Artele marţiale româneşti, trecut

şi viitor
1, NOIEMBRIE, 2017 MIHAI-ANDREI ALDEA LASĂ UN COMENTARIU

Am publicat de-a lungul anilor o serie de materiale despre artele marţiale româneşti, orientate în primul rând către trecutul
acestora, dar amintind şi de prezent. Printre altele,
– cartea Ortodoxia şi artele marţiale;
– despre artele marţiale pe care e bine să le practice copiii noştri;
– despre ceea ce înseamnă pe scurt arte marţiale şi alte asemenea noţiuni generale;
– despre animalele ce au însoţit îndeletnicirile marţiale ale Românilor, precum caii şi altele;
– despre folosirea sabiei la noi, despre ghioagă, buzdugan şi bâtă, despre cuţitşi folosirea lui, despre lance, suliţă şi alte
arme;
– despre Sfântul Mucenic Alexandru şi artele marţiale romane
etc., etc.

Nu am vorbit aproape deloc despre faptul că există grupuri de oameni care încearcă să ducă mai departe moştenirea
Străbunilor în această privinţă.
O chemare interioară simte, în această privinţă, tot Românul. De aceea mai fiecare bărbat – şi foarte multe fete – încearcă
măcar să practice o artă marţială. Fie că aceasta este o formă sau alta de karate, de wushu, de box, de kick-boxing, ju-
jitsu etc. Mult mai puţini sunt, încă, cei care merg la tir (cu arcul sau arme letale), la scrimă, la lupte
libere sau trântă (acolo unde acestea încă se practică).
Dar, după cum se vede, se merge aproape numai pe linia unor forme străine. Nici măcar „împământenirea” practicată de
Francezi la denumiri nu se prea întâlneşte la noi.
Cu atât mai puţin vezi la noi săli în care să se predea lupta cu pumnii, într-o formă românească – fie ea de Ruginoasa,
Constanţa sau Târgu Mureş -, chiar dacă Francezii au făcut din savate (adică felul de bătaie al marinarilor din Marsilia) un
stil cu mii şi mii de practicanţi.
În jurul nostru sunt, în privinţa artelor marţiale, schimbări mari.
Ungurii au – şi de mult încă! – Baranta, în care au grupat ceea ce numesc ei „arte marţiale maghiare„. Aici intră sabia
maghiară, aici intră tirul cu arcul(desigur, tot „maghiar”) şi multe altele.
Bulgarii au şcoală de sabie bulgărească şi altele asemenea.
Ucraineenii au şcoli de sabie ucraineană sau căzăcească, la concurenţă cu cele ale Ruşilor. Dar, de asemenea, au
propriile şcoli de luptă corp la corp, încercând să pastişeze cumva sambo, systema şi alte creaţii ruseşti.
Asemenea mişcări se întâlnesc, de fapt, în întreaga Europă.
HEMA, Historical European Martial Arts câştigă tot mai mult teren.
Un club s-a deschis şi în Bucureşti. Un club în care se practică stiluri apusene de luptă, nu ca la alţii, stiluri proprii.

De unde arte marţiale româneşti?

De unde, câtă vreme toată lumea ştie că nu există?
Răspunsul este simplu: de acolo de unde pot fi găsite.
Dacă ne uităm la apariţia karate-ului, avem un exemplu clasic. Luptele de Okinawa, sau bătaia de Okinawa era un
amestec între tot felul de tehnici de luptă din kempo şi alte stiluri chinezeşti diferite, practicate adesea „după ureche”. Unite
de „bătăuşii” din arhipelag – unii chiar bătăuşi, tâlhari etc., alţii doritori să se apere de aceştia sau îndrăgostiţi de arte
marţiale. Un critic acid ar putea dispreţui liniştit Okinawa-te (ad literam înseamnă „mâna de Okinawa”, de fapt ar însemna
„bătaia stil Okinawa”); ar putea-o declara „o varză”, un „amestec primitiv” etc. De fapt mulţi samurai, mii şi mii, au privit-o
altfel. Ce puteau vedea? Forme de „trânte” sau „lupte libere” (tegumi), populare şi nesistematizate, forme de folosire a
„armelor ţărăneşti” (Okinawa kobudo) şi forme de „bătaie cu pumnii şi picioarele” (Okinawa te), în care se amestecau
elemente chinezeşti, japoneze, filipineze etc. Totul era departe de rafinamentul şcolilor de luptă din Japonia propriu-zisă.
Ceea ce, la prima vedere, îndreptăţea dispreţul…
Până când Gichin Funakoshi a vizitat marii luptători din Okinawa – azi le zicem maeştri – şi a sintetizat, cu multă muncă, o
formă pe care a prelucrat-o ani de zile, până la forma „definitivată” (relativ) în 1922.

Este important să reţinem, din experienţa lui Gichin Funakoshi cu maeştrii săi de Okinawa Te, frustrarea faţă de felul în
care se preda stilul: mii de repetări a ceea ce se vedea la maestru.
Tot ceea ce înseamnă sistematizare a fost făcut, pe model japonez, de Gichin Funakoshi. Nu de la zero, cum s-ar putea
spune, ci de la formele bogate dar haotice din Okinawa Te.
Părea imposibil ceea ce îşi propusese acest tânăr samurai sărac din Okinawa: să unească moştenirea japoneză,
chinezească şi okinaweză într-un stil unitar, coerent, specific.
Vechiul Karate, denumit mai apoi Shotokan, este imposibilul devenit realitate.
Iar „varza” dispreţuită a devenit astăzi o „moştenire bogată” la care toţi se raportează cu respect.

Artele marţiale româneşti vechi sunt în aceeaşi situaţie.

Moşteniri de la veteranii de război care au făcut sabia de luptă a ofiţerilor români din Armata Regală – duelgii sau adevăraţi
pasionaţi de scrimă -; forme de bătaie cu pumnii (şi picioarele) practicate de ţăranii din felurite părţi ale ţării; forme
de bătaie şi dat cu cuţitul practicate în puşcării sau porturi; forme de luptă cu bâta la ciobani sau văcari; forme de luptă cu
cuţitul la moroşeni, oşeni, bosănceni etc.
Sunt o mulţime de forme, este o „varză” după unii, sau o „moştenire bogată”, după alţii.
Este o bază de la care se poate construi mult şi frumos. Ce-i drept, cu foarte multă muncă.

Pentru Gichin Funakoshi esenţială a fost practicarea – foarte serioasă – a luptei cu sabia în şcoala Jigen-ryu, de la care a
învăţat elementele fundamentale de sistematizare a poziţiilor, loviturilor, eschivelor etc. Pe care le-a aplicat în dezvoltarea
a ceea ce astăzi cunoaştem drept karate şi, mai ales, shotokan.
În acelaşi fel, maeştrii ce au adunat o experienţă solidă în arte marţiale străine– de la karate la escrima sau bjj – pot
construi stiluri româneşti pe baza informaţiilor istorice şi adunării de informaţii (tehnici) din popor.

Începuturi există.
Fotografia este de la un stagiu de arme dacice (sică, dacă) pe care maestrul Gabriel Hajas-Bucher (8 dan Shotokan) l-a
ţinut în Bucureşti, pe 28 Octombrie 2017, la o sală de arme româneşti (sabie, cuţit, bâtă, topor).
De peste un an de zile maestrul Gabriel Hajas-Bucher şi-a folosit deceniile de experienţă în karate pentru ca, studiind
imaginile de la Adamclisi şi de pe Columna Traiană, să observe specificul marţial dacic. Sute şi mii de fotografii, cercetate,
comparate între ele, spre a se vedea asemănările şi deosebirile cu armele şi posturile romane (mult mai bine cunoscute).
Descoperirile sunt fascinante şi constituie un început bogat. Poziţiile de gardă folosite de Daci în imaginile de la Adamclisi
şi respectiv Columna lui Traian arată schimbările mari apărute în tehnicile de luptă dacică în doar câţiva ani de zile.
Folosirea armelor de două mâini de către elita dacică prezentă alături de Sarmaţi în luptele din Sciţia Mică este înlocuită
de arma de o mână însoţită de scut în luptele din Dacia. O serie de poziţii joase ale picioarelor sunt folosite de Daci în