Sunteți pe pagina 1din 23

CURS III

ACCIDENTE RUTIERE
CĂDEREA
ASFIXIILE MECANICE

Probleme medico-legale în accidentele de trafic


1. Aprecierea duratei îngrijirilor medicale
2. Diferenţierea leziunilor care s-au putut produce în condiţiile unui accident rutier de
cele care exclud sau pun în dubiu această posibilitate
3. Aprecierea mecanismelor generale de producere a leziunilor (mai puţin importantă ca
în accidentele mortale)
4. Precizarea tuturor consecinţelor leziunilor traumatice - pierderea unui organ, pierderea
funcţiei unui organ, infirmitatea fizică sau psihică permanentă, avortul
5. Precizarea situaţiei victimei – conducător auto, ocupant auto, pieton
6. Când există posibilitatea vindecării mai rapide a leziunilor (mai ales copii, tineri), este
bine ca concluziile iniţiale să nu aibă un caracter definitiv. Să se solicite reexaminarea
lezatului în jurul acestui interval „limită” pentru a putea face aprecieri de certitudine
7. Examinarea victimei trebuie făcută la scurt timp după producerea accidentului şi
obligatoriu la un interval mai mare, când sunt precizate evoluţia şi prognosticul leziunii.
Obligatoriu se studiază toate actele medicale
8. Reexaminarea este indicată după vindecarea clinică şi epuizarea tuturor mijloacelor
terapeutice de recuperare în cazul constatării de sechele cu infilrmitate

Obiectivele expertizei în cazul leziunilor nemortale


1. Realitatea şi data producerii leziunilor
2. Condiţiile şi modul de producere a acestora
3. Gravitatea traumatismului sub aspectul: durata îngrijirii medicale; producerea unei
infirmităţi permanente sau pierderea unui simţ/organ, încetarea funcţională a acestora,
sluţire, avort, punere în primejdie a vieţii
4. Consecinţe tardive ale traumatismului asupra persoanei lezate sub aspectul reparării
prejudiciului material: scăderea/pierderea temporală sau permanentă a capacităţii de
muncă; necesitatea schimbării profesiei.

Probleme medico-legale ale accidentelor de circulaţie cu decesul victimei


1. Expertiza la faţa locului şi expertiza vehicului (sunt efectuate de către organele de
poliţie)
2. Examinarea hainelor (resturi de vopsea, sticlă, desenul pneurilor)
3. Cunoaşterea de către medicul legist a condiţiilor producerii accidentului: situaţia
victimei (conducător sau ocupant autovehicul), felul vehiculului angajat în accident,
rezultatul cercetării la faţa locului
4. Inventarierea precisă a leziunilor
5. Diferenţierea leziunilor intravitale de cele postmortem
6. În cazul în care decesul survine la un interval de timp mai mare de la producerea
accidentului, precizarea mecanismului traumatic este greu sau imposibil de făcut fie
datorită lipsei datelor privind leziunile constatate iniţial, fie datorită proceselor reparatorii
şi intervenţiilor terapeutice efectuate pe parcursul spitalizării

1
7. Recoltarea alcoolemiei şi grupului sanguin

Mecanismele lezionale în cazul pietonilor


Mecanisme simple: căderea, proiectarea, lovirea, călcarea, comprimarea, târârea
Mecanisme asociate: lovire-proiectare, lovire-cădere, proiectare-călcare, proiectare-
comprimare, proiectare-târâre, călcare-comprimare, călcare-târâre
Mecanisme complexe: lovire-proiectare-călcare, lovire-proiectare-târâre, lovire-
proiectare-comprimare, lovire-proiectare-călcare-comprimare, proiectare-călcare

Leziunile simple întâlnite la pietoni


1. Leziunile de cădere – de la simple excoriaţii până la fracturi, rupturi de organe
şi chiar leziuni cauzatoare de moarte.
Cele mai frecvente sunt traumatismele cranio-cerebrale (cu cât victima are o
înălţime mai mare cu atât leziunile sunt mai grave). Se impune diagnosticul diferenţial al
leziunilor cerebrale de cauză medicală cu cele de origine traumatică. În afara leziunilor
cerebrale, în căderea simplă fără lovire se mai produc şi alte leziuni la alte nivele: fracturi
ale oaselor lungi (gambe) în 1/3 inferioară, fracturi ale oaselor membrelor superioare. În
general, mecanismul este acela de fractură de tip indirect, cu răsucire, torsionare,
distorsionare. Când căderea are loc pe o suprafaţă dură şi neregulată, cu proeminenţe se
mai pot produce fracturi costale la nivelul arcurilor laterale (1-3 coaste) pe o singură parte
(fractură în focar), întotdeauna fiind unilaterale. Pe un teren patologic, mai ales în cazuri
de splenomegalie, hepatomegalie etc, aceste organe se pot rupe în căderea pe corpuri dure
proeminente. După ce victima a căzut poate fi surprinsă de autovehicul şi călcată, când se
impune individualizarea fiecărui grup de leziuni.
Un alt aspect, mai rar, este acela al morţii subite înaintea autovehiculului. Sunt
coincidenţe asupra cărora expertiza poate preciza foarte puţine elemente, dacă victima a
fost lovită sau călcată.
La autopsie individualizarea leziunilor externe de cădere practic nu întâmpină
greutăţi, ele fiind cel mai frecvent pe părţile proieminente ale corpului şi pe aceeaşi parte.
Căderea din autovehicul este un mecanism mai rar întâlnit, când viteza imprimată
de vehicul duce la proiectarea victimei. Se poate totuşi întâlni în cazul vehiculilor
deschise care staţionează şi în pornirile bruşte, victima cade, la fel în opririle bruşte se
mai poate produce la călătorii de pe scară (tramvai, troleibuz) sau alte autovehicule la
care se deschid uşile în timpul pornirii sau opririi. Sunt mai frecvente la personalul
călător şi mai rar la conducători (cădere de pe tractor).
Leziunile au intensitate mică, dar se întind pe o suprafaţă mare şi sunt localizate
pe un singur plan al corpului, mai frecvent pe părţile dorsale şi laterale. În ordinea
frecvenţei, se întâlnesc leziuni ale membrelor, bazinului, coloanei vertebrale, leziuni
craniene, rar rupturi de organe.
2. Leziunile de lovire
Leziunile de lovire sunt cele mai frecvente, adesea nu sunt atât de evidente când
victima este gros îmbrăcată, iar partea de autovehicul cu care se loveşte este rotundă.
Leziunea apare la nivelul zonei de impact dintre auto şi corpul victimei.
Gravitatea, topografia şi morfologia leziunilor sunt în funcţie de viteza auto cât şi de
unele particularităţi ale victimei. Cel mai frecvent se prezintă sub formă de echimoză,
excoriaţii superficiale etc, uneori având forme ce imită ţesătura îmbrăcămintei victimei.

2
Pe îmbrăcăminte la locul impactului se pot întâlni pete de ulei, vopsea, rugină de la
vehicul, tot aşa după cum pe partea respectivă, bară, radiator, aripă, etc se pot găsi fibre
din îmbrăcămintea victimei, fire de păr, urme de sânge şi alte produse biologice de la
victimă.
Lovirea la nivelul membrelor inferioare şi a bazinului este urmată de leziuni
osoase, rupturi musculare şi alte elemente anatomice (vase, nervi), însoţite de hemoragii
externe sau interne (hematoame) şi stare de şoc traumatic. Leziunile pot duce direct la
moarte sau secundar prin complicaţiile ivite (tromboflebita şi tromboembolia pulmonară-
fenomen terminal).
Leziunile abdominale şi toracice cel mai frecvent au aspectul unor leziuni în focar
cu rupturi ale unor organe parenchimatoase (ficat, splină, rinichi, etc) sau fracturi sternale
şi costale (2-4 coaste) la nivelul arcurilor laterale cu sau fără rupturi pulmonare, urmate
de hemotorax sau hemoperitoneu.
Leziunile la nivelul capului (lovire cu lada camionului sau cu colţul acesteia) sunt
grave şi situate pe părţile laterale ale capului, mai rar frontal sau occipital interesând toate
planurile anatomice. În astfel de leziuni se impune un diagnostic diferenţial cu lovirea
activă.
Lovirile cu bara, radiatorul sau masca unui autovehicol mic, leziunile sunt joase
(membre inferioare şi imită lăţimea barei - echimoză, excoriaţie, hematoame, fracturi).
Lovirea cu aripa autovehicolului produce leziuni în 1/3 superioară a membrelor şi la
nivelul bazinului. La autocamioane radiatorul şi masca produc leziuni la nivelul
abdomenului sau toracelui. La acest nivel întâlnim leziuni interne grave cum ar fi rupturi
de organe cu hemoragii interne şi inundaţie peritoneală, şoc hemoragic şi traumatic.
După lovire poate urma căderea victimei, leziunile de cădere sunt pe partea opusă
a corpului, dar în mod reflex ca reacţii fireşti de apărare, reuşind o răsucire în aer, care
face posibilă căderea pe aceeaşi parte unde s-a produs lovirea. Dacă autovehiculul are
viteză mare 40-50 km/oră, urmează proiectarea victimei la distanţă de câţiva metri.
Gravitatea leziunilor de proiectare depinde de obiectul pe care se face proiectarea (pomi,
stâlpi de beton, traverse de poduri, într-un alt vehicul etc). Dacă victima este proiectată pe
un plan înclinat, prăpastie, leziunile de regulă sunt fatale. În privinţa morfologiei,
topografiei şi gravităţii leziunilor de proiectare, cel mai frecvent se întâlnesc leziunile de
la nivelul capului, toracelui şi celelalte segmente (echimoze, excoriaţii, plăgi, fracturi
deschise cominutive etc). Leziunile de la nivelul capului pot conduce la ideea eronată că
victima a suferit o compresiune (călcare). Leziunile craniene unipolare exclud
mecanismul de călcare (părţi moi şi oase, la baza craniului una sau două linii iradiate etc).
Leziunile de la nivelul toracelui se pot confunda cu cele de compresiune sau cădere de la
înălţime. În proiectare la autopsie se întâlnesc infiltrate sanguine unipolare în părţile moi
ale toracelui (în compresiune sunt bipolare), fracturi costale (niciodată toate) pe o singură
linie uni sau bilateral (în compresiune întotdeauna bilateral şi fracturile sunt pe două linii,
fiind interesate toate coastele). În căderea de la înălţime fracturile costale sunt grupate pe
o singură linie, rar bilateral.
În compresiune leziunile organelor interne sunt mai intense (rupturi pulmonare,
de vase, de bronşii), în proiectare se întâlnesc rupturi pulmonare, în cădere în plus apar
rupturile de bronşii.
3. Leziunile de călcare-comprimare

3
Leziunile produse prin acest mecanism duc aproape întotdeauna la deces. În
compresiunile de la nivelul capului se produce zdrobirea capului cu distrugerea
sistemului nervos central, substanţa cerebrală este proiectată afară. Aproape constant este
interesată şi faţa. Tegumentul prezintă excoriaţii, echimoze, plăgi (contuze, plesnite) cu
detaşarea ţesuturilor de pe planul dur (scalpare). Se întâlnesc fracturi ale sinusurilor, ale
piramidei nazale, ale regiunilor malaro-zigomatice, maxilarului şi mandibulei.
Compresiunea toracelui poate fi identificată prin fracturi costale cu ruipturi ale
plămânului şi cordului şi hemotorax consecutiv, se pot întâlni şi fracturi ale membrelor
superioare.
Compresiunea la nivelul abdomenului se identifică prin rupturi ale organelor
abdominale şi explozii ale organelor abdominale cavitare, compresiunea asupra plexului
solar. Compresiunea abdominală joasă interesează şi bazinul (articulaţiile sacro-iliace,
ischiopubiene sau simfiză pubiană însoţite de rupturi ale vezicii urinare), element mai
aparte este că putem întâlni şi fracturi ale ultimelor perechi de coaste.
În compresiunea membrelor se întâlnesc leziuni contuzive de părţi moi şi fracturi
ale scheletului (în focar şi de tip direct, dacă are loc răsucirea corpului pot fi şi de tip
indirect), leziuni care pot duce secundar la moarte prin complicaţiile datorită imobilizării
(tromboze şi tromboembolie, pneumonii).
În călcarea de către vehicule cu roţi metalice se întâlnesc secţionări complete,
segmentele secţionate putând rămâne în contact una cu cealaltă prin lambori cutanate.
4. Leziunile de târâre se pot identifica prin prezenţa excoriaţiilor pe suprafeţe
mari în placard paralele între ele, detaşarea tegumentelor având o direcţie inversă decât
aceea în care s-a făcut târârea, scalpări ale pielii şi părţilor moi, pe suprafeţe destul de
întinse.
Mecanismele lezionale ale ocupanţilor unui vehicul
Ocupanţii auto sunt supuşi la două mecanisme lezionale:
1. Prin şoc direct (proiectare sau ejectare) cu impacte largi. Părţile moi se
comportă diferit în funcţie de regiunea topografică, astfel la coapse, gambe, genunchi,
acestea sunt mai afectate decât scheletul şi invers la umăr şi antebraţe unde părţile osoase
sunt mai grav lezate decât părţile moi.
2. Prin forţele cinetice şi vibratorii create apare mecanismul lezional specific
traumatologiei rutiere, ca urmare a acceleraţiei şi deceleraţiei bruşte, care modifică
greutatea dinamică a organelor şi poziţia lor anatomică.
Deflectarea cervicală cu hiperextensie, duce la contuzie medulară prin intermediul
ligamentului galben, sau în fracturile de coloană cervicală, prin deplasarea fragmentelor
osoase rezultă strivirea şi secţionarea măduvei. Prin acelaşi mecanism rezultă şi
hematomul subdural sau leziuni ale vaselor mari. Aorta se rupe prin intermediul sternului
ce loveşte „cu efect de lopată”. Leziunile grave pot rezulta şi prin mecanism indirect, ca
în căderile pe fese, când se produc dezinserţii de mezenter, rupturi ale pediculului
vascular hepatic, splenic etc.
Whiplash sau mecanismul de „ lovitură de bici ” este o denumire comună dată des
alungirii coloanei vertebrale cu lezarea măduvei spinării prin intermediul meningelui în
hiperflexiile urmate de hiperextensiile bruşte. Denumirea este dată de mecanismul de
accelerare-decelerare, rezultat al energiei transmise gâtului în timpul impactului. Energia
poate fi produsă în impactele din spate sau lateral cel mai frecvent, şi poate determina

4
leziuni ale oaselor sau ţesuturilor moi situate la nivelul gâtului, care sunt însoţite de
diferite semne clinice.
Consecinţele cele mai frecvente sunt: durerea, care poate fi uşoară, cu o durată de
câteva zile, până la dizabilităţi cauzate de imposibilitatea de mişcare a capului sau
instabilitatea coloanei vertebrale, asociate cu dureri intense şi persistente.
Acest mecanism este foarte des întâlnit în accidentele de trafic, studiile efectuate
în Statele Unite ale Americii în anul 1995 şi în Germania în anul 1992 au arătat că din
totalul persoanelor implicate în accidente rutiere aproximativ 50 % dintre pasageri au
suferit leziuni în urma mecanismului de whiplash.
Frecvenţa leziunilor prin whiplash este crescută şi datorită faptului că acest
mecanism se poate produce la orice viteză pornind de la 20 km/h.
Quebec Task Force a grupat leziunile asociate whiplash-ului în patru grade:
gradul 1 – dureri cervicale, rigiditate şi sensibilitate la acest nivel, fără semne
fizice la examenul clinic;
gradul 2 – dureri cervicale, iar la examenul clinic s-au găsit limitări ale mişcărilor
gâtului şi sensibilitate la palpare;
gradul 3 – un grad crescut al limitării mişcărilor la nivelul gâtului, semne
neurologice, scăderea reflexelor, astenie, insomnie şi deficite senzoriale;
gradul 4 – durere asociată cu fracturi sau luxaţii ale coloanei vertebrale sau
asociată cu leziuni ale măduvei.
Alte simptome asociate pot fi: tinitus, acufene, cefalee, surditate, pierderi de
memorie ca răspuns la stress-ul provocat de mecanismul de whiplash asupra
organismului.
O altă clasificare a leziunilor rezultate este cea făcută în funcţie de localizarea
topografică a acestora:
sindromul cervical: asociază cefalee, somn agitat, restricţii ale mişcărilor capului,
contracturi musculare, care pot produce şi torticolis;
sindromul cervico – brahial: care pe lângă semnele din sindromul cervical mai
asociază tulburări senzitive, scăderea forţei musculare, parestezii ale umărului, care se pot
extinde la nivelul braţelor, antebraţelor până la nivelul mâinilor (unilateral sau bilateral);
sindromul cervico – medular: presupune leziuni ale măduvei cu consecinţe clinice
severe, în caz de contuzie determină tetrapareză temporară, iar în caz de secţiune
medulară determină tetraplegie;
sindromul cervico – encefalic: este alcătuit din semnele sindromului cervical la
care se adaugă cefalee, tinitus, acufene, sensibilitate la zgomot, vertij, instabilitate, vedere
„ în ceaţă ”, tulburări de echilibru, tulburări de concentrare şi gândire, greaţă, vărsături.
Leziunile ocupanţiilor autovehiculului în cazul neutilizării sistemelor de
siguranţă
Leziunile depind de:
- viteza autovehiculului
- poziţia persoanei în interiorul vehiculului
- tipul de impact (frontal – cel mai frecvent tip de impact, lateral, posterior,
rostogoliri).
Conducătorul auto
- excoriaţii, plagi tăiate localizate frontal, la nivelul nasului şi mentonier (prin
lovire de pabriz, prin cioburile de sticlă)

5
- plagi contuze la nivelul craniului, fracturi de calotă craniană şi de bază de
craniu;
- fracturi ale piramidei nazale, de mandibulă şi leziuni dento-alveolare, în
impactele violente se fracturează mandibula apoi prin intermediul ei şi maxilarul (dacă
volanul este telescopic, conducătorul este proiectat înainte lovindu-se cu capul de parbriz
sau de montura laterală a parbrizului)
- echimoze şi excoriaţii la nivelul toracelui pe faţa anterioară
- fracturi sternale şi costale cu înfundare, rupturi ale cordului şi vaselor mari (prin
impact cu volanul, cât şi prin comprimare comprimare traco-abdominală între banchetă şi
volan)
- plagi contuze la nivelul spaţiilor I, II interdigitale la nivelul mâînilor, luxaţii şi
fracturi la nivelul falangelor mâînilor deget I (prin fixarea volanului cu degetele)
- leziuni tegumentare la nivelul genunchiului, luxaţii de genunchi, fracturi ale
rotulelor, tibiilor şi de femur (prin lovire de bord)
- luxaţia capului femural, fracturi de bazin
- leziuni de gambă şi plantă şi mai rar la colul femural şi cavitatea cotiloidă
(membrele inferioare blocate pe pedalele de comandă).
Pasagerul de lângă conducător prezintă de obicei cele mai grave leziuni, fiind
considerat la locul cel mai expus. În impactul frontal, el este proiectat înainte. În prima
etapă membrele superioare pot atenua violenţa traumatismului, în a doua etapă trunchiul
se deplasează în jos şi înainte sau în sus şi înainte.
- fracturi ale osului hioid, ale cartilajelor laringiene (prin lovirea regiunii cervicale
de bordul autovehiculului)
- fracturi ale etajului superior ale viscero-craniului, mandibulare, ale arcadei
zigomatice şi oaselor frontale (capul se loveşte de părţile proieminente din interiorul
autovehiculului - tablou de bord, stâlp anterior de susţinere a caroseriei şi chiar acoperiş,
parbriz)
- fracturi ale coloanei cervicale cu moarte rapidă (dacă scaunul este deplasat
înainte de către pasagerul din spate, pasagerul din dreapta conducărului poate recădea pe
spate).
Pasagerii din spate sunt proiectaţi de obicei brusc pe spătarul scaunelor din faţă -
entorse, elongaţiile ligamentare şi fracturi la nivelul membrelor inferioare (cele mai
frecvente). Traumatisme maxilo-faciale (sunt mai rare şi apar în cazul unui impact
puternic, când pasagerii sunt proiectaţi înaintea scaunelor din faţă, lovindu-se de stâlpii
laterali).
Leziuni produse de centurile de siguranţă ale autovehiculelor
Încă de la introducerea centurii de siguranţă, aceasta a redus mortalitatea şi
morbiditatea semnificativ (cu 45-50 %), dar în acelaşi timp a redus şi gravitatea leziunilor
provocate de impactul unei maşini. În acelaşi timp centură de siguranţă lezează
determinând o serie de traumatisme unite sub denumirea generică «sindromul centurii de
siguranţă».
Pentru prima dată sindromul centurii de siguranţă a fost definit de Garrett şi
Braumstein în anul 1962 fiind descrise traumatismele provocate de partea centurii care
trecea peste coapse.

6
Cele mai frecvente leziuni provocate de centura de siguranţă sunt excoriaţiile şi
echimozele superficiale situate la nivelul gâtului, toracelui şi abdomenului, acestea sunt
asociate cu leziuni ale organelor interne în circa 30% din cazuri.
Sindromul centurii de siguranţă tipic descris în literatură cuprindea perforaţia
intestinului subţire cu lezarea mezenterului, asociate cu fracturi şi dislocări de coloană
vertebrală lombară.
Acest complex de leziuni este provocat de deceleraţia rapidă (caracteristică
impacturilor), rezultând o flexie bruscă a porţiunii superioare a corpului în jurul centurii
fixe şi consecutiv comprimării viscerelor abdominale între centură şi coloana vertebrală.
Leziunile coloanei vertebrale apar datorită hiperflexiei coloanei în jurul centurii, care
tensionează şi distrage vertebrele.
Sindromul centurii de siguranţă cuprinde:
- rupturi de organe abdominale şi pelvine: intestin subţire, ficat, splină, pancreas,
rinichi, mezenter, uter, vezică urinară, orice vas situat în cavitatea abdominală;
- leziuni ale aortei şi alte vase mari.
Prima leziune aortică determinată de centura de siguranţă a fost descrisă de
Campbell în anul 1969. Mecanismul de producere a leziunii denumite şi „ seatbelt aorta ”
este format din două aspecte: atunci când corpul se flectează peste centura de siguranţă,
coloana de sânge din aorta abdominală este împinsă spre aorta toracică şi în acelaşi timp
aorta abdominală este prinsă între coloana vertebrală si centura de siguranţă ceea ce
determină leziuni ale peretelui aortei. Pacienţii cu asemenea leziuni se prezintă cu
abdomen acut chirurgical şi pe lângă leziuni ale aortei mai au asociate şi leziuni ale
intestinului subţire, intestinului gros, stomac, splină, ficat sau pancreas. O parte din ei, 94
%, prezintă absenţa pulsului periferic datorită trombozei parţiale sau totale a aortei
abdominale, frecvent asociate şi cu embolii periferice. Lezinea coloanei vertebrale
(fractura Chance), ale intestinului şi aortei formează „triad of injuries ”.
Prognosticul acestor pacienţi depinde de diagnosticul precoce şi tratamentul
acestora. Mortalitatea este de 18-37 % şi asta datorită şocului hemoragic sau emboliilor
periferice. Problema tratamentului acestei leziuni apare datorită asocierii frecvent cu
leziuni ale intestinului care contaminează cavitatea peritoneală şi creşte riscul de infecţie
a endograftul vascular.
- contuzii cardiace şi pulmonare;
- leziuni ale plexului brahial;
- leziuni ale coloanei vertebrale toracice şi lombare: fracturi ale coloanei
vertebrale, dislocări, fracturi ale proceselor transverse, ale proceselor spinoase, ale
proceselor articulare, fracturi ale claviculei, coastelor şi sternului.
- herniile lombare postraumatice sunt foarte rare. Este important ca o hernie să fie
diagnosticată doarece fără tratament chirurgical nu se vindecă şi determină morbiditate pe
termen lung, iar asocierea lor cu alte traumatisme face ca acest diagnostic să fie neglijat ;
- leziuni renale, care sunt frecvent omise, de aceea un pacient implicat intr-un
accident rutier, care prezintă leziuni provocate de centura de sigurantă trebuie verificat
atent pentru a fi diagnosticat şi tratat corect;
- copiii pot aluneca pe sub centură, dacă aceasta nu este ajustată corect şi pot să işi
prindă capul în cureaua centurii ducând chiar la ştrangularea acestora;
- luxaţia articulaţiei atlanto-occipitale (copii şi adulţi), care poate secţiona măduvă
la nivelul primei vertebre cervicale, diagnosticul punându-se postmortem;

7
- ruptura uterului gravid, decolările de placentă, lovirea craniului fetal de
promontoriul mamei. Sarcina este considerată o contraindicaţie relativă a centurii de
siguranţă. Centura trebuie purtată în aşa fel încât partea care vine încrucişată peste piept
să treacă printre sâni, iar cealaltă parte să treacă pe sub abdomen; chiar dacă maşina are
airbag-uri trebuie folosite ambele părţi ale centurii pentru o protecţie completă.
Majoritatea experţilor afirmă ca un airbag nu este contraindicat în sarcină, dar pentru a fi
cât mai precaută, femeia însărcinată ar trebui să mute scaunul cât mai în spate, pentru a
crea o distanţă convenabilă între ea şi bord sau între volan şi ea.
- decapitare la baza gâtului în cazul ocupantului auto dreapta faţă cu folosirea
centurii în trei puncte. Impactul fiind lateral dreapta cu deplasarea capului spre dreapta,
corpul rămânând nemişcat de pe scaun finnd fixat de centura de siguranţă.
Leziuni produse de airbag-uri
Odată cu echiparea obligatorie a maşinilor cu airbag-uri, au crescut şi numărul
cazurilor de leziuni provocate de airbag-uri.
Şansele de supravieţuire ca urmare a unei coliziuni frontale cresc, dacă acţiunea
airbag-urilor este dublată de cea a centurilor de siguranţă reducând şansele ca un pasager
să se lovească cu capul sau toracele de părţile interioare ale maşinii, deasemenea ajută la
scăderea riscului unor răni grave prin distribuirea forţelor rezultate în impact peste corpul
pasagerului.
Airbag-urile frontale pentru şofer şi pasagerul din faţă sunt cele mai utilizate,
urmate de cele laterale pentru protecţia toracelui. Recent au apărut primele modele de
airbag-uri pentru genunchii persoanelor, care călătoresc în faţă, şi se studiază posibilitatea
introducerii de airbag-uri pentru protecţia la coliziunile din spate precum si de airbag-uri
frontale pentru pasagerii de pe banchetă. Cea mai recentă generaţie de airbag- uri se
activează în funcţie de gravitatea coliziunii.
Dacă deceleraţia detectată este sub un anumit prag, atunci sacii sunt umflaţi
parţial. Dacă e vorba de o coliziune violentă, umflarea se face la capacitatea maximă.
Principiul de funcţionare a airbag-ului anti-alunecare este similar cu al celorlalte
airbag-uri, perna anti-submarin poate să vină sau nu în contact cu scaunul pasagerului. În
momentul impactului, perna se umple cu aer limitând alunecarea sau rotirea pelvisului.
Dispozitivul airbag are următoarele componente:
- pânza sacului propriu-zis şi
- capacul care înmagazinează acest sac
Deschiderea dispozitivului este ordonată de către senzorii de şoc (care sunt
sisteme piezo-electrice) sensibili la decelerări care trimit semnalul prin contactele
electrice la un modul de control computerizat apoi la modulul de umflare (amorsă
electrică şi sistemul generator de gaz). În acel moment are loc o reacţie chimică explozivă
(explozivul cel mai frecvent utilizat este azidul de sodiu). Fazele deschiderii airbag-ului
sunt: decupare, catapultare, explozie.
Leziunile provocate de cărte sacul dispozitivului airbag-ului diferă de cele
provocate capacul care înmagazinează sacul.
Leziunile datorate decupării capacului şi catapultării sacului
- dislocări occito-atlantoidiene
- fracturi de coloană cervicală
- secţiuni de trunchi cerebral
- rupturi cardiace, renale, splenice

8
- disecţie bilaterală de carotidă internă. Leziunile arterei carotide interne se
însoţesc de excoriaţii tipice situate la nivelul gâtului, sechele neurologice, inclusiv
hemiplegie şi un scor Glasgow mic, se mai poate asocia semnul Horner (dacă este afectat
lanţul simpatic). Leziunile de la nivelul arterei carotide interne survin în urma aplicării
unei forţe, în cazul nostru de către airbag-ul care se desumflă, la nivelul gâtului, care
suferă o hiperextensie ceea ce poate determina disecţia arterei la nivelul joncţiunii dintre
porţiunea intracraniană, considerată imobilă, şi porţiunea extracraniană, relativ mobilă.
Dacă un pacient a fost victima unui accident rutier, în care a fost implicat şi un airbag
trebuie luată în considerare şi afectarea carotidelor, unilateral sau bilateral, se recomandă
realizarea unei angiografii de contrast dacă există suspiciunea că o carotidă sau ambele au
fost afectate.
- leziuni axonale
- hematoame subdurale
- leziuni faciale – fracturi de perete anterior al sinusului frontal, oase proprii
nazale, fracturi sau luxaţii sept nazal, fracturi de perete orbitar, contuzii ale articulaţiei
temporo-mandibulare, leziuni dentare, distrugeri de lucrări protetice dentare, fracturi ale
oaselor feţei sub formă de disjuncţii cranio-faciale (rar). Airbag-ul determină afectarea
articulaţiei temporomandibulare, cu dureri, subluxaţie de mandibulă, afectarea muşchilor
masticatori şi tulburări de ocluzie.
- fracturi ale coloanei cervicale (a uneia sau mai multe vertebre) prin hierextensie
- rupturi ale ligamentelor spinale longitudinale anteriore şi posterioare, secţiuni
medulare
- leziuni oculare, de la hematoame palpebrale cu hemoragie subconjunctivală,
abraziuni corniene, până la dezlipiri de retină şi rupturi ale globului ocular, coexistând cu
leziuni de keratită chimică. Alte leziuni citate în literatură sunt keratopatia buloasă,
hiphema, rupturi ale irisului, subluxaţii şi luxaţii de cristalin, cataractă traumatică,
hemoftalmus, unele urmate de scăderea acuităţii vizuale definitive sau chiar pierderea
vederii. În cazul persoanelor care poartă ochelari, aceştea spărgându-se produc plăgi şi
corpi străini corneeni. Este recomandat ca oricărui pacient, care se prezintă la medic cu o
leziune provocată de un airbag să i se efectueze un examen complet al ochiului şi
bilateral.
- diverse studii au arătat că odată cu introducerea airbag-urilor laterale a crescut şi
numărul de leziuni otologice asociate cu desfăşurarea airbag-ului. Afectarile otologice
depind de localizarea airbag-ului (laterale), de numărul de airbag-uri (cu cât sunt mai
multe airbag-uri care se deschid cu atât creşte riscul de a suferi o leziune), de volumul
interior al maşinii, de faptul dacă geamurile sunt deschise sau nu (studii realizate în acest
sens au demonstrat că în toate situaţiile în care au existat leziuni geamurile au fost
închise)
- leziuni ale peretelui toracic – fractură de claviculă, fracturi de stern, fracturi
costale (1).
- fracturi deschise de tibie.
Leziuni datorate exploziei (pălmuirii)
Cele mai obişnuite şi frecvente leziuni sunt echimozele minore şi excoriaţiile
localizate la nivelul feţei, gâtului şi membrelor superioare.
- arsuri chimice - keratită chimică, dermatite de contact la nivelul mânilor şi feţei

9
- efect barotraumatic: creşte brusc presiunea în interiorul în interiorul
autovehicolului în timpul umflării airbagurilor. Ca leziuni tipice sunt perforaţia de timpan
(de obicei unilaterală), pneumotorax barotraumatic bilateral.
- zgomotul exploziv cu o detonaţie de peste 170 dB – scăderi ale acuităţii auditive
uni- sau bilateral, care este însoţită de acufene persistente şi de tulburări de echilibru.
Hipoacuzia este reversibilă, dar sunt citate cazuri în care hipoacuzia a avut caracter
definitiv.
- pneumonie chimică şi simptome de tip asmatic (azidul de sodiu formează în
interiorul autovecolului un nor alb)
- arsuri termice de obicei superficiale la nivelul mâînilor, feţei, gâtului. Sunt
provocate prin acţiunea gazului cald care se degajează în timpul desumflării airbeg-ului.
Inhalarea de gaz fierbinte poate produce arsuri ale mucoasei nazale, faringelui şi
laringelui. Temperatura la exteriorul sacului după umflare ajunge la 80 grade,
temperatură suficientă pentru a produce arsuri de gradul I şi II în urma contactului cu
faţa, gâtul şi mâînile. O combinaţie a arsurilor chimice şi termice poate determina
necroză a întregului strat al pielii.
Leziunile datorate capacului airbegului
- detaşarea tegumentară de la nivelul mâînilor
- leziuni ale mânilor şi antebraţelor – fracturi ale policelui, metacarpienelor şi
falangelor, ambelor oase ale antebraţului (uneori bilateral), amputări ale degetelor şi
mâînii. Fracturile deschise multieschiloase prezintă leziuni severe de muşchi, tendoane,
sinoviale, vase, nervi.
- leziuni craniene – hematoame subdurale, contuzii corticale, fracturi craniene,
fracturi occipito-atlantoidiene
- decapitări.
Alte leziuni
- ruptura prematură a membranelor la o femeie însărcinată
- deces, mai ales la copii.
În ultimii ani s-au raportat numeroase decese rezultate în urma unor leziuni
provocate de airbag. Cele mai multe accidente au avut loc la viteze mici de deplasare a
maşinii, viteze la care în urma unui impact pasagerii nu ar fi păţit nimic. În Statele Unite
ale Americii NHTSA a raportat în 1999, de exemplu 146 decese în urma traumatismelor
provocate de airbag, din care 84 copii. Toţi au fost pasageri ai locurilor din faţă. Aceşti
pasageri fie au fost copii, fie adulţi care au stat mult prea apoape de airbag şi într-un
impact airbag-ul s-a deschis, cu o viteză foare mare, lovind pasagerii direct în faţă şi
provocând, în aproape toate cazurile fracturi ale craniului, leziuni ale creierului şi vaselor
gâtului.
Din acest motiv se recomandă păstrarea unei distanţe acceptabile faţă de airbag,
cel puţin 20 cm, iar copii să călătorească în spate. Actualmente s-au construit airbag-uri,
care se ajustează în funcţie de poziţia pasagerului, înălţime şi greutate, cu sistem dual de
umflare, care au redus considerabil numărul leziunilor produse de airbag.
Studiile americane arată că cele mai frecvente leziuni datorate airbagului sunt
excoriaţiile (64%), urmate de contuzii (38%), plăgi (18%) şi arsuri (8%).
Copii cu vârsta sub 12 ani sau cu înălţimea sub 150 cm, trebuie asiguraţi cu
scaune auxiliare adaptate vârstei şi înălţimii. Scaunele pentru copii sunt împărţite pe
grupe în funcţie, în primul rând de greutatea lui şi nu de vârstă şi nici de înălţimea lui

10
(unii producători specifică expres şi vârsta). Scaunele pentru copii trebuie poziţionate pe
bancheta din spate. Scaunul pentru copii poate fi amenajat în faţă, cu condiţia ca maşina
să nu fie dotată cu airbag-uri pentru pasagerul din dreapta şoferului, dacă acest airbag
există, el poate fi dezactivat de către un atelier autorizat. Copilul poate aluneca sub
centura de siguranţă, iar moartea se datorează asfixiei mecanice prin comprimarea căilor
respiratorii superioare.
Tanatogeneza în accidentele de cirulaţie
1. Secţionarea corpului, a gâtului, zdrobirea capului sau a unor organe vitale
2. Şocul traumatic
3. Hemoragia internă sau externă, fie prin lezarea primară a unor vase, fie prin
rupturi de organe: hemopericard şi tamponament cardiac, hemotorax cu atelectazie
secundară, hemoragiile meningo-cerebrale, hemoragia retroperitoneală, în special
perirenală cu şoc traumatic şi anurie reflexă.
4. În politraumatisme cu fracturi ale membrelor inferioare şi la nivelul bazinului
mai ales la persoanele în vârstă se ajunge la tromboembolie pulmonară. Embolia grasă în
traumatismele oaselor se întâlneşte foarte rar. Uneori edemul cerebral poate fi singura
cauză de moarte în prezenţa unor leziuni minime.
5. Complicaţii, cel mai adesea de ordin inflamator (meningoencefalite,
pneumopatii, hepatie etc).
Accidente de motocicletă
Mecanisme de producere: ciocnirea motocicletei cu un alt vehicul sau de un corp
fix – cu sau fără lovirea victimei, dar obligatoriu cu proiectarea sa; lovirea conducătorului
vehiculului/călătorului de către alt vehicul, urmată de proiectare (sunt obligatorii leziunile
de lovire); frânare bruscă, derapare, viraj, explozia unui cauciuc, lovirea unui pieton,
urmate de proiectarea conducătorului sau a călătorului – lipsesc leziunile de lovire.
Leziunile de lovire pot avea localizare diferită, în funcţie de nivelul de lovire
(frecvent la cap prin lovire de alte autovehicule-camion) ; uneori pe plan posterior (cap-
de obicei fracturi cominutive cu înfundare iradiate la baza craniului, sau leziuni de
contralovitură, torace), de obicei leziunea de lovire este puţin întinsă.
Proiectarea se poate face pe orice plan al corpului, dar mai frecvent anterior
producând leziuni întinse pe o suprafaţă mai mare, uneori leziuni de târâre, rostogolire.
Proiectarea în vertex prin oprirea bruscă a motocicletei se identifică prin fractură de
calotă la nivelul vertexului iradiată la baza craniului care poate fi chiar circulară în jurul
găurii ocipitale. Se mai pot întâlni leziuni pe faţa internă ale membrelor inferioare
(coapsă, genunchi) datorită lovirii de motocicletă în cădere, fracturi ale membrelor
superioare (în proiectarea anterioară cu sprijin pe mâîni), fracturi ale membrelor
inferioare (prin cădere sub motocicletă), fractură de claviculă, fracturi coastale şi fracturi
de bazin (în proiectarea anterioară).
Accidente de căruţă
Mecanismul de producere a leziunilor la călătorii cu căruţa
1. Lovirea căruţei de către un alt vehicul-lovirea călătorului, iar proiectarea este
obligatorie, uneori urmată de târâre sau călcare.
2. Căderea călătorului – după o pornire bruscă sau datorită stării de ebrietate, în
general cădere pe spate – leziuni cranio-cerebrale şi vertebrale – leziuni pe un singur plan
al corpului.
3. Răsturnarea căruţei – leziuni multiple de lovire, cădere, compresiune.

11
Accidente de tractor
1. Cu roţi de cauciuc – au baza de susţinere mică, frecvent răsturnare, cu
comprimarea corpului sau a unor segmente din corp sub vehicul. Uneori fără leziuni
externe – morţi prin asfixie traumatică, cu cianoza marcată a extremităţii cefalice. În
funcţie de locul răsturnării – înecare, asfixie cu nisip, mâl, etc/rupturi/striviri de organe,
compresiune toraco-abdominală, blocare renală.
2. Cu şinile
Călcarea – leziuni specifice de intensitate diferită. Pintenii determină leziuni mai
grave deoarece imprimă o presiune mai mare decât restul şinelor, se rostogolesc pe corpul
victimei şi trag corpul sub şină. Mecanism – extensie, compresiune, fricţiune.
Leziuni date de pinteni – echimoze, excoriaţii de formă triunghiulară,
perpendiculare pe linia de călcare, plăgi contuze. Pe unul din capetele excoriaţiilor se
constată un lambou de tegument îndreptat în direcţia opusă mişcării tractorului. Reproduc
forma şi distanţa dintre pinteni – identificarea tipului de tractor.
Compresiunea gambelor determină: fracturi osoase (oase lungi-multiple, în trepte,
cu ştirbiri ce reproduc dimensiunile pintinelor; specific – leziuni scapulare); zdrobiri de
organe interne; aspectul hainelor – sfâşiate de pinteni, rupturi în formă de fantă; pe haine
– depozite de ţesuturi sub formă de dungi şi urme de nuroi.
Accidente de tren
Caracteristici: îmbibarea hainelor şi ţesuturilor cu funingine şi uleiuri; lipsa
reacţiilor vitale, mai ales în decapitări.
Circumstanţe: deraieri, căderi accidentale din tren, surprinderea persoanelor ce
merg pe calea ferată, suicid.
Forma juridică: accident (unic, catastrofe); sinucideri (aruncare în faţa trenului,
culcare pe şine); crime (rar - aruncarea din tren sau sub tren în funcţie de locul unde se
găseşte agresorul); uneori o persoană victima unui omor este pusă pe calea ferată pentru a
disimula adevărata cauză a morţii
Mecanisme de producere a leziunilor: lovire, lovire-proiectare, călcare cu roţile
trenului, proiectare simplă (din/sub tren), agăţare şi târâre
Lovirea de către trenul în mişcare. Uneori surpinde victima în picioare – leziuni
multiple, grave, care interesează simultan mai multe regiuni ale corpului.
Suprafaţa anterioară a locomotivei are un aruncător care, prin lovire, provoacă
„leziuni de aruncător”. Marginea inferioară a aruncătorului determină fracturi deschise a
oaselor gambei cu traiect obligatoriu transversal cu formare de eschile. Localizarea la
înălţimi diferite, în funcţie de înălţimea persoanei. Scăriţa superioară a aruncătorului
determină plăgi şi excoriaţii pe coapse şi fese, fracturi de bazin. După aspectul fracturilor
şi sediul leziunile externe se poate deduce: în ce poziţie se află corpul faţă de tren şi din
ce direcţie a fost lovit de tren.
Agăţare şi târâre. Se produce o distrugere completă a părţilor moi şi multiple
fracturi eschiloase cu împrăştierea fragmentelor pe traseu.
Proiectarea pe terasament urmează după lovire. Alunecarea iniţială este
obiectivată de excoriaţii întinse, urme de lubrifianţi pe haine. Leziunile sunt în funcţie de
terenul pe care a fost proiectat: excoriaţii acoperite cu nisip, pietriş, păcură. La examenul
intern întâlnim leziuni grave, mortale care se datorează lovirii şi sunt situate pe partea
opusă celor de proiectare.
Călcarea

12
Suprafaţa de imprimare a roţii formează pe corp „banda de comprimare şi
excoriaţie” (BCE)– are o lăţime de 12-15 cm. Suprafaţa de rulare a şinei produce o BCE
de 7,5 cm care se formează prin alunecare şi fricţiune, comprimarea suprafeţei de rulare
(trei mecanisme) – posibilităţi: excoriaţie, deprimare (lăţimea suprafeţei de imprimare a
roţii (12-15 cm), unde pielea este intactă, iar ţesuturile subiacente sunt distruse, de-a
lungul benzii rebordul poate determina o excoriaţie cu lăţime de 2-3 cm), când corpul
este secţionat, BCE se găseşte la nivelul marginii secţionate şi are o lăţime de 2-3 cm şi o
lungime ce interesează cel mult ½ din circumferinţă.
Marginile BCE sunt drepte, în primele ore au consistenţă moale, dupa 20-24 ore
se pergamentează, capătă culoare brun-închisă
„Banda de ştergere” pe haine, pe corp produsă prin fricţiunea pielii de către părţile
laterale ale roţii formează un semicilindru deprimat ai cărui pereţi sunt supuşi fricţiunii de
către feţele laterale ale roţii. Are lăţime de 2-5 cm, marginile neregulate, sunt formate din
zone excoriate şi excoriaţii mai profunde sub formă de arcuri şi se găseşte de-a lungul
BCE.
„Pişcătura primară” este o excoriaţie foarte evidentă la locul primului contact al
corpului cu şina (strivire foarte intensă) situată la începutul benzii de comprimare. Are
forma literei „T” sau „desen de exclamaţie”, lungime de 12-15 cm şi lăţime de 2-5 cm.
„Defectul cuneiform” este provocat de acţiunea distructivă a roţii. Are formă
triunghiulară, cu vârful spre şină şi baza de 5-10 cm, orientată spre direcţia de acţiune a
roţii, la vârf se găsesc punţi de ţesut a plăgii despicate. Duce la distrugerea şi îndepărtarea
ţesuturilor moi şi osoase, dar numai în limitele BCE.
„Lambourile unghiulare de piele” (triunghiulare) au localizare obligatorie la
nivelul marginii de secţiune a corpului şi se datorează acţiunii roţii. Au formă de triunghi
cu baza de 1-7 cm, laturile mult mai mici situate în sensul mişcării trenului. Banda de
rulare a roţii provoacă lambouri mai mari, iar rebordul lambourilor mai mici, aceste
lambouri confirmă locul de acţiune a roţii, direcţia trenului, partea de corp situată între
ele. La interesarea membrelor superioare sau inferioare, suprafaţa pielii poate prezenta
rupturi, detaşări sub formă de bandă dreptunghiulară cu lungimea de 30 cm, posibil şi
spiralată, situată în regiunea în care a acţionat roata. Fracturile oaselor lungi: sectorul
dintre linii are direcţie oblică şi este orientat înăuntru. Fragmentele de os situate înafara
liniilor este transversal, lipseşte fragmentul dintre ele.
Proiectarea din tren. Leziuni a căror intensitate depinde de viteza trenului
(hetero/autopropulsie). Leziunile de rostogolire sunt pe toată suprafaţa corpului,
polimorfe.
Alte situaţii
- comprimarea victimei între tampoane. Lipsă de piele de la nivelul toracelui
(anterior şi posterior), amprente sub formă de excoriaţii şi echimoze cu conturul talgerilor
de amortizare sau aspect de culpaj (dreptunghi), fractri costale bilaterale, vertebrale,
scapulare, leziuni ale organelor interne sau expulzia lor prin orificii naturale
- persoane care călătoresc pe acoperiş - se produc loviri de poduri, tunele, urmate
de proiectare, este posibil şi un mecanism de electrocuţie
- leziunile ocupanţilor vagoanelor în catastrofe sunt polimorfe, necarcteristice,
foarte grave.
Accidente aviatice

13
Astfel de accidente au loc mai frecvent în timpul catastrofelor aeriene care se
soldează cu multe vieţi omeneşti. Pot fi condiţionate de următorii factori:
- lacunile în organizarea, coordonarea şi asigurarea zborului
- condiţii meteorologice nefavorabile
- deteriorări tehnice
- erorile echipajului în ceea ce priveşte pilotarea şi exploatarea navei aeriene
(experienţa profesională insuficientă, confuzie în situaţiile accidentale complicate,
surminajul fizic şi psihic, uneori maladii).
Clasificare
1. Trauma la bordul navei aeriene în situaţiile accidentale în timpul zborului
2. Trauma prin abandonarea navei aeriene în procesul zborului şi proiectarea
victimei
3. Trauma prin piese mobile ale navei aeriene aflate pe sol
4. Trauma persoanelor aflate în zona aviocatasrofelor la sol
Circumstanţele medico-legale:
1.Ciocnirea navei de un obstacol (suprafaţa solului, apei, construcţii, munte, deal,
altă navă în zbor, păsări).
2. Factori externi ce determină incendii la bordul navei – electricitate atmosferică,
decompresiune prin explozie
3. Lovirea persoanelor care s-au paraşutat (catapultat în timpul zborului)
4. Lovirea persoanei care s-a aflat pe sol în zona în care s-au produs catastrofe
5. Leziuni mortale care s-au produs la sol de către elice, turboreactor, călcare cu
roţole sau lovire cu muchia anterioară. Leziunile sunt produse la membrii echipajului,
pasagerii din salon, persoane aflate la sol. Aceste leziuni sunt produse de către: factori
mecanici care depind de viteza şi unghiul de contact cu solul, factori termici, unda de
explozie, modificări presionale.
Factori ce produc leziuni
1. Supraâncărcarea dinamică. Acceleraţia – creşterea bruscă a vitezei de decolare
brutală:
- anemie sau hiperemie cerebrală (clinic: afectarea vederii, pierderea stării de
conştienţă pentru un timp scurt, important la piloţi)
- dereglarea funcţiilor organelor interne, mai ales pe fond patologic – se pot rupe
sau prolaba (mai ales organe parenchimatoase).
2. Modificări presionale. Decompresiunea/explozia – leziuni specifice baro-
traumei. Depresurizarea la înălţimi de 8-9 km – leziuni pulmonare şi în sfera ORL.
Scăderea presiunii datorită altitudinii (zbor la 17-19 km fără măsuri de protecţie). Leziuni
caracteristice – emfizem subcutanat, embolii gazoase în toate organele.
3. Şocul de lovire. Persoane catapultate care primesc lovitura în direcţia cap-
bazin/bazin-cap şi nu au prudenţa să ia atitudine embrionară. Fracturi ale oaselor
membrelor superioare şi inferioare, ale coloanei vertebrale, de craniu – leziuni produse
imediat de contracurentul de aer (zboruri cu viteze mari) – distrugerea ţesuturilor moi ale
feţei, ruperea comisurii bucale.
4. Explozia combustibilului (în aer sau în momentul aterizării forţate). Crează o
undă de explozie care împrăştie fragmente de navă şi corpuri omeneşti pe o suprafaţă cu
atât mai mare cu cât explozia s-a produs mai sus. Persoanele care se află mai aproape de

14
epicentrul exploziei vor avea în fragmentele de corp restante schije şi bucăţi de aeronavă,
uneori plăgi transfixiante
5. Incendiul produs de explozie – determină arsuri şi carbonizări ale corpului
6. Substanţe toxice degajate din incendii: CO, fulger, funingine, substanţe
rezultate din arderea/topirea maselor plastice. În căile aeriene (funingine) – în sângele
victimei – semn vital. La persoanele din echipaj – intoxicaţii cu gaze de eşapament, lichid
hidraulic, antigel, chiar vapori de combustibil (pot explica erori de pilota)
7. Fulgeraţia – modificări de vedere şi incapacitatea de a conduce a pilotului
pentru o perioadă scurtă, dar periculoasă la decolare şi aterizare
8. Zborul prin nori – determină încărcarea cu electricitate statică a suprafeţelor
externe a navei şi facilitază o descărcare electrică între navă şi atmosferă. Consecinţe:
defectarea aparaturii de bord, aparatului de conducere a avionului, incendii
9. Leziunile produse prin piesele externe ale avionului (la sol): strângerea părţilor
de corp surpinse (roţi), leziuni despicate, detaşări de membre (paletele elicilor),
turboreactorul absoarbe persoanele din faţă prin curentul de aer cu acţiune de aspiraţie
provocând fractri multiple, rupturi de organe interne, leziuni pulmonare de barotraumă. În
spate jet de gaze cu temperatură de 500-600 grade (arsuri, leziuni mecanice prin
proiectare); muchia aripei poate amputa orice segment corporal.
Mecanisme particulare de producere a morţii
1. Răsturnarea vehicului în apă – asfixie
2. Comprimarea corpului sub vehicul
3. Arsuri prin aprinderea combustibilului
4. Intoxicaţia mortală cu gaze de eşapament

CĂDEREA
Probleme medico-legale
1. Distincţia între o cădere din poziţie staţionară şi o cădere din mers, sau o cădere
propulsată, unde leziunile sunt mai pronunţate.
Căderea simplă – leziuni pasive prin lovire cu corpuri dure definite ca leziuni
polare şi pe părţi proieminente (ecimoze, excoriaţii pe partea pe care cade – faţă, spate,
lateral). Pot fi localizate fronto-nazal, temporal, occipital şi genunchi anterior/coate
posterior. Căderea pe planuri neregulate – leziuni mai grave (plăgi, fracturi sau chiar
rupturi de organa cu hemoragie internă). Predomină leziunile situate la cap şi torace
(fracturi costale), la bătrâni – fracturi ale oaselor lungi. Pot fi interesate organele
abdominale – ficat, splină, hil renal drept.
2. Trebuie evaluat rolul factorilor externi (terenul alunecos sau diferite obstacole,
îmbrăcăminte) sau factorii interni (starea de ebrietate, afecţiuni neurologice) în
determinarea căderii.
3. Diferenţierea leziunilor prin cădere/precipitare de leziuni produse în condiţiile
unui accident rutier.
4. Diferenţirea leziunilor prin cădere/precipitare, de eventualele leziuni active,
determinarea caracterului vital al leziunilor, să se caute pe corpul victimei urme de luptă
(excoriaţii semilunare, leziuni prin muşcare). Cercetarea unor leziuni ce nu pot fi
încadrate în tabloul tanatogenetic, să se cercetaze urmele de pe îmbrăcăminte (var, moloz,
vopsea), cât şi locul de unde victima s-a aruncat.

15
5. În precipitare se evoluează rolul factorilor externi ca defecţiuni tehnice,
electrocuţia şi a factorilor interni (stare de ebrietate, sinucidere, afecţiuni neurologice).
6. Caracterul vital să se cerceteze (unele leziuni pot avea caracter vital, iar altele
nu).
7. Încadrarea juridică: suicid, accident, omor
Căderea de la acelaşi nivel: din mers, în timp ce o persoană fuge, cădere din
ortostatism, cădere din pat, de pe scaun, cădere heteropropulsată (prin împingere, lovire
de o altă persoană).
Precipitarea (căderea de la 2-3 metri, cădere de pe un plan superior) poate fi
accidentală, accident de muncă, agresiune
Posibilităţi mai aparte: cădere de pe bicicletă în timpul mersului, cădere din
căruţă, din şi de pe scările unor autovehicole, căderea din tren, căderea din pom etc.
Leziunile morfologice pot fi de la cele mai simple, până la cele mai complexe,
fără nici o urmare, până la cele mai grave sau mortale. Gravitatea mai depinde şi de
planul cu care ia contact corpul victimei cât şi de consistenţa şi rezistenţa individuală.
Căderea simplă de pe acelaşi plan a unei persoane în repaus produce leziuni
pasive prin lovire de corpuri dure definite ca leziuni unipolare şi pe proieminenţe (cele
mai frecvente sunt echimozele şi excoriaţiile pe partea pe care cade: faţă, spate, lateral).
Pot fi localizate fronto-nazal, temporal, occipital şi posterior coate/anterior genunchi.
Căderea pe planuri neregulate poape implica leziuni mai grave: plăgi, fracturi sau chiar
rupturi de organe cu hemoragie internă. Predomină leziunile situate la nivelul capului şi
toracelui (fracturi costale), la bătrâni – fracturi ale oaselor lungi. Pot fi interesate organele
abdominale: ficat, splină, hil renal drept. În agresiuni cel mai frecvent lovirea este din
faţă şi căderea pe spate. Leziunile de lovire sunt de obicei unice şi cel mai frecvent la
nivelul capului, rar toracic.
Căderea urmată de rostogolirea pe scări implică leziuni polimorfe, multipolare.
Căderea unei persoane în timp ce aleargă produce leziune unipolară (excoriaţii în
placard/ cel mai frecvent pe părţile proieminente).
Căderea dintr-un autovehicol în mers, victima se menţine un timp agăţată produce
excoriaţii, plăgi delabrante.
Precipitarea poate fi accidentală (copii), la persoane care îşi pierd echilibru, în
accidende de muncă, în sinucideri, în omucideri. O precipitare, mai ales dacă se face de la
înălţime foarte mare, poate produce multiple traumatisme. Mecanismul lezional
recunoscut este absorbţia de către corp a energiei cinetice acumulate în cursul căderii.
Principalii factori de care pare să depindă gravitatea leziunilor sunt înălţimea de la care
cade, viteza în momentul impactului (mai importantă decât masa), regiunea anatomică de
impact, suprafaţa pe care se cade, caracteristicile planului pe care cade, în cădere se mai
loveşte de diferite obiecte, particularităţile şi rezistenţa organismului, greutatea corporală,
alte variabile precum vârsta (este cunoscut faptul că uneori copiii pot cădea de la înălţimi
foarte mari, cu leziuni minime).
Când impactul este cranian, cele mai frecvente şi severe leziuni sunt cranio-
cerebrale (explozia craniului şi eviscerarea creierului în jurul şi la distanţă de victimă) şi
de coloană cervicală (fracturi ale coloanei cervicale), mai pot fi întâlnite şi fracturi ale
centurii scapulo-humerale ale claviculei, de menton, manubriul sternal
Căderea în picioare, datorită transmiterii impactului prin membrele inferioare
există riscul unor leziuni grave la nivelul coloanei vertebrale sau la nivel cranian. Se pot

16
astfel produce: luxaţii, articulaţii deschise, fracturi deschise/închise gambe şi coapse
bilateral, de femur, fracturi de bazin (sacro-iliace şi de simfiză pubiană) cu ruptură de
vezică urinară, fracturi de coloană vertebrală cu sau fără interesare medulară, coloana
vertebrală poate pătrunde în cavitatea craniană (telescopare), fracturi de bază de craniu,
ruptură de cord, aortă, hemopericard, contuzii pulmonare, rupturi pleurale/parenchim,
rupturi de ficat, splină, hematoame retroperitoneale.
În căderile pe spate şi suprafeţe neregulate se pot produce: leziuni ale apofizelor
coloanei vertebrale, arcuri, măduvă, leziuni craniene (impact occipital), ruptură a
stomacului, rupturi renale, ficat (lob drept), ruptură de aortă patologică cu hemotorax,
ruptură de cord. Există mai rar posibilitatea să se producă tromboze (posibil bilaterale) de
arteră renală (prin ruperea intimei).
Dacă victima cade pe burtă, apar mai frecvent leziuni de decelerare toracică
(ruptură de aortă) şi leziuni toracice.

ASFIXIILE
Probleme generale şi medico-legale ale stărilor hipoanoxice
Leziuni mortale datorită lipsei de oxigen (asfixie – gr. „a” o negaţie, „sphygmos”-
pils). Asfixia etimologic ar însemna lipsa pulsului, care este o consecinţă a morţii produsă
în condiţiile lipsei totale de oxigen. S-a căutat înlocuirea: anoxie, hipoxie (lipsă totală sau
parţială a oxigenului la nivel tisular) anoxemie, hipoxemie (lipsa totală sau parţială a
oxigenului în sânge).
Activitatea respiratorie constă în aprovizionarea ţesuturilor cu oxigenul necesar
procelor oxidative celulare şi eliminarea bioxidului de carbon rezultat din aceste procese.
Fenomenele hipoxice induc grave tulburări neuro-endocrino-hormonale şi dereglări
metabolice (glucidic, lipidic, protidic) cu formare de produşi dismetabolici în ficat şi
musculatură, ce se revarsă în sânge cu dezechilibru hidro-ionic şi pierderea de lichide şi
ioni.
Modificările histopatologice generale în anoxii nu sunt specifice numai asfixiilor
mecanice, se observă şi în alte morţi rapide de diferite etiologii (inflamaţii acute
pulmonare-viroze, insuficienă cardiacă acută-IM, TCC). Modificări microscopice – stază
şi edem în organe. Deficienţa de oxigen determină hemoragii, iar datorită supradistensiei
capilarelor diapedeza este marcată.
Modificările cele mai tipice se descriu la nivelul pulmonului.
Pulmonul asfixic – congestie, edem şi microhemoragii. În asfiliile mai lente –
pulmonii puternic hiperemiaţi - edem hemoragic asfixic, alveole pline cu eritrocite într-o
serozitate roşie. Alterează zone aparent indemne, cu zone de congestie şi edem, pline cu
sânge şi alveolele prezentând un transudat omogen pseudocoloidal sau fin granular.
Reacţie de şoc alveolar, uneori cu incluzii de corpi străini. Emfizemul – lărgire a
alveolelor, cu apariţia de cavităţi optic vide şi subţierea până la atrofie a pereţilor
alveolari, bronşiolele terminale sunt destinse, fibrele elastice şi pereţii alveolari pot
prezenta rupturi, apare şi emfizemul interstiţial. Alveolele formează vezicule polimorfe
destinse cu subţierea septurilor şi chiar ruperea lor. Zonele de emfizem alterează cu zone
atelectatice, în care capilarele sunt colabate, goale, iar alveolele au pereţii lipiţi,
interstiţiul fiind străbătut de fibre elastice şi conjunctive, precum şi de elemente celulare
provenite fie din capilare, fie din peretele alveolar, celule cu praf şi hematii. Bronşiolele

17
sunt dilatate cu epiteliu aplatizat şi exudat masiv în lumen. Apariţia peteşiilor Tardieu –
rupturi de capilare la nivelul septurilor intraalveolare rupte.
Pulmonul asfixic are un mecanism complex anoxic, urmarea ICR centrale prin
encefalopatie anoxică, a presiunii endotoracice negative consecutive efortului respirator,
cea ce duce la hipertensiune venoasă cu transudat alveolar, precum şi a tulburărilor
vasomotorii prezente mai ales în compresiunile gâtului şi toracelui. Cercetarea
hemoragiilor în splină şi gg limfatici datorită acestor tulburări hemodinamice sunt în
măsură să ateste şi ele morfologic sindromul asfixic.
Sistemul nervos central – modificări distrofice ale celulei nervoase, iar în bulb –
hiperemie, stază şi eritrodiapedeză. Leziunile hipoxice cerebrale constau în edem al
spaţiilor perivasculare şi hemoragii perivasculare prin eritrodiapedeză sau efracţie
endotelială. Expresia stazei – vase puternic dilatate cu hemoragii punctiforme
microfocale mai ales în substanţa albă şi planşeul ventricolului IV. Neuronii-leziuni
distrofice, cu dispariţia progresivă a tigroidului, cariopicnoză, carioliză. Picnoză
(generalizată, parţială). Tigroliza are semnificaţie doar înaintea autolizei. Tumefieri ale
celulei nervoase cu calcificări citoplasmatice. Edemul cerebral asfixic-dilatarea spaţiilor
perivasculare şi perineuronale. Tardiv – ramolismente cu dimensiuni şi localizări
variabile. Degenerescenţa vacuolară neuronală apare progresiv – cortical, trunchi, bulb,
măduvă.
Miocardul hipoanoxic – degenerescenţă vacuolară mai ales la nivelul
ventricolului stâng. Fragmentarea fibrelor miocardice. Microfocare hemoragice
perivasculare şi alterări degenerative secundare ale fibrei miocardice. Pot apare zone de
necroză asemănătoare infarctizărilor.
Ficatul – degenerescenţă vacuolară şi grasă a cordoanelor de hepatocite în zona
centrală şi mijlocie a lobului, venele centrolobulare şi capilarele sinusoide sunt dilatate.
Marile dereglări endocrine, umorale şi metabolice – creşte cantitatea de fosfor
anorganic, acid piruvic, lactic în sânge, glicogenul, glucoza şi acidul adenozintrifosforic
scad. În creier dispare fosfocreatinina. Descărcare prelungită de catecolamine cu creşterea
valorilor lor, creşte şi valoarea histaminei. Valori crescute constant şi semnificativ al
fosfatidelor serice. Ca o concluzie generală – modificările histopatologice, neuro-
endocrino-hormonale şi dismetabolice caracteristice stărilor hipoanoxice sunt cu atât mai
evidente cu cât evoluţia lor este mai lungă. În asfixiile mecanice în care decesul se
produce în interval de minute, aceste modificări pot fi rar puse în evidenţă. Prin urmare
aceste observaţii sunt utile pentru medicina legală în diagnosticul diferenţial dintre stările
hipoanoxice de cauză violentă şi cele de etiologie netraumatică.
Fiziopatologia şi tanatogeneza în asfixii
Tulburări respiratorii – sunt urmarea acumulării de bioxid de carbon care însoţeşte
de obicei lipsa de oxigen. Respiraţia ritmică şi inconştientă se datorează excitaţiei cu
punct de plecare din centrii respiratori situaţi în bulb prin intermediul terminaţiilor
vagului şi n laringeu, trigemen, de la centrii subcorticali şi de scoarţa cerebrală, respiraţia
fiind una din puţinele funcţii vegetative supuse voinţei. În măduvă există centrii nervoşi
ai musculaturii diafragmatice şi toracice. Un rol important în reglarea neurohormonală a
respiraţiei revine chemo- şi baroreceptorilor de la nivelul zonelor reflexogene ale
sinusului carotidian şi al crosei aortei.

18
Creşterea cantităţii de CO2 şi scăderea cantităţii de oxigen în sânge va declanşa
dispneea cu mişcări respiratorii ample şi profunde, frecvenţa lor creşte, apare tiraj şi
cornaj, apoi mişcări respiratorii ample, convulsive, cu pauze.
Tulburări cardio-vasculare – vasoconstricţie periferică ca urmare de vărsare de
catecolamine în circulaţie, dar şi efectelor anoxiei şi hipcapniei asupra centrilor
vasomotori - cu dirijarea unei cantităţi sporite de sânge spre viscere, creşte frecvenţa
contracţiilor cardiace, a amplitudinii lor, creşte TA. În timpul dispneii inspiratorii
pulmonii se umplu cu sânge de care se degajă greu. Inima drt se umple cu sânge pe care
nu-l poate împinge în pulmonii supraîncărcaţi. Culoarea cianotică a feţei şi gâtului –
venele jugulare şi capilarele feţei şi capului se supraâncarcă cu sânge. Bătăile inimii se
răresc, TA scade, vasodilataţie paralitică, scade pH care determină tulburări de ritm şi
bloc atrio-ventricular. În timpul dispneii expiratorii, plămânii se degajă de o parte din
sânge care trece în cordul stg. şi marea circulaţie, TA creşte uşor, apare tahicardie, apoi
TA scade. În cursul respiraţiilor terminale neregulate se observă alterarea ritmului cardiac
cu pauze, dupa oprirea definitivă a respiraţiei, activitatea inimii slăbeşte treptat, însă ea
continuă să se contracte un timp, uneori chiar 20-30 min.
Tulburările activităţii musculare – slăbiciune musculară generală, convulsii
generalizate tonico-clonice, apoi relaxarea musculaturii striate şi netede cu pierdere de
urină şi materii fecale, în perioada de convulsii apare ejacularea.
Modificările sanguine – hiperglobulie, incoagubilitatea sângelui asfixic, hiperglicemie
glucozurie anoxică.
Din punct de vedere neurologic – trei faze
I fază în primele trei min. – cerebrală – vertij, tulburări de văz şi auz, pierderea
conştienţei
II fază de excitaţie cortico-medulară durează 1-2 min. – convulsii generalizate,
care se termină în opistotonus, sensibilitatea şi mişcările reflexe dispar progresiv
III fază durează 1-2 min. – respiraţie periodică terminală, cu pauze.
Modificări macroscopice în asfixii
Externe – cianoza feţei şi unghiilor, lividitățile cadaverice pronunţate, precoce,
confluiente, violaceu-albăstrui, mici sufuziuni sanguine subconjunctivale, urme de urină,
fecale, spermă, midriază
Interne – stare fluidă a sângelui (roşu închis şi se decolorează în contact cu aerul),
miocard pe secţiune violaceu cu zone palide, supraîncărcarea inimii drepte, stază
viscerală generalizată, pulmoni mari, grei, plini de sânge, pe secţiune se scurge abundent
atât sânge lichid cât şi spumă rozată. Pleură – petele „Tardieu” – mici puncte roşii pe
pleura viscerală interlobară mai frecvent.
Clasificarea sindroamelor asfixice
- de aport
- de transport
- de utilizare
Anoxiile de aport de cauze patologice şi de cauze violente (asfixii mecanice).
Spânzurarea – asfixie mecanică produsă prin comprimarea gâtului, realizată de un
laţ (frânghii, sârme, cabluri electrice, diferite materiale textile) acţionat de greutatea
propriului corp.
- sinucidere

19
- omucidere (posibilă la persoane care se află în imposibilitatea de a se apăra – copii,
bătrâni, bolnavi sub narcoză sau în stare de ebrietate)
- accidentale (autoerotism – compresiile lente asupra gâtului produc o state de excitaţie
sexuală)
- metodă de execuţie
Laţurile cu - nod fix – perimetrul rămâne constant dupa producerea spânzurării,
nod culant cel mai adesea, care se strânge progresiv, corespunzător greutăţii corpului.
Spânzurare tipică – nod plasat în regiunea posterioară a gâtului
Spânzurare atipică – poziţia nodului este laterală sau anterioară
Spânzurările pot fi – complete – corpul atârnă în laţ, fără a avea alt punct de
sprijin
- incomplete – corpul poate să se sprijine fie pe picioare fixe, fie în
şezut sau chiar în poziţie orizontală.
În tanatogeneza spânzurării intervin trei mecanisme:
- mecanismul asfixic – urmarea compresiei căilor respiratorii superioare, împedicând
pătrunderea aerului în pulmon
- mecanismul hemodinamic – suprimarea circulaţiei cerebrale
- mecanismul neuroreflex – urmarea compresiei bruşte şi puternice asupra sinusului
carotidian, a n vag şi laringeu, care determină o inhibiţie cu oprirea cordului. În funcţie de
predominenţa unuia sau altuia din aceste mecanisme, au fost descrişi dupa culoare feţei
- spânzuraţi albaştri (predomină mecanismul asfixic şi hemodinamic) şi
- spânzuraţi albi (pedomină mecanismul neuroreflex)
Moartea intervine în 5-20 min. în spânzurările complete.
Modificări obiective: faţa capătă o culoare intens cianotică, gura se deschide iar
limba este proiectată între arcadele dentare. După un minut apar convulsiile tonico-
clonice generalizate aprox 2 min, apoi relaxarea sfincteriană. După oprirea respiraţiei,
inima poate prezenta în unele cazuri contracţii timp de 5-19 min.
Modificări obiective: durere marcată în zona gâtului, halucinaţii auditive şi
vizuale şi senzaţie de excitaţie sexuală (10-20 sec).
Examenul extern:
- rigiditate cadaverică precoce, puternică şi de lungă durată
- dacă cadavrul rămâne spânzurat mai mult de 24 ore, lividităţile sunt numai la nivelul
membrelor inferioare şi rămân fixe,
- leziuni la vârful limbii produse de dinţi în perioada convulsivă, echimoze pe membre
prin lovirea corpului de obiecte din jur în timpul convulsiilor
- şanţul de spânzurare. Poziţia este în treimea superioară a gâtului deasupra cartilajului
tiroid în spânzurările complete, are o direcţie oblic-ascendentă către nod, este o circulară
completă doar în spânzurările cu nod culant, sau se întrerupe în caz de spânzurare cu nod
fix, adâncimea este inegală, fiind mai adânc în partea opusă nodului, chiar cu mici
eroziuni, care la cadavru apar ca pergamentări.
Examenul intern: în zonele sub şanţul de spânzurare apar sufuziuni în musculatură
(sternocleidomastoidieni şi prevertebrali), lobii glandei tiroide, glandele submaxilare şi
sublinguale. Se mai obesrvă fracturi ale osului hioid, rupturi transversale ale intimei
carotidei, chiar luxaţii ale coloanei vertebrale. Histopatologic – la nivelul şanţului se
observă lipsa stratului cornos al epidermului, sau chiar a epidermului în totalitate. Apare
bazofilia dermului şi a epidermului restant. Papile dermice sunt turtite, iar în derm apar

20
vezicule (emfizem subcutanat), tot în derm pot apărea proliferări celulare şi hemoragii în
focar la nivelul şanţului de spânzurare. Creşterea fosfolipidelor în sângele spânzuraţilor –
spânzurare vitală. Stază şi edem pulmonar, stază viscerală generalizată, peteşii asfixice pe
seroase, sânge lichid.
Strangularea – asfixie mecanică produsă prin compresia gâtului realizată cu un laţ
care se strânge datorită unei forţe din afară, în marea majoritate a cazurilor prin acţiunea
mâinilor unei alte persoane. Din punct de vedere juridic este omucidere, rar sinucidere.
Tanatogeneza – similară cu cele descrise în spânzurare. Existenţa unor posibile
leziuni de autoapărare, prezente mai ales pe membrele superioare, produse înainte ca
agresorul să reuşească imobilizarea victimei. Şanţul de strangulare are o poziţie mai
joasă la gât, sub cartilajul tiroid, direcţie orizontală (perpendiculară pe axul gâtului),
circulară completă cu adâncime egală.
Sugrumarea – compresie a gâtului cu mâna. Dun punct de vedere juridic –
omucidere (adesea pruncucidere), sinuciderea fiind imposibilă. Ca tanatogeneză sun
importante în special mec hemodinamice şi neuroreflexe. Extern – echimozele date de
degete, atunci când compresiunea s-a realizat direct asupra gâtului şi nu prin intermediul
unor obiecte moi. După localizare se poate stabili dacă s-a realizat cu o mână sau cu
două, din faţă sau din spate. Excoriaţii semilunare date de unghii, se mai pot observa
excoriaţii sau echimoze în jurul orificiilor respiratorii, când o mână comprimă gâtul, iar
altă mână orificiile respiratorii (nas, gură). Intern – fracturi ale cartilajelor laringelui sau
ale osului hioid (frecvent).
Sufocarea – astupare a orificiilor respiratorii. Fie direct cu mâna, fie prin
intermediul unor obiecte moi din material textil. Din punct de vedere juridic – omucidere,
cazuri accidentale la copil (la nou-născut cu sânul matern în timpul somnului, căderea cu
faţa pe pernă, din joaca cu pungi de plastic trase peste cap etc). În cazul sufocării cu mâna
în jurul orificiilor respiratorii apar echimoze şi excoriaţii date de degete şi unghii. Cu
obiecte moi – aceste leziuni traumatice sunt foarte discrete, se caută printr-o disecţie
atentă a mucoasei vestibulare a buzelor – infiltrate care apar ca rezultat al comprimării de
gingii sau de arcade dentare.
Obstruarea căilor respiratorii cu diferite corpuri străine – cele mai frecvente
modalităţi de producere a asfixiilor mecanice. Mecanismele neuroreflexe inhibitorii cu
punct de plecare mucoasa laringelui, traheei sau bronhiilor au un rol atât de important
încât pot determina moartea chiar dacă obstrucţia este incompletă. Corpii străini de natură
variată, circumstanţe variate. Copii – cazuri accidentale: sâmburi, boabe etc care se pot
opri în laringe, la nivelul corzilor vocale, sau la bifuracaţia traheii. La adult – bol
alimentar (accidental), în stare de ebrietate conţinutul gastric este aspirat în cursul unei
vome, alimentele semidigerate pătrund în bronhiile mici. Autopsie – în căile respiratorii
corpul străin care a produs asfixia. Dupa extragerea lui – leziuni iritativ inflamatorii ale
mucoasei în zona în care s-a găsit corpul străin. În cazul omuciderii prin căluş format din
material textil, se văd şi alte leziuni traumatice ale gurii (fracturi-luxaţii ale dinţilor,
leziuni ale limbii).
Înecarea – asfixie produsă prin aspirarea în plămân a unui lichid în locul aerului.
Mecanismul – fie determinat de reflexe inhibitoriicare pornesc de la mucoasa laringo-
traheală datorită apei. Sunt cunoscute morţi subite în apă prin sincopa cardiacă şi rar în
accesul de epilepsie. În general sunt accidentale, iar lichidul cel mai frecvent implicat
este apa (dulce sau sărată), deşi există omucideri şi/sau sinucideri. Sinucidere - semnele

21
unei tentative nereuşite, greutăţi legate de corp, lipsa semnelor de violenţă. Accidentul –
când se găsesc alcoolemii mari sau înec în mlaştini. Omucideri – urme de luptă.
Fiziopatologic şi tanatogenerator – pătrunderea apei în căile respiratorii duce la
asfixie prin vasoconstricţie pulmonară reflexă, hipoxemie progresivă şi hipercapnie şi la
trecerea apei în circulaţie (hemoliză, hemodiluţie, hipervolemie) ambele duc la fibrilaţie
ventriculară şi insuficienţă cardiacă. Leziunile devin ireversibile şi reanimarea inutilă
când s-a produs căderea tensională. În cazul înecului în apă sărată, apa nu trece din
alveole în sânge ci invers, mărind asfixia. În unele cazuri apare un spasm glotic
persistent, cosecinţă a iritaţiei căilor de către apă sau reflexe inhibitorii cardiace.
Simptomatologie. Pot fi enumerate câteva stadii:
- preasfixie – apnee voluntară sau reflexă care poate dura 30-60 sec
- dispnee inspiratorie – urmarea hipercapniei şi durează circa 1 min în care se aspiră şi se
înghite apă
- dispnee expiratorie – reflex de expulzie
- faza convulsivă
- pauza respiratorie
- respiraţii terminale – ample şi rare, în care pătrunde cea mai mare cantitate de apă în
pulmoni. Moartea se produce într-un interval de 6-10 min., dar cunoştinţa se pierde în
primul minut. După deces cadavrul rămâne la fundul apei până la apariţia putrefacţiei,
care datorită gazelor ridică trupul la suprafaţă.
Anatomie patologică – fluiditatea sângelui în cordul stg, lichid în cavitatea
pleurală, ciuperca înecaţilor (spumă alb rozată, abundentă, în jurul gurii şi orificiilor
nazale – nu se observă decât când cadavrul este scos la suprafaţă la mai puţin de 2-3 ore
de la deces), emfizemul pulmonar acut (macroscopic-pulmoni mari, grei, acoperă cordul,
au amprente costale, pierzându-şi elasticitatea, pe pleură apar peteşii „Paltauf”, care sunt
mai mari şi mai albăstrui decât peteşiile Tardieu; microscopic-rupturi de septuri
intraalveolare, uneori alveolite seroase sau descuamative, aleori hemoragice, dar
moderate şi localizate). Edem pulmonar acut seros sau hemoragic şi emfizemul acut
asfixic. Microscopia electronică – discontinuităţi în membranele celulare astfel că
organitele celulare apar în alveole şi septuri; mitocondria şi reticulul endoplasmatic au
aspect intumescent. Când nu a apărut putrefacţia, alveolele apar dilatate, pline de lichid,
serozitate, corpi străini şi elemente celulare parietale desprinse. Se destinge un emfizem
acut asfixic uscat cu ruptura septurilor, dar mai frecvent se asociază edemul pulmonar,
alternând cu zone atelectatice, dând aspect de emfizem umed. Pereţii alveolelelor
edemaţiaţi, rupţi, hialinizaţi, conţin adesea eritrocite extravazate. Vasele sunt dilatate. În
bronşiole şi alveole apar corpi străini. Alveolita edematoasă şi hemoragică precum şi
reacţia histiocitar-macrofagică constituie o reacţie de corp străin. În înecul rapid
expansiunea emfizematoasă e mare, dilatarea pulmonului este acută cu extensie alveolară
mare, alungirea, ruperea şi subţierea septurilor, comprimarea capilarelor septale. La
nivelul unor spaţii alveolare goale, se pot vedea din contra capilare dilatate. În înecul mai
lent apar aceleaşi modificări, dar de intensitate mai mică şi reducerea reacţiei PAS în
stromă. După trecerea câtorva zile de la înec, hematiile vor fi o parte lactate, decolorate,
iar în alveole apar numeroase elemente celulare ale peretelui; pereţii vasculari sunt
tumefiaţi şi hialinizaţi. După 7 zile sau în caz de putrefacţie rapidă structura pulmonară
este abia vizibilă, iar mai târziu devine o masă anhistă.
Plămân de înecat şi

22
Plămân hidrostatic apare după aruncarea în apă a unui cadavru.
Microscopic aceste două tipuri de pulmon arată grade diferite de distensie
alveolară, la cel hidrostatic distensia poate fi tot atât de mare dacă cadavrul dacă
adâncimea depăşeşte 2 m şi rămâne 24 ore.
Cercetarea planctonului – reacţie vitală (splină, rinichi, măduvă osoasă), după
moarte planctonul nu depăşeşte pulmonul sau cel mult cavităţile cordului. Corespondenţa
dintre tipul de plancton din organe şi cel din apă ajută ancheta la stabilirea locului în care
a avut loc submersia precum şi anotimpul (primăvara şi toamne – diatomeile, vara algele
verzi). Planctonul diferă şi dupa adâncimea apei: fitoplancton (algele şi bacteriile) şi
zooplancton (resturi de insecte, peri, resturi animale). Cercetarea planctonului se face prin
trei tehnici şi se desting două grupe de particule (organice-silicaţi, calciu, nisip,
anorganice-alimente, corpusculi de amidon, detritus organic, resturi de descompuneri
animală, bacterii, plante sau insecte).
Examenul sângelui din ventrocul stâng - înec în apă dulce
Punctul crioscopic al sîngelui din VS 0,47 grd faţă de 0,57 grd cel normal, în apă
sărată este 2,18 grd.
Indicele refractrometric creşte
Na, Cl, reziduul uscat, greutatea specifică scad
Rezistenţa electrică şi hematocritul creşte
Densitatea sângelui cord stg. 1022 faţă de 1031 în cordul drt
În apa sărată aceste date sunt inversate.
Prezenţa apei în stomac – înec vital
Pete Tardieu (alături de Paltauf), cianoza feţei, sânge fluid, cord drt dilatat, stază
generalizată, hepatomegalie cu aspect de ficat de stază, splină retractată, echimoze
subconjunctivale.
Fenomene cadaverice - la 3-4 ore după moarte apare „pielea de găscă”, după 36
ore piele mânii devine albă, după 3-5 zile „mână de spălătoreasă”, după 6-8 zile se
macerează pielea plantelor, după 10-15 zile detaşarea pielii în lambouri, după 25-30 zile
„mănuşa morţii”, părul începe să cadă la 10 zile, dar cade masiv la 20 zile. Putrefacţie.
Pe corp pot apărea leziuni traumatice - vitale urmare a lovirii corpului de stânci,
poduri, vapoare, leziuni postvitale datorită unor animale acvatice.

23