Sunteți pe pagina 1din 4

Caracteristici generale

În ansamblul ei, romanizarea populaţiilor autohtone constituie un proces istoric de mari proporţii
şi cu consecinţe uriaşe, comparabil ca însemnătate cu indo-europenizarea şi cu migraţia
popoarelor din mileniul l d.Hr. Romanizarea ca fenomen istoric, pe lângă trăsăturile sale
generale, prezintă şi o serie de particularităţi legate de locul, timpul şi baza etnică pe care s-a
altoit.

În general, romanizarea a înlăturat diferenţele dintre localnici şi romani pe planul culturii


materiale, al vieţii politice şi religioase, iar limba latină s-a impus ca singura limbă de
comunicare în condiţiile unui mediu etnic extrem de divers. O trăsătură esenţială, definitorie, a
romanizării este dispariţia treptată a graiurilor autohtone şi înlocuirea lor cu latina populară.

Succesul sau insuccesul romanizării, ritmul său mai rapid sau mai lent se cer apreciate în funcţie
de stadiul de evoluţie istorică a unor populaţii europene şi de alţi factori ca: sentimentele etnice
de libertate, caracterul războinic sau paşnic al populaţiilor, concepţiile lor religioase, tradiţiile
locale etc. Fiecare în parte, sau toţi aceşti factori împreună, au avut o anumită pondere în
comportamentul şi atitudinea autohtonilor faţă de stăpânirea romană. În raport de condiţiile
concrete, romanizarea s-a putut înfăptui sau nu, a reuşit să se menţină peste secole, participând la
noi sinteze etnice, ori s-a şters din regiuni unde nu s-a realizat pe deplin în antichitate.

Mai persistă, chiar în zilele noastre, concepţii care pun la îndoială sau resping categoric însăşi
posibilitatea romanizării populaţiilor băştinaşe din diferite provincii ale Imperiului roman,
inclusiv Dacia. Cei care se situează pe această linie de gândire, exagerează de obicei rezistenţa
autohtonilor la romanizare. Adepţii tezei neromanizării nu vor putea nega niciodată existenţa
popoarelor neolatine şi a limbilor romanice, care sunt produsul direct al romanizării populaţiilor
autohtone.

Romanizarea în Dacia

Romanizarea teritoriului şi a populaţiei daco-getice prezintă o importanţă deosebită, deoarece


acest proces stă la baza formării şi apariţiei poporului român pe scena istoriei. La fel ca în cazul
altor provincii, şi în cazul Daciei în conceptul de romanizare se includ două laturi fundamentale
ale aceluiaşi proces unitar:

1 ) colonizarea teritoriului daco-getic cu populaţie romanizată latinofonă, venită din toate părţile
Imperiului roman, adică romanizarea prin colonizare;

2) asimilarea băştinaşilor daco-geţi, în măsura în care aceştia au adoptat limba latină, şi-au
însuşit felul de viaţă roman provincial, au preluat obiceiurile şi civilizaţia romană, schimbându-şi
astfel mentalitatea şi însăşi fiinţa lor etnică. În Dacia, romanizarea, sub ambele aspecte
menţionate, a fost deplin posibilă şi a devenit o realitate demonstrabilă documentar.

Romanizarea dacilor se sprijină pe un fond etno-cultural omogen şi receptiv, pe mulţimea


oamenilor pământului, care au atins un nivel ridicat de civilizaţie, fapt care a facilitat procesul de
asimilare a băştinaşilor.
Este unanim cunoscut că istoria Daciei romane este istoria unei provincii a imperiului. Ca şi în
alte provincii mai vechi, romanii au introdus în Dacia relaţiile sociale, formele de organizare
politică, militară şi administrativă, limba latină etc. Cultura şi civilizaţia romană au venit în
contact cu populaţia dacică, cu vechile ei forme de organizare, cu civilizaţia, obiceiurile şi
tradiţiile locale. Se poate spune, aşadar, că s-au întâlnit două civilizaţii cu nivel inegal de
dezvoltare.

Colonizare masivă

Cucerirea Daciei a fost urmată de o colonizare masivă. Împăraţii romani, începând cu Traian au
încurajat colonizarea şi i-au imprimat un caracter organizat. Bogăţiile Daciei atrăgeau mulţimi de
colonişti, ceea ce a facilitat acest proces. Amploarea şi rapiditatea colonizării s-au dovedit a fi o
realitate impusă de mai mulţi factori, între care crearea unei romanităţi nord-dunărene puternice,
care să exploateze resursele noii provincii. Aceasta a constituit preocuparea de bază a stăpânirii.

Această realitate este dovedită de prezenţa unei armate numeroase (legiuni şi trupe auxiliare), de
construirea unei vaste reţele de drumuri, de înfiinţarea unor aşezări civile, de existenţa timpurie a
oraşelor şi chiar de întemeierea unei capitale, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmizegetusa. Numărul oraşelor cu titlul de municipia sau colonia s-a ridicat la 11 (Ulpia
Traiana, Apulum I şi Apulum II, Napoca, Potaissa, Porolissum, Ampelum, Tibiscum, Dierna,
Drobeta, Romula). Aşezările rurale întemeiate prin colonizare (vici, pagi), staţiunile balneare,
vilele rustice se dovedesc a fi numeroase. Populaţia venită în Dacia (civili, militari) era foarte
numeroasă încă sub domnia lui Traian.

Colonizarea masivă apare consemnată şi la autorul roman Eutropius, de la care aflăm că originea
etnică şi teritorială a coloniştilor era extrem de diversă („din toată lumea romană”).

Ca şi în alte provincii de frontieră, în Dacia au staţionat un mare număr de trupe (trei Iegiuni şi
numeroase alte formaţiuni auxiliare), totalizând aproximativ 55.000 de oameni. La aceştia se
adăugau şi familiile lor care se aflau în oraşe sau în aşezările castrelor.

Pe lângă mulţimea de militari şi aparţinătorii acestora, în noua provincie au venit numeroşi


colonişti, funcţionari ai aparatului administrativ şi ale diverselor exploatări ale bogăţiilor solului
şi subsolului dacic, comercianţi şi meşteşugari, oameni de afaceri, slujitori ai religiei, sclavi.
Militarii care erau lăsaţi la vatră (veteranii), erau susţinători activi ai intereselor Imperiului
roman, propagatori zeloşi ai romanităţii, ai culturii şi limbii latine. Unii dintre ei s-au aşezat în
mediul rural, unde au înfiinţat aşezări şi ferme agricole (villae rusticae), alţii s-au stabilit în
oraşe, primind funcţii administrative. Copiii veteranilor, deseori îmbrăţişau cariera militară a
părinţilor. Începând cu împăratul Severus Alexander, s-a format o categorie de veterani grăniceri
(limitanei) care au fost împroprietăriţi în zonele de margine şi astfel apărau cu mai multă
îndârjire graniţele provinciei. Aceştia constituiau în zonele de graniţă ale Daciei, adevăraţi piloni
ai romanităţii.

Cu toată colonizarea masivă, de o romanizare durabilă a unei provincii nu se poate vorbi, numai
dacă ea a cuprins şi marea masă a băştinaşilor. Daco-geţii, prin relaţiile economice, politice şi
culturale avute cu statul roman înainte de cucerire, au ajuns în situaţia de a putea recepta relativ
rapid civilizaţia romană de nivel mijlociu, de a-şi putea însuşi mai uşor limba latină. Aşadar,
înainte de cucerirea romană, a existat o lungă perioadă de pătrundere în Dacia a limbii şi culturii
romane. Aceasta a constituit o premisă a romanizării, dar nu romanizarea propriu-zisă.

După instalarea armatei şi administratiei romane în Dacia, o parte a populaţiei autohtone a fost
mutată din anumite teritorii de importanţă strategică sau din ţinuturi cu pământuri fertile, care au
fost distribuite coloniştilor. Aşa se explică dispariţia multor aşezări dacice la cucerirea romană şi
apariţia altora noi în regiuni roditoare, situate pe teritoriul care aparţinea trupelor auxiliare,
legiunilor sau oraşelor. Aceastã dislocare a comunităţilor autohtone a contribuit şi ea, chiar de la
început, la cuprinderea elementului băştinaş în circuitul vieţii provinciale.

Îndată după cucerire, tot pământul Daciei a devenit ager publicus şi a fost distribuit coloniştilor
sau trupelor. O parte a pământurilor cultivabile, de obicei cele din ţinuturile mai retrase sau mai
puţin productive, au fost lăsate localnicilor care erau supuşi la diferite obligaţii fiscale şi corvezi.
Mulţi dintre autohtoni şi-au pierdut pământurile avute anterior şi au ajuns să lucreze pentru
cuceritori ca ţărani dependenţi sau sclavi agricoli. Vechile obşti săteşti dace, unde păşunile,
pădurile şi pământul arabil erau folosite în comun au fost în general desfiinţate, încât autohtonii
au fost reduşi la o situaţie social-economică de netă inferioritate, în raport cu noii veniţi. O soartă
similară a avut şi nobilimea dacilor, care a fost deposedată de vechile ei drepturi şi averi, fiind
eliminată de la conducerea vieţii publice şi adusă în situaţia populaţiei rurale.

Ca populaţie rurală majoritară, băştinaşii au intrat în angrenajul vieţii provinciei, fapt atestat de
ansamblul culturii materiale (uneltele de muncă şi întreg inventarul arheologic al aşezărilor este
de factură romană).

Religia

În domeniul credinţei religioase s-a constatat doar menţinerea sistemului de incineraţie dacic.
Religia dacilor însă, ca element conservator al ideologiei, nu a fost nicăieri nimicită prin
cucerirea romană. Vechile zeităţi ale popoarelor cucerite, fără să dispară, s-au transformat treptat,
căpătând ipostaze şi atribuţii ale divinităţilor din panteonul greco-roman. Aşa a apărut fenomenul
contopirii unor zei ai dacilor cu zeităţile romane (interpretatio romana).

Privită în totalitatea ei, cultura materială a provinciei Dacia este romană prin excelenţă, cu
oarecare coloratură locală, imprimată de componenta autohtonă, mai ales în olărie, în caracterul
aşezărilor rurale şi în sistemul funerar. Sub acest raport, romanizarea provinciei apare deplină.

O mutaţie lingvistică, etnică şi spirituală

Romanizarea nu s-a redus numai la schimbări în cultura materială. Romanizarea este într-o mai
mare măsură o mutaţie lingvistică, etnică şi spirituală. Dacii care foloseau cultura materială şi au
adoptat obiceiurile provinciale romane au început să vorbească limba latină după ce au trecut
printr-o fază iniţială de bilingvism, practicat în mediul familial şi în relaţiile particulare. Latina
era cunoscută şi folosită în toate straturile sociale şi s-a impus ca singura limbă de comunicare.
Limba traco-dacică s-a stins încetul cu încetul, dar a lăsat în limba română şi în dialectele
balcanice, prin filieră latină, un fond lexical important (circa 10%), care dovedeşte unitatea
fondului etno-lingvistic preroman.

Factorii romanizării

La fel ca şi în celelalte provincii ale imperiului, romanizarea a fost determinată şi în Dacia de o


serie de factori cu acţiune general valabilă: armata, administraţia, comerţul, urbanizarea,
recrutarea locală, circulaţia intensă a oamenilor şi a produselor; căsătoriile mixte, contactele
zilnice în procesul muncii, cultura, religia etc. Acordarea dreptului latin şi apoi a celui de
cetăţenie romană deplină în timpul domniei lui Caracalla (anul 212) au fost factori eficienţi în
asimilarea la romanitate.

Romanizarea dacilor a fost un proces istoric real, profund şi durabil

Ţinând seama de caracterul general roman al vieţii materiale şi spirituale din Dacia, de analogia
cu alte provincii mai vechi, se poate spune că în cei 170 de ani de stăpânire romană efectivă şi
neîntreruptă, romanizarea dacilor a fost un proces istoric real, profund şi durabil. Acest proces
istoric nu a încetat o dată cu retragerea armatei şi administratiei romane din Dacia sub domnia
împăratului Aurelian, ci a continuat şi s-a desăvârşit ca un proces istoric natural în sânul
populaţiei daco-romane până în secolul al V-lea. În perioada postaureliană, elementele
romanizate de la oraşe, în retragerea lor treptată spre mediul rural, au continuat să ducă acolo
forme de civilizaţie mai elevate: limba latină, modul de viaţă roman şi credinţa creştină.

După 170 de ani de romanizare intensă, s-a produs sinteza daco-romană, care a stat la baza
evoluţiei spre românitate.

sursa: Felicia Adăscăliţei, Liviu Lazăr, Istorie. Manual pentru ciclul superior al liceului – clasa
a XII-a, Deva, Editura Corvin, 2007, p.8-11

S-ar putea să vă placă și