Examen 2018

I.1. Definiţţia şţ i eţapele morţţii

Moartea constă în oprirea ireversibilă a fenomenelor vitale. Ea poate fi definită prin trei
criterii principale:
-biochimic, care constă în oprirea metabolismului şi transformarea, în timp, a
substanţelor organice în substanţe anorganice;
-fizic, care constă în flocularea coloizilor;
-termodinamic, care constă în omogenizarea termodinamică între cadavru şi mediu,
având drept consecinţă dezorganizarea fostului sistem viu.
Moartea nu este un fenomen instantaneu, ci constă dintr-o serie de etape premergătoare,
numite stări terminale.
Stările teminale sunt agonia(din punct de vedere al duratei, agonia poate fi: absentă (în
zdrobiri ale capului, unele morţi subite), scurtă (în asfixii, hemoragii), lungă - de ore sau
zile (în boli cronice)), letargia (moartea aparentă), moartea clinică, moartea corticală,
coma depăşită, moartea biologică (moartea reală).

- moartea aparentă (letargia) constă în reducerea la minimum a funcţiilor cardio-

respiratorii, cu anestezie şi areflexie; cercetarea cu atenţie a tuturor semnelor negative de
viaţă şi, în funcţie de caz, a semnelor morţii reale, previn riscul înhumărilor precipitate;
- moartea clinică constă în oprirea funcţiilor respiratorie şi cardiacă, cu dispariţia
reflexelor şi linie izoelectrică pe EEG şi ECG; dacă în 2-5 min. de la instalarea morţii
clinice se aplică susţinut manevre de reanimare şi teapie intensivă, pacientul poate fi
recuperat, deoarece în acest interval modificările anoxice nu sunt complete, fiind
reversibile;
- moartea corticală, în care EEG prezintă linie izoelectrică, în neuronii corticali
instalându-se modificări anoxice ireversibile;
- coma depăşită poate fi considerată ca viaţă menţinută artificial prin metodele de terapie
intensivă; neuronii corticali prezintă semnele morţii celulare, iar funcţiile vegetative sunt
menţinute numai prin terapie intensivă, suprimarea acesteia nefiind urmată de reluarea
fenomenelor vitale;
- moartea reală (moartea biologică) se caracterizează prin oprirea metabolismului şi
apariţia semnelor morţii reale; moartea reală se poate instala direct, fără a fi precedată de
vreuna din stările terminale.

I.2. Enumerati semnele reale de moarte si stadiile lividităţilor

Tanatosemiologie (studiul semnelor morţii şi al modificărilor cadaverice).
Semnele morţii se clasifică în: şemne negaţive de viaţţaă şi şemnele morţţii reale.
Semnele reale de moarţe
- răcirea (oprirea circulaţiei şi metabolismului, pierdere de căldură în mediu).
Termometrizarea intracerctală (câteva min.) cu 1 grad/h pentru primele ore, cu 2 grade/h
pentru următoarele. Scăderea temperaturii începe de la suprafaţa corpului, fiind mai
rapidă pentru părţile descoperite şi mai lentă la nivelul plicilor. Răcirea cadavrului are
valoare în aprecierea datei morţii, dar numai în contextul celorlalte semne ale morţii
reale.
- deshidratarea (oprirea circulaţiei – hipostază, evaporarea apei din straturile superficiale
cutanate) – pergamentare. Rapid – mucoase externe (lipsit de strat cornos), piele, buze,
vârful degetelor, scrot, zone traumatizate (excoriaţii, hematoame, contuzii superficiale,
şanţ de spânzurare). Pergamentarea: pielea uscată, întărită, caronată, uneori uşor
depresionată, de culoare la început gălbuie, apoi brun-maronie; buze zbârcite, tentă
închisă; cornee opacifiată; pata Larche; pierdere în greutate (la 18 grade cu umiditate
15% în 24h până la 10 kg la adult, nou-născut 300-400 gr). Plăci pegamentare – pe
suprafaţa excoriaţiilor şi a contuziilor. Plăci pergamentate – prin manipulări traumatizante
ale cadavrelor. Pergamentări la nivelul toracelui consecutiv manevrelor de reanimare.
Pergamentarea nu are valoare în stabilirea datei morţii.
- lividităţi (oprirea circulaţiei, acumularea sângelui sub acţiunea gravitaţiei). Violacei, pe
părţile declive ale cadavrului. Lividităţile cadaverice constituie cel mai sigur şi precoce
semn de moarte reală, apariţia lor implică întreruperea eventualelor tentative de
reanimare. În context cu celelalte semne de moarte reală, constituie un indicator al
timpului scurs de la producerea morţii. Sunt indicatori ai poziţiei cadavrului.
Stadiul de hipostază – 2-8h – roşii-albăstrui, dispar la digitopresiune şi reapar după
încetarea acesteia. La modificarea poziţiei cadavrul dispar pentru a reapărea în noua
poziţie declivă. Mecanismul de producere – pierderea tonusului vascular şi rigiditatea
musculaturii arteriale împing sângele în capilare şi venule. În lipsa propulsie cardiace
sângele se acumulează în părţile declive.
Stadiul de stază – 12-18h – violacei, pălesc la digitopresiune dar nu dispar, confluiază,
apar şi pe părţile laterale ale cadavrului. La schimbarea poziţiei cadavrului rămân pe
partea unde s-au format iniţial, dar se formează şi în noua parte declivă. Mecanismul de
producere – extravazarea parţială a plasmei cu hemoglobină.
Stadiul de îmbibiţie – dupa 24h – violacee-negricioase, nu se modifică la digitopresiune,
odată cu instalarea putrefacţiei devin roşii-cărămizii, apoi verzui-negricioase, datorită
modificării hemoglobinei. Nu dispar la digitopresiune, nu-ţi modifică sediul la
schimbarea poziţiei cadavrului şi nu apar în noua poziţie declivă. Mecanismul de
producere – hemoliza este completă, capilarele sunt goale.

I. 3. Leziuni datorate exploziei airbag-ului

Leziuni produse de airbag-uri

Odată cu echiparea obligatorie a maşinilor cu airbag-uri, au crescut şi numărul
cazurilor de leziuni provocate de airbag-uri.
Şansele de supravieţuire ca urmare a unei coliziuni frontale cresc, dacă acţiunea
airbag-urilor este dublată de cea a centurilor de siguranţă reducând şansele ca un pasager
să se lovească cu capul sau toracele de părţile interioare ale maşinii, deasemenea ajută la
scăderea riscului unor răni grave prin distribuirea forţelor rezultate în impact peste corpul
pasagerului.
Airbag-urile frontale pentru şofer şi pasagerul din faţă sunt cele mai utilizate,
urmate de cele laterale pentru protecţia toracelui. Recent au apărut primele modele de
airbag-uri pentru genunchii persoanelor, care călătoresc în faţă, şi se studiază posibilitatea
introducerii de airbag-uri pentru protecţia la coliziunile din spate precum si de airbag-uri
frontale pentru pasagerii de pe banchetă. Cea mai recentă generaţie de airbag- uri se
activează în funcţie de gravitatea coliziunii.
Dacă deceleraţia detectată este sub un anumit prag, atunci sacii sunt umflaţi
parţial. Dacă e vorba de o coliziune violentă, umflarea se face la capacitatea maximă.
Principiul de funcţionare a airbag-ului anti-alunecare este similar cu al celorlalte
airbag-uri, perna anti-submarin poate să vină sau nu în contact cu scaunul pasagerului. În
momentul impactului, perna se umple cu aer limitând alunecarea sau rotirea pelvisului.
Dispozitivul airbag are următoarele componente:
- pânza sacului propriu-zis şi
- capacul care înmagazinează acest sac
Deschiderea dispozitivului este ordonată de către senzorii de şoc (care sunt
sisteme piezo-electrice) sensibili la decelerări care trimit semnalul prin contactele
electrice la un modul de control computerizat apoi la modulul de umflare (amorsă
electrică şi sistemul generator de gaz). În acel moment are loc o reacţie chimică explozivă
(explozivul cel mai frecvent utilizat este azidul de sodiu). Fazele deschiderii airbag-ului
sunt: decupare, catapultare, explozie.
Leziunile provocate de cărte sacul dispozitivului airbag-ului diferă de cele
provocate capacul care înmagazinează sacul.
Leziunile datorate decupării capacului şi catapultării sacului
- dislocări occito-atlantoidiene
- fracturi de coloană cervicală
- secţiuni de trunchi cerebral
- rupturi cardiace, renale, splenice
- disecţie bilaterală de carotidă internă.Leziunile arterei carotide interne se
însoţesc de excoriaţii tipice situate la nivelul gâtului, sechele neurologice, inclusiv
hemiplegie şi un scor Glasgow mic, se mai poate asocia semnul Horner (dacă este afectat
lanţul simpatic). Leziunile de la nivelul arterei carotide interne survin în urma aplicării
unei forţe, în cazul nostru de către airbag-ul care se desumflă, la nivelul gâtului, care
suferă o hiperextensie ceea ce poate determina disecţia arterei la nivelul joncţiunii dintre
porţiunea intracraniană, considerată imobilă, şi porţiunea extracraniană, relativ mobilă.
Dacă un pacient a fost victima unui accident rutier, în care a fost implicat şi un airbag
trebuie luată în considerare şi afectarea carotidelor, unilateral sau bilateral, se recomandă
realizarea unei angiografii de contrast dacă există suspiciunea că o carotidă sau ambele au
fost afectate.
- leziuni axonale
- hematoame subdurale
- leziuni faciale – fracturi de perete anterior al sinusului frontal, oase proprii
nazale, fracturi sau luxaţii sept nazal, fracturi de perete orbitar, contuzii ale articulaţiei
temporo-mandibulare, leziuni dentare, distrugeri de lucrări protetice dentare, fracturi ale
oaselor feţei sub formă de disjuncţii cranio-faciale (rar). Airbag-ul determină afectarea
articulaţiei temporomandibulare, cu dureri, subluxaţie de mandibulă, afectarea muşchilor
masticatori şi tulburări de ocluzie.
- fracturi ale coloanei cervicale (a uneia sau mai multe vertebre) prin hierextensie
- rupturi ale ligamentelor spinale longitudinale anteriore şi posterioare, secţiuni
medulare
 - leziuni oculare, de la hematoame palpebrale cu hemoragie subconjunctivală,
abraziuni corniene, până la dezlipiri de retină şi rupturi ale globului ocular, coexistând cu
leziuni de keratită chimică. Alte leziuni citate în literatură sunt keratopatia buloasă,
hiphema, rupturi ale irisului, subluxaţii şi luxaţii de cristalin, cataractă traumatică,
hemoftalmus, unele urmate de scăderea acuităţii vizuale definitive sau chiar pierderea
vederii. În cazul persoanelor care poartă ochelari, aceştea spărgându-se produc plăgi şi
corpi străini corneeni. Este recomandat ca oricărui pacient, care se prezintă la medic cu o
leziune provocată de un airbag să i se efectueze un examen complet al ochiului şi
bilateral.
- diverse studii au arătat că odată cu introducerea airbag-urilor laterale a crescut şi
numărul de leziuni otologice asociate cu desfăşurarea airbag-ului. Afectarile otologice
depind de localizarea airbag-ului (laterale), de numărul de airbag-uri (cu cât sunt mai
multe airbag-uri care se deschid cu atât creşte riscul de a suferi o leziune), de volumul
interior al maşinii, de faptul dacă geamurile sunt deschise sau nu (studii realizate în acest
sens au demonstrat că în toate situaţiile în care au existat leziuni geamurile au fost
închise)
- leziuni ale peretelui toracic – fractură de claviculă, fracturi de stern, fracturi
costale (1).
- fracturi deschise de tibie.
Leziuni datorate exploziei (pălmuirii)
Cele mai obişnuite şi frecvente leziuni sunt echimozele minore şi excoriaţiile
localizate la nivelul feţei, gâtului şi membrelor superioare.
- arsuri chimice - keratită chimică, dermatite de contact la nivelul mânilor şi feţei
- efect barotraumatic: creşte brusc presiunea în interiorul în interiorul
autovehicolului în timpul umflării airbagurilor. Ca leziuni tipice sunt perforaţia de timpan
(de obicei unilaterală), pneumotorax barotraumatic bilateral.
- zgomotul exploziv cu o detonaţie de peste 170 dB – scăderi ale acuităţii auditive
uni- sau bilateral, care este însoţită de acufene persistente şi de tulburări de echilibru.
Hipoacuzia este reversibilă, dar sunt citate cazuri în care hipoacuzia a avut caracter
definitiv.
- pneumonie chimică şi simptome de tip asmatic (azidul de sodiu formează în
interiorul autovecolului un nor alb)
- arsuri termice de obicei superficiale la nivelul mâînilor, feţei, gâtului. Sunt
provocate prin acţiunea gazului cald care se degajează în timpul desumflării airbeg-ului.
Inhalarea de gaz fierbinte poate produce arsuri ale mucoasei nazale, faringelui şi
laringelui. Temperatura la exteriorul sacului după umflare ajunge la 80 grade, temperatură
suficientă pentru a produce arsuri de gradul I şi II în urma contactului cu faţa, gâtul şi
mâînile. O combinaţie a arsurilor chimice şi termice poate determina necroză a întregului
strat al pielii.
Leziunile datorate capacului airbegului
- detaşarea tegumentară de la nivelul mâînilor
- leziuni ale mânilor şi antebraţelor – fracturi ale policelui, metacarpienelor şi
falangelor, ambelor oase ale antebraţului (uneori bilateral), amputări ale degetelor şi
mâînii. Fracturile deschise multieschiloase prezintă leziuni severe de muşchi, tendoane,
sinoviale, vase, nervi.
 - leziuni craniene – hematoame subdurale, contuzii corticale, fracturi craniene,
fracturi occipito-atlantoidiene
- decapitări.
Alte leziuni
- ruptura prematură a membranelor la o femeie însărcinată
- deces, mai ales la copii.
În ultimii ani s-au raportat numeroase decese rezultate în urma unor leziuni
provocate de airbag. Cele mai multe accidente au avut loc la viteze mici de deplasare a
maşinii, viteze la care în urma unui impact pasagerii nu ar fi păţit nimic. În Statele Unite
ale Americii NHTSA a raportat în 1999, de exemplu 146 decese în urma traumatismelor
provocate de airbag, din care 84 copii. Toţi au fost pasageri ai locurilor din faţă. Aceşti
pasageri fie au fost copii, fie adulţi care au stat mult prea apoape de airbag şi într-un
impact airbag-ul s-a deschis, cu o viteză foare mare, lovind pasagerii direct în faţă şi
provocând, în aproape toate cazurile fracturi ale craniului, leziuni ale creierului şi vaselor
gâtului.
Din acest motiv se recomandă păstrarea unei distanţe acceptabile faţă de airbag,
cel puţin 20 cm, iar copii să călătorească în spate. Actualmente s-au construit airbag-uri,
care se ajustează în funcţie de poziţia pasagerului, înălţime şi greutate, cu sistem dual de
umflare, care au redus considerabil numărul leziunilor produse de airbag.
Studiile americane arată că cele mai frecvente leziuni datorate airbagului sunt
excoriaţiile (64%), urmate de contuzii (38%), plăgi (18%) şi arsuri (8%).
Copii cu vârsta sub 12 ani sau cu înălţimea sub 150 cm, trebuie asiguraţi cu
scaune auxiliare adaptate vârstei şi înălţimii. Scaunele pentru copii sunt împărţite pe
grupe în funcţie, în primul rând de greutatea lui şi nu de vârstă şi nici de înălţimea lui
(unii producători specifică expres şi vârsta). Scaunele pentru copii trebuie poziţionate pe
bancheta din spate. Scaunul pentru copii poate fi amenajat în faţă, cu condiţia ca maşina
să nu fie dotată cu airbag-uri pentru pasagerul din dreapta şoferului, dacă acest airbag
există, el poate fi dezactivat de către un atelier autorizat. Copilul poate aluneca sub
centura de siguranţă, iar moartea se datorează asfixiei mecanice prin comprimarea căilor
respiratorii superioare.

I.4. Electrocuţia

Electrocuția
Electricitatea poate fi de provenienţă industrială sau atmosferică.
a) Traznetul – descărcarea electrică între doi nori cu sarcină contrarie, sau intre nor şi
pământ. El posedă o forţă mecanică şi una termică. Cantitatea de electricitate este foarte mare.
Pe piele lasă urme sub formă de arsuri superficiale (de obicei grd. I, II), numite figuri de trăznet
(fulguride sau arborizaţii), având forma de arbori ramificaţi; aceste leziuni însă pălesc foarte
repede după moarte (cam 24H) şi dispar, şi de aceea inspecţia cadavrului trebuie făcută pe loc şi
cât mai repede. La cei rămaşi în viaţă, aceste figuri persistă câteva zile. Uneori găsim leziuni sub
formă de orificii cu marginile arse, amintind orificiul de intrare a glonţului. Alteori urmele
externe ale trăznetului lipsesc. Pentru expertiză este foarte importantă examinarea
îmbrăcăminţii şi a celorlalte obiecte de pe corp. Imbrăcămintea poate fi ruptă, arsă, dar
caracteristice sunt găurile de pe talpa încălţămintei. Obiectele metalice se pot topi sau îndoi.
Uneori un singur trăznet poate traumatiza mai mulţi oameni. Trăznetul este posibil şi în încăperi
închise, în care caz vom găsi locul de pătrundere prin acoperiş sau geam. Când traumatismul dat
de trăznest este mai mic, nu se produce moartea, după asurzire omul îşi revine, dar pot persista
tulburări nervoase ca paralizii, tulburări ale conştienţei, diferite leziuni oculare, tulburări de
vorbire, mult mai rar psihoze. Stabilirea morţii prin trăznet se face coroborând datele examenului
extern al cadavrului cu circumstanţele în care a fost găsit: pe câmp, după furtună, carbonizarea
pomilor în jur, gropi, etc.
b) Electricitatea industrială – acţiunea electrică este condiţionată de o serie de factori:
- tensiunea are importanţă deoarece curenţii ce depăşesc 350-400 V sunt mortali, dar se cunosc
morţi şi la voltaj de 50-60 V; pe de altă parte curenţii de 1000 V nu produc întotdeauna moarte,
iar curentul de multe mii de volţi este chiar nepericulos dacă nu are o intensitate suficientă;
- intensitatea măsoară cantitatea de electricitate ce pătrunde în organism. Un curent electric cu
o intensitate mai mare de 80-100 mA trebuie considerat primejdios;
- rezistenţa organismului la curentul electric, un curent electric chiar foarte puternic poate să nu
fie periculos când rezistenţa organismului e mare. Această rezistenţă este în raport cu anumiţi
factori: dimensiunea corpului, uscăciunea şi grosimea pielii, etc. Rezistenţa mai diferă şi după
organ, cea mai mare rezistenţă având pielea şi părul, iar o rezistenţă mai mică o au muşchii şi
sângele;
- frecvenţa: curentul alternativ este mai periculos decât curentul continuu. Un curent alternativ
cu 50-70 perioade pe secundă este periculos. În schimb curenţii de înaltă frecvenţă sunt
inofensivi şi se aplică chiar în scop terapeutic;
- durata de acţiune a curentului are şi ea importanţă în producerea leziunilor;
- suprafaţa şi intensitatea contactului au de asemenea importanţă. Uneori în cazul formării
arcului voltaic, contactul direct lipseşte;
- trecerea bipolară este mai periculoasă decât contactul unipolar;
- traiectul curentului prin corp este în funcţie de locul de intrare şi cel de ieşire. Pătruzând în corp
curentul alege un traseu format din ţesuturile cu rezistenţa cea mai mică (muşchi, sânge, inimă,
substanţă nervoasă) lezând astfel organe ce apar uneori a sta în afara traiectului. Acţiunea
curentului este mai periculoasă când traiectul interesează inima sau sistemul nervos. Factorii
care influenţează rezistenţa corpului sunt: locul de contact, suprafaţa de contact, presiunea,
numărul şi durata contactului, umiditatea şi temperatura mediului.
Starea organismului are şi ea importanţă deoarece acţiunea curentului este mai greu
suportată de copii, cardiaci, la cei cu arterioscleroză sau unele boli neurologice.
La început se simte o contracţie dureroasă, convulsivă a muşchilor, ceea ce are un rol
fatal, dacă contactul se face prin mână, individulnu poate da drumul cablului.
Apare fibrilaţie auriculară şi ventriculară. La locul de intrare şi la cel de ieşire al
curentului pielea se încălzeşte, încălzirea putând ajunge până la arsuri şi chiar carbonizări
profunde. Oasele se pot topi, pereţii vaselo se pot rupe producându-se hemoragii.
Tanatogeneza pune în discuţie două mecanisme: moartea prin electrocuţie s-ar datora
asfixiei prin tetanizarea musculaturii respiratorii, sau datorită fibrilaţiei ventriculare. Alteori
electrocutatul are o scurtă perioadă de remisiune, după care apare moartea.Uneori moartea se
poate instala mai târziu ca urmare a bolilor cauzate de traumatismul electric.
Electrocutarea se produce de obicei când corpul atinge doi conductori electrici în care se
află o tensiune electrică, după următoarele scheme:
a) prin contact unipolar, când se atinge cu o parte a corpului un conductor de
electricitate, contactul unei prize, o bornă, receptor electric, întrerupător etc., iar cu alta
pământul.
 b) prin contact direct bipolar, când se ating concomitent două conductoare electrice,
două contacte ale unui întrerupător, prize, tablou de distribuţie etc. În aceste situaţii, corpul
închide circuitul şi curentul îl străbate între cele două contacte;
c) prin arc electric, atunci când corpul omenesc se găseşte în imediata apropiere (fără
contact direct) a unui conductor de înaltă sau foarte înaltă tensiune.
Gravitatea electrocutării depinde în primul rând de unele caracteristici ale curentului
electric.
Tensiunea curentului electric exprimată în volţi, reprezintă diferenţa de potenţial între
doi conductori electrici.
În electrotehnică curenţii electrici se clasifică în:
de joasă tensiune, sub 500 V, la care se alimenteazăaparatele de uz casnic aparatura din
laboratoare, ateliere;
curenţii de tensiune mijlocie între 500 – 5000 V, pentru utilajele speciale din marile uzine sau
transporturi;
curenţii de înaltă şi foarte înaltă tensiune, peste 5000 V, în reţele pentru transportul curentului
electric.
Pentru organismul uman sunt periculoşi curenţii de joasă tensiune, limita inferioară
ajungând la 65 V pentru curentul continuu şi 300 V pentru curenţii alternativi.
Odată cu creşterea tensiunii curentului electric, se intensifică şi acţiunile lui mecanice şi termice,
datorită cărora corpul este aruncat, fie că se produce o arsură gravă (necroză, carbonizare) ce
întrerupe circuitul electric şi astfel salvează viaţa.
Intensitatea reprezintă cantitatea de energie electrică ce trece într-o unitate de timp prin
secţiunea conductorului şi se exprimă în amperi (A).
Frecvenţa curentului electric este un alt factor de care depinde gravitatea electrocutării.
Durata de acţiune a curentului electric asupra corpului omenesc are un rol hotărâtor
asupra evoluţiei fenomenelor. La o durată de acţiune foarte scurtă (de ordinul sutimilor de
secundă), indiferent de intensitatea curentului, nu se produce fibrilaţia inimii, în schimb la nivelul
ţesuturilor se produc arsuri foarte grave care duc la moartea individului. Durata de acţiune
influenţează rezistenţa copului, în sensul că, că cu cât durata de acţiune este mai mare, cu atât
rezistenţa corpului scade.
Gravitatea electrocutării este condiţionată şi de calea de trecere a curentului prin corp.
Curentul electric se răspândeşte în organism sub formă de evantai pe cale vaselor sanguine care,
datorită conţinutului lichid, sunt bune conductoare de electricitate; calea sau traiectul urmat
este cel cuprins între cele două puncte de contact cu conductorul (la contact bipolar) de exemplu
mână-mână sau între conductor şi pământ (la contactul unipolar); mână-picior. Desigur că vasul
sanguin nu se comportă ca un conductor metalic izolat şi că o cantitate de curent difuzează în
ţesuturile şi organele situate pe traiectul parcurs. Traiectele care interesează plămânul şi cordul
(mână-mână) sau creierul, sunt deosebit de periculoase.
Starea fiziologică a individului poate influenţa, de asemenea, gravitatea electrocutării în
sensul că oboseala, starea de ebrietate, sexul (femeile), vârsta (copii, bătrâni), scad rezistenţa
organismului.
Rezistenţa electrică a corpului uman este diferită de la individ la individ, iar la acelaşi
organism de la un ţesut la altul.
Semnele externe sau interne ale electrotraumatismelor pot uneori lipsi; în general însă,
pe piele, la locul de intrare sau de ieşire ale curentului, găsim următoarele leziuni:
- marca electrică se prezintă sub forma unei depresiuni a pielii albă- cenuşie sau galbenă,
rotundă sau ovală, cu margini mai mult sau mai puţin reliefate. Are dimensiuni de 6-8 mm sau
mai mare. Este dură şi apare în general la curenţi de mică intensitate. Din punct de vedere
microscopic se constată o topire a epiteliului, arderea şi tumefierea epidermului care este
omogenizat şi va prezenta vacuole. Ţesutul conjunctiv este şi el omogenizat. Celulele bazale ale
stratului malpighian sunt alungite şi adunate în formă de mănunchi, acesta din urmă fiind
considerat aspectul caracteristic pentru curentul electric, celelalte modificări datorându-se
acţiunii termice;
- arsura electrică se aseamănă cu cea datorită corpurilor incandescente. Este localizată şi
cu întindere mică. Forma şi culoarea depind de suprafaţa de contact. Nu există hemoragii. Se
observă toate gradele de arsuri inclusiv carbonizarea şi topirea oaselor. Flictenele sunt bine
delimitate şi fără reacţie inflamatorie în jur;
- metalizarea pielii constă în impregnarea pielii la locul de contact cu particule de metal
în stare pură din conductorul de energie electrică;
- edemul electrogen apare în dreptul celorlalte semne descrise, sau la distanţă; poate fi
mic ca întindere sau poate cuprinde un membru întreg. Se datorează modificărilor vasculare
cauzate de curent;
- epidermoliza este un fenomen secundar ce constă în detaşarea epidermului în jurul
mărcii electrice;
- necrozele se produc şi ele secundar în urma leziunilor pielii sau a altor ţesuturi;
- figurile trăznetului se formează numai în cazul electricităţii industriale având tensiune
ridicată.
La examenul intern vom găsi semne de moarte prin asfixie. Rar se observă hemoragii în
creier şi bulb. Expertiza medico-legală în cazurile de electrocuţie se va face în prezenţa unui
expert tehnoc; în cazuri contrarii sunt riscuri de electrocutare. Circumstanţele în care apare
electrocutarea sunt variate, dar ele au aproape întotdeauna caracter accidental. În literatură sunt
citate şi cazuri de sinucidere cu ajutorul curentului electric sau uneori omucideri, câteodată
datorită unor glume.

I.5. Leziuni traumatice primare fără întrereperea continuităţii epidermului

Leziunile traumatice primare (elementare) sunt consecinţa directă a unei

agresiuni externe şi prezintă o deosebită importanţă pentru expertiza medico-legală,
datorită:
- în cazul cadavrelor, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre agresiunea externă şi
moartea de natură vitală a leziunilor
- identificarea instrumentului sau a grupei din care face parte aceasta

Mecanismul de producere este loviea activă sau pasivă

Pot fi: cu întreruperea continuităţii epidermului şi fără întreruperea continuităţii
epidermului.
Leziuni traumatice primare fără întrereperea continuităţii epidermului
Echimoza – revărsat sanguin în grosimea tegumentului, în ţesutul celular
subcutanat sau mai profund, rezultatul unui traumatism contuziv superficial cu păstrarea
integrităţii tegumentelor şi nu poate apare decât în timpul vieţii. De regulă la locul unde
acţionează agentul vulnerant (la distanţă prin difuzarea sângelui de-a lungul fasciilor,
tendoanelor). Întinderea variază în funcţie de energia cinetică a agentului vulnerant, de
zona traumatizată, fragilitatea vasculară, numărul şi calibrul vaselor afectate. În primele
ore este roşie datorită oxihemoglobinei, prin vasodilataţie iritativă histaminică. 2-3 zile de
culoare albastră (Hb pierde oxigenul). 3-7 zile de culoare cafenie (Hb se scindează în
globină şi histamină). Urmează resorbţia echimozei sub acţiunea fagocitelor şi a
enzimelor tisulare. Forma ei uneori este indicator al agentului traumatizant. Importanţa
medico-legală: realitatea traumatismului, uneori aprecierea mecanismului de producere şi
chiar a agentului vulnerant, timpul scurs de la producere, caracterul vital.
Hematomul – acumulare de sânge în ţesut. Traumatism contuziv puternic (ruperea
unor vase cu calibru mare, păstrarea epidermului). Prezintă fluctuienţă şi poate denivela
suprafaţa respectivă. Pot determina tulburări funcţionale uneori grave prin compresiune.
Pot fi generatoare de şoc traumatic (numeroase şi întinse pe suprafeţe mari). Pot pune
problema punerii în primejdie a vieţii. Se pot complica (rar) cu infectarea ţesutului. Se
pot închista (evoluţie prelungită şi resorbţie lentă). Organizare fibroasă (rar).

II.1. Semnele negaţive de viaţţaă

Semnele negaţive de viaţţaă pot fi obiectivate de medic şi în activitatea sa de teren sau de
cabinet; aceste semne au valoare orientativă, în sensul că diagnosticul de moarte poate fi
pus numai dacă se constată prezenţa tuturor acestora. Semnele negative de viaţă sunt:
- poziţia/aspectul cadavrului – decubit dorsal, musculatură flască, pielea ceroasă-palidă
cu elasticitate pierdută, semiflexia degetelor mâinilor, vârful picioarelor sunt rotate
lateral, facies imobil şi inexpresiv, mandibula căzută, mucoasele labiale şi bucale uscate,
pleoape întredeschise
- oprirea respiraţiei şi circulaţiei. Respiraţia – inspecţie, palpare, ascultaţie cu plasarea
stetoscopului şi pe laringe – abolită. Oglinda pusă la nas şi gură nu se abureşte. Fulg pus
în dreptul narinelor nu prezintă mişcări. Circulaţia – pulsul nu se percepe, ascultaţia
cordului 5 min. şi apoi dupa 30 min.-bătăi imperceptibile timp de cel puţin 5 min. EKG –
traseu izoelectric orizontalizat
- abolirea reflectivităţii. Palparea muşchilor membrelor – flacciditate. Eter sau dionină pe
conjunctivă – fără modificări. Agent termic pe piele – epidermul proiemină fără apariţia
haloului hiperemic. Reflexe absente (cel corneean dispare ultimul)
- suspendarea activităţii cerebrale. EEG – traseu izoelectric.

II.2. Diagnosticul diferenţial între lividităţile cadaverice şi echimoze

Diagnosticul diferenţial între lividităţile cadaverice şi echimoze

Lividităţi cadaverice Echimoze
-apar îîn paă rţile declive; -apar îîn orice regiune a corpului,
incluşiv îîn paă rţile declive;
-caracţerişţicile lor şunţ îîn funcţie de eţapa îîn care -prezinţaă modificaă ri şpecifice de
şunţ examinaţe; culoare,
-pe şecţiune dişpar la şpaă lare, iar ţeşuţurile nu -pe şecţiune nu dişpar la şpaă lare şi
prezinţaă infilţraţe hemoragice. ţeşuţurile prezinţaă infilţraţe hemoragice.
II.3. Leziuni produse de centurile de siguranţă ale autovehiculelor

Leziuni produse de centurile de siguranţă ale autovehiculelor

Încă de la introducerea centurii de siguranţă, aceasta a redus mortalitatea şi
morbiditatea semnificativ (cu 45-50 %), dar în acelaşi timp a redus şi gravitatea leziunilor
provocate de impactul unei maşini. În acelaşi timp centură de siguranţă lezează
determinând o serie de traumatisme unite sub denumirea generică «sindromul centurii de
siguranţă».
Pentru prima dată sindromul centurii de siguranţă a fost definit de Garrett şi
Braumstein în anul 1962 fiind descrise traumatismele provocate de partea centurii care
trecea peste coapse.
Cele mai frecvente leziuni provocate de centura de siguranţă sunt excoriaţiile şi
echimozele superficiale situate la nivelul gâtului, toracelui şi abdomenului, acestea sunt
asociate cu leziuni ale organelor interne în circa 30% din cazuri.
Sindromul centurii de siguranţă tipic descris în literatură cuprindea perforaţia
intestinului subţire cu lezarea mezenterului, asociate cu fracturi şi dislocări de coloană
vertebrală lombară.
Acest complex de leziuni este provocat de deceleraţia rapidă (caracteristică
impacturilor), rezultând o flexie bruscă a porţiunii superioare a corpului în jurul centurii
fixe şi consecutiv comprimării viscerelor abdominale între centură şi coloana vertebrală.
Leziunile coloanei vertebrale apar datorită hiperflexiei coloanei în jurul centurii, care
tensionează şi distrage vertebrele.
Sindromul centurii de siguranţă cuprinde:
- rupturi de organe abdominale şi pelvine: intestin subţire, ficat, splină, pancreas,
rinichi, mezenter, uter, vezică urinară, orice vas situat în cavitatea abdominală;
- leziuni ale aortei şi alte vase mari.
Prima leziune aortică determinată de centura de siguranţă a fost descrisă de
Campbell în anul 1969. Mecanismul de producere a leziunii denumite şi „ seatbelt aorta ”
este format din două aspecte: atunci când corpul se flectează peste centura de siguranţă,
coloana de sânge din aorta abdominală este împinsă spre aorta toracică şi în acelaşi timp
aorta abdominală este prinsă între coloana vertebrală si centura de siguranţă ceea ce
determină leziuni ale peretelui aortei. Pacienţii cu asemenea leziuni se prezintă cu
abdomen acut chirurgical şi pe lângă leziuni ale aortei mai au asociate şi leziuni ale
intestinului subţire, intestinului gros, stomac, splină, ficat sau pancreas. O parte din ei, 94
%, prezintă absenţa pulsului periferic datorită trombozei parţiale sau totale a aortei
abdominale, frecvent asociate şi cu embolii periferice. Lezinea coloanei vertebrale
(fractura Chance), ale intestinului şi aortei formează „triad of injuries ”.
Prognosticul acestor pacienţi depinde de diagnosticul precoce şi tratamentul
acestora. Mortalitatea este de 18-37 % şi asta datorită şocului hemoragic sau emboliilor
periferice. Problema tratamentului acestei leziuni apare datorită asocierii frecvent cu
leziuni ale intestinului care contaminează cavitatea peritoneală şi creşte riscul de infecţie
a endograftul vascular.
- contuzii cardiace şi pulmonare;
- leziuni ale plexului brahial;
 - leziuni ale coloanei vertebrale toracice şi lombare: fracturi ale coloanei
vertebrale, dislocări, fracturi ale proceselor transverse, ale proceselor spinoase, ale
proceselor articulare, fracturi ale claviculei, coastelor şi sternului.
- herniile lombare postraumatice sunt foarte rare. Este important ca o hernie să fie
diagnosticată doarece fără tratament chirurgical nu se vindecă şi determină morbiditate pe
termen lung, iar asocierea lor cu alte traumatisme face ca acest diagnostic să fie neglijat ;
- leziuni renale, care sunt frecvent omise, de aceea un pacient implicat intr-un
accident rutier, care prezintă leziuni provocate de centura de sigurantă trebuie verificat
atent pentru a fi diagnosticat şi tratat corect;
- copiii pot aluneca pe sub centură, dacă aceasta nu este ajustată corect şi pot să işi
prindă capul în cureaua centurii ducând chiar la ştrangularea acestora;
- luxaţia articulaţiei atlanto-occipitale (copii şi adulţi), care poate secţiona măduvă
la nivelul primei vertebre cervicale, diagnosticul punându-se postmortem;
- ruptura uterului gravid, decolările de placentă, lovirea craniului fetal de
promontoriul mamei. Sarcina este considerată o contraindicaţie relativă a centurii de
siguranţă. Centura trebuie purtată în aşa fel încât partea care vine încrucişată peste piept
să treacă printre sâni, iar cealaltă parte să treacă pe sub abdomen; chiar dacă maşina are
airbag-uri trebuie folosite ambele părţi ale centurii pentru o protecţie completă.
Majoritatea experţilor afirmă ca un airbag nu este contraindicat în sarcină, dar pentru a fi
cât mai precaută, femeia însărcinată ar trebui să mute scaunul cât mai în spate, pentru a
crea o distanţă convenabilă între ea şi bord sau între volan şi ea.
- decapitare la baza gâtului în cazul ocupantului auto dreapta faţă cu folosirea
centurii în trei puncte. Impactul fiind lateral dreapta cu deplasarea capului spre dreapta,
corpul rămânând nemişcat de pe scaun finnd fixat de centura de siguranţă.

II.4. Hiportermia

Hipotermia
Deşi moartea prin frig este în general un accident, condiţiile suspecte în care se găsesc
cadavrele precum şi lipsa de leziuni caracteristice, impun o anchetă şi o expertiză medico-legală
amănunţită. Omul poate suporta în condiţii speciale de locuinţă şi îmbrăcăminte temperaturi
foarte scăzute (-60 - -70 grade), dar sunt împrejurări defavorabile cum ar fi lipsa unei îmbrăcămiţi
adecvate, stari generale deficitare, copii sau bătrâni, ebrietate, tulb circulatorii etc, în care
acţiunea frigului poate atrage după sine o serie de consecinţe grave, inclusiv moartea.
Acţiunea locală a frigului se manifestă prin diferire grade de degerături. Degerăturile de
gradul I se caracterizează prin tulburări circulatorii care se traduc prin vasoconstricţie, piele
devinind palidă, scade sensibilitatea, sângele se acumulează în viscere, dar foarte curând după
aceea, apare o vasodilataţie paralitică ceea ce dă pielii o culoare albăstruie. Concomitent apare o
durere puternică iar sensibilitatea dispare. Dacă acţiunea frigului nu încetează, apare degerătura
de gradul II caracterizată prin inflamaţie, piele se roşeşte din nou, apare tumefiere precum şi
flictene pline cu exudat sanghinolent inflamator. Flictenele se sparg uşor lăsând ulceraţii greu
vindecabile. Degerarea de gradul III se caracterizează prin necroza pielii şi a ţesutului subcutanat,
iar în degerarea de gradul IV necroza se întinde în profunzime până la oase luând adesea aspect
de gangrenă umedă, complicată uneori de infecţii secundare.
Pe omul viu, degerăturile se apreciază ca leziuni corporale. La cadavru, degerăturile de
gradul I de obicei, nu persistă; flictenele şi necrozele se sparg uşor şi sunt pline cu un lichid
roşietic tulbure, spre deosebire de cele din arsuri, unde veziculele sunt mai mari, mai greu de
spart şi conţin un lichid transparent deschis, rareori tulbure dar niciodată sanghinolent.
Acţiunea generală a frigului are o importanţă mai mare în medicina legală. Acţionând
asupra întregului organism, frigul poate produce o pierdere de căldură a acestuia care este
uneori mai mare decât termogeneza. Termoreglare este astfel tulburată în sens negativ, iar
temperatura corpului începe să scadă. Când temperatura corpului ajunge la 34-35 grade, se
manifestă o stare de slăbiciune, oboseală. Dacă temperatura scade mai departe apar ameţeli,
somnolenţă, fenomen care de altfel scade rezistenţa organismului. Funcţiile vitale sunt încetinite
treptat, iar la o temperatură a corpului de 25 grade se instalează moartea. Deşi nu există
posibilitatea stabilirii exacte a temperaturii la care se opreşte inima, este probabil ca acest
fenomen are loc la o temperatură de 20-25 grade, dar uneori şi la o temperatură mai ridicată.
Aşa dar moartea se instaleză deci nu prin îngheţare propriu-zisă ci printr-o răcire a corpului. De
altfel trebuie reţinut faptul important din punct de vedere medico-legal că la îngheţare poate fi
supus şi cadavrul unui om decedat din orice altă cauză.
Există o serie de situaţii când individul este mai sensibil la acţiunea frigului; aşa se
întâmplă spre exemplu pe vânt sau pe umezeală.
De asemenea la nou-născuţi, copii, bătrâni, caşectici sau la cei subnutriţi, sau la unii
indivizi cu stări depresive, frugul poate provoca tulburări şi moarte într-un interval mai scurt.
Bolile inimii şi ale vaselor scad şi ele rezistenţa la frig. Intoxicaţia cu alcool care favorizează prin
vasodilataţie pierderea de căldură, este un factor favorizant al unei morţi precoce.
Mecanismul tanatogenerator în cazul acţiunii frigului nu este încă pe deplin lămurit.
Iniţial vasoconstricţia cutanată duce la o congestie a organelor interne. Ulterior se produce
paralizia vaselor, stază venoasă, edeme locale şi în consecinţă scăderea tensiunii arteriale şi
activităţii cardiace, având drept efect creşterea cantităţii de bioxid de carbon la nivelul
ţesuturilor. Concomitent o parte din eritrocite se distrug, iar hemoglobina scade. Moartea prin
acţiunea frigului are loc în urma unui complex de tulburări în primul rând metabolice cu răsunet
în special asupra SNC. Se ştie că toate procesele funcţionale ale organismului sunt adaptate ca
viteză şi calitate la tempretura de 37 grade. O scădere a temperaturii corpului cu 3-4 grade,
provoacă încetinirea vitezei de reacţie de 2 ori, iar scăderea a acestei temperaturi cu 10 grade, o
scădere a vitezei de reacţie de 3-4 ori, iată de ce sângele rămâne de culoare roşu-aprins,
pierzându-şi capacitatea de a ceda oxigenul ţesuturilor. Aşa dar sunt tulburate, mai exact
inhibate procesele chimice de asimilare a oxigenului la nivel tisular. Ori, sistemul nervos extrem
de sensibil la lipsa de oxigen fără anoxemie, cu acumularea concomitentă de substanţe toxice în
ţesuturi şi sânge.
Experiza medico-legală a morţii prin frig se face după dezgheţarea cadavrelor în încăperi
răcoroase, căci leziunile anatomo-patologice se modifică la o dezgheţare rapidă. După
dezgheţare, autoliza şi putrefacţia au un mers mult ,mai rapid. La autopsie au o culoare violaceu
îmnchis din cauza hemolizei masive. Un semn important deşi discutat, este culoarea lividităţilor
cadaverice, care în mod clasic sunt descrise ca având o culoare roşie deschis. Unii autori
consideră acest fenomen ca inconstant, considerând că el s-ar produce postmortem. Într-adevăr
se pare că acest semn apare şi la cadavrele unor indivizi decedaţi prin alte cauze decât frigul şi
care ulterior sunt supuse la frig. El s-ar datora difuziunii oxigenului din aer prin piele şi a afinităţii
acestuia pentru hemoglobina expusă la frig.
S -a constatat că culoarea lividătăţilor se închide după dezgheţarea cadavrului.
Menţionăm totuşi că există o explicaţie a culorii roşii a lividităţilor cadaverice în moartea prin
îngheţare şi anume es a-ar explica prin prezenţa în sânge a unei cantităţi mari de oxigen rămas
neutilizat la nivel tisular în urma inhibării la frig a enzimelor respiratorii.
 La examenul intern, sângele din viscere este închis. Se observă uneori ca fenomene
postmortem, desfacerea suturilor craniului, ca urmare a creşterii volumului creierului prin
îngheţare.
Un semn preţios însă inconstant, îl constituie micile sufuziuni sanguine găsite în stratul
superficial al mucoasei gastrice, cunoscute sub numele de petele Vişnevschi. Numărul acestora
variază între 50-100, au o culoare cafenie şi dimensiunele de la o gămălie de ac, la un bob de
mazăre. După unii autori aceste semn este observat în 85-95% din cazurile de moarte prin
îngheţare. Din punct de vedere microscopic, vasele stomacului apar dilatate, unele chiar cu
pereţii rupţi, acestă ruptură este favorizată de staza masivă din viscere. Ulterior sângele
extravazat în apropiere de suprafaţa mucoasei şi sub acţiunea acidului clorhidric se descompune,
iar pata capătă culoarea amintită. Aceste pete nu trebuie confundate cu modificările
postmortem ale mucoasei gastrice cum ar fi autodigestia sau inhibiţia şi care apar la orice
cadavru. Cercetările histologice în cazul morţii prin frig, au pus în evidenţă leziuni ale SNC,
rinichi, ganglionii plexului solar, ganglionul stelar în sistemul autonom al inimii precum şi în
pulmoni.
Cadavrul se conservă perfect la o temperatură sub 0 grade cu păstrarea leziunilor
anatomo-patologice. În vederea examenului histopatologic, ţesuturile vor trebui recoltate
imediat după dezgheţare deoarece autoliza are un mers rapid.
Moartea prin frig este în general din punct de vedere al calităţii juridice o moarte
accidentală. Sunt şi cazuri de omoruri, care se referă la nou-născuţi sau persoane în
imposibilitatea de a se apăra. Alteori se întâmplă să fie folosită îngheţarea cadavrului ca metodă
de camuflare a cauzei reale a morţii; frigul însă nu distruge, ci din contră conservă urmele altor
modalităţi sau alte leziuni organice. Sinuciderea prin frig este excepţională, cu toate că în
literatură sunt citate astfel de cazuri, în special la psihopaţi.

II.5. Clasificarea agenţilor traumatici

Clasificarea agenţilor traumatici

I. Agenţi traumatici fizici (mecanici, variaţii extreme de temperatură, electricitate, variaţii
extreme de presiune atmosferică, unde sonore, ultrasunete, infrasunete, câmpuri
magnetice, radiaţii ionizante, radiadii electomagnetice)
II. Agenţi traumatici chimici (substanţele toxice)
III. Agenţi traumatici biologici (bacterii, virusuri, otrăvuri vegetale/animale)
IV. Agenţi traumatici psihici (practic imposibil de obiectivat)
Clasificarea agenţilor traumatici mecanici
I. Corpuri contondente
1. Cu suprafaţă mică (până la 16 cm²): neregulată (piatră, pumn), regulată (cu forme
geometrice) - sferă-cilindrică (piatră, băţ), poliedrică cu muchii şi colţuri (ciocan,
cărămidă)
2. Cu suprafaţă mare: plană, cu muchii drepte (scândură, sol cu suprafaţă plană),
neregulată (vehicule, sol cu proieminenţe)
II. Obiecte cu vârfuri sau lame ascuţite: înţepătoare (ac, furcă, pilă), înţepător-tăietoare
(briceag, cuţit), tăietoare (cuţit, sticlă, lamă), tăietoare-despicătoare (topor, satâr, sapă)
III. Proiectile
IV. Unda de şoc