Sunteți pe pagina 1din 2

ROMÂNII ÎN IZVOARELE MEDIEVALE

Românii apar în lumina izvoarelor istorice pe măsură ce societatea începe să se


organizeze în forme feudale. Deşi formarea poporului român este anterioară epocii medievale,
românii sunt pomeniţi, cu deosebire în izvoarele medievale, în momentul în care ei încep să se
organizeze în formaţiuni politice. Izvoarele îi amintesc, uneori, ca o măsură etnică distinctă de
alte popoare. Cea dintâi atestare a elementului romanic la nord de Dunăre, în izvoarele
medievale, o găsim şa începutul secolului al VII-lea în Strategikon, un tratat militar bizantin.
Populaţia de aici este numită, datorită limbii pe care o vorbea, cu termenul de romani. În
secolul al IX-lea Moise Charenati în „Geografia armeană” pomeneşte despre „ţara
necunoscută ce-i zic Blak-Valahia”. Tot în secolul IX cronica turcă Oquiiz name (Ogüz name)
aminteşte despre valahii est-carpatici care sunt „ţare vlahilor”, iar locuitorii acestor formaţiuni
teritoriale, acestor ţări sunt numiţi în Cronica lui Nestor „valahi” şi în „Legenda despre Oguz
man”, ei poartă numele de „vlakes”.
În secolul al X-lea împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, povestind
despre aşezarea slavilor în Balcani, în Despre administrarea imperiului, se opreşte asupra
populaţiei romanice, utilizând acelaşi termen de romani; el arată că „aceştia se mai numesc şi
romani pentru că au venit din Roma, şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”. Izvoarele
medievale sunt confirmate de descoperirile arheologice. Ele mărturisesc prezenţa continuă a
populaţiei autohtone pe teritoriul formării sale. Românii încep să fie amintiţi cu termenul de
valahi într-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul, în anul 980,
pentru ca apoi menţiunile să se oprească. Românii apar sub denumirea de valahi, volohi,
olahi. Tot pentru acest secol cronicarul Kedrenos îi aminteşte pe vlahii „chervanagii” (cărăuşi)
din apropierea locului Presna. Inscripţia de la Mircea Vodă (943) este tot un izvor medieval
care menţionează în Dobrogea pe jupânul Dimitrie cu jupanatul lui Dimitrie.
Din secolul al XI-lea românii sunt tot mai insistent menţionaţi şi în alte izvoare narative.
În tratatul Podoaba istoriilor, al geografului persan Gardizi, românii sunt constataţi între
Dunăre şi „un munte mare”, care poate fi identificat cu Munţii Carpaţi. Tot în secolul XI, Ana
Comnena, în „Alexiada” pomeneşte despre formaţiunile politice conduse de Thatos, Seslav şi
Satza, care contribuie la apărarea themei Paradunavan şi Bulgaria, dar aelaşi izvor narativ
menţionează şi un fruntaş al vlahilor, în anul 1094, pe Pudilă. Pentru secolele X şi XI un alt
izvor istoric important, „Legenda Sfântului Gerard”, vorbeşte despre două formaţiuni politice:
în Transilvania („Ţară întinsă şi prosperă”), formaţiune condusă de Geula cel Tânăr şi în
Banat, voievodatul lui Ahtum.

1
În secolul XII istoricul bizantin Ioan Kynnamos, care străbate teritoriul românilor nord-
dunăreni, scrie în cronica sa despre aceştia: „se zice că sunt veniţi demult din Italia”.
Românii sunt menţionaţi în cronicele şi diplomele bizantine în timpul celui de-al doilea
Imperiu româno-bulgar, în corespondenţa dintre Ioniţă cel Frumos (1196-1207) şi papă, unde
originea latină a românilor constituie o idee centrală. Ştiri despre români apar şi în cronicile
ruseşti, Povestea anilor care au trecut, şi chiar în Cântecul Nibelungilor, care datează din jurul
anilor 1200, în Cântecul lui Roland, etc. Documentele papale sau cele emise de cancelaria
Ungariei amintesc de „Ţara Bolohovenilor, Ţara Brodnicilor şi Câmpul lui Dragoş”, iar
Cronica lui Ioan de la Târnave aminteşte despre Bogdan în Moldova. Succesul bătăliei de la o
posadă din 9-12 noiembrie 1330, a lui Basarab I împotriva regelui Ungariei, Carol Robert de
Anjou, apare într-unul din izvoarele secolului al XIV-lea, „Cronica pictată de la Viena”
Informaţii istorice despre românii de la nord de Dunăre se găsesc în Cronica notarului anonim
al regelui Ungariei Bela al III-lea, Gesta Hungarorum, (Faptele ungurilor), ce foloseşte
izvoare mai vechi.
Aceasta furnizează cea mai completă şi mai bogată relatare medievală despre stările de
lucruri găsite de unguri la intrarea lor în teritoriile locuite de români. Notarul anonim ne oferă,
totodată, şi informaţii amănunţite despre formaţiunile prestatale existente în Transilvania.
Menţionează trei formaţiuni politice: voievodatul Menumorut, voievodatul lui Gelu şi Glad,
iar despre etnia lui Gelu spune că e „un anumit român”. Anonymus aminteşte şi despre
Tuhutum şi urmaşii săi care stăpânesc partea apuseană a Transilvaniei în „pace şi fericire”.
Studiul acestor izvoare narative ne demonstrează că, începând cu secolul al IX-lea – al
X-lea, românii îşi au propriile lor organizaţii politice şi sunt creatori ai unei civilizaţii feudale,
aflată al începuturile sale.