Sunteți pe pagina 1din 3

NOEMI LAZICI

ACTORUL ESTET

„În corpul armonios al spectacolului, actorul este plexul solar, centru al energiilor
judicios conduse.Actorul emite raze, unde sensibile care alcătuiesc acel halou al
personalității, transmise către parteneri,stabilind într-un permanent contact,
comunicarea cu publicul.”
Cătălina Buzoianu

Am ales aceste cuvinte ale Cătălinei Buzoianu din volumul intitulat Novele teatrale
ca începutul micro-studiului meu despre actorul estet, cu scopul de a sublinia
importanța substanței sacre, din care este alcătuită ființa actorului și în același timp
arta sa.
Esența materiei din care este alcătuit actorul are un caracter metafizic, frumosul,
având și el origine divină.
Acel frumos,cu care lucrează actorul pe scenă,el fiind centrul energiilor și în
același timp sursa lor, creează legătura pe plan orizontal dar și pe plan vertical între
actor și spectator, între spectator și esența lui metafizică, oferă o deschidere către
multiplele nivele ale necunoscutului pe plan senzorial, acest lucru fiind obținut de
către actor doar prin simpla lui prezență scenică, oferind spectatorului posibilitatea
să devină martorul unei „transe” artistice, transă, prin care spectatorul ( astăzi din
ce în ce mai rar) are posibilitatea purificării propriului eu prin eliberarea tensiunii
negative.
Ce este de fapt, ce înseamnă acest frumos, care constituie materialul de lucru al unui
actor? Este Lumina, este Energia, Moartea, Nașterea, Dragostea, tot ceea ce
înseamnă esență umană pe plan metafizic.
Lumina alcătuiește un veșmânt diafan al actorului.Tensiunea între
materialitatea corpului fizic, material, și un text care îl conduce spre imaterialitatea
unei voci, a unei emoții, a unei transfigurări divine. Ambivalența invizibilității și a
vizibilității.
Prin intermediul unui actor putem vedea morții, putem sta de vorbă cu ei, ni se
deschid barierele, porțile închise, se lasă văzut invizibilul, suntem transportați către
lumi necunoscute, unde viața pare ireală și tot ceea ce era până acum incert și
impalpabil devine o certitudine de neclintit. Ca să obțină asta, actorul își dă
tributul greu al respirației și bătăii inimii în armonie cu ascunsele, profundele,
groaznicele psihologii neștiute, abisale și stranii ale Personajului. Rătăciri a căror
țintă e aflarea liniștii, a odihnei finale dobândite străbătând calea durerii, metaforă
a vieții omenești însăși.
În teatrul No există un personaj numit Shite . Acest Shite incarnează întotdeauna
o formă apărută dintr-un altundeva devenit aici, cristalizând definiția teatrului ca o
experiență a ultimelor granițe. Formă, care are rolul unei călăuze între cele două
lumi, formă, prin care noi ne putem transporta către alte lumi nemaivăzute până
acum, lumea morților, sau lumea divinității. Sau poate prelua forma și rolul însuși
invizibilului care se lasă văzut. Shite este singurul al cărui nume înseamnă „actor”
în sensul de „cel care acționează”și, de asemenea, singurul al cărui chip ascunde o
mască. Iată definiția însăși a Teatrului prin intermediul unui singur personaj.
Actorul. Imagine reflectată, insesizabilă, nălucă a visului sau realitate efectiv
percepută? Ființă a zonelor-limită.
Actorul rămâne până la capăt ambiguu iar ambiguitatea lui nu înseamnă altceva
decât imposibilitatea de a decide ce anume e arta teatrului: Vis sau realitate?