Sunteți pe pagina 1din 4

LIMBAJUL ÎN ACTIVITATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ

În educaţia fizică şi sport limbajul deţine primul plan, comunicării îi revine rolul
important în instruire şi educaţie ţinând cont de relaţiile interpersonale: profesor- student,
student-profesor, antrenor-sportiv, arbitru-sportiv etc...
Numai enumerând funcţiile limbajului: cognitive, de comunicare, reprezentative,
reglatorie, expresivă, dialectică etc, înţelegem că fără comunicare, ca în orice activitate atât în
educaţie fizică cât şi în sport ar fi imposibilă realizarea progresului, performanţei sau a
măiestriei sportive.
Înţelegând că gândirea are loc numai prin intermediul cuvintelor, devine limpede că
limbajul e strict necesar în situaţiile de învăţare şi perfecţionare a deprinderilor şi priceperilor
motrice. Limbajul este un mod şi o funcţie de exprimare a gândirii prin sistemul
simbolurilor verbale, este un fenomen psihic specific oamenilor care se formează în copilărie
pe baza mecanismelor anatomo-fiziologice ale aparatului audio-fonator, ce se prelungesc
în montaje intelectuale pentru a sistematiza într-o manifestare complexă, specifica speciei
umane (H. Pieron, 1963). Unitatea dintre gândire şi limbaj este determinată de unitatea procesului
dezvoltării spirituale a omului şi de faptul ca ambele au la baza aceeaşi structura anatomo-
fiziologică.
În procesul instructiv educativ, limbajul are o deosebită însemnătate, el reprezentând
mijlocul de cunoaştere, comunicare şi instrumentul dezvoltării personalităţii umane deoarece indică
frumuseţea, clarifică lucrurile, descrie evenimentele, judecă faptele, exprimă emoţiile, creează
imaginea şi menţine contactul uman.
Atât în educaţie fizică cât şi în sport rolul principal în instruire îl are profesorul sau
antrenorul, de aceea ar fi de dorit ca aceştia să posede un limbaj cu calităţi variate,
claritate, conciziune, expresivitate etc. Ca orice activitate umană educaţia fizică şi sportul
au o terminologie specifică deosebindu-se astfel de alte activităţi practice.
Profesorul şi antrenorul trebuie să acorde atenţie şi să insiste asupra însuşirii
terminologiei corecte de către discipoli. Cunoaşterea terminologiei facilitează însuşirea
temeinică a deprinderilor şi priceperilor motrice, consolidarea sau perfecţionarea lor.
În activitatea de educaţie fizică un rol important îl are comunicarea nonverbală
deoarece studenţii comunică cu colegii, cu partenerii în jocurile sportive, cu spectatorii
aflaţi pe margine sau colegii scutiţi, comunică cu sine prin mişcare, gesturi. În sporturile de
echipă fără comunicare prin mişcare, gesturi, nu ar fi posibilă integrarea şi obţinerea unor
performanţe (la nivel de sport de masă).
Prin comportament expresiv dobândim informaţii despre indivizi, referitor nu numai
la ce fac, ci şi prin ce manieră fac, după cum este mişcarea: "mânioasă", "vioaie",
"graţioasă", "frumoasă", "puternică", acest aspect "deconspirând", emoţia reală a celui
care acţionează. Expresivitatea în activitatea sportivă, atribuie un rol de seamă şi
fenomenului empatiei. Doar legăturile primului sistem de semnalizare sunt insuficiente în
procesul însuşirii deprinderilor şi priceperilor motrice.
Un rol important în formarea acestor deprinderi şi priceperi motrice îl are şi
sistemul doi de semnalizare. Uneori în timpul derulării procesului de instruire, intervenţia
profesorului prin intermediul limbajului poate determina unele aspecte negative. Scopul
sfaturilor, indicaţiilor au fost de a forma o atitudine pozitivă, de a cimenta încrederea
individului implicat în procesul de instruire în forţele proprii, mobilizându-l spre acţiuni active.
Aceste indicaţii, uneori pot avea un efect invers, datorat faptului că profesorul
transmite aceste indicaţii prin dojană, cu nemulţumire, ducând la apariţia unui excitant puternic,
cu nivel mai înalt decât cel optimal, sau poate chema în scoarţa cerebrală inhibiţia apărută
ca reacţie paradoxală la supraexcitare.
Asta nu înseamnă că profesorul trebuie să renunţe la indicaţii înainte de probele sportive
cu note, dimpotrivă indicaţiile sunt formulate scurt, clar, spuse liniştit şi cu încredere prin
aceste aspecte limbajul dovedind ca este liant în activitatea de educaţie fizică şi sport.

O componenta importanta a formarii personalitatii prin care se urmareste dezvoltarea


armonioasa si sanatoasa a individului din punct de vedere biologic, in conformitate cu sintagma
lui Juvenal „Mens sana in corpore sano” este educatia fizica.
Pentru a realiza o comunicare eficientă cu elevii săi, profesorul trebuie să aibă, în afara bagajului
de cunoştinţe de specialitate şi cunoştinţe generale din diferite domenii conexe: anatomie,
biomecanică, biochimia şi fiziologia efortului, statistică matematică, psihologie, pedagogie,
precum şi un bagaj cultural care să-i permită să se facă înţeles de elevii pe care-i conduce.
Insa elevii sunt diferiţi din punct de vedere intelectual şi emoţional, iar profesorul trebuie să aibă
capacitatea de a înlătura eventualele blocaje în înţelegerea mesajului transmis, precum şi de
adaptare a acestui mesaj la particularităţile fiecăruia.
Comunicarea constituie o condiţie fundamentală în procesul didactic şi contribuie la cristalizarea,
întărirea relaţiilor dintre elevi şi profesor, la întărirea coeziunii grupului.
Comunicarea în cadrul clasei (echipei) are un caracter complex, combinând diferite forme, tipuri
şi mijloace de comunicare.
În acest sens este foarte importantă crearea unei relaţii de prietenie, bazată pe respect
reciproc şi a unei bune ambianţe în care se desfăşoară ora de educatie fizica.
1. Expunerea
- constă din prezentarea verbală monologată a unui volum de informaţie
de către profesor către elevi.
- situează elevul mereu în postura de receptor.
- se recurge la această metodă atunci când tema este complet nouă
Expunerea se poate face sub formă de: povestire, explicaţie, prelegere
didactică.
- povestirea se foloseşte în special în învăţământul preşcolar şi
primar şi constă din prezentarea informaţiei sub formă descriptivă
sau narativă
- prezentarea unor date legate de istoricul şi evoluţia unei ramuri
sportive, a unor episoade semnificative de la marile competiţii, a
elementelor biografice ale unor mari campioni, trezesc interesul
copiilor pentru disciplina respectivă creind totodată şi o motivaţie
pentru practicarea ei.
2. Explicaţia
- argumentarea raţională, logică, a unei acţiuni motrice, a părţilor
componente, a succesiunii lor precum şi a influenţelor asupra
organismului
- devine predominantă în ciclurile gimnazial şi liceal.
- situaţii în care explicaţia este recomandată ca metodă
- de regulă, explicaţia se utilizează împreună cu demonstraţia, pe care o poate preceda, însoţi sau
urma
- utilizarea ei presupune respectarea anumitor cerinţe: limbajul folosit,
claritatea şi coincizia expicaţiilor, tonalitatea, mimica profesorului, accent pe raţionament,
concordanţa cu experienţa practică a elevilor.
3. Prelegerea
- prelegerea se foloseşte cu precădere în învăţământul superior, dar se poate aplica cu succes şi în
clasele mari liceale
- pot constitui subiecte ale unei prelegeri: rolul şi influenţa practicării exerciţiilor asupra
organismului, tratarea deficienţelor fizice, refacerea şi alimentaţia sportivilor, etc.
4. Conversaţia
- constă în dialogul dintre profesor şi elev
- profesorul apare în rolul unui colaborator care nu pune numai întrebări, ci şi răspunde la
întrebările elevilor
- prin metoda conversaţiei se stimulează gândirea elevilor în vederea
însuşirii, fixării şi sistematizării cunoştinţelor şi deprinderilor, a dezvoltării spiritului de
colaborare şi de echipă
- conversaţia ajută la formarea şi dezvoltarea limbajului de specialitate
- poate fi purtată la începutul sau la sfârşitul lecţiei de educaţie fizică
5. Problematizarea şi învăţarea prin descoperire
- constă din punerea în faţa elevului a unor dificultăţi create în mod
deliberat, din depăşirea cărora, prin efort propriu, elevul învaţă ceva nou
- noile cunoştinţe sunt obţinute prin efort propriu.
- scopul problematizării este antrenarea elevilor (sportivilor) în găsirea soluţiilor pentru
rezolvarea unor situaţii-problemă care apar în timpul orelor de educaţie fizică (diferite trasee
aplicative, ştafete, jocuri), în activităţi desfăşurate în timpul liber al elevilor (orientare turistică,
etc.) precum şi în rezolvarea unor situaţii tactice specifice jocurilor sportive
- promovează creaţia, stimulează imaginaţia şi să combate rutina
6. Brainstormingul
- metoda (engl. brain-creier, storming-furtună) reprezintă un mod excelent de stimulare a
creativităţii sportivilor
- este condiţionată de un fond prealabil de cunoştinţe care să permită elevilor formularea unor
puncte proprii de vedere referitoarela tema în discuţie
- are aplicativitate în special în antrenamentul sportiv, în stabilirea planurilor de pregătire, a
tacticii speciale pentru competiţie, etc

BIBLIOGRAFIE

1. Bortun, D., (2002)-Bazele epistemologice ale comunicării. Bucureşti, Editura


Ars Docendi;
2. Culeva A., Pătru A., (2000)-Sociologia sportului, Ed. EX PONTO, Constanţa;