Sunteți pe pagina 1din 32

1

RELEVENȚA TEOLOGICĂ A
”ZICERILOR” IOANINE: ”EU SUNT...”

EU SUNT PÂINEA VIEŢII [6:35]


(evgw, eivmi o` a;rtoj th/j zwh/j)

Relevanţa conceptului de “Pâine a vieţii” în cuvântarea Domnului Iisus Hristos

Iisus le-a zis: ,,Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămnzi niciodată; şi
cine crede în Mine, nu va înseta niciodată.” (Ioan 6:35).
La începutul capitolului 6 din Evanghelia după Ioan, Domnul Iisus Hristos îşi arată
puterea şi slava înmulţind cele cinci pâini de orz şi cei doi peşti, din care s-au hrănit mai apoi
peste cinci mii de oameni, strângându-se şi doisprezece coşuri cu fărâmituri. În acele momente
mulţimile au rămas impresionate de măreţie acestui Profet „mult aşteptat de lume”. După
această relatare, Iisus Hristos li arată ucenicilor pe mare în timp ce aceştia o traversau ca să
ajungă la Capernaum. Aici în Capernaum Iisus îşi începe discursul Său despre Pâinea care îi
hrănea de această dată din punct de vedere spiritual şi nu fizic.
După ce Iisus face afirmaţia că El este „Pâinea care s-a pogorât din cer”, iudeii au
început să cârtească împotriva lui. De data aceasta este evidentă comparaţia pe care o face Iisus
între mana din Vechiul Testament şi pâinea mesianică. Iudeii s-au referit la mană în versetul 31.
Atât pentru Iisus, cât şi pentru iudei, această istorie din Exod, când le-a fost dată mana, este
fundamentală şi în acelaşi timp „o avampremieră tipică a epocii mesianice”. Părinţii lor, cărora
le-a fost dată mana în chip miraculos, au murit în pustie din cauza neascultării şi necredinţei
lor. Un lucru reiese clar de aici: mana nu putea să le dea viaţa veşnică! De aceea, ei nu aveau
acum nevoie de mana din pustie, ci de pâinea nouă, mesianică, din cer. Iisus le explică astfel:
„Pâinea care se pogoară din Cer, este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea şi să nu
moară”. „În măsura în care această mană se pogoară din cer, mana reprezintă o paralelă şi un
precedent (Exod 16:4) şi în măsura în care trebuie să se mănânce din ea mai există încă o astfel
2

de paralelă. Însă într-o privinţă nu mai există nici o paralelă: omul nu moare dacă mănâncă
pâinea nouă, adică primeşte prin ea viaţa veşnică.” 1
„Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta va trăi în veac” (vv. 35, 47, 50). Expresia
pâinea vie arată şi mai plastic, că este vorba despre o Persoană, nu despre un lucru şi că această
persoană mijloceşte viaţa. Versetul 51 aduce un element enigmatic, care este cuprins în partea
finală a versetului: „Şi pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru
viaţa lumii.” Gerhard Maier oferă patru observaţii pentru înţelegerea afirmaţiei: (1) Iisus
vorbeşte despre viitor (îl voi da); (2) El este în acelaşi timp Cel care dă („ pâinea, pe care o voi
da Eu”), şi El este Cel care se dă; (3) El nu vrea să acţioneze numai pentru Israel, ci şi pentru
viaţa lumii, deci El vrea să fie Mântuitorul lumii; (4) o semnificaţie centrală o are trupul Lui,
adică faptul că Îşi dă întreaga viaţă trupească. 2 Fiul lui Dumnezeu s-a făcut trup, iar acum El
poate să-şi dea trupul pentru viaţa lumii, adică pentru facilitarea vieţii veşnice tuturor
oamenilor. Ioan 6:51 ne vesteşte despre moartea ispăşitoare în locul nostru, care poate să îi dea
întregii omeniri viaţa veşnică şi care este „pâinea mesianică a vieţii.”
Matthew Henry notează cinci observaţii cu privire la conceptul de pâine a vieţii:
a. Hristos este pâinea, pâinea sufletului, aşa cum pâinea este pentru trup, aşa Hristos
este pentru suflet. El susţine viaţa spirituală (este Purtătorul acestei vieţi spirituale),
aşa cum pâinea susţine viaţa trupească. Doctrina Evangheliilor cu privire la Hristos,
spune că El este Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, este pacea noastră,
neprihănirea noastră, Salvatorul nostru, aceste lucruri dând viaţă omului. Trupurile
noastre nu pot trăi fără pâine, fără hrană, tot aşa sufletele noastre nu pot trăi fără
Hristos. El a fost născut la Betleem, care se mai numeşte Casa Pâinii, arătând astfel
sursa adevăratei pâini.
b. El este pâinea lui Dumnezeu (v. 33), pâinea divină; ea este El, iar El vine de la Tatăl
(v. 46), pâinea pe care Tatăl o dă (v. 32), pe care Tatăl a destinat-o să fie hrana
sufletului; pâinea familiei lui Dumnezeu, pâinea copiilor Săi.
c. El este pâinea vieţii (v. 35), această pâine a vieţii ne duce cu gândul la pomul vieţii
în mijlocul grădinii Eden, care a fost pentru Adam garanţia unei părţi din legământ.
Iisus este pâinea vieţii, pentru că El este fructul pomului vieţii. În primul rând, El
este Pâinea vie. Pâinea în general este un lucru mort, care hrăneşte dar nu ajută la
1
Gerhard Maier, op. cit., p. 279.
2
Ibid, p. 280.
3

susţinerea vieţii spirituale; dar Hristos este El Însuşi pâinea vie, care ne susţine prin
puterea Sa... În al doilea rând, El dă viaţă lumii (v. 33), viaţă spirituală şi eternă;
viaţa sufletului în uniune şi comuniune cu Dumnezeu, o viaţă care include multe
binecuvântări şi fericiri. Mana nu a dat viaţă veşnică şi nu a susţinut viaţa spirituală,
dar Hristos este cel care dă viaţă celor morţi în păcat. Mana a fost dată pentru Israel,
dar Hristos este pentru Israel dar şi pentru întreaga lume. El a venit să aducă viaţă în
minţile oamenilor...
d. El este pâinea care s-a pogorât din ceruri (vv. 33, 50, 51, 58). Aceasta denotă în
primul rând – Divinitatea persoanei lui Iisus Hristos. Fiind Dumnezeu, El are fiinţa
în ceruri, de unde El a venit să ia asupra Sa natura noastră: Eu am coborât din
ceruri, de unde putem deduce veşnicia Sa, El a fost la început cu Dumnezeu;
capacitatea Sa, pentru Cer El este autoritatea puterii; şi autoritatea Sa, El a venit cu
o misiune divină. În al doilea rând, vedem originea divină a tuturor bunătăţilor care
curg asupra noastră prin El. El vine, nu numai kataba,j – a coborât (v. 51), ci şi
katabai,nwn – cel care coboară acum; El coboară, aceasta denotă o comunicare
constantă a luminii, a vieţii şi iubirii lui Dumnezeu cu credencioşii prin Hristos,
precum mana a coborât zilnic, tot aşa Hristos coboară zilnic, s.n.
e. El este această pâine. Mana este o prefigurare a Lui (v. 58), această pâine,
adevărata pâine, v. 32. Precum stânca din care ei au băut a fost Hristos, tot aşa mana
pe care au mâncat-o este pâinea spirituală, 1 Corinteni 10:3, 4. Mana a fost dată lui
Israel; dar Hristos a fost dat Israelului spiritual. Mana a fost îndeajuns pentru toţi;
de asemenea, în Hristos este plinătatea harului pentru toţi credincioşii... Mana
trebuia culeasă dimineaţa; fiecare dintre cei care vor să-l găsească pe Iisus, trebuie
să îl caute în fiecare zi. Mana a fost dulce, precum ne spune autorul Înţelepciunii lui
Solomon (Înţelepciunea 16:20), a fost agreată de fiecare om; pentru credincioşi
Hristos este cel mai preţios. Israel a trăit cu mana până a intrat în Canaan; dar
Hristos este pentru veşnicie cu noi. Mana a fost păstrată în memorie în chivotul
mărturiei; Hristos este comemorat la Cina Domnului ca şi hrana sufletului. 3

3
Matthew Henry, Commentary on the Whole Bible, Mat. – John, VOL. 8, AGES Software Albany, Version 1.0,
1999, p. 2096-2097.
4

Dr. Thomas Costable notează că Iisus nu spune că El are pâinea vieţii, ci spune că EL
este Pâinea vieţii, proclamându-se pe Sine ca fiind în stare să satisfacă total, precum apa şi
pâinea satisfac trupul în mod fizic. Ascultătorii săi nu trebuie să vină la El în mod repetat
pentru această pâine aşa cum ei au înţeles, pentru că această pâine îi va ajuta permanent. De
asemenea, a veni la Iisus şi a crede în El sunt concepte sinonime aşa cum apa şi hrana
reprezintă împreună nevoile de bază ale omenirii. Iisus nu afirmă că dependenţa continuă de El
nu este importantă (cf. 15:4-5). El vrea să spună că credincioşii Lui vor avea nevoile şi
dorinţele de bază pentru a trăi. Iisus aduce viaţă cu Sine. El este ceea ce susţine şi hrăneşte
viaţa spirituală. 4 Aşadar, prin conceptul acesta se înţelege faptul că Iisus este cel care satisface
şi susţine viaţa spirituală.

EU SUNT LUMINA LUMII [8:12]


(evgw, eivmi to. fw/j tou/ ko,smou)

Relevanţa conceptului de “Lumina lumii” în cuvântarea Domnului Iisus Hristos

Eu sunt Lumina Lumii este una dintre afirmaţiile esenţiale ale Evangheliei. Pentru a
înţelege acest concept, trebuie să ţinem cont de contextul în care Iisus Hristos vorbeşte despre
Sine ca fiind Lumina Lumii. Din relatarea Evanghelistului înţelegem că Iisus era prezent la
Sărbătoarea corturilor. Praznicul corturilor era urmat de o sărbătoare a luminii. Începând din
prima zi a praznicului, în curtea femeilor se puneau sfeşnice de aur care depăşeau zidurile care
înconjurau Templul şi care îşi răspândeau lumina deasuprea întregului Ierusalim. Bărbaţii
dansau cu făclii şi întregul oraş sărbătorea o sărbătoare a bucuriei. Lumina slujea probabil ca o
aducere aminte a stâlpului de foc care a condus Israelul la ieşirea din Egipt (Exod 13:21). 5
Gerhard Maier relatează ce spune Talmudul despre sărbătoarea aceasta:
„La sfârşitul primei zile a praznicului au coborât în curtea femeilor, unde
amenajările fuseseră îmbunătăţite. Acolo erau sfeşnice de aur cu patru cupe de aur în
vârful fiecărui braţ şi patru scări, una pentru fiecare braţ. Patru tineri din floarea
preoţimii, în mâini cu ulcioare cu ulei de 120 de logi (1 log = ca. 1/2 litru), umpleau
4
Thomas Constable, Notes on John, Sonic Light, 2002, p. 105.
5
Pat Alexander, op. cit., p. 121.
5

cupă după cupă. Din fâşii rupte din pânza cu care preoţii îşi înfăşoară pulpele şi din
brâurile lor se făceau fitile şi se aprindeau. Nu exista în tot Ierusalimul o gospodărie
care să nu fie luminată de lumină. Bărbaţii evlavioşi şi bărbaţii viteji dansau în faţa lor
cu făclii aprinse în mâini şi cântau cântece şi cântări de laudă. Leviţii fără număr erau
pe scări, cu harfe şi ţimbale, cu trompete şi cu alte instrumente muzicale, pe cele 15
trepte care duc din curtea lui Israel în curtea femeilor, corespunzător celor 15 cântări ale
treptelor din Psalmi (Ps. 120-134)” (Mişna Sukka V:l şi urm.).6
Când Iisus spune: „Eu sunt Lumina lumii”, atunci El se caracterizează drept Lumina
universală, care nu este numai la îndemâna lui Israel, şi în acelaşi timp drept unica Lumină
adevărată de care are nevoie şi pe care o caută omul. 7
În Noul Testament fw/j apare de 72 de ori, de 33 de ori numai în scrierile ioanine, 14 în
scrierile sinoptice, 13 în epistolele paulile şi de 10 ori în Fapte. Derivatele acestuia: fotizw
apare de 11 ori; fwtismo.n de două ori (2 Cor. 4:4, 6); fwteino/j de 4 ori; fwsth/r de două
ori (Fil. 2:15; Ap. 21:11); şi fwsfo,roj o singură dată (2 Pet. 1:19). 8
Sensul literar original face referire la lumina soarelui (Ap. 22:5), absenţa întunericului
(Ioan 11:10), lumina lămpilor (Luca 8:16; 11:33; 15:8; Fapte 16:29; Ap. 18:23; 22:5) şi la
lumina focului (Marcu 14:54; Luca 22:56). 9
Norul luminos folosit de Dumnezeu pe muntele transformării la faţă a Fiului Său (Matei
17:5) arată mai presus de el către Dumnezeu, a cărui apariţie este inevitabil însoţită de
strălucire. Fiul, de asemenea, este înconjurat de strălucire: „Faţa îi strălucea ca soarele şi
îmbrăcămintea i-a devenit albă ca lumina” (Matei 17:2). Aici, lumina este manifestarea
prezenţei lui Dumnezeu; apoi în alte locuri apare în lumină chiar Hristos cel înălţătat (Fapte
9:3; 22:6, 9, 11; 26:13). 10
Apostolii sunt descrişi ca lumina sau purtători de lumină (Matei 5:14, 16; Luca. 12:35;
cf. Efes. 5:8; Fil. 2:15), ei primind lumina divină pe care vor trebui mai apoi să o răspândească.
Ceea ce ei au auzit în secret de la Iisus, ei vor trebui să spună în public. Ca misionari ai lui
Hristos, ei sunt cei care răspândesc lumina în lume, nu propria lor lumină ci lumina cerului

6
Gerhard Maier, Evanghelia după Ioan, p. 356.
7
Idem.
8
H.C. Hahn, phos în The New International Dictionary of New Testament Theology, Zondervan Publishing
House, Grand Rapids, Michigan, vol. 2, p. 493.
9
Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Bucureşti, Ed. IBM al BOR, 1995, p. 295.
10
H.C. Hahn, op. cit., vol. 2, p. 493, 494.
6

însuşi, care în lumina Noului Testament este asociată cu locaşul ceresc al lui Dumnezeu (1
Tim. 6:16), sau cu Dumnezeu Însuşi (1 Ioan 1:5). 11
Evanghelistul Ioan este, în mod particular, cel care Îl prezintă pe Iisus Hristos ca fiind
lumina care înlătură întunericul lumii. În prologul Evangheliei după Ioan, lumina şi viaţa sunt
folosite în legătură strânsă, Hristos fiind singurul remediu pentru om a cărui natură este în
întuneric (Ioan 1:4; cf. 8:12). Ioan Botezătorul este cel care mărturiseşte despre lumină, iar
diferenţa dintre el şi Lumină este făcută foarte clar (Ioan 1:6f.; 5:35). „Adevărata lumină, care
luminează orice om”, a venit în lume în persoana lui Iisus Hristos” (Ioan 1:9). 12 R. Bultman
comentează: „El este lumina curată, autentică, care singură poate să împlinească pretenţia de a
da înţelegerea existenţei însăşi... El Însuşi este Răscumpărătorul pentru fiecare om”. 13 „Lumina
arată în mod direct natura lui Iisus. El nu este ca lumina; El este lumina însăşi”. 14
Lumina este necesară pentru că natura omului iubeşte întunericul mai mult decât
Lumina (Ioan 3:19). În 2 Corinteni 4:4, Pavel vorbeşte despre faptul că mintea omului „ a orbit-
o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos,
care este chipul lui Dumnezeu.” Orbirea aceasta nu poate fi vindecată decât printr-un act
creativ al lui Dumnezeu asemănător cu actul creaării luminii de la început. „ Căci Dumnezeu,
care a zis: ,,Să lumineze lumina din întunerec”, ne-a luminat inimile, pentruca să facem să
strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Iisus Hristos” (2 Cor. 4:6).
Este cu siguranţă adevărat că odată cu venirea lui Iisus Hristos, întunericul a fost
îndepărtat (1 Ioan 2:8), creştinii vin la lumină care îi îndeamnă în mod măreţ să păzească
poruncile lui în dragostea frăţească. Pentru că numai „cine rămâne în lumină” iubeşte pe
fratele său (1 Ioan 2:10). Condiţia necesară pentru a trăi adevărul, aici este asociată
îndeaproape cu ideea luminii – este comuniunea cu El, care este Lumina lumii, Iisus Hristos.
Pentru a rămâne în El, creştinii trebuie să umble în lumină, trăind pentru fraţii lor şi în mod
constant să caute iertare prin puterea sângelui lui Iisus Hristos (1 Ioan 1:6f.). 15
Iată ce spune Chiril al Alexandriei despre versetul 12:

11
Ioan Mircea, op. cit., p. 295.
12
H.C. Hahn, op. cit., vol. 2, p. 494.
13
R. Bultmann, The Gospel of John, 1971, p. 53, apud. în H.C. Hahn, op. cit., p. 494.
14
H. Conzelmann, An Outline Theology of the New Testament, 1969, p. 351, apud. în H.C. Hahn, op. cit., vol. 2,
p. 494.
15
Ioan Mircea, op. cit., p. 295.
7

«Prin aceasta vrea să spună: Umblând prin toată Scriptura şi socotind că


pătrundeţi cele spuse prin Prooroci despre Mine, vă abateţi mult de la calea vieţii. Şi nu
e de mirare. Căci nu este în voi Cel ce descoperă tainele şi luminează toată lumea
asemenea soarelui, luminând în inimile celor ce-L caută. Căci cel ce nu are în sine
lumina dumnezeiască şi spirituală umblă în mod necesar în întuneric şi de aceea cade în
multe nebunii. Iar că Lumina prin fire este Unul-Născut, ca Cel ce a strălucit din
Dumnezeu şi Tatăl ca din Lumina cea după fire, am arătat-o prin multe cuvinte în cartea
întâi, explicând spusa: „Era Lumina cea adevărată” (In l, 9). Şi e de observat că El nu
Se numeşte pe Sine lumină, în mod special şi separat, a celor din Israel, ci a lumii
întregi, şi prin aceasta spune lucrul cel mai adevărat. Căci spunem că El este Cel ce
răspândeşte în toată firea lumina spirituală şi că seamănă înţelegerea cuvenită în fiecare
om chemat la existenţă, ca pe o sămânţă pusă în om, după cum s-a spus despre El: „Era
Lumina adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan l, 9).» 16

Sfântul Chiril al Alexandriei socoteşte că în zicerea aceasta se află şi un înţeles ascuns,


şi anume, Iisus nu a spus numai Eu sunt Lumina, ci a adăugat „a lumii,” pentru că vroia să dea
un înţeles deosebit. Aşadar, „nu în zadar zice deci Mântuitorul fariseilor, grăindu-le: „Eu sunt
Lumina lumii.” Ameninţa în chip delicat că se va despărţi de Israel şi va strămuta harul la
lumea întreagă şi va întinde în sfârşit raza cunoştinţei de Dumnezeu la ceilalţi.” 17
Mai e de observat încă un lucru la comentariul Sfântului Chiril, el spune:
«că, deşi era văzut de cei ce-L ascultau şi ca om în trup, nu zice „Lumina e în
Mine”, ci „Eu sunt Lumina,” ca nu cumva aceştia să-L taie într-o doime de fii după
iconomia întrupării, căci „este un singur Domn, Iisus Hristos,” cum zice Pavel, şi
înainte de trup şi cu trupul, şi este un unic şi singur Fiu, Cuvântul cel din Dumnezeu-
Tatăl, şi, când S-a făcut om, nu S-a alcătuit ca o parte templul luat din femeie. Căci
trupul este al Lui şi a-L împărţi pe Fiul după întrupare (după raţiunea filiaţiei) e o
blasfemie. Dar e de ştiut că, deşi spunem că S-a întrupat, nu zicem că S-a îmbrăcat
numai în trup Cuvântul lui Dumnezeu, ci prin numele de trup e arătat omul întreg.
Acum Se face cunoscut tuturor neamurilor. Expresia are un sens universal.» 18

16
Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 380.
17
Ibid., op. cit., p. 381.
18
Idem.
8

Se observă că, atunci când a alcătuit Sfântul Chiril această scriere, începuse să se
afirme erezia nestoriană despre două persoane în Hristos. Hristos este o singură Persoană. E
ipostasul Fiului, Care e lumina tuturor, întrucât le-a creat pe toate, şi Care îşi exprimă
atotştiinţa prin graiul Său omenesc. Fiul lui Dumnezeu n-a luat numai trupul ca pe o haină
exterioară, ci S-a făcut om întreg, rămânând Dumnezeu întreg. Dumnezeu însuşi Şi-a însuşit
modul de gândire, de simţire, de exprimare omenesc. A devenit om în întregime, fără să
înceteze să fie şi Dumnezeu. Dar nu un Dumnezeu despărţit de umanitate.

EU SUNT UŞA OILOR [10:7, 9]


(evgw, eivmi h` qu,ra tw/n proba,twn)

Relevanţa conceptului de “Uşa Oilor” în cuvântarea Domnului Iisus Hristos

Cât priveşte contextul în care Iisus Hristos se autointitulează „Eu sunt Uşa oilor”,
putem spune că argumentul capitolului de faţă îl continuă pe cel început în capitolul 8: „ Noi
suntem sămânţa lui Avraam şi n- am fost robii nimănui“ (8:33) - au replicat iudeii la ceea ce le
oferise Iisus. Şi deşi Iisus încearcă să schimbe lucrurile pe coordonata spirituală a Împărăţiei,
ei răspund: „Tatăl nostru... este Avraam“ (8:39) şi „noi nu suntem copii născuţi din curvie;
avem un singur Tată, pe Dumnezeu“ (8:41).
În acest context, se punea deci întrebarea: Cine are dreptul să intre în Împărăţie şi pe ce
„uşă“ se intră în ea? Iar părerea lui Iisus cu privire la ei era clară: „Voi aveţi ca tată pe
diavolul... Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea n- ascultaţi,
pentru că nu sunteţi din Dumnezeu“. Nefiind din Dumnezeu, pretenţia fariseilor de a avea
dreptul să intre în adunarea Domnului sau în Împărăţie sau în „staulul oilor“ era lipsită de
realism. Iar pentru că n-aveau dreptul să intre pe poartă, ei săreau pe altă parte, numind această
„sărire peste gard“ calea pe care se intră în Împărăţie. Dar, de fapt, nici ei nu intră în ea şi “ nici
pe alţii nu- i lăsaţi să intre“ (Mat. 23:13).19

19
Beniamin Fărăgău, Studiul cărţii Evanghelia după Ioan, p. 59, variantă electronică.
9

După cum spune Beniamin Fărăgău, contrastul dintre cei care au fost chemaţi de
Dumnezeu să fie păstori ai lui Israel (Ezec. 34) şi atitudinea Celui care era Păstorul cel Bun
începe să fie construit de Ioan încă din 9:35-39, pentru ca să fie dus mai departe în capitolul ce
urmează. 20
Primele două versete ale acestui capitol vorbesc despre două alegorii. Ambele discută
problema unei „uşi“. Dar semnificaţia uşii este diferită în cele două alegorii. “Intrarea pe uşa
din primele 6 versete îl desemnează pe adevăratul Păstor.” 21 „Adevărat, adevărat, vă spun că,
cine nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoţ şi un tîlhar. Dar cine
intră pe uşă, este păstorul oilor“ (1, 2). Oare despre ce uşă să fie vorba, pentru ca adevăratul
Păstor să poată fi validat de intrarea prin ea? Contextul Evangheliei lui Ioan ne sugerează
faptul că Iisus se referea la Scripturile Vechiului Testament. Adevăratul Hristos sau adevăratul
Păstor le spune: “El - este Cel care intră pe uşa Scripturii, conform promisiunii lui Dumnezeu
făcute prin Moise în Deuteronom 18:15-22.”22 În lumina acestei afirmaţii directe, o mulţime de
texte din ultimele capitole capătă greutatea intenţionată, de fapt, de Iisus (5:19, 20, 30, 36, 37,
43, 44-46; 7:16-18, 28, 29, 37, 38; 8:14-18; 26-29, 38, 40, 42, 45-47, 54, 55; 9:4).
Glasul adevăratului Păstor trebuia să se reflecte din scripturile Vechiului Testament, şi
prin faptul că El a intrat pe această uşă a Scripturilor, oile lui „ merg după el, pentru că îi
cunosc glasul“ (10:4).
Din versetul 7 găsim o nouă alegorie, pentru că s-a schimbat semnificaţia uşii din ea.
Afirmaţia lui Iisus devine directă şi clară: „Adevărat, adevărat, vă spun că Eu sunt uşa oilor“.
Iată ce spune Dumitru Stăniloae în notele sale asupra comentariului lui Chiril din
Alexandria asupra Evangheliei Sfântului Ioan:
„Hristos e şi uşa, şi Stăpânul uşii… Căci, dacă Hristos este uşa, nu poate fi
altcineva Stăpân peste ea… Hristos Se afirmă ca singura uşă a oilor cuvântătoare spre
Tatăl. Dar e şi singura uşă prin care Dumnezeu intră la oile cuvântătoare. El e unicul
Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, pentru că e şi Dumnezeu, şi om. Uşa face parte şi
din interiorul lui Dumnezeu sau al oamenilor, şi din exteriorul lor. E uşa vie, e uşa
activă a oamenilor spre Dumnezeu şi uşa care prin voia lui Dumnezeu se deschide spre
oameni. Şi noi suntem uşă a unuia spre celălalt, dar nu în singurătate. O uşă care nu ne

20
Ibidem, p. 60.
21
Idem.
22
Beniamin Fărăgău, Evanghelia după Ioan, op. cit., p. 60.
10

ridică pe noi ca oameni în Dumnezeu nici nu coboară pe Dumnezeu în oameni. Hristos


e uşă la Tatăl pentru toţi şi a Tatălui către toţi. Dar e în mod special uşă a celor ce
conduc pe oameni spre (Dumnezeu) Tatăl şi pe Tatăl, sau pe Dumnezeu în general, spre
oameni, adică a păstorilor aleşi dintre oameni. Cinstea de a conduce pe oameni la
Dumnezeu şi de a aduce pe Dumnezeu la oameni, prin Hristos ca uşă, nu şi-o ia cineva
de la sine. Căci atunci acela ar fi uşă. Uşa rămâne Hristos, şi anume o uşă activă, deşi se
cere şi de la cei chemaţi ca martori o lucrare. În păstorul adevărat e prezent marele sau
supremul Păstor, Hristos. De aceea numai El este uşa prin excelenţă. În uşa omenească
e şi Hristos activ ca uşă.” 23

De data aceasta atenţia noastră este focalizată asupra uşii, nu asupra celui ce intră pe ea.
Cei ce şedeau pe scaunul lui Moise, prin învăţătura pe care o dădeau, se pretindeau a fi în
acelaşi timp şi păstori ai lui Israel şi uşă spre Împărăţie. Dar totul era, de fapt, o falsă pretenţie,
pentru că, deşi veneau în numele Împărăţiei lui Dumnezeu, în fond, ei erau reprezentanţii
Diavolului. Deşi cercetau Scripturile, ei erau orbi, şi în orbirea lor nu reuşeau să găsească uşa.
Lucrurile nu se opresc aici, pentru că cei care le dădeau crezare călcau pe urmele paşilor lor,
împărtăşeau aceeaşi soartă cu ei. 24
În textul Scripturii din Ioan 10, Iisus se declară pe Sine ca Păstorul cel bun dar în
acelaşi timp Uşa oilor, declarând că El are autoritatea la El Însuşi, că la El este viaţa, şi prin El
şi sângele Lui putem intra în Locul Preasfânt, în prezenţa Tatălui. 25
Hristos este Uşa. Prin aceasta El spune că acei care pretind că vor găsi neprihănirea prin
eforturile lor proprii nu o vor găsi niciodată. El le spune lucrul acesta iudeilor, care ar trebui să
fie oile lui Dumnezeu, şi fariseilor care ar trebui să se gândească la faptul că ei sunt păstorii
acestor oi. „Eu sunt uşa” staulului; uşa bisericii, spune Domnul.
Matthew Henry comentează astfel afirmaţia lui Hristos:
«„La modul general, Iisus Hristos este (1) uşa închisă, pentru a alunga hoţii şi
tâlharii, care nu trebuie primiţi în staul. Închiderea uşii asigură securitatea casei; şi iată
ce mare siguranţă are biserica lui Dumnezeu – Iisus Hristos, cu înţelepciunea Sa,
puterea şi bunătatea Sa. (2) Apoi, EL este uşa deschisă. În primul rând, prin Hristos ca

23
Dumitru Stăniloae, note în Chiril al Alexandriei, op. cit., pp. 486-488.
24
Beniamin Fărăgău, Evanghelia după Ioan, p. 61.
25
Matthew Henry, op. cit., p. 2280.
11

uşă noi avem acces în turma lui Dumnezeu (Ioan 14:6). În al doilea rând, noi intrăm în
conversaţie cu Dumnezeu prin El, asistaţi de El, acceptaţi de El, umblând în numele Lui
(Zah. 10:12). În al treilea rând, prin El, Tatăl vine în biserică, o vizitează şi comunică cu
ea. Şi în ultimul rând, prin El, ca uşă, oile sunt primite la final în Împărăţia cerească
(Matei 25:34).
În mod particular, Hristos este uşa păstorilor, aşadar cei care nu vin în Numele
Lui nu se pot numi păstori, ci se numesc hoţi şi tâlhari (chiar dacă ei pretind că sunt
păstori), pentru că oile nu le ascultă glasul. Aceste cuvinte se referă la caracterul
păstorilor sufleteşti ai Israelului de pe timpul acela, care îşi desfăşurau activitatea lor în
afara dorinţelor lui Mesia şi îşi desfăşurau lucrarea pentru interesele lor carnale. Se
observă, în primul rând, caracterul acestor oameni: ei sunt hoţi şi tâlhari (v. 8)...
«Cărturarii, fariseii, marii preoţi, la fel ca şi mulţi din cei care au venit înainte de Mine,
care au încercat să zădărnicească lucrarea Mea şi să oprească stăpânirea Mea asupra
oricărei părţi a inimii oamenilor, prin influenţarea lor cu prejudecăţi împotriva Mea;
aceştia sunt hoţi şi tâlhari, furând toate acele inimi asupra cărora ei nu au nici un drept,
deposedând pe adevăratul stăpân de proprietatea Sa.”» 26

Este evident că iudeii şi fariseii l-au condamnat pe Mântuitorul că este hoţ şi tâlhar,
pentru că El nu a venit prin acordul lor ca „uşă”, nici nu a luat un drept de la ei; ci El a arătat
că ei ar trebui să primească împuternicirea de la El, să fie acceptaţi de El, şi să vină după El;
dar pentru că ei nu au făcut asta, ci au stat împotriva Lui, ei au fost hoţi şi tâlhari. Este de notat
că rivalii lui Hristos sunt tâlharii bisericii, cu toate că ei se pretind a fi păstori, ba mai mult,
păstorii păstorilor. „În al doilea rând, se poate observa grija care şi-o iau pentru a ţine oile
lângă ei, dar oile nu le ascultă glasul. Toţi acei care au o pietate deosebită, care este spirituală şi
cerească, şi în mod sincer sunt devotaţi lui Dumnezeu şi evlaviei, nu pot să aprobe tradiţiile
nebiblice ale preoţilor sau ale unor păstori, nici nu vor gusta formalităţile lor. Apostolii lui
Hristos nu vor renunţa la principiile date de Stăpânul lor pentru nişte principii sau datini
omeneşti.27
Hristos este uşa oilor pentru că „dacă intră cineva în staul sau în turmă, va fi mântuit;
nu numai că vor fi salvaţi de hoţi şi tâlhari, ci ei vor fi fericiţi, „ei vor intra, vor ieşi şi vor găsi
26
Ibidem, p. 2280, 2281.
27
Ibidem, p. 2281.
12

păşune”.”28 Matthew Henry notează direcţia clară pentru cei care vor să intre în turma lui
Dumnezeu trebuie să vină prin Iisus Hristos, care este uşa; prin credinţa în El, ca mare
Mijlocitor între Dumnezeu şi om, noi venim în legământ şi comuniune cu Dumnezeu;
neexistând altă cale de intrare în Biserica lui Dumnezeu decât prin Iisus Hristos. Mai relatează
două promisiuni care se evidenţiază aici, prima face referire la mântuirea celor care cred, aici şi
în viitor, şi a doua face referire la faptul că credincioşii trăiesc în lumea aceasta prin harul lui
Hristos.29

EU SUNT PĂSTORUL CEL BUN [10:11, 14]


(Egw, eivmi o` poimh.n o` kalo,j)

Relevanţa conceptului de “Păstorul Cel bun” în cuvântarea Domnului Iisus Hristos

Iisus a spus: „Eu sunt Păstorul cel bun” (o` poimh.n o` kalo,j, lit. păstorul cel
bun). Kalos nu este foarte folosit în Evanghelia lui Ioan, dar este mai folosit ca agatos. În
Evanghelia după Ioan, kalo,j este folosit pentru vin (2:10), şi de trei ori pentru păstor, în
capitolul 10. În folosirea clasică, descrie ceva vizibil, frumos, excelent, perfect, caracter
deosebit. Mai era folosit pentru frumuseţea morală sau nobleţe. Epitetul kalo,j, aplicat
păstorului, arată bunătatea şi nobleţea acestuia, şi presupune aprecierea lui prin respect şi
afecţiune. 30
Acest caracter al Său a fost deja amintit când am făcut referire la expresia „ Eu sunt uşa
oilor”, aceasta revelându-ne faptul că Hristos este unica soluţie spre gloria cerului şi unica
intrare în viaţa eternă. De data aceasta se schimbă ideea, şi Iisus se declară pe Sine ca Păstorul
cel bun, pentru că îi pregăteşte pe cei care cred în El să ajungă în siguranţă în Raiul lui
Dumnezeu, în gloria eternă. Păstorul cel bun şi-a dat viaţa pentru oi, eliberându-le de sub
moartea eternă, iar acum sufletele lor aparţin lui Dumnezeu. 31

28
Matthew Henry, op. cit., p. 2281.
29
Ibidem, p. 2281, 2282.
30
Marvin R. Vincent, Word Studies in the New Testament, John, vol. 1, 2, AGES Software Albany, Version 1.0,
1996, p. 930.
31
Adam Clarke, John through Acts, Clarke’s Commentary – The New Testament, vol. 6, AGES Software Albany,
Version 1.0, 1997, p. 199.
13

Adevăratul Păstor al lui Israel – oferă celor care vin la El, toate privilegiile care pornesc
din Dumnezeu, le oferă viaţă din abundenţă. El este în legătură deosebită cu oile Sale, pentru
că Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi, nu ca şi ceilalţi păstori. Ceilalţi păstori se gândesc la
ei înşişi, dar adevăratul Păstor se gândeşte la oile Sale. El le cunoaşte, şi ele îl cunosc pe El,
aşa cum Tatăl îl cunoaşte pe El, şi cum El îl cunoaşte pe Tatăl. Este un principiu foarte preţios!
Păstorii falşi îşi pot cunoaşte oile din punct de vedere pământesc, dar Mesia îşi cunoaşte oile
Sale în mod divin... 32 „Hristos a spus că mai are şi alte oi, care încă nu sunt în staul, dar pe care
le va aduce. Aceste oi sunt neamurile. El şi-a dat viaţa nu numai pentru evrei, ci şi pentru
neamuri... El este Păstorul tuturor... nu face diferenţă.” 33
Chiril al Alexandriei, vorbind despre păstorul cel bun zice: „Păstorul cu adevărat bun nu
vine pentru nimic rău în staulul oilor, urmărind mai degrabă folosul lor şi lucrând cu tărie ceea
ce crede că le va fi de mult folos”. 34

EU SUNT ÎNVIEREA ŞI VIAŢA [11:25]


(evgw, eivmi h` avna,stasij kai. h` zwh,)

Relevanţa conceptului de “Învierea şi Viaţa” în cuvântarea Domnului Iisus Hristos

Iată contextul în care Domnul Iisus Hristos rosteşte această zicere. Mântuitorul primeşte
veste că Lazăr, prietenul Lui era bolnav spre moarte. Lazăr era fratele Mariei şi al Martei.
Această familie avea o devoţiune curată şi puternică faţă de Iisus, avea o părtăşie strânsă cu El,
şi era iubită în mod special de către El. Cu toate acestea, Iisus a întârziat să meargă la familia
aceasta pe care o iubea, intenţionând să îşi arate slava prin ceea ce urma să facă. Iniţial, se
părea că Iisus nu era preocupat de familia aceasta şi că era insensibil la suferinţa lor. Însă
lucrurile nu stăteau aşa, fiindcă Ioan accentuează în mod repetat că Iisus iubea această familie
şi le împărtăşea durerea.
Temporizarea şi scopul lui Iisus erau diferite de ceea ce voiau ei. Hristos dorea ca
oamenii să creadă în El, că este cu adevărat Mesia. Mântuitorul începe o discuţie cu Marta, iar

32
John Nelson Darby, Darby’s Synopsis of the Books of the Bible, part. 2: New Testament - John , AGES Software
Albany, Version 2.0, 1996, 1997, p. 327.
33
Ibidem, p. 328.
34
Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 706.
14

în această conversaţie El foloseşte această zicere: „Eu sunt învierea şi viaţa” (evgw, eivmi
h` avna,stasij kai. h` zwh). Acest lucru demonstrându-l chiar în momentul următor când
Lazăr a ieşit afară din mormânt, primind viaţă de la Dumnezeu.
În limba greacă sunt folosiţi doi termeni cu referire la înviere: verbul anistemi, cu
substantivul său derivat avna,stasia şi verbul egeirwcu forma sa substantivală
egersi.35
După cum spune Oepke în Dicţionarului teologic Kittle, când sunt folosite cu valoare
tranzitivă, ele pot însemna: ”a ridica”; “a trezi” (o persoană care doarme); “a institui” sau “a
instala pe cineva într-o funcţie”; “a deporta” o persoană; “a fixa coloane sau altare”; “a repara
pereţii”. Pe de altă parte, atunci cînd sunt folosite cu sens intranzitiv, verbele pot însemna: “a
se trezi” din somn, din pat; “a se ridica să vorbească la judecată”; “a se ridica în duşmănie faţă
de cineva”.36
Dintre cei doi termeni, anistemi are o semnificaţie mai generală, putându-se referi
la: “a se ridica la rebeliune” (Marcu 3:26, Fapte 5:36); ”a se ridica pentru a citi, a se ruga sau a
vorbi” (Luca 4:16; Luca 22:45) şi chiar la “a învia” (Matei 22:24). Verbul egeirw poate avea
sensul de “a sta” (Matei 2:13); “a apărea” (Matei 22:11,24) sau “a se trezi” (Luca 13:25), dar
Pavel foloseşte egeirw pentru lucrarea divină a învierii din morţi a lui Hristos, precum şi
pentru învierea credincioşilor şi a morţilor în general. 37
Baza pentru întreaga doctrină creştină despre învierea trupească stă în realitatea
învierii lui Hristos. Alături de învierea lui Hristos, în Noul Testament putem întâlni acest
concept sub mai multe forme care se influenţează reciproc: (1) învierea trecută fizică a unor
anumiţi oameni la viaţa muritoare reînnoită (Luca 7:14-15, Ioan 11:43-44, Evrei 11:35); (2)
învierea spirituală a credincioşilor la o nouă viaţă în Hristos (Col. 2:12); (3) învierea trupească
viitoare a credincioşilor la nemurire (1Cor. 15); (4) învierea viitoare personală a
necredincioşilor la judecată (Ioan 5:29, Fapte 24:15).
În sensul său deplin, învierea reprezintă ridicarea persoanelor din moarte la o viaţă
nouă şi veşnică în prezenţa lui Dumnezeu. Este un eveniment ce duce spre o nouă stare. Prin

35
R. A. Muller, op. cit., p. 147.
36
Oepke, egheiro, eghersi, egheiro, în Theological Dictionary of the New Testament, ed. Gerhard Kittle, v. I,
Grand Rapids, Eerdmans, 1993, p. 368.
37
R. A. Muller, op. cit., p. 147.
15

înviere cei credincioşi vor primi un trup transformat, astfel încât să fie un vehicol adecvat
pentru viaţa diferită din lumea viitoare. 38
În continuare vom vedea însemnătatea acestei ziceri în cuvântarea Domnului Iisus
Hristos.
În această zicere, Iisus declară că de El depinde învierea şi primirea vieţii veşnice (Ioan
5:21; 25-29). Marta se gândea că Mesia îi va învia pe credincioşi în zilele din urmă, dar Hristos
vrea să îi demonstreze că El are puterea asupra morţii chiar în momentul acela. Iisus nu spune
numai: Eu sunt învierea, ci spune: „Eu sunt învierea şi viaţa”, viaţa fiind elementul esenţial la
evenimentul învierii. Fără El nu este înviere sau viaţă. El este învierea dar este şi viaţa.
Mântuitorul nu vorbeşte la întâmplare asociind cele două cuvinte. 39
Cei care cred în Hristos vor trăi din punct de vedere spiritual şi etern, bineînţeles chiar
dacă vor muri fizic. Iisus împarte viaţă eternă celor care cred în El. El este viaţa, în sensul că
este sursa ei şi cel care o dă. De asemenea, El îi va învia în ziua de apoi pe toţi acei care au
adormit în El. Viaţa credincioşilor nu se termină după moarte, ei trăiesc veşnic în părtăşie cu
Creatorul. Orice persoană care crede în Iisus nu va experimenta moartea spirituală eternă.
Aceasta este o altă promisiune a salvării. 40
Comentatorul creştin Matthew Henry arată două semnificaţii deosebite ale acestei
afirmaţii:
„(1) În primul rând, arată puterea lui Hristos, puterea Sa absolută: Eu sunt
învierea şi viaţa, fântâna vieţii, capul şi autorul învierii...
(2) În al doilea rând, această zicere arată „promisiunea noului legământ, care ne
dă speranţa deplină că vom trăi. Se poate observa că promisiunea este făcută – celor
care cred în Hristos, celor care consimt şi cred: în Iisus Hristos ca singurul Mijlocitor al
reconcilierii şi comuniunii între Dumnezeu şi om... Condiţia promisiunii din urmă este
exprimată astfel: tuturor celor ce trăiesc şi cred în Mine, şi poate fi înţeleasă astfel: a.
Viaţă naturală; b. Viaţă spirituală: celor care trăiesc şi cred că prin credinţă sunt născuţi
din nou pentru o viaţă cerească şi divină, pentru cei care a trăi este Hristos – făcându-l
pe Hristos viaţa sufletului lor. Promisiunea priveşte mai departe: chiar dacă ar fi murit,
va trăi, adică nu va muri niciodată. Pentru trup este promisă binecuvântata înviere.

38
L. L. Morris, Învierea în Dicţionar Biblic, (ed. J. D. Douglas), op. cit., p. 706-707.
39
Thomas L. Constable, op. cit., p. 174.
40
Idem.
16

Trupul moare datorită păcatului, dar acesta va trăi din nou... Hristos va învia trupurile
noastre, vor fi transformate şi vor intra pentru veşnicie în prezenţa lui Dumnezeu...
Pentru suflet este promisă imortalitatea. Această viaţă a sufletului nu va fi niciodată
stinsă...”41

William MacDonald mai vorbeşte despre două categorii de credincioşi cărora li se


aplică promisiunea învierii şi a vieţii:
«Vor fi cei care au murit în credinţă şi cei aflaţi în viaţă la Revenirea Sa. Pentru
prima categorie, El vine în ipostaza de înviere iar pentru a doua categorie ca viaţă.
Prima categorie este descrisă în ultima parte a versetului 25: „ Cine crede în Mine, chiar
dacă ar fi murit, va trăi.” Asta înseamnă că acei credincioşi care au murit înainte de
venirea iui Cristos vor fi înviaţi din morţi. A doua categorie este descrisă în versetul 26.
Cei aflaţi în viaţă la venirea Mântuitorului, care cred în El, nu vor muri niciodată, ci vor
fi transformaţi într-o clipă, într-o clipită de ochi, şi vor fi duşi acasă în cer, împreună cu
cei care au fost înviaţi din morţi. » 42

EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA [14:6]


(evgw, eivmi h` o`do.j kai. h` avlh,qeia kai. h` zwh,)

Relevanţa conceptului de “Calea, Adevărul şi Viaţa” în cuvântarea Domnului Iisus


Hristos

Această zicere a Domnului Iisus Hristos este deosebit de importantă, pentru că în ea se


cuprind în mare măsură toate celelalte ziceri. Iisus a început să spună despre Sine: Eu sunt
pâinea vieţii, lumina lumii, uşa oilor, păstorul cel bun, învierea şi viaţa; dar de data asta, ca şi
cum ar fi o concluzie la toate spuse până aici, El declară: EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL ŞI
VIAŢA (evgw, eivmi h` o`do.j kai. h` avlh,qeia kai. h` zwh) – Ioan 14:6.

41
Matthew Henry, op. cit., p. 2329-2331.
42
Idem.
17

Pentru a înţelege mai eficient însemnătatea acestei zicei, vom studia pe rând cele trei
cuvinte: calea (h` o`do.j), adevărul (h` avlh,qeia) şi viaţa (h` zwh), accentuând relevanţa
lor în cuvântarea Mântuitorului.
7.2.1. Eu sunt calea. Acesta este răspunsul la întrebarea lui Toma: „Cum putem să ştim
calea într-acolo?” (v. 5). După cum spune Gerhard Maier, afirmaţia Eu sunt calea, „depăşeşte
dimenisiunea afirmaţiilor Eu sunt”, prin aceasta „Iisus arată şi Iisus face posibil accesul la
Tatăl.”43 Omul nu poate să ajungă la Tatăl prin eforturile proprii. „Omul căzut nu mai are de la
sine acces la Dumnezeu (Gen. 3:24). Numai Fiul lui Dumnezeu a redeschis această cale prin
ispăşirea Sa în locul nostru... (Rom. 5:2; Efes. 3:12; 1 Petru 3:18; Evrei 4:16; 10:19).” 44
Referitor la ispăşirea realizată de Hristos, Millard Erickson precizează că moartea lui Hristos
„pune capăt duşmăniei şi înstrăinării dintre Dumnezeu şi omenire.” 45 De asemenea, ostilitatea
noastră faţă de Dumnezeu este înlăturată, noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu prin El (Iisus
Hristos).46
În Scripturi, cuvântul cale este folosit în sens propriu şi de foarte multe ori în sens
figurat. În sensul figurat cuvântul se foloseşte în mai multe expresii în sens bun sau rău de 45
de ori. Se vorbeşte despre calea pierzării (Matei 7:13), care duce spre iad. Această cale mai este
numită calea lui Cain (Iuda 11), calea lui Balaam (2 Petru 2:15), calea păgânilor sau a
neamurilor (Matei 10:5; Fapte 14:16), calea rătăcirii (Iacov 5:20). 47
Opusă cu calea rătăcirii sau calea Satanei este calea lui Dumnezeu (Matei 22:16; Marcu
12:14; Luca 20:21; Fapte 18:26), sau calea mântuirii cu diversele ei denumiri: calea Domnului
(Matei 3:3), calea păcii (Luca 1:79), calea adevărului (2 Petru 2:2), calea dreptăţii (Matei
21:32), calea mântuirii (Fapte 16:17), calea vieţii (Fapte 2:28), care duce la viaţă (Matei 7:14),
calea nouă şi vie (Evrei 10:20); toatea acestea culminând cu afirmaţia Iisus este Calea şi El o
arată (Ioan 14:4-5, 6). Calea lui Dumnezeu este dreaptă şi adevărată, şi ea ne deschide calea
către Cer, la Sfânta Sfintelor. 48
7.2.2. Eu sunt adevărul. Alături de cale, Iisus mai adaugă: adevărul. Am putea aici să
răspundem întrebării lui Pilat: „Ce este adevărul?” (Ioan 18:38). Precum am amintit, în Vechiul

43
Gerhard Maier, op. cit., p. 611.
44
Idem.
45
Millard Erickson, Teologie Creştină, Oradea, Cartea Creştină, 2004, p. 707.
46
Idem.
47
Ioan Mircea, op. cit., p. 77.
48
Ibidem, p. 77, 78.
18

Testament termenul adevăr este folosit în două sensuri: (1) sensul intelectual, cu privire la
fapte care pot fi dovedite adevărate sau false; (2) sensul existenţial sau moral, întâlnit mult mai
frecvent, care se referă la adevăr ca şi un atribut al unei persoane. În literatura greacă cuvintele
folosite pentru adevăr sunt: avlh,qeia, avlh,qeV, alhqinoV. Acestea nu au aceeaşi nuanţă
personală şi morală, ci adevărul este pur intelectual. 49
În Noul Testament, aceste cuvinte sunt folosite atât cu sensul din Vechiul Testament cât
şi sensul lor din greaca elenă şi clasică, aşa încât, este foarte greu de decis care nuanţă
predomină.50 Iisus Hristos a afirmat că El este adevărul, adică adevărul personificat (Ioan 1:17;
Efes. 4:21), El este mijlocitorul adevărului şi Duhul Sfânt îi conduce pe oameni la adevăr (Ioan
16:13), aşa încât „ucenicii Lui cunosc adevărul (Ioan 8:32; 2 Ioan 1), îl împlinesc (Ioan 3:21),
rămân în El (Ioan 8:44), şi naşterea lor ca şi copii ai lui Dumnezeu se bazează pe adevăr (Iacov
1:18). Adevărul este mai mult decât o formulă de credeu – este cuvântul activ al lui Dumnezeu
care trebuie ascultat (Romani 8:21; Gal. 5:7).” 51
7.2.3. Eu sunt viaţa. Viaţa (gr. zwh) este cel de al treilea termen folosit de Hristos în
această zicere. Viaţa în sine numai Dumnezeu o are ca atribut propriu pe care a dat-o Fiului
(Ioan 5:26). El este Cel viu (1 Petru 1:23; Apoc. 7:2); este Cel ce este (Apoc. 1:8).52 „Fiul lui
Dumnezeu are viaţa în Sine, căci El este Viaţa (Ioan 1:4, 8, 12; 10:10, 28; 11:25; 14:6; 17:2) şi
este dătător de viaţă (Ioan 5:21; 10:28), fiind începătorul vieţii (Fapte 3:15) şi Care are
cuvintele vieţii veşnice (Ioan 6:68; 5:21)... de asemenea, Hristos dă viaţă celor morţi în păcat
sau înstrăinaţi de viaţa lui Dumnezeu (Efes. 4:18), „pentru că El a murit pentru păcatele
noastre, când noi eram vrăjmaşii Lui, ca să ne învieze împreună cu El...” (Romani 6:4 etc.).” 53
„Cristos Isus este viaţa. El este izvorul vieţii, atât spirituale, cât şi veşnice. Cei care Îl
primesc pe El au viaţă veşnică, pentru că El este Viaţa.”54
Cu privire la zicerea discutată în acest capitol, M. M. Thompson relatează: „Numele
predicative din această afirmaţie pot fi citite ca trei aserţiuni distincte despre Iisus sau pot fi
subordonate una alteia, după cum urmează: „Eu sunt Calea care duce la viaţă” sau „Eu sunt
calea şi adevărul care duc la viaţă”, subliniind astfel că ceea ce Iisus face cunoscut nu este un

49
F. H. Palmer, Adevărul în Dicţionar Biblic, (ed. J. D. Douglas), op. cit., p. 10.
50
Idem.
51
Idem.
52
Ioan Mircea, op. cit., 557.
53
Idem.
54
William MacDonald, op. cit., p. 372.
19

concept nou despre Dumnezeu, ci calea către Dumnezeu...” şi „mântuirea constă în a ajunge să
accepţi întruparea Adevărului în persoana lui Iisus, şi nu aderarea la formulări abstracte despre
Iisus.”55
Această zicere minunată arată limpede că Domnul Iisus Cristos este calea spre cer. El
nu se mulţumeşte doar să ne arate calea, ci chiar El Însuşi este calea. Mântuirea este într-o
Persoană şi această Persoană este Adevărul. Creştinismul este Cristos. Domnul Isus nu este
doar una dintr-o multitudine de căi. El este singura Cale prin care primim viaţă veşnică.
Nimeni nu vine la Tatăl decât prin El. 56

EU SUNT ADEVĂRATA VIŢĂ [15:1, 5]


(Egw, eivmi h` a;mpeloj h` avlhqinh.)

Evidenţele istorice cu privire la conceptul de viţă sunt aproape inexistente, de aceea, în


acest capitol vom arăta relevanţa acestui concept în Vechiul Testament şi în contextul iudaic, în
cuvântarea Domnului Iisus şi bineînţeles, vom evidenţia implicaţiile acestuia pentru creştinul
secolului XXI.

Relevanţa conceptului de “adevărata Viţă” în cuvântarea Domnului Iisus Hristos

Dacă până acum majoritatea zicerilor cu privire la Hristos se refereau strict la calităţile
Lui, de data aceasta Iisus le vorbeşte ucenicilor despre rodire şi despre roadă, despre multă
roadă, şi o face în termenii cei mai gravi: „Eu sunt adevărata viţă (Egw, eivmi h`
a;mpeloj h` avlhqinh) şi Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi
n- aduce roadă, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai
multă roadă... Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi
astfel ucenicii Mei“ (15:1, 2, 8).
Cuvintele acestea sună mai degrabă a ordin de luptă, decât a cuvinte de rămas bun.
Invadarea împărăţiei întunericului a început odată cu întruparea lui Isus, dar adevăratul asalt se
pregătea acum, aici în camera de sus. Mai era doar un pas până când Isus avea să fie „înălţat de
pe pământ“, iar prin înălţarea Sa urma să atragă la Sine pe toţi oamenii (12:32). “Însă rodul
55
M. M. Thompson, în Dicţionarul Noului Testament, ed. Daniel G. Reid, Oradea, Casa Cărţii, 2008, p. 688.
56
William MacDonald, op. cit., p. 372.
20

urma să atârne de mlădiţe, de ucenicii Săi, căci lui Dumnezeu I-a plăcut să includă Biserica Sa
în „trinitatea“ lucrării Sale: Tatăl este vierul, Iisus este Viţa, iar noi suntem mlădiţele.” 57
Exista un secret pe care toţi urmaşii lui Isus trebuiau să-l ştie. Şi tocmai acest secret îl
împărtăşea Iisus ucenicilor Săi, acum că stătea cu mijlocul încins, cu încălţămintele în picioare
şi cu toiagul în mînă: „Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci
despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic“. Ba mai mult - le spune Isus -„dacă nu rămâne cineva
în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţă neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt
strânse, aruncate în foc, şi ard“ (15:5, 6). Noi, mlădiţele (ta klematha), am fost aşezaţi alături
de Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul, pentru ca Dumnezeu Duhul Sfânt să poată rodi prin noi.
Dar rodirea va depinde în întregime de relaţia noastră cu Isus. 58
Trebuie menţionat faptul că denumirea pentru Tatăl ca viticultor şi pentru Fiul de viţă
nu înseamnă că Iisus ar fi o fiinţă creată. El rămâne Fiul lui Dumnezeu – „născut”, aşa cum
afirmă vechiul crez, iar nu „creat”. 59 Legătura cu Vechiul Testament şi plasticitatea acestei
imagini sunt motivul pentru care Îl întâlnim pe Iisus ca viţa.60
Precum am precizat, în Vechiul Testament, poporul Israel a fost zugrăvit ca o viţă de
vie sădită de Domnul. Dar poporul Israel s-a dovedit necre dincios şi nerodnic, dar acum
Domnul Iisus Se înfăţişează pe Sine acum drept adevărata viţă, împlinirea desăvârşită a
tuturor celorlalte tipuri şi simboluri. Dumnezeu Tatăl este viticultorul. Hristos Însuşi este viţa;
credincioşii sunt mlădiţele. După cum spune MacDonald, nu se pune problema ca mlădiţa să-
şi trăiască viaţa pentru Viţă, ci, pur şi simplu, să lase ca viaţa Viţei să străbată mlădiţele. 61 Fără
Hristos, nu putem face nimic. „O mlădiţă din cadrul viei nu are decât un singur ţel major – să
aducă roadă, căci este total nefolositoare la confecţionarea de mobilă sau la construirea unor
case. Ba nici de foc nu este prea bună. Dar este bună ca să aducă roadă - atâta timp cât rămâne
în viţă.”62
Bineînţeles că roada despre care vorbeşte Hristos aici este roada Duhului Sfânt. Iată ce
spune Apostolul Pavel în Epistola sa către Galateni: “Roada Duhului, dimpotrivă, este:

57
Beniamin Fărăgău, op. cit., p. 30.
58
Idem.
59
*** Credinţa Ortodoxă, Iaşi, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 2006, p. 76.
60
Gerhard, Maier, op. cit., p. 643.
61
William MacDonald, op. cit., p. 376,.
62
Ibidem, p. 377.
21

dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia ” (Gal.
5:22-23). Despre aceste roade vom vorbi în secţiunea următoare.
Aplicabilitatea acestei afirmaţii despre adevărata viţă se referă de fapt la roadele despre
care vorbea Hristos. În textul amintit mai sus din Galateni, Apostolul Pavel pune alături de
„faptele firii”, roada Duhului. Acestea nu sunt „fapte”, în sensul că ar fi produsul voinţei, al
modelării şi al realizărilor omeneşti.
„Rod se referă la faptul că încolţeşte sămânţa pe care a pus-o Dumnezeu în noi prin Evanghelie
şi aduce rod. Duhul Sfânt se dezvoltă în viaţa ucenicului. Nu este vorba despre nişte efecte
diferite, fără legătură între ele, care să indice noua viaţă, ci de acest un singur Duh care ajunge
să se manifeste.” 63
Dragostea este numită ca primul rod. Dragostea este o noţiune centrală care cuprinde şi
dezvoltă întregul conţinut al credinţei (cf. 1 Cor. 13, în special v. 13). Dragostea lui Dumnezeu,
care a devenit realitate în Iisus Hristos, face posibilă dragostea frăţească şi apoi şi cea faţă de
aproapele (cf. Matei 5:43 şi urm.). Ea este darul fundamental pe care ni-1 dăruieşte
Dumnezeu.64
Din dragoste se transmite bucuria. Este bucuria întemeiată în Domnul, care laudă harul
primit şi îl transmite cu bucurie mai departe. Pacea este mai mult o stare de mulţumire. Ea este
liniştea voioasă a celui salvat, cunoaşterea ocrotirii sub călăuzirea lui Dumnezeu, Cel care ne
dă tot ce avem nevoie. În felul acesta se răspândeşte această pace şi devine caracteristica
relaţiei cu
aproapele. 65 Răbdarea, grecescul „makrotimia”, înseamnă de fapt a avea „curaj mare”, un
curaj permanent, prin aceasta este vorba aproximativ despre îngăduinţa plină de bunătate, de
răbdarea care cedează, de mărinimia care iartă. 66 Legate de aceasta este bunătatea şi facerea de
bine. Ambele sunt atitudini ale răbdării faţă de semen, manifestări concrete ale dragostei sunt
calităţi care ţin de comportamentul general al adevăratului creştin. 67 Bunătatea este blândeţea
care foloseşte rar cuvinte aspre, în timp ce facerea de bine implică efectiv şi disciplinarea
aspră.

63
Heiko Krimmer, Epistola către Galateni, vol. 13, Korntal-Germania, Lumina Lumii, 2001, p. 156.
64
Idem.
65
Idem.
66
Adolf Novak, Neprihănirea prin credinţă, Un comentariu al Epistolei către Galateni, Korntal, Germania,
Lumina Lumii, 2001, p. 110.
67
Ibidem, p. 111.
22

Credincioşia ca rod al dragostei trebuie înţeles mai degrabă drept încredere întemeiată,
verificată şi blândeţea este predarea încrezătoare în voia lui Dumnezeu. În final, această
predare este explicată prin înfrânarea poftelor, care poate să renunţe la propriile pofte şi
dorinţe şi trăieşte în stăpânire de sine. Cine trăieşte din această dezvoltare a Duhului Sfânt,
unde se pot produce aceste roade ale dragostei, acolo Legea nu mai are nici un drept, căci este
împlinită. Legea nu mai trebuie şi nu mai poate atunci să pretindă şi să ordone nimic, căci
„dragostea lui Cristos ne strânge” (2 Cor. 5:14).68
Concluzionăm spunând:
„Dacă rămâneţi în Mine - şi dacă rămân în voi Cuvintele Mele... Dacă păziţi
poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea... Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi
unii pe alţii, cum v-am iubit Eu... Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc
Eu... Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii“ (Ioan 15:7, 10, 12, 14,
17).

DUMNEZEIREA LUI HRISTOS EVIDENȚIATĂ ÎN CELE ȘAPTE ZICERI

Evanghelia după Ioan tratează în mod deosebit tema dumnezeirii lui Iisus Hristos.
Prologul începe prin folosirea termenului grecesc LogoV, pentru a prezenta persoana lui Iisus
Hristos. Termenul acesta se deosebește de cele folosite de evanghelicii sinoptici, pentru că nu
implică un anumit cadru religios specific. Hristos este un termen evreiesc, Domnul este
neevreiesc, Iisus este uman, Cuvântul sau Logosul este filosofic. Astfel, sfântul Evanghelist
Ioan ia ca subiect al Evangheliei sale o imagine universală: „Întruparea Rațiunii Eterne care
este Dumnezeu, care a venit de la Dumnezeu și care îl revelează pe Dumnezeu așa cum un fiu
îl revelează pe Tatăl Său...” 69 „În acest remarcabil pasaj, Logos-ul este în aceeași măsură
distinct de Dumnezeu („era cu Dumnezeu”) și identic cu Dumnezeu („era Dumnezeu”). Acest
paradox a avut o influență majoră asupra doctrinei trinitare, în cadrul căreia Logos este
perceput ca fiind A Doua Persoană a Treimii. El este diferit ca persoană, de Tatăl, însă una ca
esență cu Tatăl.” 70
68
Heiko Krimmer, op. cit., p. 157.
69
Merrill C. Tenney, Studiu al Noului Testament, Cartea Creștină, Oradea, 2008, p. 234.
70
R. C. Sproul, Essential Truths of the Christian Faith, Wheaton, Ill: Thyndale House Publishers, 1992, p. 105,
apud. Josh McDowell, Noi mărturii supuse dreptei judecăți, Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2005, p. 270.
23

Evanghelia după Ioan pune accentul pe dumnezeirea lui Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu. Deși nicio altă Evanghelie nu zugrăvește mai clar caracterul Lui uman, nicio alta
nu afirmă atât de direct prerogativa divinității: „Cuvântul lui Dumnezeu” (1:1); „Eu și Tatăl
una suntem” (10:30); „Înainte ca să se nască Avraam, Sunt Eu” (8:58); „Cine M-a văzut pe
Mine a văzut pe Tatăl” (14:9); „Domnul meu și Dumnezeu meu” (20:28) 71 și bineînțeles cele
șapte afirmații deja amintite.
Problema hristologică a frământat gândirea teologică încă de la începuturilea sale. Un
teolog care se ocupă de această problemă este Vladimir Lossky, care precizează că „Hristos
este consubstanțial cu noi prin umanitatea Sa” și totodată „cosubstanțial cu Tatăl prin
dumnezeirea Sa”72. Umanitatea lui Hristos a fost foarte puțin contestată, pe de altă parte asupra
dumnezeirii Lui s-au făcut diferite afirmații. Așa cum mai precizează Lossky, Hristos este o
singură Persoană în două naturi, existând astfel „două consubstanţialităţi, însă o singură
prezenţă reală, o singură Persoană, Care este, în acelaşi timp, Dumnezeu adevărat şi om
adevărat. Ipostasul cuprinde două naturi, rămânând una în alta, fără ca dumnezeirea să fie
transformată în umanitate, nici umanitatea în dumnezeire.” 73
În foarte multe cazuri, Iisus și-a făcut indirect cunoscută divinitatea prin cuvintele sau
faptele Sale. Iată, după cum urmează: 74
Iisus este Dumnezeu
Afirmații despre Iahwe Titluri sau acte împărtășite Afirmații despre Iisus
Isaia 40:28 Creator Ioan 1:3
Isaia 45:22; 43:11 Mijlocitor Ioan 4:42
1 Sam. 2:6 Învierea morților Ioan 5:21
Ioel 3:12 Judecător Ioan 5:27; cf. Matei 25:31-46
Isaia 60:19, 20 Lumină Ioan 8:12
Exod 3:14 Eu sunt Ioan 8:58; cf. 18:5, 6
Ps. 23:1 Păstor Ioan 10:11
Isaia 42:8; cf. 48:11 Slava lui Dumnezeu Ioan 17:1, 5
Isaia 41:4; 44:6 Cel dintâi și cel de pe urmă Apocalipsa 1:17; 2:8
Osea 13:14 Răscumpărătorul Apocalipsa 5:9
Isaia 62:5; Osea 2:16 Mire Apocalipsa 21:2; cf. Matei
25:1 și urm.
Ps. 18:2 Stâncă 1 Cor. 10:4
Ieremia 31:34 Iertarea păcatelor Marcu 2:7, 10
71
Ibidem, p. 237.
72
Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, Apologeticum, 2006, ediție electronică, p. 47.
73
Idem.
74
Josh McDowell, op. cit., p. 271.
24

Ps. 148:2 Cel căruia I se închină îngerii Evrei 1:6


Întreg Vechiul Testament Cel căruia I se înalță Fapte 7:59
rugăciuni
Ps. 148:5 Creatorul îngerilor Coloseni 1:16
Isaia 45:23 Mărturisit ca Domn Filipeni 2:11

În acest capitol vom evidenția faptul că dumnezeirea lui Hristos este demonstrată și în
cele șapte afirmații studiate în lucrarea de față.
Precum afirmam la debutul acestui studiu expresia hristologică „Eu sunt” este o
formulă revelatorie care ne aduce aminte de naraţiunea din Vechiul Testament unde Moise este
surprins în prezenţa măreţului Yahweh (Exod 3:14), William Hull aratând succint că folosirea
expresiei „Eu sunt” (Egw, eivmi) este făcută pentru ca „Iisus să se identifice pe Sine ca o
teofanie istorică a eternei fiinţe a lui Dumnezeu şi de asemenea pentru a-Şi atribui deplina Sa
divinitate.” 75 Afirmaţia cristologică a divinităţii lui Iisus este găsită în consecventa credinţă că
Dumnezeu, Eternul şi Atotputernicul, este acelaşi Iisus Hristos, că esenţa Sa este esenţa lui
Iisus (Ioan 14:9). 76
Având în vedere prima zicere, este nevoie să precizăm că „Pâinea, pe care o dă El, este
necreată, este ipostasul Lui dumnezeiesc trimis de Tatăl din cer şi face şi trupul luat de El, prin
învierea şi înălţarea la cer, deci transfigurat, pâine din cer, care e dată în Euharistie. Ea e dată
nu numai pentru patruzeci de ani, ci pentru veşnicie. E comuniunea personală cu El, ca
Dumnezeu, realizată prin trupul Lui.” 77
De asemenea, părintele Stăniloae arată că „prin trupul îndumnezeit al lui Hristos ne
vine viaţa dumnezeiască a ipostasului Său dumnezeiesc. În Euharistie se foloseşte pâinea ca și
chip al trupului Său, pentru că El a spus despre Sine că e Pâinea ce s-a pogorât din cer, pentru
că pâinea, ca hrană universală de toate zilele, e cel mai potrivit chip al Lui ca hrană universală
a vieţii veşnice a oamenilor. Trupul Lui însă e pâinea care nu ne prelungeşte viaţa doar
temporar, ci pentru veşnicie, fiind trupul înviat şi susţinut în veşnicie de ipostasul dumnezeiesc,
în orice trup viu e persoana ca viaţă; în trupul lui Hristos e ipostasul dumnezeiesc, e Persoana
eternă a Cuvântului. Nu trupul lui Hristos, cugetat în sine, ci ipostasul dumnezeiesc al
Cuvântului ne susţine viaţa veşnică, prin el. Materia devine astfel eternă nu numai prin voia lui

75
William E. Hull, op .cit., p. 205.
76
A. M. Okorie, art. cit., p. 487.
77
Dumitru Stăniloae, note în Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 248.
25

Dumnezeu, ci şi prin lucrarea lui Hristos, lucrare care o şi îndumnezeieşte. Iar prin ipostas se
comunică în lucrări viaţa dumnezeiască purtată de El, deci prin ipostasul dumnezeiesc al lui
Hristos se comunică, asemenea undelor de apă curgătoare, lucrările necreate ale fiiri
dumnezeieşti, ale fiinţei care are viaţa prin Sine, deci nemărginită şi nesfârşită.
Dacă prin persoana omenească se comunică altei persoane asemenea unde curgătoare
prin iubirea voită, printr-o iubire voită a ipostasului dumnezeiesc trebuie să se comunice şi
undele nesfârşite din fiinţa Lui nesfârşită, din fiinţa prin Sine, prin mijlocirea firii omeneşti
asumate de El, deci şi unite cu firea dumnezeiască. Dumnezeu e viaţa sau existenţa prin fire şi
deci de la El, adică de la Fiul lui Dumnezeu, vine viaţa tuturor. Lui nu-I vine de nicăieri. E
însăşi Viaţa, sau însăşi existenţa. Însăşi firea Lui e viaţă sau existenţă.” 78
Mai mult de atât, în minunea înmulțirii pâinilor „Hristos S-a dovedit ca Dumnezeu
Cuvântul creator. El, Care era Creatorul celor cinci pâini, S-a arătat în mod direct şi Creatorul
pâinilor înmulţite, în ele se puteau vedea mai direct raţiunile Lui creatoare.” 79
Al doilea pas în argumentarea divinității lui Hristos o constituie însăși a doua zicere
analizată: „Eu sunt Lumina lumii”. Pentru aceasta trebuie să ținem cont de afirmațiile biblice
cu privire la Dumnezeu Însuși. Primele cuvinte ale lui Dumnezeu au fost: „Să fie lumină”
(Gen. 1:3; cf. Isaia 45:7). Dumnezeu locuiește în lumină (Ps. 104:1) și Dumnezeu este izvorul
luminii (Ps. 27:1; 36:9). Cine primește lumina lui Dumnezeu trăiește (Iov 3:16; 33:28, 30; Ps.
43:3; 44:3; 97:11 și Num. 6:25). Mai mult de atât, membrii comunității de la Qumran se
autodenumesc „fiii luminii”, ca să exprime că ei aparțin lui Dumnezeu, o expresie care apare și
în Ioan 12:36, Luca 16:8; Ef. 5:8 și urm. și 1 Tes. 5:5. De asemenea există afirmații rabinice
conform cărora Dumnezeu este numit „lumina lumii” (cf. Isaia 60:20). Luând în considerare
cele prezentate până aici, dacă Iisus spune: „Eu sunt Lumina lumii”, El spune în mod voalat, că
originea lui este divină. Această indicație a originii divine devine și mai puternică, dacă ne
gândim, că afirmația „Eu sunt” corespunde Numelui lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu Însuși îl
folosește în Exod 3:14. 80
Apoi, mai trebuie să ținem cont de referirea la înțelepciunea divină și la Cuvântul lui
Dumnezeu. Atât înțelepciunea (Ecles. 2:13; 8:1), cât și Cuvântul lui Dumnezeu (Ps. 19:8;
119:105; Prov. 6:23; Isaia 51:4) sunt comparate cu lumina. Din această perspectivă putem să

78
Ibidem, p. 256.
79
Ibidem, p. 257.
80
Gerhard Maier, op. cit., p. 356, 357.
26

înțelem și începutul Evangheliei după Ioan, unde Iisus este numit „Cuvântul” și „Lumina” (1:1
și urm.; cf. 2 Petru 1:19). Dacă Iisus este Lumina lumii, se arată prin aceasta că El
întruchipează în Persoana Sa Cuvântul lui Dumnezeu și înțelepciunea divină (Ioan 3:19). 81
Pronunţarea zicerii „Eu sunt lumina lumii” este parte integrantă a temei primare a
Evangheliei după Ioan: că Iisus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, a cărui venire, care a fost
anunțată în Isaia 9, aduce lumină pentru cei care sunt în întuneric.
Lumina și domnia sunt două idei care aparțin imaginii complexe despre Dumnezeire. În
teologie ideea de lumină este dezvoltată in ideea abstractă a omniscienţei, iar domnia este
dezvoltată în ideea de omnipotenţă. Cu toate că ideile de omniscienţă şi omnipotenţă sunt
omeneşte neinteligibile şi sunt, probabil, ambele, atunci când sunt examinate în logica strictă,
auto-contradictorii, această dificultate nu diminuează puterea lor simbolică. Ideile mitologice
de lumină şi domnie şi ideile teologice de omniscienţă şi omnipotenţă au legături semantice. 82
Mergând mai departe în argumentarea noastră, ne oprim asupra următoarelor două
ziceri, și anume: „Eu sunt ușa oilor” și „Eu sunt Păstorul cel bun”. După cum arată părintele
Stăniloe, Hristos e uşă spre Tatăl pentru toţi și ușă de la Tatăl către toţi. Dar, în mod special e
uşă pentru cei ce conduc pe oameni spre (Dumnezeu) Tatăl şi pe Tatăl, sau pe Dumnezeu în
general, spre oameni, adică a păstorilor aleşi dintre oameni. Numai El este uşa prin excelenţă. 83
La fel, „Iisus este cu adevărat Păstorul oilor Sale cuvântătoare. Căci El le-a dat existenţa şi de
El depinde fericirea lor veşnică. El le iubeşte cel mai mult şi Se face foarte apropiat lor. Îşi
pune viaţa pentru ele, apărându-le de lupul care vrea să le răpească. El e Păstorul propriu-zis,
de Care depind cu totul oile. El e Păstorul păstorilor.” 84
Având în vedere pasajele vechitestamentare despre Dumnezeu ca Păstor (Ieremia 23:1;
Ezechiel 34:1; 37:15; Mica 2:12; Zaharia 11:4) putem spune că acestea prezintă tema: Cine
este conducătorul legitimat divin al poporului lui Dumnezeu? „Dacă Iisus se descoperă pe Sine
drept acest păstor; El arată clar: El este conducătorul definitiv și eshatologic al poporului lui
Dumnezeu.”85 Mântuitorul s-a prezentat pe Sine ca Păstorul pe care-L vestește Vechiul
Testament (Ps. 23:1; 74:1; 78:52; 80:2; 95:7; 100:3; Isaia 40:11; Ieremia 23:3; Ezec. 34:11
81
Ibidem, p. 357.
82
Wheelwright, Metaphor and Reality, 123, apud. J. J. Gelard Janzen, „I Am the Light of the world”(John 8:12):
Connotation and Context, articol publicat în Encounter, vol. 67, nr. 2 Spr 2006, Christian Theological Seminary,
p. 130.
83
Dumitru Stăniloae, note în Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 488.
84
Ibidem, p. 492.
85
Gerhard Maier, op. cit., p. 430.
27

etc.), iar acest Păstor bun trebuie să fie Dumnezeu Însuși. Mai mult, Iisus face de cunoscut
faptul că are demnitate și autoritate divină. 86
De o importanță deosebită, în prezentarea divinității lui Hristos, este următoarea zicere,
„Eu sunt Învierea și viața”. În această expresie este găsită o previziune a Învierii Sale
glorioase. Această afirmație este în legătură directă cu Ioan 10:17-18: „Tatăl Mă iubeşte, pentru
că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am
putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca, pe care am primit-o de la Tatăl
Meu.” Faptul că Iisus a spus că are puterea să-şi dea viaţa şi apoi să şi-o ia înapoi,
demonstrează concret că este Dumnezeu. Un om mort nu are puterea de a se învia singur. Doar
Dumnezeu poate învia morţii, iar Iisus a demonstrat această putere asupra trupului Său
înviindu-L din morţi.
În această zicere, Iisus declară că de El depinde învierea şi primirea vieţii veşnice (Ioan
5:21; 25-29). Marta se gândea că Mesia îi va învia pe credincioşi în zilele din urmă, dar Hristos
vrea să îi demonstreze că El are puterea asupra morţii chiar în momentul acela. Iisus nu spune
numai: Eu sunt învierea, ci spune: „Eu sunt învierea şi viaţa”, viaţa fiind elementul esenţial la
evenimentul învierii. Fără El nu este înviere sau viaţă. El este învierea dar este şi viaţa. 87 După
cum precizează Mathew Henry, în expresia aceasta ni se arată puterea lui Hristos, care este
nemărginită și în același timp se arată că El este viața sau izvorul vieții. 88
Contextul în care folosește Iisus această zicere este cel al învierii lui Lazăr. Marta, sora
Mariei are o conversație cu Mântuitorul din care consemnăm îndoiala ei: „Dacă erai aici, nu
murea,” aceasta exprimând durerea că s-a petrecut ceva ireparabil. Ea cugeta că El putea întări pe
bolnav ca să nu moară, dar nu era sigură că El poate învia. Judeca asemenea lui Toma şi
Apostolilor. De aceea, Sfântul Evanghelist Ioan face şi din Marta o martoră a unei minuni
supreme a lui Iisus, a unei minuni neaşteptate şi greu de admis, deci a Dumnezeirii lui Iisus, prin
faptul că-L vede săvârşind învierea. Acolo a fost Dumnezeul întrupat, și acolo „unde e
Dumnezeu, sau Viaţa prin Sine, moartea poate fi oprită.” „Dumnezeu era prezent în mod concret
într-un loc sau altul prin umanitatea mărginită de spaţiu pe care Şi-o asumase. Însă desigur că
prin voia Lui putea opri moartea şi unde nu era prezent cu trupul. Dar în acele cazuri nu s-ar fi
văzut că această minune a fost săvârşită de El. În general, vindecările bolnavilor nu silesc pe

86
Ibidem, p. 439.
87
Thomas L. Constable, op. cit., p. 174.
88
Matthew Henry, op. cit., p. 2329.
28

oameni să le vadă ca minuni, şi pe Dumnezeu, ca autorul lor. Dar Dumnezeu Cel întrupat a voit
să învingă făţiş moartea întâmplată în locurile în care Se afla cu trupul, ca să arate că a luat trup
cu adevărat.”89
„Numai în Hristos este viaţa veşnică. Numai El ne-o comunică, numai din El e viaţa şi
numai din El ne vine puterea biruitoare asupra morţii. Căci El e Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu
prin Care am fost creaţi şi numai din El ne vine îmbogăţirea dumnezeiască, fără sfârşit, a
existenţei. În afară de Hristos nu sunt văzute decât obiecte şi persoane finite. Şi ele există tot prin
Hristos, dar fără El rămân într-o mărginire monotonă. În afară de El nu cunoşteam şi nu există
taină, ca izvor al neîncetatei înnoiri. Viaţa mea este legată de o altă persoană. Dar viaţa veşnică
îmi este dată numai de Persoana Lui.
Moartea poate fi veşnică, manifestându-se prin monotonie mărginită şi chinuri, prin
trăirea unor lipsuri dureroase, ba chiar a unor stări rănite. Numai în Hristos este Viaţa completă,
cu adevărat infinită, creşterea veşnică spre infinitate într-o continuă mulţumire. Fiind Viaţa prin
Sine, Care nu poate sfârşi, ia trupul în Sine, şi acesta se descompune din solidaritate cu celelalte
trupuri, dar redă viaţa, prin învierea trupului Său, şi celorlalte trupuri, care nu mai pier. Deoarece
Fiul lui Dumnezeu, prin Care s-au creat toate, S-a făcut om, li se dă viaţă nesfârşită tuturor. De
aceea, El este Cuvântul prin excelenţă, prin Care ni se comunică totul la nesfârşit, într-un mod
accesibil omului, întrucât El însuşi ni S-a făcut accesibil ca om, folosind cuvântul omenesc.”90
Adevărul nu există în altă parte decât la Dumnezeu. Dumnezeu s-a descoperit în vechime
ca fiind „adevăratul Dumnezeu”. Dacă El este adevăratul Dumnezeu, cu siguranță El deține și
adevărul absolut. Precum am precizat în studiul amănunțit asupra zicerii „Eu sunt calea, adevărul
și viața”, Hristos este Dumnezeu adevărat, El Însuși fiind Adevărul revelat, care ni-l descoperă
pe Dumnezeu Tatăl. În Sfânta Scriptură, Adevărul a devenit o Persoană, anume Iisus Hristos.
Omul care trăiește fără Iisus, are numai un adevăr provizoriu, pământesc, neasigurat și impropriu
ca temelie a vieții,91 un adevăr care piere.
Iisus Hristos a afirmat că El este adevărul, adică adevărul personificat (Ioan 1:17; Efes.
4:21), El este mijlocitorul adevărului şi Duhul Sfânt îi conduce pe oameni la adevăr (Ioan
16:13), aşa încât „ucenicii Lui cunosc adevărul (Ioan 8:32; 2 Ioan 1), îl împlinesc (Ioan 3:21),
rămân în El (Ioan 8:44), şi naşterea lor ca şi copii ai lui Dumnezeu se bazează pe adevăr (Iacov

89
Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 517.
90
Ibidem, p. 518.
91
Gerhard Maier, op. cit., 611.
29

1:18). Adevărul este mai mult decât o formulă de credeu – este Cuvântul activ al lui Dumnezeu
care trebuie ascultat (Romani 8:21; Gal. 5:7).” 92
Aici, Iisus rostea cele mai mari cuvinte care au fost rostite vreodată. Cu bună ştiinţă, El a
întors toate reflectoarele spre Sine. Ceea ce afirmase Ioan în primul verset al Evangheliei lui
despre Iisus - „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era
Dumnezeu“ - afirma acum Iisus despre Sine: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum
zici tu, dar: «Arată-ne pe Tatăl?» Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi că Tatăl este în Mine?“ (14:9,
10). Destinaţia era Tatăl şi calea era Fiul. Iar pentru că Fiul era una cu Tatăl, El a putut spune:
„Eu sunt calea, [dar nu numai calea, ci şi] adevărul şi viaţa“.
Cât privește ultima afirmație despre Sine, precum am precizat, în Vechiul Testament,
poporul Israel a fost zugrăvit ca o viţă de vie sădită de Domnul. Dar poporul Israel s-a dovedit
necredincios şi nerodnic, dar acum Domnul Iisus Se înfăţişează pe Sine acum drept adevărata
viţă, împlinirea desăvârşită a tuturor celorlalte tipuri şi simboluri. Dumnezeu Tatăl este
viticultorul. Hristos Însuşi este viţa; credincioşii sunt mlădiţele. Trebuie menţionat faptul că
denumirea pentru Tatăl ca viticultor şi pentru Fiul de viţă nu înseamnă că Iisus ar fi o fiinţă
creată. El rămâne Fiul lui Dumnezeu – „născut”, aşa cum afirmă vechiul crez, iar nu „creat”.

În concluzie, Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi, scopul întrupării Sale fiind
în primul rând descoperirea Dumnezeului adevărat, iar apoi scopul final a fost răscumpărarea
omenirii prin jertfa Lui. S-a descoperit ca Pâine a vieții, ca singurul care susține viața fizică și
în mod deosebit cea spirituală. Pâinea aceasta a vieții nu numai că s-a coborât din cer să aducă
lumii viață ci, se coboară și astăzi dând viață veșnică celor ce cred. S-a descoperit puțin mai
târziu ca Lumina lumii, aceasta însemnând că nimeni în afară de El nu ne poate lumina calea
spre Tatăl. Dumnezeu Însuși este Lumina, El fiind de aceeași esență cu Tatăl, este și El Lumina
care ne descoperă tainele dumnezeiești ale mântuirii. Lumina aceasta ne-o dă și nouă, noi
reflectând o parte din lumina ce ne ne-o dă El, pentru că a zis: „voi sunteți lumina lumii”.
Principalele caracteristici ale dumnezeirii Sale reieșite din această expresie fiind omnișciența și
omnipotența.
Când vorbim despre Înviere, aceasta este inseparabilă de El, pentru că doar El dă viața
și tot El o dă, cu alte cuvinte este atotputernic precum Dumnezeu Tatăl este atotputernic.

92
H. Palmer, Adevărul în Dicţionar Biblic, (ed. J. D. Douglas), op. cit., p. 10.
30

Dumnezeu este viața, El fiind Dumnezeu este capabil să dea viață, dar nu orice viață, fiind
veșnic prin natura Sa, El dă viață veșnică celor ce cred. Fiindcă Iisus Hristos a venit să împace
lumea cu Tatăl, El este și Ușa prin care avem acces la binecuvântările Împărăției lui
Dumnezeu. Mai mult de atât, Iisus se proclamă pe Sine și Stăpânul oilor care intră pe Ușă.
Stăpân al Universului este Dumnezeu, în consecință Mântuitorul are calitatea de Stăpân și
Creator al Universului. Mai pe urmă, ca și o concluzie la toate cele spuse Hristos se declară ca
fiind „calea, adevărul și viața”. În final, dumnezeirea lui Mesia este indicată și în zicerea „Eu
sunt adevărata viță”.

CONCLUZII GENERALE

În această lucrare am demonstrat în primul capitol că logion-urile reprezintă o tehnică a


discursurilor lui Iisus. Apoi, am prezentat în mod succesiv relevanţa celor şapte ziceri despre
Sine ale Domnului Iisus în Evanghelia după Ioan. Pentru fiecare zicere s-a arătat relevanţa în
contextul vechitestamentar şi cel iudaic, în contextul cuvântării Mântuitorului și în scrierile
istorice. În cele din urmă s-a arătat faptul că în cele șapte ziceri despre sine este evidențiată
dumnezeirea lui Hristos.
Prima zicere („Eu sunt pâinea vieţii”, Ioan 6:35), este spusă de Iisus în contextul
înmulţirii pâinilor. Am arătat importanţa acestei afirmaţii în contextul iudaic cât şi în scrierile
rabinice, aceste cuvinte ale lui Iisus având modele în învăţătura înţelepciunii lui Israel. Cât
priveşte importanţa acestei afirmaţii în cuvântarea lui Hristos, am spus că pâinea vieţii este de
fapt Însuşi Domnul Iisus, El nu spune că El are pâinea vieţii, ci El este Pâinea vieţii.
Mântuitorul va îndeplini nevoile de bază ale credincioşilor pentru că El aduce viaţă cu Sine, El
31

este ceea ce susţine şi hrăneşte viaţa spirituală. Acest concept este acceptat şi de către părinţii
apostolici cât şi de reformatori.
Cea de a doua zicere este: „Eu sunt lumina lumii”. Am precizat că Vechiul Testament
relatează despre conceptul acesta atunci când face referire la Mesia. De asemenea, esenienii în
scrierile lor aminteau despre conceptul luminii. Această afirmaţie este esenţială în contextul
Evangheliilor, pentru că Hristos este lumina care înlătură întunericul, este adevărata Lumină
care îl luminează pe om, El a venit să ne dea lumina lui Dumnezeu, să ne dezvăluie dragostea
lui Dumnezeu şi voia Sa pentru noi.
În capitolul IV am prezentat conceptul de „Uşa oilor”. El este Cel care intră pe Uşă,
dar tot El este Uşa. Prin faptul acesta El spune că acei care pretind că vor găsi neprihănirea prin
eforturile proprii nu o vor găsi niciodată. Cei care intră prin Hristos spre mântuire, se bucură
apoi de toate binecuvântările casei lui Dumnezeu. Am vorbit aici despre tiparul intrării pe uşă,
care a fost arătat din discuţia Mântuitorului cu orbul vindecat. Aşadar, unica Uşă de intrare în
Împărăţia lui Dumnezeu este Iisus Hristos, pentru El îşi dă viaţa pentru oi.
Capitolul V studiază zicerea Mântuitorului: „Eu sunt Păstorul cel bun”. În Vechiul
Testament, Domnul este prezentat ca singurul păstor al poporului Său, Israel. Poporul este
turma lui Dumnezeu. Hristos preia asupra Lui această responsabilitate de Păstor al turmei lui
Dumnezeu, dar de data asta turma lui Dumnezeu nu mai este doar Israel, ci toţi acei care vor
crede în El, Biserica Lui. Am accentuat faptul că Domnul este Păstorul Mesianic, promis de
Vechiul Testament. Expresia aceasta exprimă într-adevăr caracterul adevăratului Păstor, pentru
că El este blând, este bun, dându-i chiar viaţa pentru oile Sale. De asemenea, am precizat
importanţa ascutării de Marele Păstor şi Conducător. Cei care sunt ai Lui ascultă vocea Lui şi
nu merg după un străin. Păstorul cel bun ne asigură securitatea şi primirea vieţii veşnice, dacă
vom rămâne în El.
Logion-ul „Eu sunt învierea şi viaţa” este studiat în capitolul VI. Am prezentat
conceptul acesta în scrierile vechitestamentare şi în scrierile iudaice. Domnul Dumnezeu este
Cel care are viaţa în mâinile Sale. Viaţa din Univers depinde întru-totul de El, pentru că El este
izvorul de viaţă. În Noul Testament, Hristos este prezentat ca Învierea şi Viaţa, adică, El este
sursa vieţii şi viaţa însăşi, din care primim şi noi viaţă spirituală şi veşnică. Am precizat că
învierea reprezintă ridicarea persoanelor din moarte la o viaţă nouă şi veşnică în prezenţa lui
Dumnezeu. Este un eveniment ce duce spre o nouă stare. Prin înviere cei credincioşi vor primi
32

un trup transformat, astfel încât să fie un vehicol adecvat pentru viaţa diferită din lumea
viitoare. Învierea lui Hristos este modelul învierii credincioşilor.
Iisus a mai spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. Precum am precizat, această zicere
a Domnului Iisus Hristos este deosebit de importantă, pentru că în ea se cuprind în mare
măsură toate celelalte ziceri. Iisus a început să spună despre Sine: Eu sunt pâinea vieţii, lumina
lumii, uşa oilor, păstorul cel bun, învierea şi viaţa; dar de data asta, ca şi cum ar fi o concluzie
la toate spuse până aici, El declară: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Am prezentat
importanţa acestei ziceri, studiind separat cele trei cuvinte: calea, adevărul şi viaţa. Calea spre
mântuire este una singură – Iisus Hristos, adevărul nu se găseşte în filosofie, în psihologie sau
în alte ştiinţe, adevărul este o Persoană – Iisus Hristos. Şi, El este viaţa, sursa vieţii, Fiul lui
Dumnezeu are viaţa în Sine, dăruind-o celor care cred îl El. El este izvorul vieţii, atât
spirituale, cât şi veşnice.
În capitolul VIII, am prezentat importanţa afirmaţei „Eu sunt adevărata viţă”. Am arătat
relevanţa acestui concept în Vechiul Testament şi în contextul iudaic, unde Dumnezeu este Cel
care a plantat o vie (Israelul) de cel mai bun soi, dar care în cele din urmă a rodit struguri
sălbatici; în cuvântarea Domnului Iisus, unde Tatăl este viticultorul, Iisus este viţa iar
credincioşi sunt mlădiţele, care îşi extrag viaţa din Hristos şi care aduc roadele lui Hristos,
roadele Sfântului Duh.
Ultimul capitol am argumentat dumnezeirea lui Iisus Hristos din studiul celor șapte
ziceri. Toate cele șapte afirmații arată alături de alte argumente că Mântuitorul este Dumnezeu
întrupat, Cuvântul vieții.

S-ar putea să vă placă și