pe—aci să moară de congestie cerebrală. În schimb aceste mine s—au dovedit a fi atât de bogate în
diamante, încât acum ele au o valoare incredibilă de câteva milioane. Şi în timp ce Sara poseda una din
averile cele mai mari din lume, locuia într—o mansardă mizerabilă alături de singurul ei prieten,
Melchisedech, iar bucătăreasa o insulta şi o obliga să facă cele mai grele munci. De doi ani domnul
Carrisford o tot caută peste tot. O credeau în Franţa. Nu va mai pune niciodată piciorul în acest institut.
Într—adevăr, Sara este o adevărată prinţesă. Iar eu sunt invitată să petrec toată după—amiaza de mâine
împreună cu ea. Asta e tot!
Nici măcar domnişoara Minchin n—ar fi putut opri tumultul care se porni în urma acestor cuvinte.
Directoarea ştia că, într—un fel sau altul, noutatea se răspândise şi că fiecare elevă nu vorbea decât
despre imensa avere a Sarei.
Becky află şi ea. Urcă în viteză să vadă dacă minunatele lucruri care se aflau în camera magică mai
erau acolo. Voia să o privească pentru ultima oară. Era fericită, sincer fericită pentru Sara. Dar şi tristă,
gândindu—se că rămâne singură, acolo, în mansardă. Se terminaseră dineurile lângă focul din şemineu
şi minunatele poveşti pe care Sara le istorisea în fiecare seară.
Dar, în timp ce deschise uşa, un strigăt de uimire urmat de un şuvoi de lacrimi o podidiră pe Becky.
În sobă ardea un foc vesel, pe masă se afla o cină caldă, iar în cameră se afla un om negru cu un turban în
jurul capului.
—N—ai teamă, spuse Ram Dass, într—o engleză stâlcită. Domnişoara Sara s—a gândit la
dumneavoastră. Iată scrisoarea pe care v—o trimite. Nu vrea să fiţi tristă în seara aceasta. Sahib
Carrisford va trimite mâine pe cineva să vă caute şi veţi rămâne în serviciul domnişoarei Sara. În noaptea
aceasta voi lua toate aceste lucruri şi le voi duce înapoi, la fel cum le—am adus aici. Mâine, amândouă
camerele din mansardă vor rămâne cum erau înainte. Acum, aşezaţi—vă la masă, liniştită. Domnişoara
Sara mi—a spus că vă place tocăniţa cu carne de miel şi crema cu ciocolată.
Spunând acestea, Ram Dass se înclină şi dispăru prin lucarnă, la fel de agil şi de tăcut cum venise.

Limbă

Burnett Mica Printesa

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Burnett Mica Printesa

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1 | mica prințesă frances h.

Capitolul I. DOMNIŞOARA MINCHIN

Domnişoara Minchin Pension pentru tinere domnişoare

Capitolul II. ERMENGARDE

Capitolul III. LOTTI

Capitolul IV. BECKY

Capitolul V. MINELE DE DIAMANT

Capitolul VI. ALTE ŞTIRI DESPRE MINELE DE DIAMANTE

—Are vreo rochie neagră?

Capitolul VII. MANSARDA

Capitolul VIII. MELCHISEDECH

—Păsărelele sunt aici la ele acasă, îi explică Sara.

Capitolul IX. GENTLEMANUL HINDUS

Capitolul X. RAM DASS

Capitolul XI. DINCOLO DE ZIDURI

Capitolul XII. MONEDA DE PATRU PENNY

Capitolul XIII. CE A VĂZUT ŞI A AUZIT MELCHISEDECH

Capitolul XIV. UN OSPĂŢ ÎNTRERUPT

Capitolul XV. VIZITATORUL

Capitolul XVI. O LOVITURĂ DE TEATRU

—Da, domnule, în institutul domnişoarei Minchin.

Capitolul XVII. NECAZURILE SAREI AU LUAT SFÂRŞIT

S-ar putea să vă placă și