Sunteți pe pagina 1din 65

CUPRINS

ROLUL ȘI ATRIBUȚIILE PARLAMENTULUI ROMÂNIEI


ÎN CONTEXT EUROPEAN

INTRODUCERE......................................................................................................................................p.4
CAP. 1: O ABORDARE ISTORICĂ A INSTITUȚIEI PARLAMENTULUI
1.1. Parlamentul ca tribunaă a poporului.................................................................................p. 6
1.2. Evolutția istoricaă a Parlamentului Romaâ niei...........................................................p. 10
1.3. Rolul decisiv al parlamentului îân democratizarea vietții social-politice.........p. 13
1.4. Functționarea democratției reprezentative îân lumea post-modernaă ................p. 16
CAP. 2: ATRIBUȚIILE PARLAMENTULUI ROMÂNIEI
2.1. Functția legislativaă .................................................................................................................p. 23
2.2. Functția de control parlamentar......................................................................................p. 37
2.3. Functția de desemnare a unor autoritaă tți publice......................................................p. 45
2.4. Functția de informare...........................................................................................................p. 45
CAP. 3: ROLUL PARLAMENTULUI ROMÂNIEI ÎN ADOPTAREA LEGILOR
3.1. Notțiunea de lege. Categorii de legi.................................................................................p. 48
3.2. Hotaă raâ rile Parlamentului...................................................................................................p. 51
3.3. Motțiunea...................................................................................................................................p. 51
CAP. 4: ROLUL PARLAMENTULUI ROMÂNIEI ÎN PROCESUL DECIZIONAL
EUROPEAN
4.1. Cadrul constitutțional natțional sț i european .........................................................p. 53
4.2. Parlamentele natționale sț i traspunerea dreptului Uniunii Europene îân dreptul
intern......................................................................................................................................p.56
4.3.Implicarea parlamentului natțional îân controlul respectaă rii principiului
subsidiaritaă tții.........................................................................................................................p. 57
4.4.Rolul parlamentului îân cadrul formelor de cooperare
interparlamentaraă ..............................................................................................................................p. 60
CONCLUZII............................................................................................................................................p. 63
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ..........................................................................................................p. 65

3
INTRODUCERE

Pentru a argumenta motivul pentru care am ales să abordez această lucrare, consider
că cel mai potrivit ar fi să citez din George Alexianu, care a sintetizat de o manieră unică
angrenajul instituţional al statului român astfel:
„(...) instituţiile astfel adoptate nu sunt icoana fidelă a sufletului unui popor; cu
uşurinţa cu care vin, tot aşa pot pleca, fără a lăsa nici o urmă în trecerea lor. Numai acele
instituţii se menţin şi durează, care sunt plămădite din suferinţele şi sforţările proprii de progres
ale fiecărui popor, din cucerirea pe care gândul fiecărui neam o face asupra haosului etern. Opera
legiuitorului nu constă decât în verificarea acestei realităţi şi concretizarea ei în formule pozitive.
Şi această operă de verificare se impune cu atât mai mult în timpurile de criză, adică atunci când
conflictul dintre realitatea vieţii şi legea pozitivă este mai accentuat. În astfel de împrejurări,
remediul nu trebuie căutat în măsuri cu caracter economic, ci în primul rând în verificarea
modului de organizare a instituţiilor statului, spre a se vedea dacă corespund realităţii. Repunerea
instituţiilor politice în putinţa de a funcţiona în chip normal, ca expresie a a vieţii naţionale a
popoarelor, aceasta trebuie să fie cea dintâi preocupare a omului politic, chemat să rezolve
crizele prin care trec naţiunile”1.
Prăbuşirea totalitarismului nu a condus la instituirea imediată a regimului democratic
reprezentativ. Au fost necesare eforturi şi acţiuni pentru regândirea şi reconstruirea sistemului
social-politic şi statal-juridic pe principii noi, printre care cel al pluralismului politic, devenit
condiţia indispensabilă în edificarea democraţiei reprezentative.
Evenimentele din decembrie 1989 au determinat modificări de structură în edificiul
instituţional românesc. Structurile politice consfinţite prin Constituţia din 1965 au fost
desfiinţate, urmând ca noul sistem instituţional să se aşeze pe baze democratice, legitimat de
votul popular.
Misiunea noilor forţe care au preluat puterea în România era de a crea un nou cadru
normativ în care tânăra democraţie să prindă rădăcini.
Până la elaborarea Constituţiei, noile organisme politice şi-au desfăşurat activitatea în
baza actelor adoptate de Frontul Salvării Naţionale. Prin Decretul-lege nr. 2/1989 se înfiinţa
Consiliul Salvării Naţionale, ce era învestit cu prerogativele caracteristice Parlamentului, iar
preşedintele Consiliului cu cele de Şef al statului. Prin Decretul-lege nr. 8/1989 se crea cadrul
normativ pentru înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti. Se
reinstituia în sistemul constituţional românesc pluralismul politic. Ulterior, Consiliul Frontului

1
George Alexianu, Curs de drept constituţional, vol. I, Editura Casei Şcoalelor, 1930, pp. 13 – 14.

4
Salvării Naţionale se transformă într-o formaţiune politică şi ia denumirea de Consiliul
Provizoriu de Uniunea Naţională.
Acest organism va adopta în martie 1990 Decretul-lege nr. 92/1990 pentru alegerea
Parlamentului şi a Preşedintelui României, care, din punct de vedere al naturii juridice, a fost un
act cu caracter instituţional, nu o simplă lege electorală, de fapt, el a fost o „mini-Constituţie
provizorie a perioadei guvernării revoluţionare”, aşa cum se exprima profesorul Antonie
Iorgovan.
Actul normativ enunţat cuprindea un set de dispoziţii cu valenţe democratice (de
exemplu, art. 1: „puterea politică în România aparţinea poporului român şi se exercită potrivit
principiilor democraţiei şi asigurării demnităţii umane, inviolabilităţii şi inalienabilităţii
drepturilor fundamentale ale omului”; art. 2: „guvernarea României se realizează pe baza
sistemului democratic pluralist, precum şi a separaţiei puterilor legislativă, executivă şi
judecătorească”. Prin dispoziţiile decretului se stabilea structura bicamerală a Parlamentului:
Adunarea Deputaţilor şi Senatul, dar şi modalităţile de desemnare a parlamentarilor.
Adunarea Deputaţilor şi Senatul se constituiau în Adunare Constituantă pentru
adoptarea Constituţiei. Adunarea Constituantă a adoptat noua Constituţie a României în 21
noiembrie 1991. Legea fundamentală a fost supusă referendumului popular în 8 decembrie 1991,
fiind aprobată de corpul electoral cu 77,3% din sufragiile exprimate.
Rolul Parlamentului se exercită în două sensuri:
a. Parlamentul – organ reprezentativ suprem al poporului
Parlamentul este organismul care reuneşte opţiunile electorale ale cetăţenilor săi.
Parlamentul este rezultatul pactului fundamental – contractului social ce trebuie să existe într-o
societate şi a cărui existenţă trebuie reînnoită periodic, prin alegerea de reprezentanţi.
b. Parlamentul – unica autoritate legiuitoare a ţării
Constituantul român i-a conferit Parlamentului calitatea de „unică autoritate
legiuitoare a ţării”. Prin această formulă, i s-a acordat Parlamentului monopolul legislativ, în
sensul că nici o altă autoritate a statului nu poate adopta norme cu caracter de lege. Prin
exercitarea funcţiei legislative, Parlamentul creează cadrul normativ al statului, regulile după
care se organizează şi funcţionează întregul sistem instituţional, iar cetăţenii sunt beneficiarii
drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Deşi Constituţia îi conferă calitatea de unic for legiuitor al ţării, tot legea
fundamentală stabileşte dispoziţiile privitoare la delegarea legislativă în art. 115 din Constituţi.
Precizăm, totuşi, că delegarea legislativă acordată Guvernului reprezintă un act de voinţă din
partea Parlamentului. Transferul de competenţe în materie legislativă este limitativ şi condiţionat.

CAPITOLUL I
5
O ABORDARE ISTORICĂ A INSTITUȚIEI PARLAMENTULUI

1.1. Parlamentul ca tribună a poporului

Parlamentul a apărut în Anglia în anul 1265 și era format dintr-o singură cameră,
alcătuită pe de-o parte, din 10 lorzi, 20 de membri ai clasei superioare, iar, pe de altă parte, din
reprezentanţii comunelor, târgurilor, cavalerilor şi burghezii care, ulterior, au lucrat separat, din
nevoia societăţii de a se opune monarhiei absolutiste. Această evoluţie a fost accelerată din
nevoia Camerei Comunelor de a se opune regelui2. Întrucât punctul de vedere al Camerei
Comunelor era prezentat de preşedintele acesteia, s-a generalizat denumirea de speaker, care în
limba engleză înseamnă vorbitorul.
Preluat de tânăra democraţie americană şi apoi de prima Republică Franceză,
parlamentarismul s-a extins rapid în toate statele lumii.
Democraţia reprezentativă, ce are la bază legitimitatea votului popular, constituie cea
mai evoluată formă a democraţiei şi are ca element central instituţia parlamentului.
Aceasta nu înseamnă că democraţia este incompatibilă cu cealaltă formă de
guvernământ care este regimul prezidenţial din Statele Unite ale Americii, unde, cu toată
prioritatea Preşedintelui acestui stat, raporturile lui cu Camera Reprezentanţilor şi cu Senatul
asigură confruntarea opiniilor ce reflectă la rândul lor diversitatea punctelor de vedere în
societate3.
Parlamentul reprezintă tribuna poporului, întrucât parlamentarii în urma activităţii
din circumscripţiile lor electorale supun în parlament năzuinţele populaţiei, prin interpretarea
miniştrilor de resort, inclusiv a primului-ministru. De asemenea, parlamentului i se adresează
organizaţiile profesionale pentru apărarea intereselor lor. La acestea se adaugă şi faptul că ţara
noastră a adoptat posibilitatea iniţiativei legislative populare existând astfel posibilitatea sesizării
parlamentului nu numai de către Guvern, parlamentari, Preşedintele ţării în situaţia revizuirii
Constituţiei, dar şi direct de către populaţie.
Chiar dacă bicameralismul a fost pentru prima oară instituit în ţara noastră prin
Statutul dezvoltător al Convenţiei adoptat prin plebiscit, din iniţiativa domnitorului Alexandru
Ioan Cuza, în 1864, în forma sa modernă, corespunzătoare evoluţiei produse pe plan european,
bicameralismul a existat în România sub imperiului constituţiei din 1866, după modelul cel mai
înaintat în epocă al Constituţiei belgiene.

2
D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, Editura Universitaria, 2001, p. 283.
3
Andrei Muraru, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Corneliu Liviu Popescu, Gheorghe Iancu, Perspective
juridice privind instituţia Parlamentului, Bucureşti, Editura All Beck, 2005, p. 37.

6
Ulterior, el a suferit o serie de modificări atât prin Constituţia din 1923, cât şi prin cea
din 1938. În perioada regimului comunist, a existat o reprezentanţă naţională unicamerală numiră
Marea Adunare Naţională.
Prăbuşirea regimului comunist în fostele ţări socialiste din Europa a declanşat un
profund proces revoluţionar de instaurare a democraţiei, într-o perioadă de tranziţie, având
caracteristici proprii în fiecare din ţările angajate în această transformare social-politică şi
economică de ansamblu. O asemenea evoluţie este firească, ţinând seama de amploarea ei şi de
antecendentele istorice specifice fiecărei ţări. Regimul comunist, deşi construit pe aceleaşi
trăsături fundamentale, era diferit de la o ţară la alta, în funcţie de modalităţile particulare de
manifestare. Astfel, dacă în România sau în fosta U.R.S.S., sistemul se întemeia pe existenţa
exclusivă a unui partid politic, în fosta R.D.G., Polonia sau Bulgaria existau şi alte partide, cu rol
subaltern. În Ungaria, reforma economică începuse cu mai mulţi ani în urmă, iar în ţări precum
Polonia regimul libertăţilor publice era mult mai relaxat.
De asemenea, nivelul dezvoltării economice nu era acelaşi, problematica minorităţilor
etnice sau religioase, ce nu fusese soluţionată, ci doar înăbuşită, se acutiza mai mult sau mai
puţin violent, iar curentele politice anterioare, îndeosebi de natură social-democrată, liberală sau
naţionalistă, ce vegetaseră parcă dispărând, au irupt împreună în alte tendinţe, din cele mai
diverse, unele chiar conservatoare, complicând la maximum spectrul politic. Semnificativ, în
acest sens, este faptul că primul partid înfiinţat în Uniunea Sovietică, încă din perioada
perestroikăi, a fost cel al anarhiştilor, militând pentru drepturile omului. Libertatea presupune
diversitate, ea o generează şi se întemeiază pe o asemenea premisă, ce neagă concepţia
unanimistă în organizarea şi funcţionarea vieţii sociale, permiţând astfel manifestarea liberă a
indivizilor şi grupurilor sociale4.
În toate ţările foste socialiste, parlamentul a devenit o autoritate fundamentală a
noului regim politic.5 Era o evoluţie inevitabilă, deoarece parlamentul constituie singura structură
politică statală prin natura sa pluralistă, astfel încât înlăturarea regimului politic al partidului unic
şi, pe cale de consecinţă, instituirea pluralismului politic în mod necesar au condus la
transformarea reprezentanţei naţionale în ceea ce semnifică parlamentul, potrivit concepţiei
moderne a instituţiei. Aceasta însă nu a condus la instituirea, în toate cazurile, a regimului
parlamentar. Aceasta însă nu a condus la instituirea, în toate cazurile, a regimului parlamentar. În
Federaţia Rusă s-a instituit un regim prezidenţial. În alte ţări din fosta Uniune Sovietică,
caracterul prezidenţial al regimului politic este evident, cum ar fi, de exemplu, în Ucraina.

4
Marian Enache, Rolul Parlamentului în consolidarea democraţiei, în rev. „Dreptul”, Anul XXII, nr. 9/2011, pp. 22-
23.
5
Ibidem, p. 24.

7
Renaşterea parlamentarismului nu s-a realizat însă în mod uniform. În unele ţări, deşi
unitar, parlamentul are o structură bicamerală, precum în Polonia, Cehia, România, pe când în
altele, cum ar fi în Albania, Ungaria sau Bulgaria, el este unicameral.
O influenţă hotărâtoare, mai ales în ceea ce priveşte funcţionarea parlamentului, o are
sistemul de partide, şi, în mod corelativ, sistemul electoral. Peste tot, după deşertul politic al
partidului unic, a existat o veritabilă explozie de partide, fenomen urmat de un îndelungat proces
de concentraree şi reducere treptată a numărului de partide. În ce priveşte sistemul electoral, a
fost generalizată reprezentarea proporţională, combinată în unele ţări cu anumite elemente ale
sistemului majoritar (de exemplu, Cehia) sau cu diferite praguri electorale, în scopul temperării
consecinţelor negative, îndeosebi pentru procesul de guvernare, a unei reprezentativităţi politice
excesive.
După prăbuşirea regimului totalitar, în România s-a impus elaborarea unei noi
Constituţii, în care scop s-a constituit Comisia Constituţională şi pentru Drepturile Omului, care,
cu participarea tuturor partidelor existente la acea dată, a elaborat noua Constituţie a ţării.
Aceasta a reprezentat momentul renaşterii tradiţiei democratice a bicameralismului, care
corespunde, în cea mai mare măsură, cerinţelor fiecărui cetăţean, ce prin votul său îşi trimite
reprezentanţii în cele două Camere ale Parlamentului.
Un factor decisiv pentru care Adunarea Constituantă din 1990–1991 a optat pentru
sistemul bicameral a fost pe de o parte tradiţia democratică a Constituţiilor din 1866 şi 1923, care
consacrau sistemul bicameral, iar, pe de altă parte, necesitatea evitării concentrării puterii politice
în Parlament şi de asigurarea în cadru procedurii legislative parlamentare a dezbaterii şi adoptării
legii de către fiecare Cameră a Parlamentului6.
Deşi bicameralismul este specific statelor federale, într-un stat unitar cum este
România, s-a optat pentru acest sistem datorită multiplelor avantaje faţă de sistemul unicameral.
Sistemul unicameral presupune cheltuieli mai reduse de funcţionare, însă
dezavantajele sale sunt mult mai mari, întucât, în general, nu permite confruntarea punctelor de
vedere şi degajarea astfel a unei soluţii legislative care că corespundă voinţei majoritare a
alegătorilor. Procedura existentă în toate parlamentele unicamerale democrate prezintă
dezavantajul existenţei practicii multiplei lecturi a legii, care poate avea drept consecţă adoptarea
actelor normative într-un interval de timp mult mai lung, întrucât lecturile sunt făcute în sesiuni
parlamentare diferite sau la intervale de timp care, în final, oricum duc la elaborarea legilor cu
mult mai multă greutate decât în sistemul bicameral.
Un alt avantaj al bicameralismului îl reprezintă dialogul permanent între grupurile
parlamentare ce alcătuiesc atât majoritatea parlamentară, cât şi opoziţia, ceea ce poate avea drept

6
M. Constantinescu, M. Enache, Renaşterea parlamentarismului, Iaşi, Editura Polirom, 2002, pp. 11–15.

8
consecinţă chiar schimbarea unor puncte de vedere ale partidelor exprimate iniţial, ceea ce duce,
în final, la asigurarea calităţii actului legislativ7.
Camera Deputaţilor a avut întotdeauna o largă reprezentare, chiar în epoca votului
cenzitar, pe când Senatul reprezenta în general clerul şi oamenii cei mai bogaţi ai ţării, având
rolul de a cenzura ceea ce Camera Deputaţilor decisese.
Chiar dacă mult timp Senatul a avut un rol exclusiv ponderator, ceea ce nu îi permitea
să decidă el definitiv, regele se bucura practic de un veto absolut, întrucât putea refuza semnarea
unei legi, considerând în calitate de şef al statului că nu este corespunzătoare intersului naţional.
Din această cauză rolul ponderator al Senatului nu era lipsit de eficacitate, întrucât, prin
componenţa sa, avea cea mai mare influenţă asupra opiniilor regale8.
Îndeosebi după renaşterea parlamentarismului ca urmare a Constituţiei din 1991,
situaţia este cu totul alta. Iniţial, ambele Camere erau egale, ceea ce însemna că atunci când ele
decideau diferit, se constituia o comisie paritară alcătuită din deputaţi şi senatori care se
întruneau în şedinţă comună, votul acestora asigurând forma în care legea era trimisă la
promulgare. Aceasta permitea confruntarea dintre grupurile parlamentare ale celor două Camere,
care chiar dacă iniţial votaseră într-un fel, fie la Senat, fie la Camera Deputaţilor, ca urmare al
dialogurilor politice purtate, putea vota altfel. Dar modul cel mai pregnant al rolului Senatului,
cât şi al Camerei Deputaţilor, ca urmare a dialogurilor politice purtate, puteau vota altfel. Dar
modul cel mai pregnant al rolului Senatului, cât şi al Camerei Deputaţilor, a fost departajarea –
prin Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003 – acestora în camere decizionale în anumite
materii, astfel încât legea redactată într-o anumită formă de Camera prima sesizată se trimite la
cealaltă Cameră, care dacă este decizională îi dă forma definitivă.
Este un sistem ce asigură atât confruntarea punctelor de vedere, cât şi o mai mare
eficienţă, asigurând trecerea de la bicameralismul egalitar la cel funcţional.
În cele două sisteme s-a păstrat posibilitatea ca Guvernul să fie controlat atât de o
Cameră, cât şi de cealaltă. De asemenea, noul sistem a întărit rolul Curţii Constituţionale ale
cărei decizii sunt opozabile ega omnes, spre diferenţă de sistemul anterior al bicameralismului
egalitar, când decizia Curţii se retrimitea în Parlament, ce putea să o adopte sau nu, în care caz
decizia era obligatorie.
În bicameralismul funcţional instituit prin Legea de revizuire a Constituţiei, sesizarea
Camerei este diferită în funcţie proiectului, cu respectarea articolului 75 din Constituţie. În acest
sens, sesizarea este diferită după cum:

7
Ştefan Deaconu, Instituţii politice, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2011, p. 68.
8
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. 1, Bucureşti, Editura C.H.
Beck, 2011, p. 101.

9
a) Camera decizională este Senatul, în care caz, proiectele sunt înaintate spre
dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată; ele sunt pentru ratificarea
tratatelor sau altor acorduri internaţionale şi stabilirea măsurilor legislative ce rezultă din
aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi adoptarea definitivă a legilor organice ce privesc
organizarea şi funcţionarea statului;
b) Cameră decizională este Camera Deputaţilor în toate cazurile ce nu fac parte din
enumerarea de la litera a); în această ipoteză, proiectele se înaintează la prima Cameră sesizată
care este Senatul.

1.2. Evoluția istorică a Parlamentului României

Parlamentul este o creaţie modernă care se impune în viaţa politică a statelor în epoca
de trecere de la feudalism la capitalism, ca o expresie a unor necesităţi profunde de schimbare a
structurilor instituţional-politice bazate pe conducerea efectivă a treburilor publice de către
puterea executivă prin dregătorii ei. Derivat din adunarea de stări – instituţie specifică,
orînduirii feudale, prin care puterea centrală recurgea, îndeosebi în situaţii excepţionale, la
consultarea membrilor claselor şi straturilor sociale dominante, cu precădere în direcţia surselor
şi modalităţilor de redresare a vistieriei în caz de criză acută – parlamentul devine o instituţie
politică indispensabilă în opera de guvernare a statului. Constituirea lui este, de fapt,
concretizarea principiului separării puterilor în stat, conform căruia o societate nu mai poate fi
guvernată în chip absolut de către un grup restrâns de oameni concentraţi în jurul şefului statului
care are depline puteri în a-şi judeca supuşii, adopta decrete şi veghea asupra aplicării lor, prin
organe speciale de execuţie9.
Adunările obşteşti, în ciuda faptului că erau organisme prin care marea boierime îşi
asigura controlul asupra puterii executive, asupra domniei, sunt, în fapt, instituţii parlamentare
embrionare, înzestrate cu un rol important în activitatea de conducere a societăţii româneşti. Ele
constituiau o contrapondere faţă de puterea executivă, limitând atotputernicia domniei şi
permiţând, datorită ciocnirilor de păreri şi tendinţe politice din sânul lor, să se afirme mai viguros
în viaţa politică elementele burgheze în formare, legate de masele populare.
Fructificând experienţa acestor adunări obşteşti, în care boierimea deţinea un rol
exclusiv, Revoluţia română de la 1848 îşi propunea, între altele, să transforme o asemenea
instituţie prin deschiderea ei spre popor. Forul legislativ regulamentar trebuia să devină, dintr-un
organ exclusiv boieresc, o instituţie politică reprezentativă, în care masele populare, inclusiv
ţărănimea, alături de elementele burgheziei orăşenesti, să ocupe o poziţie dominantă. Totodată,

9
Ibidem, p. 113.

10
revoluţia a definit clar suprastructura politică a statului modern român, stabilind locul şi rolul
instituţiei parlamentare în cadrul factorilor decisivi de conducere. Ea se opreşte asupra unui larg
sistem electoral. Fruntaşii revoluţiei au optat pentru un sistem legislativ unicameral, în
concordanţă atât cu năzuinţele nationale spre o conducere cu caracter republican, cât şi cu
tradiţia românească din epoca feudală. În plus, în vederea consultării maselor populare cu privire
la conducerea societăţii, Revoluţia română de la 1848 a introdus sistemul plebiscitar10.
Deşi revoluţia a fost înăbuşită de forţele externe de intervenţie, ideile ei cu privire la
conducerea societăţii în concordanţă cu cerinţele moderne nu erau lichidate. Ele erau,
dimpotrivă, reactivate în noile condiţii ale luptei nemijlocite pentru făurirea statului naţional
român şi ale conflictului dintre marile puteri prilejuit de războiul Crimeii. Ideile româneşti
de înzestrare a ţării cu instituţii parlamentare cât mai largi, în care poporul să aibă o prezenţă mai
adecvată cu ponderea lui numerică, erau însă în contradicţie cu interesele marilor puteri ale
Europei. Românii au trebuit deci să accepte Convenţia de la Paris din 1858, ale cărei prevederi
cu privire la reorganizarea instituţiilor politice corespundeau doar parţial aspiraţiilor lor.
„Noile instituţii preconizate de convenţie se inspirau mai curând din tradiţia
regulamentară a adunărilor obşteşti decât din aceea a Revoluţiei de la 1848. Totuşi, conţinutul
social restrâns al adunărilor obşteşti devenea mai larg în sistemul adunărilor elective ale
Convenţiei din 1858. El este modificat pe baze şi mai largi de Al. I. Cuza în 1864, dar instituţia
parlamentară era subordonată puterii executive, iar, în aceste condiţii, rolul ei era relativ şters”11.
În 1866 era definitivat, în temeiul unei noi constituţii, sistemul bicameral, cu Cameră
şi Senat, creându-se un parlament neatârnat de puterea executivă, cu largi atribuţii legislative şi
politice care va fiinţa aproape neschimbat până în 1918. Colegiile electorale care cuprindeau
pe alegători acordau însă o mai largă reprezentare moşierimii şi burgheziei decât ţărănimii, deşi
aceasta constituia majoritatea populaţiei şi principalul element productiv al ţării. Cu toate aceste
limite, sistemul parlamentar bicameral însemna un evident progres în evoluţia vieţii politice a
României, prilejuind elaborarea şi promulgarea unei ample legislaţii de caracter social-economic,
politic, juridic şi cultural.
Principalii animatori ai vieţii politice au fost grupările politice aparţinând celor două
curente ale vremii, liberal şi conservator. Organizaţi în partide politice moderne în preajma
independenţei, liberalii şi conservatorii reflectau în general interesele claselor dominante,
burghezia şi moşierimea, dar, într-o anumită măsură, şi pe acelea ale maselor populare.
Anul 1918, unul din momentele cruciale ale istoriei noastre naţionale, constituie limita
cronologică a cărţii de faţă. Din punct de vedere al istoriei parlamentare, el are o semnificaţie
distinctă. Marchează încheierea aproape a unui secol de formulări programatice şi practică
10
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar, Editura C.H. Beck, București, 2005, p. 21.
11
Ibidem, p. 23.

11
politică în acest domeniu, dar mai ales sfârşitul parlamentului bazat pe cens şi inaugurarea unei
alte instituţii întemeiată pe sufragiul universal, în cadrul unei Românii aflate la finele procesului
de formare a statului naţional unitar, în 1918. Din acel moment, parlamentul intra într-o nouă
fază de dezvoltare şi afirmare, care neîndoielnic va trebui reflectată pe plan istoriografic printr-o
cercetare monogratică, spre a întregi astfel imaginea de ansamblu a unei instituţii de mare
însemnătate în viaţa societăţii româneşti12.
Secolul XIX profilează parlamentul ca o instituţie politică fundamentală în cadrul
societăţii româneşti. Conceput iniţial ca un instrument de contrabalansare a puterii executive, ca
un mijloc prin care boierimea tindea să limiteze atotputernicia puterii domneşti în condiţiile
luptei pentru modernizarea structurilor politice ale statului, parlamentul s-a transformat apoi, în
anii organizării statului naţional român şi ai acţiunii pentru desăvârşirea unităţii acestuia, într-un
organism care aspira spre întruchiparea voinţei naţionale. Principiul acesta modern de conducere
a societăţii se manifestă mulţi ani ca un deziderat, dat fiind că sistemul electoral cenzitar de
reprezentare în forul legislativ asigura burgheziei şi moşierimii o dominaţie politică. El triumfa,
totuşi, la finele participării României la primul război mondial prin instituirea votului universal.
Parlamentul devenea astfel un for politic legislativ în care erau reprezentate toate clasele şi
categoriile societăţii româneşti, în funcţie de ponderea numerică.
În decurs de aproape un secol de dezvoltare social-politică şi practică parlamentară, de
organizare instituţională modernă a statului naţional român, parlamentul se transforma dintr-o
instituţie aparţinînd unei singure clase privilegiate, boierimea – cum fusese iniţial – într-un
organism reprezentativ. Dacă la început întruchipa voinţa naţională în mod ideal, după 1918, prin
sistemul votului universal, putea să pretindă că era o concretizare a acestui principiu modern de
guvernare.
Parlamentul devine astfel o componentă principală a vieţii politice româneşti. în
această privinţă, constituirea lui periodică impunea o intensă activitate, care, prin modul de
organizare şi desfăşurare, antrena, într-o măsură mai mare sau mai mică, interesele întregii
societăţi. Idei, păreri, concepte şi concepţii impărtăşite de persoane, grupuri sau partide politice –
inserate în programe de guvernare sau susţinute individual – erau răspândite şi oferite corpului
electoral, chemat să opteze pentru una sau alta din mai multele soluţii preconizate. Însăşi
raţiunea existenţei partidelor politice, a activităţii lor, dar mai ales a disputelor şi confruntărilor
în care se lansau, era legată de lupta pentru dobândirea unei poziţii dominante în corpurile
legiuitoare. Numai astfel ele puteau să-şi transpună ideile în legi şi să modeleze societatea.

1.3. Rolul decisiv al Parlamentului în democratizarea vieţii social-politice


12
Anastasie Iordache, Parlamentul României în anii reformelor și ai Primului Război Mondial (1907-1918), Editura
Paideia, București, 2001, pp. 83-84.

12
În ţările cu regim parlamentar apărute în urma prăbuşirii sistemului comunist,
autoritatea parlamentară a îndeplinit un rol incontestabil novator, de deschidere democratică a
ţărilor respective, îndeosebi spre valorile culturii occidentale şi ale democraţiei constituţionale, şi
s-a manifestat, în principal, ca putere legiuitoare şi ca autoritate politică de control al
executivului13.
Ca putere legiuitoare, cel mai de seamă aspect îl reprezintă elaborarea şi adoptarea
noilor constituţii. Pentru democratizarea vieţii social-politice, instituirea unui nou regim
constituţional reprezintă o condiţie sine qua non. Tocmai imposibilitatea regimului politic
constituţional anterior de a evolua şi a se adapta a făcut necesară înlăturarea sa odată cu
instaurarea democraţiei. Procesul constituţional s-a realizat fie prin elaborarea unei noi
constituţii, ca în România sau Bulgaria, fie prin modificarea radicală a celei anterioare, cum a
fost în Ungaria, sau cel puţin valabil pentru o perioadă de timp, cum a fost în Polonia.
Modalităţile, deşi diferite, consecinţele au fost aceleaşi: consacrarea unui nou regim
constituţional, ca temei al transformării întregii vieţi economico-sociale şi a sistemului legislativ.
În acelaşi sens, reformator, parlamentul a avut un rol important şi ca legiuitor
obişnuit. Sub acest aspect, în mare măsură, influenţa sa a fost mediată de guvern şi priveşte, în
esenţă, două planuri distincte, dar complementare: pe de o parte, receptarea şi dezvoltarea
drepturilor omului, ceea ce a impus nu numai consacrarea lor constituţională şi aderarea ţării la
legislaţia internaţională în materie, dar şi reelaborarea legislaţiei în general, pentru punerea sa de
acord cu exigenţele acestor drepturi, ca şi adoptarea unor noi reglementări, ceea ce în perspectivă
este de natură să configureze o concepţie unitară pan-europeană asupra culturii juridice a
continentului; pe de altă parte, instituirea regulilor economiei de piaţă, privatizarea economiei,
asigurarea protecţiei sociale şi a dezvoltării activităţii economice, în mod deosebit în perspectiva
evoluţiei fenomenelor de globalizare, construirea unei economii de piaţă concurenţiale au
însemnat o experienţă inedită, cu consecinţe adesea contradictorii. 14 După faza iniţială, în care
problematica exclusiv politică a avut un rol dominant, fiind legată de formarea unei noi clase
politice, succesul noilor democraţii a fost din ce în ce mai strâns legat de rezultatele economico-
sociale ale guvernării De altfel, tematica economică – cu unele excepţii privind partidele pe
criterii etnice sau religioase – a constituit criteriul esenţial de divizare a tendinţelor politice din
societate. Poate şi de aceea fenomenul a impus un efort legislativ deosebit, diferit de la o ţară la
alta, a cărui finalitate încă nu s-a încheiat.

13
D. Ciobanu, V. Duculescu, Drept constituţional român, Bucureşti, Editura Hyperion, 1993, p. 57.
14
Ibidem, p. 58.

13
În calitate de legiuitor ordinar, parlamentul a fost chemat să facă faţă unoi noi sfidări,
mai mult sau mai puţin intense, legate de acutizarea unor contradicţii în gneral preexistente, cum
sunt cele de natură etnică sau religioasă, dar şi specifice, legate de şomaj, inflaţie, fiscalitate
excesivă etc.15
Corelaţia dintre parlament şi democraţie este clasică. Ea a fost dovedită nu numai prin
începuturile parlamentarismului, legate de limitarea atotputernicie monarhului, ci şi prin
evoluţiile ulterioare, mai ales în ce priveşte generalizarea votului universal, dar şi prin experienţa
istorică a secolului precedent, când prăbuşirea regimurilor totalitare sau autoritare a fost
întotdeauna urmată de reîntoarcerea la parlamentarism sau la un regim politic în cadrul căruia
parlamentul are un rol esenţial.
Exigenţa fundamentală a democraţiei reprezentativă este angajarea răspunderii
executivului în faţa parlamentului, indiferent de faptul că şeful statului este ales direct de corpul
electoral, sau indirect, de către parlament. Răspunderea politică priveşte în special relaţia dintre
parlament şi guvern. Ea implică un spectru larg de posibilităţi de control parlamentar al
executivului, începând cu procedura întrebărilor, interpelărilor, continuând cu declaraţiile
politice, moţiunile simple, procedurile de informare, ancheta parlamentară şi sfârşind cu
procedura de demitere a guvernului prin retragerea încrederii acordate, expres sau prezumat, la
învestitură. Răspunderea politică a guvernanţilor se răsfrânge şi în rolul opiniei publice, în
general al corpului electoral, cu privire la asigurarea alternanţei la putere, precum şi în privinţa
controlului social al activităţii autorităţilor publice.
Asimilarea parlamentarismului, în mod deosebit executivului, reapariţia clivajului
necesar al disputei politice parlamentare dintre majoritate şi opoziţie, libertatea de asociere şi
libertatea de exprimare au generat anumite consecinţe ce ar fi putut influenţa negativ nevoia de
stabilitate guvernamentală, determinantă pentru conceperea şi realizarea reformelor. Un proces
reformator real în condiţii de instabilitate guvernamentală este imposibil de realizat. Fenomenul
a fost adesea accentuat de fragilitatea unor sisteme de alianţe politice. Totuşi, în linii generale,
controlul executivului, în mod deosebit drept consecinţă a unor reguli mai riguroase privind
învestirea şi demiterea guvernului, nu a condus la generalizarea unei stări de instabilitate
guernamentală, cum s-a întâmplat în perioada interbelică, atât în România, cât şi în alte ţări. Este
o evoluţie pozitivă care constituie, de altfel, o caracteristică generală a regimurilor parlamentare
din ţările europene. Stabilitatea guvernamentală este o cerinţă esenţială în realizarea construcţiei
europene, în apropierea din ce în ce mai accentuată a popoarelor continentului, ţinând seama că
principalele autorităţi de cooperare şi integrare europeană sunt alcătuite din reprezentanţi ai

15
M. Constantinescu, M. Enache, Renaşterea parlamentarismului, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 57.

14
executivului, în special ai guvernelor, atât în cadrul Consiliului Europei, cât şi în cel al unor
instituţii ale Uniunii Europene (Consiliului Uniunii Europene şi Consiliul European).
„Democratizarea vieţii politice nu poate fi ruptă de evoluţia fenomenului partinic. Din
acest punct de vedere, după explozia începuturilor, are loc o reducere a numărului de partide, pe
măsura pătrunderii ideilor ce conturează marile curente ale mişcărilor politice contemporane. O
sfidare, ce a angajat şi rolul parlamentelor, a fost revigorarea, în anumite ţări, a spiritului etnic şi
a naţionalismului agresiv, a intoleranţei, în general, ceea ce a condus la adoptarea a diferite
formule, unele chiar controversate, pentru salvgardarea interesului public şi a păcii sociale”16.
Un ultim aspect semnificativ pentru democratizarea vieţii publice, sub semnul
rigorilor statului de drept, a fost instituirea, în toate ţările postcomuniste, a controlului
constituţionalităţii legii potrivit modelului european de control. Este o evoluţie definitorie pentru
construcţia statului de drept, întrucât priveşte nemijlocit asigurarea principiului supremaţiei
constituţiei, a supralegalităţii constituţionale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor. Şi din acest punct de vedere, parlamentul a avut un rol decisiv atât în receptarea
modului de control, în instituirea sa legală, cât şi în relaţiile cu noile autorităţi, de verificare a
respectării supralegalităţii constituţionale, precum şi în ceea ce priveşte cristalizarea şi
dezvoltarea practicii jurisdicţionale corespunzătoare. În aceeaşi ordine de idei a fost şi reforma
justiţiei, întemeiată pe asigurarea independenţei şi inamovibilităţii judecătorilor, deşi adesea
adaptarea procedurilor judiciare, în concordanţă cu cerinţele vieţii social-economice, a rămas în
urma acestor necesităţi.
În principiu, modelul caracteristic de evoluţie a noilor forme de guvernare este acela
al democraţiei consensualiste, în sensul conferit de unii doctrinari acestui termen 17. Este
consecinţa faptului că o societate în tranziţiei, fiind puternic divizată, exclude instituirea
democraţiei majoritare care, în asemenea condiţii, implică un risc major.
Repercusiunile sunt multiple, începând cu structura majorităţilor parlamentare,
continuând cu aceea a guvernelor şi cu comportamentul lor politic, adesea ezitant şi
contradictoriu, şi sfârşind cu dezvoltarea fracţionismului, ca urmare a sciziunilor, ceea ce a
acentuat caracterul instabil al spectrului politic.
Singura abatere de la caracteristicile tipice ale democraţiei consensualiste este slaba
participare a societăţii civile la luarea deciziilor guvernamentale, drept consecinţă a
necristalizării unor structuri îndeajuns de puternice spre a-şi impune interesele. Este o trăsătură
specifică ce priveşte îndeosebi sindicatele şi patronatul, dar care nu afectează tendinţele spre
negociere şi compromisuri în scopul realizării unor majorităţi, chiar de conjunctură, cât mai
confortabile.
16
Marian Enache, op. cit., p. 87.
17
Arend Lijphart, Modele ale democraţiei, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p. 49.

15
Pentru statele central şi est-europene care au aderat la Uniunea Europeană cu începere
din 2004, inclusiv pentru România (care a aderat în 2007), problematica rolului parlamentului
naţional în democratizarea vieţii politice a cunoscut o transcendere a planului naţional înapre
sistemul politic şi constituţional al Uniunii Europene. Acea problematică era prezentă şi în
vechile state membre ale Uniunii.

1.4. Funcţionalitatea democraţiei reprezentative în lumea post-modernă

Parlamentele sunt o expresie a democraţiei reprezentative. În consecinţă,


funcţionalitatea lor depinde principial de măsura în care ele reprezintă voinţa corpului cetăţenesc
(electoral) şi factual de capacitatea lor de a influenţa realitatea conform voinţei şi interesele celor
pe care-i reprezintă.
Reprezentativitatea parlamentelor este mai degrabă un indicator al bunei funcţionări a
sistemului democraţiei reprezentative într-o societate decât o condiţie indispensabilă funcţionării
sistemului politic în ansamblul său. La nivel mondial s-a constatat o anumită scădere a ponderii
alegătorilor efectivi în raport cu populaţia majoră (cu drept de vot) şi au fost exprimate
preocupări cu privire la faptul că această tendinţă este de natură să submineze legitimitatea
democratică a instituţiilor reprezentative, în primul rând a parlamentelor18.
Totuşi, scăderea la nivel mondial – circa 5% în 4 decenii – deşi preocupantă, este mai
puţin semnificativă decât diferenţele statornicite în timp între participarea la procesul electoral în
diferitele state, sau la nivelul unor grupuri sociale distincte în interiorul aceleiaşi societăţi. Astfel,
statele Europei apusene se caracterizează în general prin rate de participare de peste 70%,
fruntaşe fiind Malta (93% participare la alegerile parlamentare din 2008), Luxemburg cu 90% în
2009 şi Belgia cu 89% în 2010, dar în aceste ţări votul este obligatoriu, apoi Danemarca, Suedia,
Austria şi Italia, toate cu peste 80% prezenţă la ultimele alegeri parlamentare; la polul opus se
plasează Franţa, Regatul Unit şi Portugalia, cu valori în jur de 60% sau chiar sub acest prag.
În ţările post-comuniste din Europa Centrală şi răsăriteană, după un prim val de
entuziasm pricinuit de restabilirea democraţiei reprezentative, participarea la vot a scăzut
sensibil, majoritatea acestor ţări având la cele mai recente parlamentare rate de participarea de
40-60% din corpul electoral.
Participarea la alegerile parlamentare din România a cunoscut o evoluţie similară, cu
menţiunea că scăderea a fost mai accentuată decât în majoritatea celorlalte ţări din regiune.
Astfel, la alegerile din 1990 au participat 86,19% dintre cetăţenii cu drept de vot, în 1992

18
Informaţiile folosite în acest paragraf au fost preluate din baza de date online administrată de Institutul Naţional
pentru Democraţie şi Asistenţă Electorală din Stockholm (http://www.idea.int/vt/ - accesat la data de 10.01.2016.

16
procentajul a scăzut la 76,28%, în 1996 participarea a fost de 76,01%, apoi cursul descrescător s-
a accentuat, participarea fiind de 65,31% în 2000, de 58,51% în 2004 şi doar 39,20% în 2008 19.
Deşi scăderea sub 40% pare extremă, se cuvine să remarcăm faptul că în Uniunea Europeană
„lanterna roşie” este deţinută de Lituania, unde la alegerile parlamentare din 2008 participarea la
vot a fost de numai 32,37%.20
Declinul participării cetăţenilor la alegerile parlamentare a fost influenţat de percepţia
multora dintre cetăţenii care n-au mai votat că votul lor oricum nu contează, că nu poate face
vreo diferenţă din punctul de vedere al aspectelor vieţii care sunt efectiv importante pentru ei. Or,
această percepţie ridică problema dacă principala instituţie reprezentativă, parlamentul, poate
efectiv exercita suveranitatea ca sumă a puterilor în lumea contemporană.
Un prim aspect al acestei probleme priveşte raporturile parlamentului cu celelalte
autorităţi publice, cu executivul şi cu justiţia. Dacă în cele mai multe dintre sistemel politice
actuale justiţia nu reprezintă un factor major de subminare a capacităţii legislativului de
exercitare a suveranităţii, în schimb raporturile dintre parlament şi executiv sunt mult mai
delicate.
În multe state, inclusiv în România, executivul controlează agenda legislativă, astfel
încât aproape toate legile mai importante sunt adoptate la iniţiativa guvernului şi în forma
solicitată de acesta. La limită s-ar putea considera că o asemenea reflectă o democraţie
funcţională, în care guvernul se bucură de sprijinul consecvent al unei majorităţi stabile în
parlament, în care guvernul se bucură de sprijinul consecvent al unei majorităţi stabile în
parlament; problematic este însă faptul că în asemenea situaţii capacitatea de control al
legislativului asupra executivului este de regulă subminată de partizanatul politic, nu numai în
ceea ce priveşte cenzurarea de ansamblu a activităţii guvernului, ci şi în ceea ce priveşte
capacitatea comisiilor parlamentare de a controla aspecte specifice ale funcţionării executivului
şi mai ales modul de alocare şi utilizare a resurselor publice.
În sfârşit, dar nu în cele din urmă, guvernele au, de regulă, resurse mult mai
consistente pentru a manageria reflectarea fenomenelor politice în mass-media, ceea ce, uneori,
se traduce prin strategii coerente de salvgardare a propriei imagini şi de „pasare” a răspunderii
pentru neîmpliniri ale celorlalte autorităţi publice. În faţa unor asemenea derapaje, capacitatea şi
voinţa parlamentelor de a reacţiona sunt, deseori, insuficiente, iar reacţiile instituţionale sunt de
cele mai multe ori prea puţin eficiente.
O altă sursă de limitare a capacităţii parlamentelor de a „face diferenţa” îşi are
originea în procesele complexe de globalizare ce caracterizează lumea contemporană. A devenit

19
Cristian Preda, Sorina Soare, Regimul, partidele şi sistemul politic din România, Bucureşti, Editura Nemira, 2008,
p. 91.
20
Ibidem, p. 92.

17
aproape un truism afirmaţia că în lumea actuală, caracterizată de întrepătrunderea crescândă a
economiilor şi comunicaţiilor, de circulaţia sporită a oamenilor, ideilor şi capitalurilor, multe
dintre problemele fundamentale – fie ele economice, ecologice sau ţinând de securitate – nu mai
pot fi controlate şi/sau soluţionate la nivel naţional, ci necesită forme de acţiune ce transcend
graniţele dintre state.
Desigur, exegeţii globalizării ne avertizează că nici în perioadele anterioare, în pofida
iluziei că statele erau deplin suverane, marjele de libertate şi de reacţie eficientă a organelor de
decizie la nivel naţional nu erau atât de largi pe cât se afirma; dincolo de această importantă
observaţie, se cuvine totuşi să observăm că în lumea actuală se accentuează fenomenele de
guvernare multistratificată, care fac ca statele să fie „recontextualizate, repoziţionate şi, într-o
anumită măsură, transformate de procesele regionale şi globale”21.
Alte condiţionări ale funcţionalităţii parlamentelor ca principale instituţii ale
democraţiei reprezentative ţin de schimbările survenite la nivelul mijloacelor de comunicare,
formelor de interacţiune dintre oameni şi instituţii, precum şi al comportamentelor umane
asociate cu acestea. Acum două decenii, observând primele efecte ale pluralizării mijloacelor
mass-media, politologul John Keane avertiza: „reorganizarea actuală din mass-media va
sschimba progresiv şi ireversebil viitorul societăţilor noastre mai mult decât o va face toată
dereglementarea la un loc”22.
Orice discuţie referitoare la eficienţa activităţii parlamentare trebuie să pornească de
la definirea componentelor esenţiale ale acestei activităţi. Desigur, principala menire a
parlamentului este legiferarea – de altfel, teoria politică şi foloseşte denumirea generică de
legislativ pentru instituţiile parlamentare –, dar activitatea parlamentului nu se reduce la
dezbaterea şi adoptarea legilor. La fel de importante sunt şi rolul parlamentului de exponent al
suveranităţii naţionale şi principal for de sintetizare a voinţei politice prin mecanismul
democraţiei reprezentative, asigurarea bunei funcţionări a sistemului de separare a puterilor prin
exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii celorlalte autorităţi publice, precum şi
funcţiile de informare, de clarificare a opţiunilor politice, de numire a conducătorilor unor
instituţii publice şi de asigurare a componentei parlamentare a relaţiilor externe ale statului.
Având în vedere complexitatea crescândă a activităţilor parlamentului, considerăm că
măsurarea acestei eficienţe prin numărul actelor legislative adoptate este desigur importantă, dar,
totodată, o formă imperfectă de evaluare a activităţii instituţiei. Aceasta cu atât mai mult cu cât
legile adoptate sunt foarte diverse ca volum, complexitate şi însemnătate socială. De aceea, orice
statistică ce pune bugetul şi legile ample ce reglementează domenii importante ale vieţii

21
D. Held, A. McGrew, D. Goldblatt, J. Perraton, Transformări globale. Politică, economie şi cultură, Iaşi, Editura
Polirom, 2004, p. 501.
22
J. Keane, Mass-media şi democraţia, Iaşi, Institutul European, 2008, p. 158.

18
economice şi sociale laolaltă cu legile de ratificare a unor tratate internaţionale şi altele care
reglementează într-un singur articol câte un aspect punctual al realităţii este înşelătoare, cu atât
mai mult cu cât legile „uşoare” din categoria a doua sunt mai numeroase decât primele 23. Mult
mai importantă este deci o evaluare calitativă a eficienţei activităţii de legiferare. Care au fost
legile importante adoptate? Cât de rapid a fost procesul legislativ? Care este calitatea efectivă a
reglementării? Aceasta din urmă ar trebuie evaluată atât prin comparaţie cu legile similare din
alte ţări, cât şi prin confruntare cu realităţile specifice ale fiecărei ţări, inclusiv luând în
considerare intervalul de timp scurt până în momentul când au fost solicitate şi/sau adoptate
modificări ale respectivei legi.
O asemenea evaluare calitativă este mai greu de efectuat statistic şi ferit de abordările
subiective. Ea ridică totodată şi problema competenţei specifice a parlamentarilor. Aşteptarea ca
aleşii să fie egal de competenţi în toate problemele supuse legiferării este nerealistă, şi de altfel
ar şi contrazice principiul dreptului oricărui cetăţean, independent de nivelul său de pregătire
profesională, de a fi ales. Tocmai pentru a răspunde acestei probleme o parte esenţială din
activitatea parlamentului se desfăşoară în cadrul comisiilor de specialitate, care îngăduie
gruparea şi valorificarea competenţelor disponibile. Un alt element menit să contribuie la
calitatea activităţii parlamentare este sprijinirea acesteia printr-un corp semnificativ de experţi,
parte făcând parte din staff-ul tehnico-administrativ al parlamentului, parte atraşi ad-hoc pentru
diversele componente ale acestei activităţi.
Dincolo însă de aceste elemente de suport, o problemă deschisă este aceea dacă
amendarea proiectelor de lege în cadrul procesului de legiferare este un factor de creştere a
calităţii finale a legilor, sau dimpotrivă o sursă de necolerări şi eventuale contradicţii viitoare. La
această problemă nu poate fi dat un răspuns univoc, ci este nevoie de evaluări caz cu caz. Pe de
altă parte, în mod evident executivul, care este şi iniţiatorul celor mai multe dintre proiectele de
lege intrate în dezbaterea parlamentului, are deseori tendinţa de a considera că parlamentul ar
trebui să fie doar un fel de birou notarial de înregistrare fără modificări a propunerilor venite de
la guvern şi că activitatea parlamentară ar trebui raţionalizată tocmai în direcţia adoptării fără
amendamente a acestor propuneri. Or, o asemenea tendinţă vine în contradicţie cu rolul
parlamentului de contrapondere faţă de executiv în cadrul separării puterilor în stat.
Acest rol se exercită pe de o parte prin caracterul fondator pe care îl are susţinerea
politică de către parlament a activităţii guvernului, şi pe de altă parte printr-o multitudine de
activităţi subsumabile controlului parlamentar asupra celorlalte autorităţi publice. O componentă
lesne măsurabilă a eficienţei activităţii de control al parlamentului este procedura întrebărilor şi

23
Într-o analiză a legilor adoptate în România în anii 1990-2007, Cristian Sandu şi Sorina Soare consemnează atât
variaţiile anuale (maxima de 796 legi în 2001 comparativ cu 96 de legi în 1993), cât şi faptul că legile organice au
fost numai 296 dintr-un total de 5486, ceea ce înseamnă puţin peste 5%.

19
interpelărilor adresate guvernului, unora dintre miniştri sau altor exponenţi ai unor componente
instituţionale ale executivului24. Aceste întrebări şi interpelări, variabile în funcţie de specificul
fiecărui sistem parlamentar, au roluri multiple. Ele sunt o parte a controlului parlamentar, au o
funcţie de informare şi totodată reflectă rolul parlamentului şi al parlamentarilor, inclusiv al celor
din opoziţie, la fixarea agendei dezbaterii publice. Alte componente semnificativ ale controlului
parlamentar se exercită de către comisiile de specialitate ale parlamentului, precum şi de către
plen prin cenzurarea de ansamblu a activităţii guvernului şi a altor instituţii nominalizate prin
lege.
În sfârşit, dar nu în cele din urmă, un aspect mai greu măsurabil, dar important pentru
calitatea sistemului democratic, este contribuţia dezbaterilor din parlament la clarificarea
opţiunilor politice majore pe termen scurt şi în perspectivă, la formarea voinţei politice şi la
maturizarea democratică a societăţii în ansamblul său.
Eficienţa activităţii parlamentului şi parlamentarilor mai este deseori evaluată şi în
funcţie de capacitatea lor de a promova interesele specifice ale alegătorilor din diversele
circumscripţii. Deosebit de important mai ales în sistemele electorale care leagă direct pe
parlamentari de alegătorii din circumscripţii mici (pentru care se foloseşte deseori termenul
englez constituencies), şi mai puţin pregnant în sistemele de reprezentare proporţională care au la
bază candidatura pe liste, acest criteriu se referă la realităţi aflate deseori la limita principiilor
generale ale activităţii parlamentare. Astfel, în multe sisteme parlamentare se insistă pe faptul că
parlamentarii sunt reprezentanţi ai naţiunii în ansamblul său şi că loialitatea faţă de naţiune ca
întreg prevalează asupra legăturilor cu grupuri de interese restrânse.
Pe de altă parte, practica politică arată că abilitatea parlamentarilor în a proteja
interesele specifice ale alegătorilor lor este esenţială nu numai pentru şansele lor de realegere
viitoare, ci şi pentru realizarea unei apropieri între cetăţenii-alegători şi principala instituţie a
democraţiei reprezentative, şi astfel pentru consolidarea legitimităţii de ansamblu a sistemului
politic parlamentar. Din punctul de vedere al evaluării de ansamblu a eficienţei activităţii
parlamentare, felul în care parlamentarii promovează interesele specifice ale alegătorilor din
circumscripţiile lor trebuie judecat prin subordonare faţă de criteriul asigurării unui echilibru
care să garanteze respectarea interesului naţional. De aceea, eficienţa de ansamblu a activităţii
parlamentului este strâns legată de instituirea şi mai ales de aplicarea unui set de reguli care să
prevină tentaţiile populiste şi abuzurile în direcţionarea resurselor, asigurând exercitarea
rezonabilă a mandatului, care este parte a reprezentării suveranităţii naţionale.

24
Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, Editura Hamangia, 2012, p. 135.

20
CAPITOLUL II
ATRIBUŢIILE PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

Constituţia României, în art. 61 alin. 1, stipulează: „Parlamentul este organul


reprezentativ al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”.

21
Constituţia stabileşte Parlamentului o competenţă largă. Autorii de drept
constituţional au clasificat funcţiile Parlamentului în mod diferite. Astfel, profesorul Ion
Deleanu25:
1. funcţia de reprezentare a întregii populaţii;
2. funcţia de recrutare a personalului guvernamental;
3. funcţia de control asupra Executivului;
4. funcţia deliberativă;
Într-o altă opinie, au fost reliefate următoarele funcţii ale Adunării reprezentative26:
1. funcţia legislativă;
2. funcţia de numiri, prin alegerea, formarea, avizarea formării, desemnarea sau
revocarea unor persoane pentru demnităţi exterioare Parlamentului;
3. funcţia de reprezentare;
4. funcţia de control;
5. funcţia de conducere în politica externă;
6. funcţia de organizare internă.
Profesorul Cristian Ionescu27 consideră că funcţiile Parlamentului, indiferent de
numărul şi conţinutul fiecăreia, se întrepătrund şi exprimă în modalităţi distincte rolul lor
menţionat în dispoziţiile constituţionale. În opinia autorului, Parlamentul îndeplineşte
următoarele funcţii:
1. funcţia legislativă;
2. funcţia de control parlamentar;
3. funcţia de informare;
Profesorul Tudor Drăganu28 preferă termenul de atribuţii ale Parlamentului,
considerând că în textul Constituţiei noţiunea de „atribuţii” este consacrată expres atunci când se
reglementează activitatea unor organe ca Preşedintele României, Guvernul, Curtea
Constituţională, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Public. Autorul continuă
justificarea opţiunii lingvistice menţionând, aşa cum Parlamentul este şi el un organ al statului,
ca şi Preşedintele, Guvernul etc., consideraţii de simetrie şi preocuparea de a evita orice
ambiguitate impun utilizarea unui limbaj unitar şi acesta nu poate fi decât cel consacrat de însuşi
textul constituţional. Parlamentul îndeplineşte, în opinia autorului, următoarele atribuţii:

25
Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, pp. 15- 63.
26
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Ediţia a 13-a, Editura C.H.
Beck, 2009, p. 155-178.
27
Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp.
83-97.
28
Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pp. 101-
110.

22
1. atribuţia de legiferare;
2. atribuţii având ca obiect înfăptuirea autonomă a activităţilor Camerelor
Parlamentului;
3. atribuţii ale Parlamentului în formarea unor organe exterioare structurii sale;
4. atribuţii de control asupra activităţii unor organe exterioare structurii
Parlamentului;
5. atribuţii ale Parlamentului în orientarea politicii generale a Guvernului;
6. atribuţii în domeniul relaţiilor internaţionale.

2.1. Funcţia legislativă

Funcţia legislativă a Parlamentului prezintă o importanţă cu totul excepţională,


deoarece prin intermediul său sunt elaborate normele de drept ce constituie reguli de conduită
obligatorie pentru toţi cetăţenii unui stat. În cadrul competenţei sale generale, Parlamentul îşi
exercită funcţia de autoritate legiuitoare. Deşi în art. 61 alin. 1 din Constituţie este prevăzut în
mod expres că „Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării”, acesta colaborează cu
executivul şi cu cetăţenii în realizarea funcţiei legislative.
Legiferarea înseamnă adoptarea legilor după o procedură prevăzută de Constituţie şi
de Regulamentele parlamentare. Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni,
în prezenţa majorităţii membrilor.
Art. 73 alin. 1 din Constituţie stipulează: „Parlamentul adoptă legi constituţionale,
legi organice şi legi ordinare”.
Adoptarea legilor se realizează urmărind o procedură legislativă ale cărei etape sunt
prevăzute de dispoziţiile constituţionale şi regulamentare.
Procedura legislativă reprezintă ansamblul actelor şi a formelor desfăşurate în cadrul
activităţii de elaborare şi emitere a legilor.
Procedura legislativă cuprinde reguli de conturare a ideii de lege, de elaborare şi de
adoptare, până la publicarea ei29.
Procedura legislativă poate îmbrăca două forme: procedura legislativă ordinară
(obişnuită) şi procedura legislativă specială (extraordinară).
Procedura legislativă are un caracter complex şi presupune parcurgerea obligatorie a unor
etape.
Etapele procedurii legislative ordinare30:
I. iniţiativa legislativă;
29
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 206.
30
Ioan Vida, Manual de legistică formală, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex. Bucureşti, 2004, pp. 149-150.

23
II. sesizarea Camerei competente31;
III. examinarea şi avizarea proiectelor şi propunerilor legislative în comisiile
parlamentare permanente de specialitate;
IV. dezbaterea în plenul Camerei;
V. votul;
VI. medierea (doar pentru legile constituţionale);
VII. publicarea legii;
VIII. intrarea în vigoare a legii.

I. Iniţiativa legislativă este definită ca fiind dreptul de a sesiza Parlamentul cu


examinarea unui proiect de lege sau a unui propuneri legislative, drept căruia îi corespunde
obligaţia corelativă a autorităţii legiuitoare de a se pronunţa asupra proiectului de lege sau a
propunerii legislative32.
Conform art. 74 alin. 1 din Constituţia României, iniţiativa legislativă aparţine:
1. Guvernului,
2. deputaţilor şi senatorilor (individual sau colectiv),
3. unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot.
Preşedintele României nu are drept de iniţiativă legislativă.
Guvernul îşi exercită dreptul de iniţiativă legislativă prin elaborarea unui proiect de lege,
conform normelor de tehnică legislativă33. Guvernul este iniţiatorul marii majorităţi a legilor
emise de Parlament, în considerarea rolului său de asigurare a realizării politicii interne şi
externe a statului. Guvernul deţine o competenţă exclusivă privind elaborarea proiectului
bugetului de stat şi al bugetului asigurărilor sociale de stat (art. 138 alin. 2 din Constituţia
României).
Parlamentarii şi cetăţenii îşi exercită dreptul de iniţiativă legislativă prin elaborarea unei
propuneri legislative, care trebuie să îmbrace forma unui proiect de lege.
Constituţia României stabileşte două restricţii privind exercitarea dreptului de iniţiativă
legislativă de către populaţie. Prima se referă la procedura de exercitare (cel puţin 100.000 de
cetăţeni cu drept de vot care trebuie să provină din cel puţin un 1/4 din judeţele ţării, iar fiecare
judeţ trebuie să furnizeze cel puţin 5.000 de semnături – art. 74 alin. 1), iar cea de-a doua la

31
La baza distincţiei între proiecte de lege şi propuneri legislative stau categoriile de iniţiatori. Guvernul va sesiza
Parlamentul prin intermediul proiectelor de lege, iar iniţiativele parlamentarilor şi a cetăţenilor vor îmbrăca forma
propunerilor legislative. Dar, distincţia nu are nici o semnificaţie juridică – a se vedea Tudor Drăganu, Drept
constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. II, p. 109.
32
Ioan Vida, op. cit., p. 150.
33
Normele de tehnică legislativă privind elaborarea actelor normative sunt reglementate prin Legea nr. 24/2000,
republicată în Monitorul Oficial nr. 777 din 25 august 2004.

24
obiectul iniţiative legislative: art. 74 alin. 2 stabileşte că nu pot face obiectul iniţiativei legislative
populare problemele fiscale, problemele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.
Proiectul de lege sau propunerea legislativă se transmite Camerei parlamentare
competente să fie sesizată prima. Înainte de revizuirea din 2003 a Constituţiei României, nu era
reglementată o competenţă specială pentru cele două Camere ale Parlamentului României. Mai
mult, iniţiatorul unui proiect de lege putea să depună proiectul la oricare din Camere.
Iniţiatorii proiectelor sau propunerilor legislative, conform dispoziţiilor constituţionale
sunt:
- Guvernul;
- deputaţii şi senatorii;
- cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot.
În sistemul constituţional românesc, majoritatea iniţiativelor legislative aparţine
Guvernului (aproximativ 90% din proiectele de lege), care prin proiectele de lege îşi transpune în
practică programul de guvernare. Prin programul de guvernare se stabilesc principalele direcţii
de acţiune ale guvernanţilor în conducerea statului. Guvernul îşi exercită iniţiativa prin
transmiterea proiectului de lege către Camere competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată.

II. Sesizarea Camerei competente


Prin modificările introduse de Legea de revizuire din 2003 a Constituţiei României 34, este
reglementată o specializare funcţională pentru cele două Camere, concretizată în existenţa unei
Camere decizionale şi a unei Camere de reflecţie. De asemenea, art. 75 alin. 1 stabileşte o
competenţa specială de a fi sesizată prima a fiecărei Camere.
Astfel, potrivit art. 75 alin. 1 din Constituţia României, republicată, se supun spre
dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, care are astfel rol de
cameră de reflecţie, proiectele de lege pentru următoarele domenii35:
1. proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri
internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau
acorduri;
2. proiectele legilor organice prevăzute în Constituţia României, republicată, la:
a. art. 31 alin. 5 – organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de radio şi
televiziune şi controlul parlamentar al acestora;

34
Legea nr. 429 aprobată de cele două Camere ale Parlamentului în 18 septembrie 2003, publicată în M. Of. nr. 669
din 22 septembrie 2003, supusă referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003, şi publicată în M. Of. nr. 758
din 29 octombrie 2003, după publicarea în Monitorul Oficial a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22
octombrie 2003 privind confirmarea rezultatelor referendumului naţional.
35
Conform art. 92 alin. 8 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 88 alin. 8 din Regulamentul Senatului.

25
a. art. 40 alin. 3 – dreptul de asociere, respectiv incompatibilitatea cu calitatea de
membru al partidelor politice a unor categorii socio-profesionale;
b. art. 55 alin. 2 – condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare;
c. art. 58 alin. 3 – organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului;
d. art. 73 alin. 3 – categorii de legi;
 lit. e – organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
 lit. k – contenciosul administrativ;
 lit. l - organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a
instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
 lit. n - organizarea generală a învăţământului;
 lit. o - organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi
regimul general privind autonomia locală;
e. art. 79 alin. 2 - înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ;
f. art. 102 alin. 3 - Guvernul - rolul şi structura;
g. art. 105 alin. 2 - incompatibilităţile cu funcţia de membru al Guvernului;
h. art. 117 alin. 3 - înfiinţarea de autorităţi administrative autonome;
i. art. 118 alin. 2 şi 3 – structura sistemului naţional de apărare, pregătirea
populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, statutul cadrelor militare şi
reglementări similare referitoare la celelalte componente ale forţelor armate;
j. art. 120 alin. 2 – raporturile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale cu
serviciile publice deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale, unde
respectivele minorităţi au o pondere semnificativă, în ceea ce priveşte utilizarea
limbii materne;
k. art. 126 alin. 4 şi 5 - compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, regulile de
funcţionare ale acesteia şi înfiinţarea de instanţe judecătoreşti specializate în
anumite materii;
l. art. 142 - Curtea Constituţională.
Pentru proiectele de legi şi propuneri legislative pentru care Camera Deputaţilor are rol
de Cameră de reflecţie, Senatul va avea rol de Cameră decizională (potrivit art. 75 alin. 3 din
Constituţia României republicată36).
Conform art. 75 alin. 1 din Constituţia României republicată, toate celelalte proiecte de
legi şi propuneri legislative se supun spre dezbatere Senatului, ca primă Cameră sesizată. Astfel,

36
Art. 75 alin. 3: „După adoptare sau respingere de prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se
trimite celeilalte Camere, care va decide definitiv”.

26
Senatul are rol de Cameră de reflecţie, iar Camera Deputaţilor rol de Cameră decizională pentru
următoarele proiecte sau propuneri legislative37:
1. toate proiectele de legi şi propunerile legislative de nivelul legilor ordinare, altele
decât cele pentru ratificarea tratatelor internaţionale sau a altor acorduri
internaţionale, precum şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestora;
2. proiectele legilor organice prevăzute în Constituţia României, republicată, la:
a. art. 3 alin. 2 - frontierele ţării;
b. art. 5 alin. 1 - dobândirea şi pierderea cetăţeniei române;
c. art. 12 alin. 4 - simboluri naţionale;
d. art. 16 alin. 4 - dreptul cetăţenilor Uniunii Europene de a alege şi de a fi
aleşi în autorităţile publice locale;
e. art. 44 alin. 2 - dreptul de proprietate privată;
f. art. 52 alin. 2 - dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică;
g. art. 73 alin. 3 - categorii de legi:
lit. a - sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea Autorităţii
Electorale Permanente;
 lit. b - organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
 lit. d - organizarea şi desfăşurarea referendumului;
 lit. f - regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor
armate şi al stării de război;
 lit. g - regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
 lit. h - infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
 lit. i - acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
 lit. j - statutul funcţionarilor publici;
 lit. m - regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
 lit. p - regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele,
patronatele şi protecţia socială;
 lit. r - statutul minorităţilor naţionale din România;
 lit. s) - regimul general al cultelor;
h. art. 83 alin. 3 - prelungirea mandatului Preşedintelui;
i. art. 123 alin. 3 - atribuţiile prefectului;
j. art. 125 alin. 2 - statutul judecătorilor în raport cu Consiliul Superior al
Magistraturii;

37
Conform art. 92 alin. 9 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 88 alin. 7 din Regulamentul Senatului.

27
k. art. 128 alin. 2 - folosirea limbii materne şi a interpretului în faţa
instanţelor judecătoreşti de către cetăţenii români aparţinând minorităţilor
naţionale;
l. art. 136 alin. 3, 4 şi 5 - obiectul exclusiv al proprietăţii publice, darea în
administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică,
inviolabilitatea proprietăţii private;
m. art. 141 - Consiliul Economic şi Social.
Proiectele de legi şi propunerile legislative se depun la Camera competentă să fie sesizată
prima însoţite de expunerile de motive şi vor fi înregistrate la biroul permanent în ordinea
prezentării lor de către iniţiator.

III. Examinarea şi avizarea în comisiile permanente de specialitate


După înregistrarea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative, înainte de a fi supuse
dezbaterii, preşedintele biroului permanent va solicita avizul Consiliului Legislativ şi punctul de
vedere sau informarea, după caz, a Guvernului. Avizul Consiliului Legislativ este unul
consultativ, adică obligatoriu de cerut pentru toate proiectele sau propunerile legislative, dar, de
care parlamentarii pot sau nu să ţină seama.
În unele cazuri, trebuie cerut şi avizul Consiliului Economic şi Social sau al Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării (în funcţie de domeniul de activitate reglementat).
În cazul propunerilor legislative ale cetăţenilor, preşedintele biroului permanent va sesiza
Curtea Constituţională în vederea verificării îndeplinirii condiţiile impuse (conform art. 146 lit. j
din Constituţia României republicată).
Consiliul Legislativ şi Guvernul au la dispoziţie 15 zile pentru a comunica avizul. După
primirea răspunsului sau dacă, în acest termen, nu se transmite Camerei sesizate avizul sau
informarea, Biroul permanent distribuie proiectul sau propunerea legislativă deputaţilor sau
senatorilor, după caz, şi îl trimite comisiei parlamentare de specialitate, în vederea dezbaterii în
cadrul acestei comisii şi al întocmirii raportului. Pentru proiectele complexe, biroul permanent
poate sesiza mai multe comisii permanente.
Deputaţii, senatorii, grupurile parlamentare şi Guvernul38 pot propune amendamente care
trebuie depuse la comisia permanentă sesizată.
Amendamentul este actul prin care se propune o modificare de fond sau de formă unui
proiect de lege supus spre dezbatere Parlamentului 39. Amendamentele pot fi făcute atât în timpul
dezbaterii proiectului de lege în cadrul comisiei permanente sesizate, cât şi în cadrul dezbaterii în
plenul Camerei. Amendamentele se fac în scris, dar sunt acceptate şi cele orale, care pot fi
38
Ion Deleanu, op. cit., p. 593.
39
Tudor Drăganu, op. cit., vol. II, p. 114.

28
prezentate direct în şedinţa Camerei, dar numai pentru probleme de redactare sau de mică
însemnătate40.
Comisia, prin raport, propune adoptarea, adoptarea cu modificări ori completări sau
respingerea proiectului ori a propunerii legislative. Raportul va cuprinde şi amendamentele
admise sau respinse, cu menţionarea autorilor acestora, avizele celorlalte comisii, referiri la
modul cum s-au soluţionat propunerile cuprinse în avizul Consiliului Legislativ, referiri cu
privire la punctul de vedere al Guvernului. Raportul se transmite Biroului permanent, care va
asigura multiplicarea şi difuzarea acestuia Guvernului, deputaţilor şi iniţiatorilor.

IV. Dezbaterea în plenul Camerei


Dezbaterea generală a proiectului sau a propunerii legislative este precedată de
prezentarea de către iniţiator a motivelor care au condus la promovarea acestuia.
Se prezintă apoi raportul comisiei sesizate în fond, după care se dă cuvântul
parlamentarilor în ordinea înscrierii lor pe listă. Pentru dezbaterea generală a proiectului sau a
propunerii legislative, fiecare grup parlamentar poate să desemneze un singur reprezentant.
Iniţiatorul proiectului sau al propunerii legislative, preşedintele comisiei sesizate în fond
sau raportorul acestei comisii are dreptul să ia cuvântul înainte de încheierea dezbaterii generale.
Înainte de încheierea dezbaterii generale, iniţiatorul are dreptul să ia cuvântul41.
În faza dezbaterilor generale nu pot fi propuse amendamente.
Urmează dezbaterea pe articole a proiectului sau propunerilor legislative şi se începe cu
dezbaterea amendamentelor. Amendamentele se depun în scris, motivat, cu câteva zile înainte de
dezbatere. În situaţii speciale, se pot face noi amendamente în timpul dezbaterilor. Se pot face şi
unele amendamente oral. Urmează dezbaterea fiecărui articol în parte.

V. Votul
Votul reprezintă manifestarea de voinţă ce exprimă acordul sau dezacordul
parlamentarilor Camerei sau Camerelor reunite în şedinţă comună pentru luarea unei decizii
referitoare la măsura de ordin legislativ, politic, procedural, disciplinar, electiv ori de altă natură
ce a făcut obiectul dezbaterii42.
Prin vot se adoptă sau se respinge o lege de către Cameră.

40
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 227.
41
Constanţa Gălinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 4-a, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2008, p. 115.
42
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit., p. 181.

29
Votul parlamentarilor este personal. Votul este egal, indiferent de funcţiile deţinute de
unii parlamentari. El poate fi deschis sau secret. Dreptul de vot se exercită de parlamentari în
Camera din care fac parte sau în cadrul şedinţei comune la care participă.
a) Votul deschis se exprimă prin ridicarea mâinii, ridicarea în picioare, apel nominal,
mijloace electronice.
Votul prin ridicarea mâinii şi prin ridicarea în picioare este cel mai utilizat. Avantajul
acestui tip de vot îl reprezintă simplitatea şi rapiditatea.
Votul prin apel nominal se desfăşoară astfel: preşedintele explică obiectul votării şi sensul
cuvintelor: „pentru”, „contra” şi „abţinere”; unul dintre secretari dă citire numelui şi prenumelui
deputaţilor; fiecare deputat răspunde: „pentru”, „contra” sau „abţinere”.
Votul prin mijloace electronice poate fi utilizat atât ca modalitate a votului deschis, dar şi
a votului secret. El se realizează prin conectarea unuia dintre contactele care reprezintă „vot
pentru”, „vot împotrivă” sau „abţinere”. Rezultatul votului electronic se afişează prin dispoziţia
preşedintelui de şedinţă.
b) Votul secret
Votul secret se exprimă prin buletine de vot, prin bile, prin mijloace electronice.
Votul cu buletine de vot. Acest tip de vot este caracteristic în materie de numiri sau în alte
situaţii legate de persoană. În cazul votului cu buletine de vot, pe buletin se trec numele şi
prenumele candidaţilor, funcţiile pentru care aceştia candidează şi, după caz, grupul parlamentar
din care fac parte sau care i-a propus. Deputatul votează „pentru”, lăsând neatinse pe buletinul de
vot numele şi prenumele persoanei propuse; el votează „contra”, tăind numele şi prenumele
persoanei propuse.
Votul prin bile. În faţa preşedintelui Camerei se aşează o urnă albă şi una neagră.
Deputaţii vin pe rând la urne, după ce primesc de la secretari câte două bile, una albă şi una
neagră, pe care le introduc în cele două urne. Bila albă introdusă în urna albă şi bila neagră
introdusă în urna neagră înseamnă vot „pentru”, iar bila neagră introdusă în urna albă şi bila albă
introdusă în urna neagră înseamnă vot „contra”; pentru „vot nul”, ambele bile se introduc în urna
neagră43.
Pentru a fi considerat adoptat, un proiect legislativ trebuie să fie votat de un anumit
număr minim de deputaţi sau senatori (majoritate). Majoritatea necesară este diferită în funcţie
de tipul legii (constituţională, organică sau ordinară). Există mai multe tipuri de majoritate:
- majoritate simplă – reprezintă jumătate plus unu din numărul membrilor Camerei
prezenţi la şedinţă – necesară pentru adoptarea legilor ordinare;

43
Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 119.

30
- majoritate absolută – jumătate plus unu din numărul total al membrilor Camerei –
necesară pentru adoptarea legilor organice sau a regulamentelor Camerelor Parlamentului, pentru
suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, pentru acordarea încrederii Guvernului;
- majoritate calificată – fie 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere (necesară pentru
adoptarea legilor constituţionale), fie 2/3 din numărul total al parlamentarilor (necesară pentru a
hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui Republicii, conform art. 96 alin. 1 din Constituţia
revizuită sau pentru adoptarea legii privind aderarea României la Uniunea Europeană şi a legii
privind aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord), fie 3/4 din numărul total al
parlamentarilor (necesară adoptării unei legi constituţionale, în cazul în care medierea a eşuat -
art. 151 alin. 2 din Constituţia României revizuite).
Se mai practică şi majoritatea relativă, ce exprimă situaţia în care se poate decide cu cele
mai multe voturi exprimate44 (de exemplu, este considerat câştigător al alegerilor, candidatul care
obţine cel mai mare număr de voturi în cel de-al doilea tur de scrutin).
Pentru a fi considerat valabil, votul trebuie exprimat într-o şedinţă legală, adică cu
respectarea condiţiei cvorumului. Cvorumul reprezintă numărul de membrii care se cere a fi
prezent la lucrările Camerei pentru ca acestea să se desfăşoare în condiţii de legalitate 45.
Cvorumul este stabilit prin Constituţie (cvorumul legal - art. 67 - „majoritatea membrilor”) şi
regulamentul fiecărei Camere a Parlamentului.
Prima Cameră parlamentară sesizată este obligată să se pronunţă în termen de 45 de zile
de la depunerea proiectului la biroul permanent. Fac excepţie, codurile şi alte legi complexe,
pentru care termenul este de 60 de zile (art. 75 alin. 2 din Constituţie) şi proiectul legii de
adoptare a unei ordonanţe de urgenţă, pentru care termenul este de 30 de zile, conform art 115
alin. 5 din Constituţie. În cazul în care Camera nu adoptă proiectul în aceste termene, acesta se
consideră adoptat de drept.
După adoptarea sau respingerea de către prima Cameră sesizată (Camera de reflecţie),
proiectul sau propunerea legislativă este trimis celeilalte Camere, care va decide definitiv
(Camera decizională). La cea de-a doua Cameră este urmată exact aceeaşi procedură legislativă.
Deoarece, prin revizuirea Constituţie, procedura medierii a fost înlăturată (fiind folosită
acum doar în cazul legilor constituţionale), este reglementată procedura „întoarcerii legii”,
pentru situaţii în care una dintre Camere adoptă o prevedere legislativă, dar care intră în
competenţa celeilalte Camere. Astfel, conform art. 75 alin. 4 şi 5 din Constituţie, dacă prima
Cameră sesizată adoptă o prevedere care intră în competenţa sa decizională (adică această
Cameră a fost sesizată greşit, iar legea trebuia adoptată, în primă fază, de cealaltă Cameră!),
prevederea este definitiv adoptată dacă şi cealaltă Cameră este de acord. În caz contrar, numai
44
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, op. cit., p. 58.
45
Ioan Vida, op. cit., p. 171.

31
acea prevedere revine primei Camere sesizate, care decide definitiv, în procedură de urgenţă. La
fel se procedează şi în cazul în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care
competenţa aparţine primei Camere.

VI. Medierea
Medierea, ca fază a procedurii legislative, a fost înlăturată prin Legea de revizuire a
Consiliului nr. 429/2003, aceasta fiind menţinută, ca o procedură specială, pentru procedura
revizuirii Constituţiei României, în condiţiile art. 150 şi art. 151 din Constituţie.
Dacă una dintre Camere adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o
redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră, preşedintele Camerei Deputaţilor şi
preşedintele Senatului vor iniţia procedura de mediere.
În acest scop, Biroul permanent va propune Camerei Deputaţilor, după consultarea
grupurilor parlamentare, un număr de 7 deputaţi care vor face parte din comisia de mediere,
urmărindu-se respectarea configuraţiei politice a Camerei. Deputaţii aprobaţi de Camera
Deputaţilor, împreună cu 7 senatori desemnaţi de Senat, formează comisa de mediere.
Comisia de mediere se reuneşte la sediul uneia dintre Camere la convocarea preşedintelui
comisiei sesizate în fond de la Camera care a adoptat ultima proiectul şi stabileşte regulile după
care îşi va desfăşura regulile după care îşi va desfăşura activitatea, inclusiv termenul în care
urmează să prezinte raportul. Conducerea lucrărilor se realizează prin rotaţie de către un deputat
sau un senator, stabilit de comisie.
Hotărârile comisiei se iau cu acordul majorităţii membrilor acesteia. În caz de egalitate la
voturi. În caz de egalitate la 7 voturi, decide votul preşedintelui care conduce şedinţa comisie în
momentul votării.
Activitatea comisiei încetează odată cu depunerea raportului, precum şi în cazul în care
comisia nu ajunge la un acord asupra raportului în termenul stabilit. În cazul în care comisia de
mediere nu ajunge la un acord cu privire la textele aflate în divergenţă sau dacă una dintre
Camere nu aprobă raportul comisiei de mediere, textele aflate în divergenţă se supun dezbaterii
în şedinţa comună a celor două Camere, potrivit Regulamentului acestor şedinţe.

VII. Publicarea şi intrarea în vigoare a legii

Conform art. 78 din Constituţie revizuite, legile se publică în Monitorul Oficial al


României, sub sancţiunea inexistenţei şi intră în vigoare la 3 zile de la publicare sau la o dată
ulterioară prevăzută în textul ei.

32
Publicarea în Monitorul Oficial este modalitatea de aducere la cunoştinţa publică a legii,
respectiv de intrare, în vigoare care instituie regula obligativităţii respectării legii.
Introducerea „termenului de graţie”46 de 3 zile pentru intrarea în vigoare a legii a fost
justificată de necesitatea de a acorda persoanelor fizice şi juridice o şansă de a lua la cunoştinţă
efectiv de conţinutul textelor legale.
Deoarece, Constituţia revizuită prevede doar pentru legile emise de Parlamentul
României, un termen de intrare în vigoare de 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al
României, înseamnă că acest termen nu se aplică şi celorlalte acte normative pentru care
Constituţia prevede ca modalitate de intrare în vigoare, sub sancţiunea inexistenţei lor, publicarea
în Monitorul Oficial (decrete prezidenţiale, hotărâri şi ordonanţe guvernamentale, ordine
ministeriale etc.).
Proceduri legislative speciale
Procedurile legislative speciale sunt acele proceduri desfăşurate după reguli speciale,
derogatorii de la regulile generale prezentate mai sus. În sistemul nostru constituţional sunt
reglementate şi aplicate o serie de proceduri legislative speciale, precum:
1. adoptarea legilor constituţionale (de revizuire a Constituţiei);
2. adoptarea legilor în şedinţa comună a celor două Camere;
3. procedura de urgenţă;
4. adoptarea unui legi prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului.

1. Procedura adoptării legilor constituţionale, de revizuire a Constituţiei, prezintă o serie


de aspecte specifice, referitoare în principal la:
- iniţiativa revizuirii Constituţiei revine: Preşedintelui României, la propunerea
Guvernului; cel puţin unei 1/4 din numărul total al deputaţilor şi senatorilor; cel puţin unui
număr de 500.000 de cetăţeni cu drept de vot;
- iniţiativelor de revizuire a Constituţiei sunt supuse din oficiu controlului de
constituţionalitate anterior efectuat de către Curtea Constituţională;
- doar după pronunţarea Curţii Constituţionale, proiectul de lege sau propunerea de
revizuire se înregistrează la Parlament, urmându-se regulile generale de dezbatere şi votare.
Pentru adoptarea proiectului sau propunerii de revizuire este necesară majoritatea de 2/3 din
numărul membrilor fiecărei Camere;
- în cazul unor diferenţe între textele adoptate de cele două Camere, se apelează la
procedura medierii (comisia de mediere este formată dintr-un număr egal de deputaţi şi senatori -
7). Dacă, în urma medieri nu se ajunge la un text comun, acesta va fi supus dezbaterii în şedinţa
46
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită –
comentarii şi explicaţii, p. 139.

33
comună a celor două Camere şi, pentru a fi adoptat, va fi necesar votul a cel puţin 3/4 din
numărul total al parlamentarilor;
- legile constituţionale nu se supun promulgării Preşedintelui. Ele intră în vigoare doar
după ce sunt aprobate în cadrul unui referendum naţional. Legea de revizuire se publică în
Monitorul Ofical al României la 5 zile de la adoptare şi după publicarea în Monitorul Oficial a
deciziei Curţii Constituţionale prin care sunt confirmate rezultatele referendumului.
2. Procedura adoptării legilor în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului.
Constituţia stabileşte câteva situaţii în care procedura legislativă nu se desfăşoară succesiv în
cele două Camere, ci în şedinţă comună:
- aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat, a legilor
rectificative şi a contului de execuţie bugetară;
- adoptarea proiectelor sau propunerilor de revizuire a Constituţiei în cazul în care, prin
procedura de mediere, Camerele nu ajung la un acord;
- adoptarea legilor de aderare a României la Uniunea Europeană şi Tratatul Atlanticului
de Nord;
- stabilirea statului deputaţilor şi a senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte
drepturi ale acestora.
3. Procedura de urgenţă
Procedura de urgenţă este o modalitate accelerată de adoptare a legilor, care prezintă o
serie de caracteristici privind scurtarea termenelor sau chiar eliminarea unor etape din procedura
legislativă obişnuită47.
Procedura de urgenţă se declanşează la cererea Guvernului sau din iniţiativa
Parlamentului şi se desfăşoară după regulile stabilite prin regulamentele Camerelor
Parlamentului48.
Constituţia României stabileşte în ce situaţii o lege poate fi adoptată în procedură de
urgenţă:
- în cazul „întoarcerii legii”,
- în cazul depunerii la Parlament spre aprobare a unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului.
Regulamentele celor două Camere ale Parlamentul prevăd că se adoptă în procedură de
urgenţă şi proiectele de lege referitoare la armonizarea legislaţiei naţionale cu cea a Uniunii
Europene sau a Consiliului Europei, precum şi proiectele de lege necesare îndeplinirii obligaţiei
României în calitate de membră NATO.

47
Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 603.
48
Regulamentul Camerei Deputaţilor stabileşte că au drept de a solicita adoptarea în procedură de urgenţă, în cadrul
acestei Camere, iniţiatorul, Biroul permanent, un grup parlamentar. Regulamentul Senatului prevede că au drept de a
cere adoptarea în procedură de urgenţă: Guvernul sau Senatul din proprie iniţiativă.

34
Proiectul sau propunerea supusă procedurii de urgenţă se înscrie cu prioritate pe ordinea
de zi a şedinţei Camerei.
Termenul în care se poate exercita controlul de constituţionalitate este de doar 2 zile.
4. Procedura adoptării unui proiect de lege prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa
Parlamentului.
Potrivit art. 114 alin. 1 din Constituţie, Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa
Camerelor reunite ale Parlamentului pentru un program, o declaraţie de politică generală sau un
proiect de lege. Programul, declaraţia de politică generală sau proiectul de lege sunt considerate
adoptate dacă, în termen de trei zile (termenul începe să curgă din momentul în care primul-
ministru declară expres că îşi asumă răspunderea în şedinţa comună a celor două Camere,
convocate special) nu se depune o moţiune de cenzură 49 sau, dacă o asemenea moţiune a fost
depusă, nu este adoptată cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Astfel, programul sau
declaraţia de politică generală devin obligatorii pentru Guvern, iar proiectul de lege se consideră
adoptat fără a fi parcursă procedura legislativă obişnuită.
După „adoptarea” în aceste condiţii, legea este trimisă Preşedintelui în vederea
promulgării. Înainte de promulgare, legea poate fi supusă controlului de constituţionalitate
anterior sau Preşedintele poate cere, o singură dată, reexaminarea legii. În cazul în care s-a cerut
reexaminarea unei asemenea legi, această operaţiunea se desfăşoară tot în şedinţă comună a celor
două Camere.
Dacă, în cele 3 zile se depune o moţiune de cenzură şi aceasta este adoptată cu votul
majorităţii parlamentarilor, Guvernul este demis.
În sistemul nostru constituţional este reglementată şi o altă procedură legislativă şi
anume, delegarea legislativă. Este caracterizată ca o procedură legislativă complementară 50 sau o
procedură excepţională de substituire51.
În viaţa oricărui stat, apar, şi situaţii în care adunarea legislativă nu este în măsura să
intervină, fie datorită faptului că nu îşi poate exercita atribuţiile (de exemplu, pe timpul vacanţei
parlamentare), fie a apărut nevoia luării şi aplicării unei măsuri urgente, ceea ce nu ar fi posibil
dacă s-ar respecta procedura legislativă (de exemplu, în situaţii extraordinare). În astfel de
cazuri, o altă putere decât cea legislativă52 este competentă să emită şi să aplice reguli generale
de conduită socială, obligatorii şi impersonale. Rolul acesta revine executivului, care, astfel, în
limitele şi condiţiile impuse de instituţia „delegării legislative”, participă la procesul de
reglementare.
49
Moţiunea de cenzură mai poate fi utilizată şi în condiţiile art. 113 din Constituţie pentru retragerea votului de
încredere acordat Guvernului.
50
Ioan Vida, Manual de legistică formală, p. 183.
51
Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 611.
52
Ibidem, p. 612.

35
În literatura juridică au fost formulate mai multe definiţii privind instituţia delegării
legislative53. Conform părerii unui autor, delegarea legislativă reprezintă „împuternicirea, pe
termen limitat, a unei alte autorităţi decât cea legiuitoare de a exercita prerogative legislative”
sau „abilitatea temporară şi condiţionată a Guvernului de a emite norme cu putere de lege, a
căror valoare juridică este egală cu a legii ordinare şi organice, cu condiţia de a fi emise în
conformitate cu prevederile constituţionale şi a legilor organice în vigoare în momentul emiterii
lor”54. Delegarea legislativă a fost considerată şi „o împuternicire legislativă de abilitare specială
a Guvernului în domenii rezervate legii ordinare” în baza căreia pot fi emise ordonanţe, cu
menţiunea că ordonanţele de urgenţă se emit în cazuri excepţionale potrivit Constituţie55.
Conform art. 115 din Constituţie, Guvernul poate emite ordonanţe în domenii care nu fac
obiectul de reglementare al legilor organice, în baza (şi după adoptarea) unei legi speciale de
abilitare de către Parlament, şi Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă, numai în situaţii
extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată.
Se consideră că există două forme a delegării legislative: prima este cea conferită de
legea de abilitare, numită delegare parlamentară 56 sau delegare legislativă propriu-zisă57, iar cea
de-a doua, delegarea constituţională58, conferită direct de Constituţie.
Ordonanţele emise în baza legii speciale de abilitare se mai numesc şi ordonanţe simple
sau obişnuite şi pot interveni, pentru a reglementa primar sau secundar, doar în domenii de
competenţa legii ordinare. Deci au forţa juridică a unei legi ordinare, putând modifica, completa
sau chiar abroga a asemenea lege. Dacă legea de abilitare prevede expres, ordonanţele emise în
baza ei se supun aprobării ulterioare a Parlamentului.
Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului pot fi emise numai în situaţii extraordinare, a
căror reglementare nu poate fi amânată. Urgenţa măsurii trebuie motivată de către Guvern. Se
supun spre aprobare Parlamentului, în procedură de urgenţă, iar dacă Parlamentul nu se află în
sesiunea este convocat în mod obligatoriu, în 5 zile. Ordonanţele de urgenţă pot interveni şi în
domeniul legii organice. Totuşi, Constituţia stabileşte că nu pot fi emise nici măcar ordonanţe de
urgenţă cu privire la:
- legile constituţionale;
- regimul instituţiilor fundamentale ale statului;
53
Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. II, p. 133; Emil Boc, Delegarea
legislativă în sistemul constituţional românesc, în Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative, nr. 1(2)/1999, p.
173.
54
Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 326; Lucian
Chiriac, Drept administrativ, curs universitar, Editura Universităţii „Petru Maior” Târgu Mureş, 2006, p. 24.
55
Ioan Santai, Drept administrativ şi Ştiinţa administraţiei, Editura „Risoprint”, Cluj Napoca, 2002, p. 235.
56
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Ordonanţele guvernamentale – doctrină şi jurisprudenţă, Editura „Lumina
Lex”, Bucureşti, 2000, p. 202.
57
Lucian Chiriac, Drept administrativ, curs universitar, p. 34.
58
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Ordonanţele guvernamentale – doctrină şi jurisprudenţă, p. 202; Lucian
Chiriac, Drept administrativ,, curs universitar, p. 33.

36
- drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie;
- drepturile electorale;
- măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatea publică a statului.
Parlamentul, prin lege, poate aproba, aproba cu modificări sau completări ori poate
respinge o ordonanţă guvernamentală.
Instituţia delegării legislative este un instrument prin care executivul încearcă să domine
puterea legislativă. Se trece astfel peste faptul că, cel puţin teoretic, delegarea legislativă nu ar
trebui să reprezintă decât o modalitate de a ajuta Parlamentul în activitatea de legiferare, privită
ca un mijloc de control reciproc, în cadrul sistemului de „frâne şi contragreutăţi” 59 necesar în
vederea respectării principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat60.

2.2. Funcţia de control parlamentar

În literatura de specialitate s-a afirmat că funcţia de control parlamentar este mai


importantă ca funcţia legislativă (Marcel Prelot şi Jean Boulouis). Controlul parlamentar este
consecinţa firească a principiului democratic al separaţie şi echilibrului între puteri. Puterile nu
doar colaborează reciproc, ci ele se şi controlează reciproc, ci ele se şi controlează reciproc, în
limitele şi în condiţiile stabilite de Constituţie.
„Atunci când membrii legislativului au încredinţat altcuiva puterea de a executa legile pe
care ei le-au făcut, acestora le-a rămas totuşi posibilitatea de a recăpăta puterea, atunci când au
temei pentru aceasta, şi de a pedepsi orice are administrare a legilor”61.
Controlul parlamentar este una dintre consecinţele nemijlocite ale principiului democratic
al reprezentării. Parlamentarii, ca reprezentanţi au Naţiunii, au dreptul şi, mai ales, obligaţia, în
virtutea chiar a mandatului lor reprezentativ, de asigurarea binelui comun şi de apărarea
interesului naţional. De aceea, în orice Parlament democratic, controlul executivului şi al vieţii
social-politice în general constituie o prerogativă esenţială, a cărei dezvoltare este indisolubil
legată de democratizarea vieţii sociale.
Ideea de control parlamentar nu presupune subordonarea puterii executive celei
legislative. Controlul parlamentar se exercită asupra Guvernului şi asupra Preşedintelui
României în modalităţile prevăzute în Constituţie şi în Regulamentele corpurilor legiuitoare.
În practica constituţională s-au evidenţiat următoarele instrumente şi proceduri de control
parlamentar:

59
Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, p. 9; Ioan Santai, Drept administrativ şi Ştiinţa
administraţiei, p. 235.
60
Art. 1 alin. 1 din Constituţia României republicată.
61
John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire, Editura Nemira, Bucureşti, 1999, p. 122.

37
1. aprobarea prealabilă a Parlamentului şi consultarea prealabilă de către Preşedintele
României ori încuviinţarea de către Parlament a măsurilor excepţionale luate de Şeful statului;
2. retragerea încrederii acordate Guvernului;
3. angajarea răspunderii Guvernului asupra unui program, a unei declaraţii de politică
generală sau a unui proiect de lege;
4. întrebările şi interpelările;
5. anchetele parlamentare;
6. solicitarea urmăririi penale a membrilor Guvernului pentru fapte săvârşite în exerciţiul
funcţiei lor;
7. suspendarea din funcţie a Preşedintelui;
8. punerea sub acuzare a Preşedintelui62.

1. Aprobarea prealabilă a Parlamentului şi consultarea prealabilă de către Preşedintele


României ori încuviinţarea de către Parlament a măsurilor excepţionale luate de
Preşedintele României
Sediul materiei îl regăsim în: art. 89. alin 1, art. 92. alin 2 şi 3, art. 93, art. 90, art. 115 din
Constituţie.
Art. 89 alin. 1: „După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor
grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a
acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen 60 de zile de la prima solicitare
şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură”.
Art. 92 alin. 2: „Preşedintele poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului,
mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea
Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare”.
Art. 92 alin. 3: „În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele
României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă
Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept
în 24 de ore de la declanşarea agresiunii”.
Art. 93 alin. 1: „Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea
de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului
încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia”.
Art. 90: „Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului
să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional”63.

62
Marian Enache, Controlul parlamentar, Editura Polirom, Iaşi, 1998, pp. 17 – 18.
63
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, op. cit., p. 231.

38
2. Retragerea încrederii Guvernului
Principiul care stă la baza controlului Parlamentului asupra activităţii Guvernului este
formulat în art. 109 alin. 1 din Constituţie, care statuează că „Guvernul răspunde politic numai în
faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic
solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia”64.
Retragerea încrederii Guvernului este sancţiunea cea mai gravă ce poate fi aplicată
acestuia de Parlament şi este o soluţie ce trebuie aplicată cazurilor externe, când Parlamentul
ajunge la concluzia că Guvernul nu mai justifică încrederea care l-a învestit.
Singura autoritate publică în faţa căreia Guvernul răspunde politic nu poate fi decât
Parlamentul, iar sancţiunea corespunzătoare acestei răspunderi politice este demiterea
Guvernului, ca urmare a retragerii încrederii acordate prin votul de învestitură, prin adoptarea
moţiunii de cenzură, iar îndeplinirea defectuoasă de către Guvern a mandatului încredinţat de
Parlament este un motiv suficient pentru adoptarea unei moţiuni de cenzură.
Fiind un instrument politica la îndemâna opoziţiei, moţiunea de cenzură sancţionează
neîndeplinirea sau realizarea defectuoasă a programului de guvernare.
Programul politic de guvernare este şi rămâne al Guvernului, dar principiul separaţiei
puterilor impune regula după care executivul nu îşi poate realiza programul decât în măsura în
care Parlamentul îi îngăduie să o facă.
Modalităţile de control şi echilibru reciproc dintre Parlament şi Guvern presupun
utilizarea raţională a competenţelor şi a responsabilităţilor fiecăreia dintre cele două autorităţi, iar
adoptarea moţiunii de cenzură reprezintă un vot de blam la adresa Guvernului şi a activităţii
sale65.
Putem vorbi, astfel, de o conduită culpabilă a Guvernului în ansamblul său.
Dacă majoritatea parlamentară are o altă opinie cu privire la îndeplinirea de către actualul
Guvern al politicilor guvernamentale, înseamnă că acest Guvern nu mai discerne între ceea ce
este esenţial şi ceea ce este neesenţial. Or, putem susţine fără putinţă de tăgadă că acest Guvern
are o vină, vina sa constă în faptul că nu a reuşit să armonizeze priorităţile strategiei guvernării
cu opţiunile politice ale majorităţii ce s-a creat în Parlament, ştiut fiind că majoritatea
parlamentară evocă opţiunea naţională.
Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată
Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi
senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii.

64
Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept parlamentar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 115.
65
Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 144.

39
Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa
comună a celor două Camere. Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii
care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia
cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit art. 114.
În anul 2009 a fost iniţiată de către deputaţii şi senatorii PNL şi UDMR moţiunea de
cenzură „11 împotriva României”. Moţiunea a fost semnată de 17 parlamentari (82 de deputaţi şi
35 de senatori) şi dezbătută în data de 13 octombrie 2009. Camerele reunite ale Parlamentului
României, în şedinţă comună, au adoptat moţiunea de cenzură cu 254 de voturi „pentru” şi 176
de voturi „împotrivă”, ceea ce a condus la demiterea guvernului Boc.

3. Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui program, a unei declaraţii de politică


generală sau a unui proiect de lege
Acest atribut al Guvernului este în strânsă legătură cu rolul pe care îl are acesta:
„realizarea politicii interne şi externe a statului”, dar şi cu poziţia Guvernului în cadrul
instituţiilor statului, şi anume faptul că el este emanaţia Parlamentului şi este responsabil în faţa
acestuia pentru activitatea pe care o desfăşoară.
Angajarea răspunderii politice a Guvernului reprezintă o procedură prin care, pentru a
face faţă unor împrejurări deosebite, ce reclamă stabilirea de măsuri urgente, care sunt de
competenţa Parlamentului, Guvernul urmăreşte adoptarea unui program, a unei declaraţii de
politică generală sau a unui proiect de lege, cu sprijinul majorităţii parlamentare.
Angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege constituie un artificiu ingenios, chiar
agresiv pentru obţinerea adoptării unei legi pe o altă cale decât cea obişnuită, bulversând
procedura legislativă obişnuită66.
Angajarea răspunderii Guvernului – un mijloc de presiune asupra legislativului.
Procedeul produce o scurtcircuitare a activităţii legislative, când se uzează de el, Parlamentul
pierde controlul legiferării, căci, de obicei, parlamentarii vor fi mai dispuşi să dea dreptate
Guvernului decât să se confrunte cu o criză guvernamentală şi mai ales cu alegerile anticipate
atunci când dizolvarea Camerelor poate fi utilizată ca o contrapondere a răspunderii
ministeriale67.
Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în
şedinţă comună, asupra:
 unui program;
 unei declaraţii de politică generală;

66
Ion Deleanu, op. cit., p. 45.
67
Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Teoria generală, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007, p. 108.

40
 unui proiect de lege.
Termenul de 3 zile este un termen de decădere. În lipsa unei prevederi regulamentare, în
practica parlamentară s-a statornicit regula că împlinirea acestui termen se constată de către
Birourile permanente reunite ale Camerelor.
Procedura în cazul angajării răspunderii Guvernului are în vedere următoarele etape:
1. atunci când Guvernul îşi asumă răspunderea în baza art. 114. din Constituţie, se va
aduce acest fapt la cunoştinţa Birourilor permanente ale celor două Camere. Acestea vor stabili
ordinea de zi şi programul viitoarei şedinţe comune în care Guvernul îşi va angaja răspunderea;
2. preşedinţii celor două Camere vor convoca deputaţii şi senatorii în şedinţă comună,
data şi locul şedinţei comune fiind comunicate Guvernului de către Preşedintele Camerei
Deputaţilor cu 24 de ore înainte ca aceasta să aibă loc;
3. în şedinţă comună primul-ministru declară în mod expres că îşi asumă răspunderea
asupra unui proiect de lege, motivându-şi recurgerea la această cale de promovare a unui proiect
de lege, urmată de prezentarea conţinutului noii reglementări;
4. prezentarea nu este urmată de dezbateri. Din acest moment începe să curgă termenul de
3 zile pentru depunerea moţiunii de cenzură (art. 78 din Regulamentul şedinţelor comune ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului).
Angajarea răspunderii este considerată a avea caracterul unei proceduri de urgenţă68.

4. Întrebările şi interpelările
Întrebarea este definită în dispoziţiile regulamentare ca fiind o simplă cerere de a
răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul şi celelalte
organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice Camerei informaţiile şi documentele
solicitate de aceasta sau de comisiile permanente ori dacă Guvernul are intenţia de a lua o
hotărâre într-o problemă (art. 165 alin. 2 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 158 alin.
2 din Regulamentul Senatului).
Întrebările pot fi orale sau scrise. Deputaţii adresează întrebările orale din două în două
săptămâni, în ziua de luni între orele 18.00 – 19.00. La Senat, întrebările scrise sau orale se
depun în scris, prin grupul parlamentar, la secretarul desemnat al Senatului, cel mai târziu până la
ora 10.00 a zilei de joi.
Întrebările scrise se adresează de deputaţi/senatori:
- Guvernului;
- miniştrilor;
- altor conducători ai organelor administraţiei publice.
68
Ioan Muraru, Elene Simina Tănăsescu, Corneliu-Liviu Popescu, Ştefan Deaconu, Gheorghe Iancu, Andrei Muraru,
Perspective juridice privind instituţia Parlamentului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 88-91.

41
La întrebările orale şi la cele scrise, membrii Guvernului nu răspund dacă cel care a
adresat întrebarea nu se află în sala de şedinţă. Nici un deputat /senator nu poate adresa mai mult
de două întrebări în aceeaşi şedinţă.
Nu se admit întrebările care:
- privesc probleme de interes personal sau particular;
- urmăresc în exclusivitate obţinerea unei consultaţii juridice;
- se referă la procese aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau pot afecta soluţionarea
unor cauze aflate în curs de judecată;
- privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc funcţii publice69.
Regulamentele celor două Camere definesc interpelarea ca pe o cerere adresată
Guvernului sau unui membru al acestuia de un grup parlamentar, de unul sau mai mulţi
deputaţi/senatori, prin care se solicită explicaţii asupra politicii Guvernului în probleme
importante ale activităţii sale interne sau externe (art. 173 alin. 2 din Regulamentul Camerei
Deputaţilor şi art. 162 alin. 1 din Regulamentul Senatului).
Interpelarea se face în scris, cu indicarea obiectului ei, fără nici o dezvoltare (la Camera
Deputaţilor) şi cu motivare (la Senat). Miniştrii interpelaţi sau secretarii de stat desemnaţi de
aceştia au obligaţia să participe la şedinţa consacrată răspunsurilor la interpelări.

5. Ancheta parlamentară
Ancheta parlamentară se organizează fie prin intermediul unei comisii ad-hoc, instituită n
acest scop, fie prin împuternicirea unei comisii permanente.
Potrivit principiului separaţiei puterilor, comisia de anchetă nu se poate substitui
competenţei unui organ de jurisdicţie, nici Ministerul Public şi nici instanţelor judecătoreşti. Ea
trebuie numai să culeagă informaţiile necesare şi să prezinte un raport cuprinzând prelucrarea
acestor informaţii.
Ancheta poate fi dispusă de una dintre Camere sau de Camerele reunite în şedinţă
comună. Ancheta se poate realiza de către comisii comune special învestite în acest scop sau de
comisiile permanente ale Camerelor. Activitatea comisiei de anchetă se va finaliza cu un raport
ce va fi supus dezbaterii în plenul Camerei.
Comisia de anchetă, fiind o comisie ad-hoc, se desfiinţează odată cu încheierea
dezbaterilor în plen asupra raportului prezentat.

6. Urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei


lor

69
Ion Deleanu, op. cit., p. 66.

42
Camera Deputaţilor are dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului.
Dezbaterea cererii de urmărire penală se efectuează pe baza raportului întocmit fie de o comisie
permanentă, ca urmare a unei anchete parlamentare, fie de o comisie specială de anchetă
constituită în acest scop. Dacă ministrul are şi calitatea de deputat, cererea se trimite spre
examinare Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi, care va elabora un raport pe care îl
înaintează Camerei. Rapoartele se înscriu cu prioritate în proiectul ordinii de zi.
Cererea se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor, iar la Senat cu
votul majorităţii senatorilor prezenţi. În cazul în care Camerele decid să ceară urmărirea penală,
preşedintele Camerei va adresa ministrului justiţiei o cerere pentru începerea urmării penale. De
asemenea, el îl va înştiinţa pe Preşedintele României pentru eventuala suspendare din funcţie a
membrului Guvernului a cărui urmărire penală a fost cerută.

7. Suspendarea din funcţie a Preşedintelui României

În literatura de specialitate s-a considerat că scopul acestei proceduri nu este controlul


propriu-zis, ci obţinerea unui anumit rezultat: demiterea Preşedintelui României.
În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă Prevederile Constituţiei, Preşedintele
României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună,
cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale.
Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută70.
Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul
deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui(art. 95 alin. 2 din
Constituţie şi art. 66 din Regulamentul şedinţelor comune).
În cazul în care s-a apreciat că datele sunt suficiente, propunerea de suspendare, însoţită
de informaţiile necesare, se trimite de îndată, de către preşedintele care a condus şedinţa comună,
Curţii Constituţionale spre consultare. În termen de 24 de ore de la primirea avizului Curţii
Constituţionale, Camerele Parlamentului se întrunesc în şedinţă comună pentru a hotărî asupra
propunerii de suspendare din funcţie.
La dezbateri este invitat şi Preşedintele României. Hotărârea se adoptă cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Dacă propunerea de suspendare din funcţie a fost aprobată,

70
Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 115.

43
hotărârea se trimite şi Guvernului, în vederea iniţierii proiectului de lege privind organizarea şi
desfăşurarea referendumului pentru demiterea Preşedintelui.

8. Punerea sub acuzare a Preşedintelui României


Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din
numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României
pentru înaltă trădare.
Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor
şi se aduce, neîntârziat la cunoştinţă Preşedintelui României, pentru a putea da explicaţii cu
privire la faptele ce i se impută. Cererea de punere sub acuzare este colectivă şi trebuie să
cuprindă descrierea faptelor imputate şi calificarea lor juridică. În cadrul şedinţei comune a celor
două Camere, preşedintele de şedinţă aduce la cunoştinţă deputaţilor şi senatorilor conţinutul
cererii de punere sub acuzare şi procedează la constituirea unei comisii de anchetă, care, în
termenul hotărât în şedinţa comună, prezintă un raport asupra celor constatate. Propunerea
comisiei de anchetă se supune votului secret prin bile.
Funcţia de control parlamentar este în continuă expansiune. Creşterea rolului controlului
parlamentar este o cerinţă a oricărei democraţii consolidate.

2.3. Funcţia de desemnare a unor autorităţi publice


Această funcţie vizează rolul pe care îl are Parlamentul în crearea altor autorităţi publice,
prin manifestarea rolului său fundamental de reprezentant al Naţiunii. Această funcţie se
realizează fie de Parlament în întregul său, fie de către una dintre Camere, cu respectarea
dispoziţiilor constituţionale, legate şi regulamentare.
În acest sens, Parlamentul:
- acordă votul de încredere Guvernului – art. 103 din Constituţie;
- numeşte Avocatul Poporului – art. 58 alin. 1 din Constituţie;
- numeşte membrii Curţii de Conturi – art. 140 alin. 4 din Constituţie;
- numeşte directorii serviciilor de informaţii – art. 65 lit. h) din Constituţie;
- numeşte preşedintele Consiliului Legislativ şi preşedinţii de secţii ai acestei autorităţi;
- numeşte membrii Consiliului Superior al Televiziunii şi ai Radioului Public etc.
De asemenea, Camera Deputaţilor şi Senatul, separat, numesc fiecare câte trei judecători
la Curtea Constituţională.

2.4. Funcţia de informare

44
Dialogul este indispensabil democraţiei reprezentative, însă la momentul actual este
dificil de realizat din cauza unui dezechilibru între legislativ şi executiv. Profesorul francez Jean
Cirquel explica plastic această situaţie, afirmând că parlamentarii sunt, vis-à-vis de Guvern, în
situaţia unor amatori în faţa unei echipe de profesionişti. Funcţia de informare rezidă
indispensabil din principiul separaţiei şi echilibrului puterilor.
Activitatea de informare este extrem de utilă pentru realizarea procesului legislativ, dar şi
pentru derularea unui control eficace asupra activităţii Guvernului. În literatura de specialitate s-a
exprimat opinia conform căreia funcţia de informare a Parlamentului sau a Camerelor, inclusiv a
comisiilor, ca şi a parlamentarilor, nu are un scop în sine. Ea reprezintă condiţia asigurării
eficienţei actului de legiferare, ca şi a actului de control71.
Această funcţie poate fi realizată prin intermediul unor instrumente diverse:
- răspunsurile la întrebările şi interpelările adresate de parlamentari membrilor
Guvernului sau altor autorităţi ale administraţiei;
- solicitarea de informaţii de către Camera Deputaţilor şi Senat membrilor Guvernului;
- rapoartele prezentate de diferite autorităţi publice (de exemplu, Avocatul Poporului,
Curtea de Conturi etc.).
- declaraţiile de politică generală prezentate de către primul-ministru în cadrul
Parlamentului;
- informarea la iniţiativa cetăţenilor – petiţiile72;
- prin activitatea desfăşurată de parlamentari în colegiile în care au fost aleşi, mass-media
etc.
Întrebările şi interpelările reprezintă un procedeu tradiţional de informare a
Parlamentului de către membrii Guvernului.
Constituţia reglementează, în art. 111 alin. 1, dreptul Parlamentului la informare.
Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentare ale
activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor,
de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. În cazul în care o
iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului
asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie.
Deputatul / senatorul poate solicita de la organele administraţiei publice centrale şi locale
alese, printr-o cerere adresată preşedintelui Camerei sau preşedintelui comisiei permanente din
care face parte, orice informaţii sau documente, în copie certificată, utile pentru desfăşurarea
activităţii sale. Cererea poate fi refuzată în cazul în care aceasta priveşte informaţii secrete de stat

71
Cristian Ionescu, Constituţia României. Legea de revizuire comentată şi adnotată cu dezbateri parlamentare,
Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 117.
72
Ion Deleanu, op. cit., p. 91.

45
de importanţă deosebită. Refuzul se aduce la cunoştinţa Camerei, care va decide în şedinţă
secretă. În cazul în care informaţiile sau documentele solicitate privesc, potrivit legii, informaţii
secrete de stat, Guvernul informează Camera despre aceasta, iar Camera decide în şedinţă
secretă. Documentele se restituie după consultare (art. 182 din Regulamentul Camerei
Deputaţilor). Regulamentul Senatului prevede că autorităţile de la care se solicită informaţii sunt
obligate să răspundă în termen de cel mult 10 zile. În situaţii excepţionale, în care răspunsul
necesită date suplimentare, acestea au obligaţia de a declara în scris că interesul public nu le
permite să răspundă la timp şi de a cere un termen suplimentar, care nu poate depăşi 30 de zile.
În cazul în care autorităţile nu răspund în termenele prevăzute, la solicitarea senatorului interesat,
Preşedintele Senatului sau preşedintele comisiei, după caz, poate cere invitarea lor în plenul
Senatului.
Refuzul nejustificat de a răspunde la solicitările adresate de senatori atrage, după caz,
răspunderea juridică. Preşedintele Senatului poate sesiza autorităţile competente, la solicitarea
senatorului interesat (art. 166 alin. 6 din Regulamentul Senatului).
În cadrul procesului legislativ sau al exercitării controlului parlamentar, comisiile
parlamentare permanente sau de specialitate pot invita la şedinţele lor orice persoane interesate,
specialişti care oferă informaţii şi documente necesare realizării în condiţii de eficienţă maximă a
celor două misiuni fundamentale ale forului reprezentativ73.
Dreptul de petiţionare este reglementat în art. 51 din Constituţia României. Conform
dispoziţiilor constituţionale, cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii
formulate numai în numele semnatarilor. Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze
petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă. Exercitarea dreptului de petiţionare
este scutită de taxă. Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în
condiţiile stabilite potrivit legii.
Regulamentele parlamentare stabilesc anumite reguli cu privire la înregistrarea şi
soluţionarea petiţiilor. Astfel, dispoziţiile regulamentare statuează că oricine are dreptul de a se
adresa cu petiţii Camerei Deputaţilor sau Senatului. Petiţiile vor fi prezentate în scris şi semnate,
precizându-se domiciliul petiţionarului sau al unuia dintre petiţionari.
Petiţiile se înscriu într-un registru, în ordinea primirii, consemnându-se numărul de
înregistrare, numele, prenumele, domiciliul petiţionarului şi obiectul cererii. Petiţiile înregistrate
se transmit Comisiei pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii şi altor comisii
permanente, spre dezbatere şi soluţionare. Oricare membru al Camerei poate lua cunoştinţă de
conţinutul unei petiţii, adresându-se în acest sens preşedintelui comisiei sesizate. Comisia

73
Genoveva Vrabie, Marius Bălan, Organizarea politico-etatică a României, Editura Institutul European, Iaşi, 2004,
pp. 78-79.

46
sesizată va decide, în termen de cel mult 10 zile, dacă va trimite petiţia unei autorităţi publice
competente sau o va clasa.

CAPITOLUL III
ROLUL PARLAMENTULUI ROMÂNIEI ÎN ADOPTAREA
LEGILOR

Prin act al Parlamentului înţelegem forma în care se obiectivizează manifestarea de


voinţă a uneia dintre Camere sau a Camerelor reunite, rezultată din desfăşurarea procedurii
parlamentare74. Nu orice manifestare de voinţă a Camerelor sau a unei Camere se exprimă prin
adoptarea unui act.

3.1. Noţiunea de lege. Categorii de legi

Legile sunt acte ale voinţei generale. Legile nu sunt decât nişte înregistrări ale voinţelor
noastre (...), autorul lor trebuie să fie poporul, supus el însuşi legilor. Individul va trebui să se
supună, astfel, unui nou suveran, ca expresiei a voinţei generale. Legea este expresia acestei
voinţei generale: „când între poporul hotărăşte cu privire la întreg poporul, atunci el nu se ia în
considerare decât pe sine însuşi; iar dacă se formează atunci un raport, este doar raportul între
obiectul întreg luat dintr-un anumit punct de vedere şi obiectul întreg luat din alt punct de vedere

74
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005, pp. 81-83.

47
fără nici un fel de împărţire a întregului. În cazul acesta, materia asupra căreia se hotărăşte este
generală, întocmai ca şi voinţa care hotărăşte. Acesta este actul pe care îl numesc lege”75.
Fiind produs al voinţei generale, legea este dreaptă şi infailibilă.
Legea este astfel identificată cu suveranitatea. Este lege tot ce votează Parlamentul, ca
expresie a voinţei generale.
Legea, ca expresie a suveranităţii poporului, a fost consacrată în mod solemn în
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, în art. 6: „Legea este expresia voinţei
generale. Toţi cetăţenii au dreptul să contribuie personal sau prin reprezentanţii lor la alcătuirea
ei. Ea trebuie să fie aceeaşi pentru toţi, fie că apără, fie că pedepseşte. Toţi cetăţenii, fiind egali în
faţa legii, au acces în mod egal la orice demnităţi, posturi şi funcţii publice, după capacitatea lor
şi fără altă deosebire decât cele ale virtuţilor şi talentelor lor”76.
Legea reprezintă o regulă de conduită socială generală, obligatorie adoptată de Parlament
şi susceptibilă de a fi sancţionată prin forţa de constrângere a statului77.
Legea este actul normativ cu cea mai mare forţă juridică, toate celelalte acte normative
trebuind să i se conformeze.
Clasificarea legilor. Conform art. 73 alin. 1 din Constituţie, Parlamentul României poate
adopta trei categorii de legi:
1. legi constituţionale;
2. legi organice;
3. legi ordinare.
Legile constituţionale sunt legile de revizuire a Constituţiei. Legile constituţionale se
adoptă conform proceduri legislative, de Camera Deputaţilor şi de Senat, dar cu votul a cel puţin
2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere (majoritate calificată). Aceste legi sunt adoptate
definitiv numai după aprobarea lor prin referendum naţional, de către corpul electoral.
Legile organice sunt legile prin care se reglementează domenii de relaţii sociale deosebit
de importante şi, ca atare, prevăzute expres prin însuşi textul Constituţiei. În ierarhia legilor,
urmează imediat legilor constituţionale. Legile organice se adoptă cu votul a cel puţin jumătate
pus unu din membrii Camerei parlamentare (majoritate absolută).
Domeniile rezervate legii organice sunt:
1. prevăzute de art. 73 alin. 3 lit. a-s din Constituţia României revizuite:
a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;
b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;

75
Jean-Jacques Rousseau, Despre contractul social, Editura Nemira, Bucureşti, 2008, p. 57.
76
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, art. 6.
77
Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. II, p. 103.

48
c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale
acestora;
d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;
e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării
f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război;
g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
j) statutul funcţionarilor publici;
k) contenciosul administrativ;
l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
n) organizarea generală a învăţământului;
o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general
privind autonomia locală;
p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia
socială;
r) statutul minorităţilor naţionale din România;
s) regimul general al cultelor.
2. domenii prevăzute în alte articole din Constituţie:
- frontierele ţării (art. 3 alin. 2),
- cetăţenia română (art. 5 alin. 1),
- egalitatea în drepturi (art. 16 alin. 4),
- interzicerea de a face parte din partide politice pentru judecătorii Curţii Constituţionale,
Avocatul Poporului, magistraţi, membrii activi ai armatei, poliţişti şi alte categorii de funcţionari
publici (art. 40 alin. 3),
- dobândirea dreptului de proprietate privată a străinilor şi apatrizilor (art. 44 alin. 2),
- condiţiile şi limitele exercitării dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică (art.
52 alin. 2),
- condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare şi încorporarea (art. 55 alin. 2 şi 3),
- organizarea şi funcţionarea unor instituţii şi autorităţi publice, precum Avocatul
Poporului (art. 58 alin. 3), Consiliul Legislativ (art. 79 alin. 2), autorităţi administrative
autonome (art. 117 alin. 3), prefect (art. 123 alin. 3), Consiliul Superior al Magistraturii (art. 134

49
alin. 4), componenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi instanţele specializate (art. 126 alin. 4 şi
5), Consiliul Economic şi Social (art. 141), Curtea Constituţională (art. 142 alin. 5),
- jurământul deputaţilor şi al senatorilor (art. 70 alin. 1),
- alte incompatibilităţi cu mandatul de parlamentar (art. 71 alin. 3) sau cu funcţia de
membru al Guvernului (art. 105 alin. 2),
- prelungirea mandatului Preşedintelui Republicii (art. 83 alin. 3),
- stabilirea altor membrii ai Guvernului (art. 102 alin. 3),
- structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a
teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare (art. 118 alin. 2),
- dreptul minorităţilor naţionale de utilizare a limbii materne (art. 120 alin. 2),
- reglementarea dreptului de proprietate publică (art. 136),
- reglementarea circulaţiei şi înlocuirea monedei naţionale cu cea a Uniunii Europene
(art. 137 alin. 2).
În domeniul legilor organice, nu se poate interveni prin ordonanţe simple ale Guvernului.
O lege organică nu poate modifica, completa sau abroga o lege constituţională. În
schimb, o lege organică poate modifica, completa sau abroga o lege ordinară.
Legile ordinare reglementează toate celelalte domenii de relaţii sociale pentru care nu se
prevede expres intervenţia printr-o lege constituţională sau organică (de exemplu, reglementarea
dreptului la azil (art. 18 alin. 2), indemnizaţia şi celelalte drepturi ale Preşedintelui Republicii
(art. 101), impozitele, taxele şi alte contribuţii la bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de
stat (art. 139 alin. 1)).
Legile ordinare se adoptată cu votul a cel puţin jumătate plus unu din membrii Camerei
prezenţi la şedinţă (majoritate simplă).
O lege ordinară nu poate modifica, completa sau abroga o lege organică şi, cu atât mai
puţin, o lege constituţională.

3.2. Hotărârile Parlamentului

Hotărârile sunt acte juridice ale Parlamentului pe care Camerele le pot adopta separat sau
în şedinţe comune privitoare la activitatea lor, cum ar fi: cele pentru aprobarea regulamentelor,
constituirea şi compoziţia organelor de lucru, validarea mandatelor etc. De regulă, hotărârea are
efecte cu caracter intern, însă aceste efecte pot fi şi externe, cum ar fi, de exemplu, o hotărâre de
ridicare a imunităţii parlamentare.
Hotărârile pot avea caracter normativ sau individual.
În doctrină s-au evidenţiat o serie de deosebiri între legi şi hotărârile normative:

50
- hotărârile au o forţă juridică inferioară legii;
- ele nu parcurg toate fazele procedurii legislative;
- nu sunt supuse procedurii promulgării;
- nu fac obiectul verificării constituţionale78.
Hotărârile se adoptă cu votul majorităţii parlamentarilor prezenţi.
O excepţie o reprezintă hotărârile privind Regulamentele Camerelor, care se adoptă cu
votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.

3.3. Moţiunea
Moţiunea este actul prin care o Cameră a Parlamentului sau Camerele reunite în şedinţă
comună îşi exprimă atitudinea cu privire la o anumită problemă79.
Moţiunile pot fi simple sau moţiuni de cenzură.
Moţiunile simple pot fi iniţiate de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin o pătrime din
numărul senatorilor şi prin ele se exprimă poziţia acestora într-o anumită problemă de politică
internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul unei interpelări.
Trebuie motivate şi se depun la preşedintele Camerei. Se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor
sau senatorilor prezenţi la şedinţă. Sunt obligatorii pentru Guvern.
Moţiunea de cenzură are ca scop angajarea unei dezbateri publice asupra politicii de
ansamblu a Guvernului, în vederea demiterii sale. Ea exprimă condamnarea generală şi fără apel
a Guvernului de către opoziţie.
Moţiunile de cenzură pot fi utilizate în anumite situaţii reglementate prin Constituţie.
Astfel, potrivit art. 113 din Constituţie, o moţiune de cenzură se poate adopta în şedinţa comună
o Camerelor Parlamentului în vederea retragerii încrederii acordate Guvernului, urmărindu-se
demiterea acestuia. Trebuie iniţiată de cel puţin 1/4 din numărul total al parlamentarilor şi se
comunică Guvernului. Se adoptă cu votul majorităţii parlamentarilor. Dacă moţiunea de cenzură
astfel iniţiată este adoptată, Guvernul este demis ca urmare a pierderii încrederii Parlamentului.
Dacă moţiunea de cenzură este respinsă, deputaţii şi senatorii care au iniţiat-o nu mai pot iniţia o
altă moţiune de cenzură în aceeaşi sesiune parlamentară, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi
asumă răspunderea, în condiţiile art. 114 din Constituţie.
O altă situaţie în care poate fi utilizată moţiunea de cenzură se referă la angajarea
răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului asupra unui program, a unei declaraţii de politică
generală sau a unui proiect de lege. În trei zile de la anunţarea angajării răspunderii de către
primul-ministru se poate depune o moţiune de cenzură, iar dacă aceasta este adoptată cu votul
majorităţii parlamentarilor, Guvernul este demis.
78
Cristian Ionescu, Actele Parlamentului, în rev. „Dreptul”, nr. 9/1995, pp. 17-18.
79
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, p. 141.

51
De asemenea, în practica parlamentară mai sunt utilizate şi alte categorii de acte emise de
organe interne de lucru ale Camerelor: decizii ale biroului permanent, decizii ale preşedintelui
Camerei80, avizele şi rapoartele comisiilor parlamentare.
Constituţia României consacră două tipuri de moţiuni de cenzură:
1. moţiunea de cenzură spontană, izvorâtă din iniţiativa parlamentarilor;
2. moţiunea de cenzură provocată de către Guvern.
Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai
pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură. Interdicţia urmăreşte evitarea unor
moţiuni succesive, cu caracter şicanatoriu, îndeosebi prin reiterarea unei moţiuni respinse
anterior, faţă de care Camerele Parlamentului şi-au exprimat atitudinea, ţinând seama de
gravitatea declanşării unei crize guvernamentale fără o temeinică justificare81.

CAPITOLUL IV
ROLUL PARLAMENTULUI ROMÂNIEI ÎN PROCESUL
DECIZIONAL EUROPEAN

4.1. Cadrul constituţional naţional și european

Din perspectiva dispoziţiilor constituţionale în materie, aderarea României la Uniunea


Europeană la 1 ianuarie 2007, cu toate consecinţele ce decurg de aici (implicit ratificarea
Tratatului de la Lisabona), a avut loc în baza revizuirii Legii fundamentale din 2003, în principal
a art. 148 din Constituţie, cu privire la integrarea României în Uniunea Europeană. Acest articol
stipulează, într-o manieră generală, că aderarea ţării noastre la tratatele constitutive ale Uniunii
Europene are ca scop efectuarea unui transfer de competenţe către instituţiile europene
supranaţionale, dar şi exercitarea în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute
în aceste tratate, Parlamentul fiind singurul abilitat să adopte o lege în acest sens 82.Totodată, alin.
2 din art. 148 consfinţeşte principiul primatului dreptului european asupra dreptului naţional,
arătând că cel dintâi se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile contrare din dreptul intern, în

80
Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2006 privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune ordinară; Decizia nr. 3 din
29 iunie 2006 privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară; Decizia nr. 4 din 22 august 2006
privind convocarea Senatului în sesiune extraordinară.
81
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, op. cit., p. 155.
82
Curtea Constituţională a României, în decizia nr. 148/2003, (publicată în Monitorul Oficial al României”, partea I,
nr. 317 din 12 mai 2003), sublina că aderarea la spaţiul Uniunii Europene printr-o lege are ca scop conştientizarea de
către organul reprezentativ suprem a importanţei actului în sine, dar şi a răspunderii ce se răsfrânge asupra statului
român.

52
limitele actului de aderare83. Principiile sus-menţionate sunt aplicabile şi aderării la actele de
revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, deci şi Tratatului de la Lisabona, intrat în
vigoare la 1 decembrie 2009. În continuare, Parlamentul este desemnat, alături de Preşedinte,
Guvern şi autoritatea judecătorească, garantul respectării angajamentelor cuprinse în actul de
aderare, fiind, totodată, răspunzător şi pentru îndeplinirea obligaţiilor care rezultă din aplicarea
principiului primatului dreptului european. Ultimul alineat din art. 148 din Constituţie face
referire la dreptul celor două Camere ale Parlamentului de a fi informate de către Guvern cu
privire la proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării
instituţiilor Uniunii Europene. Această ultimă dispoziţie a devenit superfluă, întrucât din 2006
Comisia Europeană s-a angajat să transmită în mod direct parlamentelor naţionale toate
propunerile de acte europene şi documentele de consultare84. Mai recent, Tratatul de la Lisabona
a consolidat acest drept al parlamentelor naţionale, în măsura în care a precizat în mod explicit
dreptul lor de a fi informate în mod direct de către instituţiile Uniunii Europene, adică fără
mediere guvernamentală [art. 12 lit. (a) din Tratatul privind Uniunea Europeană – TUE –,
protocoalelor nr. 1 şi 2].
Pe de altă parte, Curtea Constituţională Federală germană, în celebra (deja) decizie pe
care a pronunţat-o la 30 iunie 2009 cu privire la ratificarea Tratatului de la Lisabona de către
statul respectiv85, a evidenţiat printre altele şi importanţa participării parlamentului naţional în
afacerile europene, în calitate de „exigenţă centrală a democraţiei”; considerentele jurisdicţiei
constituţionale germane sunt aplicabile mutatis mutandis celorlalte ordini instituţionale şi
juridice naţionale (inclusiv celei române). Aşadar, potrivit instanţei constituţionale germane, o
„decizie a majorităţii în parlament reprezintă în acelaşi timp decizia majoritară a poporului.
Fiecare membru al parlamentului este reprezentant al întregului popor şi astfel membru într-o
adunare de persoane egale. Principiul democraţiei nu poate fi modificat prin ponderarea lui cu
alte interese juridice; el este inviolabil. Aşa-numita garanţie veşnică ia dreptul de a dispune de
identitatea ordinii constituţionale libere chiar de mâinile legiuitorului care amendează
Constituţia”. Şi, încă, mandatarea „pentru integrarea europeană permite o formare diferită a
opiniei politice faţă de cea determinată prin Legea fundamentală pentru ordinea constituţionale
inalienabile (articolul 79.3 din Legea fundamentală). Principiul autodeterminării democratice şi

83
În decizia nr. 148/2003, Curtea Constituţională a României a făcut referire la poziţia intermediară a dreptului
comunitar (în prezent al Uniunii) între Constituţie şi legi.
84
Comunicarea Comisiei Europene către Consiliul European COM 211 din 10 mai 2006, cu titlul „O agendă pentru
cetăţeni, rezultate din Europa”, disponibilă pe linkul http://eur-lex.europa.eu, accesat la data de 11.03.2016.
85
Unul din principiile pe care s-a întemeiat Curtea Constituţională este următorul: „Este adevărat că Legea
fundamentală acordă puteri legislative de a angaja un vast transfer de puteri suverane către UE. Totuşi, puterile sunt
acordate cu condiţia menţinerii suveranităţii statale a unui stat constituţional pe baza unui program de integrare, în
conformitate cu principiul atribuirii de competenţe şi respectării identităţii constituţionale a statelor membre, şi că,
în acelaşi timp, statele membre nu îşi pierd capacitatea lor de a formula politic şi social condiţiile de viaţă aflate în
propria responsabilitate” (paragr. 226 din decizie).

53
al participării la autoritatea publică rămâne neafectat prin mandatul de pace şi de integrare
acordat prin Legea fundamentală precum şi prin principiul deschiderii faţă de dreptul
internaţional”. Mai mult, curtea pune în legătură statutul Parlamentului European cu cel al
„parlamentelor europene”, în modul următor: „Parlamentul European nu este un organ de
reprezentare a poporului european suveran. În elaborarea sa prin Tratatul de la Lisabona, nu
rezultă din competenţele UE vreo suveranitate independentă a poporului pentru cetăţenii Uniunii
în ansamblul acestora; parlamentele europene rămân, drept consecinţă a limitelor locurilor
atribuite în Parlamentul European, o reprezentare a popoarelor statelor membre”; „recunoaşterea
instituţională a parlamentelor statelor membre de către Tratatul de la Lisabona nu poate
compensa deficitul legitimării directe a autorităţii publice europene, aceea întemeiată pe alegerea
membrilor Parlamentului European”86.
Există două modalităţi de participare a parlamentelor naţionale la afacerile europene: pe
de o parte, participarea ex ante – prin intermediul controlului respectării principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii de către propunerile de acte legislative ale Uniunii Europene
(directive şi regulamente) – în sistemul Tratatului de la Lisabona 87 – sau prin controlul asupra
guvernului în afaceri europene (sau, mai precis, asupra poziţiei acestuia din urmă în privinţa
adoptării unui act legislativ în Consiliul Uniunii Europene88), iar pe de altă parte, participarea ex
post, reprezenată în esenţă de transpunerea, prin legiferare, a directivelor în dreptul intern.
Odată cu intrarea în vigoare a reformelor de la Lisabona de la 1 decembrie 2009,
parlamentelor naţionale li se recunoaşte pentru prima dată în însuşi textul tratatelor 89 un rol în
buna funcţionare a Uniunii, contribuţia acestora referindu-se la: primirea de informaţii din partea
instituţiilor Uniunii Europene şi în special cu privire la proiectele de acte legislative ale Uniunii;
verificarea respectării principiului subsidiarităţii; participarea, în cadrul spaţiului de libertate,
securitate şi justiţie, la mecanismele de evaluare a punerii în aplicare a politicilor Uniunii;
implicarea în controlul politic al Europol şi în evaluarea activităţii Eurojust; participarea la
procedurile de revizuire a tratatelor Uniunii Europene; dreptul de a primi informaţii cu privire la
cererile de aderare la Uniunea Europeană, precum şi participarea la cooperarea interparlamentară
dintre parlamentele naţionale şi Parlamentul European. În literatura de specialitate s-a remarcat şi
faptul că noul tratat a preluat în întregime dispoziţiile fostului Tratat constituţional referitoare la
rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană.

86
Adrian Ivan, Ghidul Parlamentului European, Editura C.A. Publishing, Bucureşti, 2009, p. 121.
87
Ibidem, p. 125.
88
Consiliul reuneşte reprezentanţi la nivelul ministerial ai statelor membre; potrivit art. 16 alin. (2) din TUE,
reprezentantul respectiv este „împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă şi să exercite
dreptul de vot”.
89
Anterior acestui tratat, rolul parlamentelor naţionale era recunoscut prin intermediul unui protocol, anexat
tratatului (Tratatul de la Amsterdam – 1997).

54
Dintr-o perspectivă comparativă, trebuie spus că în statele membre ale Uniunii Europene,
parlamentele naţionale au pus în practică, în mod gradual, proceduri de control în scopul întării
controlului democratic asupra problemelor UE şi pentru a asigura exercitarea democratică a
procesului decizional de la acest nivel. În acest context, unele camere au ales un sistem
„întemeiat pe documente”, care pune accentul pe supravegherea documentelor UE90, în timp ce
altele au elaborat proceduri care abilitează comisiile lor afaceri europene să acorde un mandat
direct guvernelor, înainte ca miniştrii să aprobe propunerile de acte normative în cadrul
reuniunilor Consiliului UE. În practică, multe sisteme pot fi considerate hibride (sau mixte),
conţinând elemente din modelul bazat pe documente şi modelul de mandatare.

4.2. Parlamentele naţionale şi transpunerea dreptului Uniunii Europene în dreptul intern

Art. 291 alin. (1) TFUE a introdus o regulă nouă în corpul tratatelor, regulă care
concretizează principiul coooperării loiale. Astfel, acea dispoziţie precizează că „statele membre
iau toate măsurile de drept intern necesare pentru a pune în aplicare actele obligatorii din punct
de vedere juridic ale Uniunii”. Or, observăm de aici că dreptul Uniunii impune o tipologie a
răspunderii statului membru foarte asemănătoare regulilor dreptului internaţional public, odată ce
îndeplinirea obligaţiei de cooperare loială priveşte statul ca atare, iar nu anumite autorităţi
publice ale acestuia.
Aşadar, nefiind (şi neputând fi) prescrisă prin dreptul Uniunii, autoritatea responsabilă
pentru adoptarea (şi uneori adaptarea) dreptului intern în raport cu dreptul UE, trebuie să avem în
vedere, cu necesitate, faptul că parlamentul are rol de legiferare: în sistemul constituţional
românesc, art. 61 alin. (1) din Constituţie prescrie principiul: „Parlamentul este [...] unica
autoritate legiuitoare a ţării”. Există, desigur, şi situaţia întâlnită frecvent a delegării legislative
prin ordonanţe – simple, în temeiul unei legi speciale de abilitare [art. 108 alin. (3) din
Constituţie] sau de urgenţă (art. 115 din Constituţie). În plus, din perspectiva adoptării (şi
adaptării) dreptului UE, în statele membre au un rol din ce în ce mai important actele normative
ale executivului (hotărâri de guvern, ordine ale miniştrilor etc.)91.

90
Acest sistem constă în examinarea propunerilor de acte normative şi a altor documente ale instituţiilor Uniunii
Europene în cadrul etapelor timpurii ale procedurii decizionale. Acest sistem este însoţit uneori de supavegherea de
rezervă, procedură care împiedică membrii guvernului să aprobe propunerile de acte normative în Consiliul UE până
când nu este finalizată verificarea parlamentară.
91
Anumite Constituţii ale unor state membre realizează o repartizare globală a competenţelor între puterea
legislativă şi cea executivă, rezervând un anumit domeniu puterii legislative sau celei executive.

55
În temeiul art. 288 al treilea paragraf TFUE, directiva este definită ca fiind acel act juridic
al Uniunii Europene obligatoriu pentru statele membre (destinatare ale acestuia) cu privire la
rezultatul care trebuie atins, care lasă însă autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte
forma şi mijloacele pentru atingerea rezultatului; prin urmare, directiva impune o obligaţie de
rezultat, ceea ce presupune, la efectuarea transpunerii, examinarea obiectivului (sau obiectivelor)
urmărit(e) de acesta92. În plus deşi regula menţionată din tratat lasă statelor membre alegerea
instrumentelor şi mijloacelor pentru asigurarea executării unei directive, acea libertate nu aduce
atingere obligaţiei impuse tuturor statelor membre cărora li se adresează directivă de a adopta, în
ordinile juridice naţionale, a tuturor măsurilor necesare pentru asigurarea efectivităţii depline a
directivei, în conformitate cu obiectivul pe care îl urmăreşte. Pe de altă parte, transpunerea în
dreptul intern, prin legiferarea parlamentului, se poate realiza prin amendarea normelor în
vigoare ori prin adoptarea unei legi noi; în practica unor state membre se întâlneşte şi situaţie în
care o singură lege poate transpune mai multe directive.
Directiva se deosebeşte de regulament, altă specie de act juridic al Uniunii Europene
care, potrivit celui de-al doilea paragraf din art. 228 TFUE, este obligatoriu în toate elementele
sale şi se aplică direct în fiecare stat membru. Termenul de intrare în vigoare a regulamentului
este prevăzut în cuprinsul său. Prin urmare, spre deosebire de directivă, regulamentul nu trebuie
transpus în dreptul intern. Cu toate acestea, în practică, poate apărea problema studierii efectelor
juridice ale unui regulament în raport cu dreptul intern în vigoare la acest moment, cunoscându-
se faptul că regulamentul beneficiază de prioritate în aplicare în raport cu dreptul intern în
ipoteza în care acesta din urmă este contrar dispoziţiilor regulamentului. Pe de altă parte, există
şi situaţia în care regulamentul trebuie să i se acorde efect deplin, întrucât dispoziţii ale sale
trebuie circumstanţiate (fiind generale, de exemplu) prin dreptul intern. Şi aici poate interveni
parlamentul naţional.
În sfârşit, în aceeaşi materie, parlamentele pot exercita un rol mai general, de
supraveghere a modului în care sunt transpuse directivele Uniunii în ordinea juridică naţională;
acest rol poate fi îndeplinit prin intermediul unor rapoarte de informare93.

4.3. Implicarea parlamentului naţional în controlul respectării principiului subsidiarităţii

Tratatelor în vigoare, aşa cum au fost modificate la Lisabona, li s-a anexat, printre altele,
Protocolul (nr. 1) cu privire la rolul parlamentelor naţionale, conform căruia se instituie pentru
92
Practica legiferării la nivelul UE prin directive a cunoscut o trecere graduală de la directive-cadru, conţinând
dispoziţii principale, cu caracter general, la directive din ce în ce mai detaliate, care restrâng marja de apreciere a
statelor membre la transpunerea lor în dreptul intern. Deseori, aceste din urmă directive operează o armonizare
maximă, deplină sau exhaustivă (într-o anumită materie).
93
Aici se poate cita exemplul camerelor parlamentului francez.

56
instituţiile europene implicate în procesul decizional obligaţia de a trimite camerelor legislative
ale statelor membre toate documentele pertinente94, pe baza cărora acestea să poată să emită un
aviz motivat cu privire la respectarea principiului subsidiarităţii. Pentru elaborarea avizului
motivat, parlamentele naţionale dispun de opt săptămâni între data la care un proiect de act
legislativ este pus la dispoziţia lor şi data la care proiectul în cauză este înscris pe ordinea de zi
provizorie a Consiliului95. Pentru sistemele parlamentare bicamerale, aceste reguli se aplică în
egală măsură ambelor componente ale puterii legislative. În final, protocolul reafirmă rolul
COSAC96 în organizarea şi promovarea cooperării interparlamentare, conferind acesteia dreptul
de a supune atenţiei instituţiilor europene orice contribuţie pe care o consideră adecvată.
Contribuţiile conferinţei nu angajează însă parlamentele naţionale şi nu aduc atingere poziţiei
acestora.
Dispoziţiile de mai sus se completează cu cele ale Protocolului (nr. 2) cu privire la
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Acesta subliniază încă din primul
articol obligaţia instituţiilor europene de a ţine seama de aceste principii, aşa cum sunt ele
definite la art. 5 TUE. Pentru ca deciziile să fie luate cât mai aproape de cetăţeni, Comisia se
obligă ca înainte de a propune un act legislativ să realizeze consultări extinse, evaluând inclusiv
dimensiunea regională şi locală a acţiunilor preconizate.
În acest sens, proiectele de acte legislative se motivează în raport cu principiile
menţionate anterior, pe baza unor indicatori calitativi şi cantitativi. Aceşti indicatori răspund, în
final, la întrebarea de ce obiectivul Uniunii poate fi realizat mai bine la nivel supranaţional, decât
la nivelul statelor membre. Acesta este momentul în care parlamentele naţionale pot vni în
decursul celor opt săptămâni, printr-un aviz motivat, care să dovedească încălcarea principiului
subsidiarităţii; potrivit art. 4 din Protocolul (nr. 1) privind rolul parlamentelor naţionale în
Uniunea Europeană, existenţa acelui termen de opt săptămâni implică faptul că propunerile de
acte legislative ale Uniunii nu sunt incluse pe ordinea de zi, nici la nivelul Consiliului, şi nici la
cel al Parlamentului European, ceea ce implică posibilitatea parlamentelor naţionale de a
influenţa decizia97.
Iniţiatorii proiectelor de acte legislative sunt obligaţi să ţină seama de aceste avize, în
funcţie de ponderea lor din totalul camerelor legislative de la nivel naţional. Pentru aceasta,
fiecare parlament naţional dispune de două voturi, câte un vot pentru fiecare Cameră în sistemele

94
Documentele de consultare ale Comisiei (cărţi verzi, cărţi albe şi comunicări), programul legislativ anual,
proiectele de acte legislative, indiferent de iniţiatorul acestora (Comisia, un grup de state membre, Parlamentul
European, Curtea de Justiţie, Banca Centrală Europeană sau Banca Europeană de Investiţii).
95
Nu sunt incluse aici procedurile de urgenţă, când se aplică alte termene, sau excepţiile ce privesc trecerea (în
Consiliu) de la o procedură de vot la alta ori înlocuirea procedurii legislative speciale cu cea ordinară.
96
Adică al Conferinţei organelor specializate în afaceri comunitare şi europene ale parlamentelor Uniunii Europene,
organism înfiinţat în 1989.
97
Influenţare care se poate face în special în sistemul de mandatare a guvernului.

57
bicamerale. Dacă avizele motivate privind cel puţin o treime din totalul voturilor atribuite
parlamentelor naţionale, proiectul trebuie reexaminat. Acest prag este de o pătrime pentru
proiectele de acte legislative prezentate în temeiul art. 76 al Tratatului privind funcţionarea
Uniunii Europene (TFUE) referitor la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie. În urma acestei
reexaminări, iniţiatorul proiectului poate hotărî prin decizie motivată menţinerea, modificarea
sau retragerea acestuia. Totodată, în cadrul procedurii legislative ordinare, davă avizele motivate
privind nerespectarea de către un proiect de act legislativ a principiului subsidiarităţii reprezintă
cel puţin o majoritate simplă din voturile atribuite parlamentelor naţionale, proiectul trebuie
reexaminat.
În urma reexaminării, Comisia poate hotărî menţinerea, modificarea ori retragerea
propunerii. De data aceasta, numai dacă se stabileşte menţinerea proiectului, Comisia este
obligată să motiveze printr-un aviz respectarea principiului subsidiarităţii. Toate aceste avize ale
Comisiei şi ale parlamentelor naţionale sunt trimise legislativului european (Parlamentul
European şi Consiliul) pentru a putea fi luate în considerare în cadrul procedurii, astfel: a) înainte
de încheierea primei lecturi, organul legislativ (Parlamentul European şi Consiliul) examinează
compatibilitatea propunerii legislative cu principiul subsidiarităţii, ţinând seama în special de
motivele invocate şi împărtăşite de majoritatea parlamentelor naţionale, precum şi de avizul
motivat al Comisiei; b) în cazul în care, cu votul a 55% din membrii Consiliului sau cu o
majoritate a voturilor exprimate în Parlamentul European, organul legislativ consideră că
propunerea în cauză nu este compatibilă cu principiul subsidiarităţii, aceasta nu va mai fi
examinată. Conflictele în materie sunt soluţionate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene,
singura competentă să se pronunţe cu privire la acţiunile referitoare la încălcarea principiului
subsidiarităţii de către un act legislativ european.
În România, Hotărârea Guvernului nr. 115/2008 98 a instituit sistemul naţional de
coordonare a afacerilor europene în vederea participării României la procesul decizional al
Uniunii Europene. Conform dispoziţiilor în vigoare, Guvernul şi-a asumat sarcina de a elabora şi
adopta sub formă de mandat poziţia de negociere a României cu privire la subiectele aflate pe
agenda Consiliului Uniunii Europene, inclusiv propunerile legislative ale Comisiei. Dacă
propunerile legislative ale Comisiei sau celelalte iniţiative europene prezintă efecte economice,
sociale sau de mediu majore ori dacă acestea vizează mai multe domenii sectoriale, poziţia de
negociere a României se adoptă sub formă de mandat general. Numai cu privire la aceste
mandate generale Parlamentul poate formula propuneri şi observaţii, iar forma finală a acestora
este adoptată numai de Guvern, care le transmite apoi spre informare legislativului. Aşadar, spre
deosebire de celelalte state care au agreat sistemul procedural de control asupra guvernului în

98
Publicată în „Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 112 din 12 februarie 2008.

58
afaceri europene, în România Parlamentul are un rol pur consultativ în cadrul elaborării poziţiei
naţionale în Consiliul Uniunii Europene şi pur informativ, ca urmare a definitivării acesteia. Este
cunoscut însă faptul că la nivel parlamentar au existat o serie de încercări de reglementare a
raporturilor legislativ-executive în materia afacerilor europene, în sensul înzestrării Comisiei
parlamentare pentru afaceri europene cu sarcina de exercita un veritabil control asupra
Guvernului, dar toate acestea au fost respinse definitiv în cadrul procedurii legislative.
Parlamentului României îi revine însă sarcina de a exercita control asupra proiectelor de acte
europene sub aspectul respectării principiului subsidiarităţii, pe baza regulilor din dreptul primar
european enunţate anterior şi după o procedură conformă cu Regulamentul propriu de organizare
şi funcţionare a Comisiei pentru afaceri europene99.
În chip de concluzie, merită amintită aici o remarcă a Curţii Constituţionale federale
germane din decizia din 30 iunie 2009: „eficacitatea mecanismului [de control al respectării
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii] depinde de măsura în care parlamentele naţionale
vor putea realiza acordurile organizatorice menite să le plaseze într-o poziţie de a utiliza în mod
adecvat mecanismul în cadrul unui termen scurt de opt săptămâni; de asemenea, va fi decisiv
dacă dreptul parlamentelor naţionale şi al Comitetului regiunilor de a introduce o acţiune va fi
extins la chestiunea, care precede supravegherea principiului subsidiarităţii, în ce măsură UE are
competenţă pentru un anumit proiect legislativ”.

4.4. Rolul parlamentului în cadrul formelor de cooperare interparlamentară

În conformitate cu dispoziţiile tratatelor în vigoare, Parlamentul European şi parlamentele


naţionale definesc împreună organizarea şi promovarea unei cooperări interparlamentare
eficiente şi periodice în cadrul Uniunii 100; acest principiu este instituit la art. 9 din Protocolul (nr.
1) privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană, anexat Tratatului de la Lisabona;
principiul a fost formalizat încă odată cu Tratatul de la Maastricht, care în Declaraţia (nr. 13)
privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană preciza: „[...]conferinţa consideră că
este important să se intensifice contactele între parlamentele naţionale şi Parlamentul European,
în special prin acordarea de facilităţi reciproce corespunzătoare şi prin întâlniri periodice între
parlamentari interesaţi de aceleaşi probleme”. Potrivit art. 10 din acelaşi Protocol (nr. 1) privind

99
Comisia pentru afaceri europene s-a constituit prin Hotărârea Parlamentului nr. 52 din 20 decembrie 2006 şi avea
următoarele atribuţii: controlul parlamentar în domeniul afacerilor europene; urmărirea îndeplinirii de către România
a prevederilor Tratatului de aderare la Uniunea Europeană, în limita competenţelor sale; reprezentarea Parlamentului
României în relaţiile cu Uniunea Europeană, în condiţiile legii; participarea la dezbaterile privind viitorul
construcţiei europene; informarea Parlamentului Romîniei despre principalele strategii şi politici ale Uniunii
Europene, etc.
100
Uneori se susine că, în actuala configurare a Uniunii Europene, Parlamentul European şi parlamentele naţionale
îndeplinesc roluri complementare.

59
rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană, o conferinţă a organelor parlamentare
specializate în problemele Uniunii (respectiv COSAC) poate supune atenţiei instituţiilor Uniunii
Europene orice contribuţie pe care o consideră adecvată, promovând totodată schimbul de
informaţii şi schimbul celor mai bune practici între parlamentele naţionale şi Parlamentul
European, inclusiv între comisiile specializate ale acestora. De asemenea, conferinţa organelor
parlamentare poate organiza conferinţe interparlamentare pe teme specifice, în special pentru a
dezbate chestiuni de politică externă şi de securitate comună, inclusiv politica de securitate şi de
apărare comună. Contribuţiile conferinţei nu angajează parlamentele naţionale şi nu aduc
atingere poziţiei acestora.
Cooperarea interparlamentară s-a dezvoltat rapid în ultimii ani, conducând la sporirea
numărului de forumuri interparlamentare: Conferinţa Preşedinţilor Uniunii Europene; Conferinţa
secretarilor generali; reuniuni parlamentare comune organizate de către Preşedinţia Uniunii
Europene; relaţii parlamentare bilaterale.
Regulamentul de procedură al Parlamentului European stabileşte în titlul V raporturile
între acesta şi parlamenetele naţionale, care se desfăşoară în trei forme: schimbul de informaţii,
contacte şi facilităţi reciproce (art. 130), COSAC (art. 131), respectiv conferinţe ale
parlamentelor (art. 132).
Cea dintâi formă de cooperare impune informarea parlamentelor naţionale din partea
Parlamentului European, „cu privire la activităţile sale”. Pe de altă parte, în privinţa principiului
enunţat la art. 9 din primul protocol anexat Tratatului de la Lisasbona se precizează că
organizarea şi promovarea unei cooperări interparlamentare „concrete şi constante” la nivelul
Uniunii se negociază pe baza unui mandat încredinţat de Conferinţa preşedinţilor, după
consultarea Conferinţei preşedinţilor de comisii; aprobarea oricăror acorduri încheiate de
Parlamentul European urmează procedura de aprobare a acordurilor interinstituţionale. Dialogul
interparlamentar se poate iniţia direct şi de către o comisie a Parlamentului European, putând
include include forme corespunzătoare de cooperare pre- şi post-legislativă. Conferinţa
preşedinţilor poate acorda preşedintelui Parlamentului European un mandat pentru a negocia
facilităţi pentru parlamentele naţionale pe bază de reciprocitate şi, de asemenea, poate propune
orice altă măsură care ar facilita contactele cu parlamentele naţionale.
Referitor la a două formă de cooperare – în cadrul COSAC – Regulamentul de procedură
al Parlamentului European stabileşte procedura desemnării membrilor delegaţiei sale la
reuniunile COSAC.
A treia tipologie a raporturilor între Parlamentul European şi parlamentele naţionale
privesc categoria cea mai generală a conferinţelor parlamentelor: Conferinţa preşedinţilor este
abilitată să desemneze membrii delegaţiei Parlamentului European la orice conferinţă sau

60
organism echivalent la care participă reprezentanţi ai parlamentelor şi conferă delegaţiei un
mandat potrivit rezoluţiilor Parlamentului European.
În sfârşit, în privinţa NATO, pentru care Constituţia României precizează un statut
complementar celui al Uniunii Europene, rolul Parlamentului României în integrarea nord-
atlantică reiese în primul rând din conţinutul art. 149 din Constituţie, care stipulează că aderarea
la Tratatul Atlanticului de Nord se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei
Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor 101.
Pe lângă rolul în cadrul procesului legislativ de aderare, Parlamentul României trebuie, de
asemenea, să ţină seama de năzuinţele şi preocupările Alianţei în cursul dezbaterilor acelor
proiecte sau propuneri legislative interne care vizează domeniul apărării. Veriga de legătură între
Alianţă şi parlamentele naţionale este asigurată de către Adunarea Parlamentară a NATO, care
semnalează permanent forurilor legislative că deciziile interguvernamentale luate în cadrul
organizaţiei depind, în ultimă instanţă, de sprijinul politic al parlamentelor, sprijin ce trebuie
asigurat conform ordinii constituţionale din fiecare sat membru. În acest sens, fiecare parlament
naţional desmenează delegaţi în cadrul Adunării Parlamentare a NATO, pe baza reprezentării
partidelor în forurile legislative.

101
Deşi revizuirea constituţională din 2003 a introdus această dispoziţie imediat după acelea cu referire la integrarea
europeană, Curtea Constituţională a ţinut să sublinieze distincţia între cele două organisme, arătând că NATO este o
organizaţie politico-militară în exclusivitate, fără vreun rol juridic în viaţa cetăţenilor statelor-părţi.

61
CONCLUZII

Parlamentul este instituţia fundamentală a sistemului politic democratic. În statele


postcomuniste el a avut un rol determinant în instituirea şi structurarea democraţiei şi statului de
drept. El asigură cea mai cuprinzătoare reprezentare a opţiunilor politice diverse ale cetăţenilor,
şi, totodată, promovează în cel mai înalt grad – prin chiar funcţionarea lor – aplicarea unor reguli
procedurale de natură să respecte pluralismul opiniilor şi drepturilor minorităţii / minorităţilor.
Aceste reguli procedurale sunt o componentă esenţială a oricărui sistem democratic, la fel de
importantă ca şi principiile egalităţii politice a cetăţenilor şi al adoptării deciziilor politice prin
voinţa majorităţii.
Parlamentele naţionale din statele postcomuniste se confruntă cu numeroase dificultăţi.
Unele dintre ele ţin de moştenirile totalitare şi /sau autoritare din cultura politică a acestor ţări,
altele ţin de imaginea de ineficienţă, discordie şi îndepărtare de problemele reale ale vieţii
cetăţenilor pe care o generează funcţionarea curentă a unora dintre aceste parlamente.
Independent însă de aceste probleme, care au avut drept efect scăderea participării la vot a
cetăţenilor şi reducerea severă a legitimităţii lor sociale, în fapt, parlamentele naţionale au reuşit
să-şi asume un rol esenţial în instituirea şi consolidarea sistemelor politice democratice şi a
instituţiilor economiei de piaţă. Astfel, parlamentele naţionale au avut un rol crucial în crearea
noilor cadre constituţionale democratice după prăbuşirea regimurilor comuniste, în constituirea
autorităţilor publice şi a instituţiilor economiei de piaţă, în garantarea unei funcţionalităţi

62
democratice a guvernării din statele post-comuniste şi în ancorarea acestor state în structurile
euro-atlantice de securitate politico-militară şi integrare economică şi politică.
Aderarea României, ca şi a celorlalte state postcomuniste, la Uniunea Europeană a
deschis noi planuri de manifestare a acţiunii parlamentare în cadrul proceselor de articulare
democratică a voinţei politice a cetăţenilor statelor membre. Astfel, deşi aderarea la Uniunea
Europeană are drept componente esenţiale transferul unor competenţe naţionale către instituţiile
europene şi exercitarea în comun cu celelate state membre a unor prerogative prevăzute explicit
în tratatele europene, Tratatul de la Lisabona a lărgit, totodată, dreptul de participare a
parlamentelor naţionale la procesul decizional european. Reglementările anterioare erau axate,
îndeosebi, pe controlul general al parlamentelor naţionale asupra acţiunii guvernelor în sfera
politicilor europene şi dreptul lor de a valida sau nu prin ratificare tratatele europene. Prin
Tratatul de la Lisabona se adaugă prevederi referitoare la controlul de către parlamentele
naţionale al respectării de către propunerile legislative de la nivel european a principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii, participarea parlamentelor naţionale la evaluarea punerii în
aplicare a politicilor Uniunii Europene referitoare la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie şi a
funcţionării unora dintre instituţiile specifice acestora. De asemenea, se prevede obligaţia
instituţiilor europene de a informa în prealabil camerele legislative ale statelor membre cu privire
la toate proiectele de acte legislative de la nivel european, indiferent de iniţiatorul acestora,
precum şi de a transmite alte documente de consultare şi rapoarte instituţionale. Această extensie
a drepturilor de informare şi de coparticipare a parlamentelor naţionale la procesul decizional
european, care trebuie valorificată prin practica de zi cu zi a legislativului din statele membre,
este de natură să consolideze fundamentarea democratică a funcţionării instituţiilor politice din
Uniunea Europeană şi să reafirme însemnătatea parlamentelor naţionale ca element central al
guvernanţei democratice din lumea secolului XXI. În acest context al creşterii rolului
parlamentelor naţionale în procesul politico-juridic al instituţiilor Uniunii Europene se înscrie şi
adoptarea de către Parlamentul României a unor proceduri de control şi verificare a
subsidiarităţii şi proporţionalităţii proiectelor de acte legislative de la nivel european102.

102
A se vedea hotărârea nr. 11/2011 a Parlamentului României – Camera Deputaţilor privind procedura de lucru şi
mecanismul decizional controlului parlamentar asupra proiectelor de acte normative ale Uniunii Europene în temeiul
prevederilor Tratatului de la Lisabona privind rolul parlamentelor naţionale, publicată în „Monitorul Oficial al
României”, partea I, nr. 292 din 27 aprilie 2011.

63
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

 TRATATE. MONOGRAFII. CURSURI UNIVERSITARE


ALEXIANU, George, Curs de drept constituţional, vol. I, Editura Casei
Şț coalelor, 1930.
CARP, Radu, Responsabilitatea ministerială, Editura All Beck, Bucuresț ti,
2003.
CAĂ LINOIU, Constantța, DUCULEŞCU, Victor, Drept parlamentar, Editura
Lumina Lex, Bucuresț ti, 2006.
CIOBANU, D., DUCULEŞCU, V., Drept constituţional român, Editura
Hyperion, Bucuresț ti, 1993.
CONŞTANTINEŞCU, M., ENACHE, M., Renaşterea parlamentarismului,
Editura Polirom, Iasț i, 2002.
DAĂ NIŞț OR, Dan Claudiu, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. 1.
Teoria generală. Tratat, Editura C.H. Beck, Bucuresț ti, 2007.
DELEANU, Ion, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul românşi în
dreptul comparat, Editura C.H. Beck, Bucuresț ti, 2006.

64
DRAĂ GANU, TUDOR, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I sț i II,
Editura Lumina Lex, Bucuresț ti, 1998.
DELEANU, Ion, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în
dreptul comparat, Editura C.H. BECK, Bucuresț ti, 2006.
DIACONU, Şț tefan, Instituţii politice, Editura C.H. Beck, Bucuresț ti, 2011.
ENACHE, Marian, Controlul parlamentar, Editura Polirom, Iasț i, 1998.
GAĂ LINOIU, Constantța, DUCULEŞCU, Victor, Drept constituţional şi instituţii
politice, editția a 4-a, Editura Lumina Lex, Bucuresț ti, 2008.
IANCU, Gheorghe, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura
C.H. Beck, Bucuresț ti, 2009.
IONEŞCU, Cristina, Tratat de drept constituţional contemporan, ed. a 2-a,
Editura C.H. Beck, Bucuresț ti, 2008.
LOCKE, John, Al doilea trat despre cârmuire,
MURARU, Ioan, CONŞTANTINEŞCU, Mihai, Drept parlamentar românesc,
Editura C.H. Beck, Bucuresț ti, 2007.
MURARU, Ioan, TAĂ NAĂ ŞEŞCU, Elena Şimina, Drept constituţional şi instituţii
politice, vol. II, ed. a 13-a, Editura C.H. Beck, Bucuresț ti, 2009.
MURARU, Ioan, TAĂ NAĂ ŞEŞCU, Elena Şimina (coord.), Constituţia României,
Editura Romaâ niei, Editura C.H. Beck, Bucuresț ti, 2008.
ROUŞŞEAU, Jean-Jacques, Despre contractul social, Editura Nemira,
Bucuresț ti, 2008.
ŞANTAI, Ioan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Editura
Risoprint, Cluj-Napoca, 2002.
TAĂ NAĂ ŞEŞCU, Elena Şimina (coord.), Răspunderea în dreptul constituţional,
Editura C.H. Beck, Bucuresț ti, 2007.
VRABIE, Genoveva, BAĂ LAN, Marius, Organizarea politico-etatică a
României, Editura Institutul European, Iasț i, 2004.

 ARTICOLE. STUDII DE SPECIALITATE

BOC, Emil, Delegarea legislativă în sistemul constituţional românesc, îân


„Revista Transilvanaă de Şț tiintțe Administrative”, nr. 1/1999.
65
ENACHE, Marin, Aspecte generale privind controlul parlamentar în
regimurile politice democratice, îân rev. „Dreptul”, nr. 8/1997.
ENACHE, Marin, Rolul Parlamentului în consolidarea democraţiei, îân rev.
„Dreptul”, Anul XXII, nr. 9/2011.
IONEŞCU, Cristian, Analiza fundamentelor teoretice şi politice ale
controlului parlamentar. Studiu de drept comparat, îân Revista de drept public, nr.
3/2006.
POPEŞCU, Corneliu-Liviu, Data intrării în vigoare a actelor normative, în
lumina dispoziţiilor constituţionale revizuite, îân rev. „Dreptul”, nr. 4/2004.
TAĂ NAĂ ŞEŞCU, Elena-Şimina, Despre Constituţie şi constituţionalism, Editura
Hamangiu, Bucuresț ti, 2006.

 LEGISLAŢIE

1. Constitutția Romaâ niei;


2. Regulamentul Camerei Deputatților;
3. Regulamentul Şenatului;
4. Regulamentul sț edintțelor comune ale Camerei Deputatților sț i Şenatului.

 SURSE INTERNET
1. http://www.cdep.ro;
2. http://www.senat.ro;
3. http://www.idea.int/vt/.

66
67