CRIZA ECONOMICĂ

Referat

Ionel Marina
Clasa a XII-a „C”
CRIZA ECONOMICĂ

Criza economică este o perioadă de declin economic, ea poate avea mai multe cauze, astfel ea apare în perioada
crizei lumii capitaliste datorate supraproducției, care între anii 1929-1933, caracterizată printr-o scădere
dramatică a activității economice mondiale. Dar aceste crize au apărut și în țările socialiste, cauza principală este
probabil polarizarea la un grup restrâns a celor care posedă bani, restul populației mai ales a celor din lumea
treia fiind sărace, reducându-se astfel piața de desfacere a produselor. Fazele crizei economice se manifestă
printr-o perioadă de stagnare, de recesiune însoțită de inflație, cauzate de o conjunctură complexă.

Termenul criză economică poate fi aplicat unei game largi de situații în care unele produse financiare își pierd
brusc o parte semnificativă din valoarea nominală. în secolele XIX și XX, multe crize economice au fost asociate
cu "fuga la bancă". De asemenea, multe perioade de recesiune au coincis cu aceste panici. Alte situații care sunt
în mod normal numite crize economice includ prăbușiri la bursa și spargerea unor bule economice, crize în cadrul
pieței de schimb valutar. Rezultatul crizelor economice este o pierdere de bani (bogăție pe hârtie), dar nu
neapărat și în schimbări ale economiei reale.

În viziunea Băncii Naționale a Republicii Moldova, criza economică reprezintă punctul de cotitură dintre
recesiune și expansiune economică în cadrul unui ciclu economic și care semnifică reluarea creșterii economice,
de obicei ca urmare a politicilor de expansiune, adică de reducere a ratei dobânzii și de ridicare a restricțiilor din
calea creditării, ceea ce favorizează procesul investițional și/sau ca urmare a îmbunătățirii climatului economic
internațional.

Mulți economiști au produs teorii despre cum se dezvoltă crizele economice și cum ar putea fi prevenite. Nu
există un consens, dar crizele economice continuă să apară din când în când.

Criza bancară

Fenomenul prin care mai mulți clienți se hotărăsc brusc să retragă toți (sau aproape toți) banii dintr-un cont se
numește "fuga la bancă". Ținând cont că o bancă împrumută majoritatea numerarul pe care îl primește din
depozite, este foarte dificil să se găsească fonduri pentru a plăti înapoi pe loc toți clienții, dacă aceștia se hotărăsc
să-și retragă banii în același timp. O astfel de fugă poate lăsa banca insolventă, ceea ce duce la pierderea
depozitelor clienților. Când fugile la bancă se înmulțesc, avem de-a face cu o "criză bancară sistematică" sau o
"panică bancară". Exemple de "fugă la bancă" includ Marea depresiune sau fuga de la Northern Rock în 2007.
Crizele bancare apar, în general, după perioade de împrumuturi riscante care rezultă în incapacitate de plată a
împrumuturilor.

Bule speculative și prăbușiri

O bulă speculativă există în condițiile în care un instrument financiar este evaluat la suprapreț de-a lungul unei
perioade îndelungate. Prezența clienților care cumpără un produs financiar cu speranță că îl vor putea re-vinde
mai târziu pentru o sumă mai mare este un alt factor care contribuie frecvent la crearea de bule financiare. Dacă
apare o bulă economică pe piața, atunci există riscul de "prăbușire" a valorii instrumentului financiar respectiv:
clienții vor continua să cumpere atâta timp cât consideră că există și alți cumpărători pe piață, astfel încât când
mulți decid să vândă prețul va cădea. Din păcate, este dificil de ghicit când prețul unui produs financiar reprezintă
corect valoarea fundamentală a acestuia, astfel încât bulele economice sunt foarte greu de detectat. Unii
economiști insistă că bulele economice nu apar niciodată (sau aproape niciodată).

Exemple cunoscute de crize economice și prăbușiri la bursă includ mania lalelelor olandeze, Criza de pe Wall
Street din 1929, criza imobiliară din Japonia din anii 1980, bula dot-com (bula internetului) din 2000–2001, și
mai nou criza imobiliară din Statele Unite ale Americii (care însă dă semne de revenire). în anii 2000 a început o
bulă imobiliară prin care prețul caselor a crescut semnificativ.

Criza economică internațională

O "criză valutară" apare atunci când o țară care menține o rată de schimb fixă este brusc forțată să își
devalorizeze valuta din cauza unui atac speculativ. Neplata datoriilor suverane (prăbușirea) apare în momentul
în care o țară nu mai poate să își plătească datoriile. Deși devalorizarea și prăbușirea pot fi decizii voluntare luate
de Guvern, acestea sunt adeseori percepute ca rezultatul involuntar al unor schimbări în cadrul investitorilor
care duc la oprirea bruscă a capitalului care intră în țară sau creșterea bruscă a capitalului care iese din țară.

Mai multe valute care au făcut parte din Mecanismul de Schimb Valutar European au trecut prin criza din 1992-
1993 și, drept urmare, s-au devalorizat sau au fost retrase din mecanismul comun. Criza financiară din Rusia din
1998 a dus la devalorizarea rublei și la prăbușirea titlurilor de stat rusești.

Criza economică în lume

Creșterea negativă a produsului pe cap de locuitor de-a lungul a mai mult de jumătate de an se numește
"recesiune". O recesiune îndelungată sau severă se numește "depresiune". O durată mai lungă de timp în care
creșterea economică este mică dar nu neapărat negativă se numește stagnare economică.

Unii economiști consideră că recesiunile au fost cauzate în mare parte de crizele economice. Un exemplu
important este Marea depresiune, care a fost precedată în multe țări de „fugi la bancă” și prăbușiri ale burselor
de valori. Criza împrumuturilor imobiliare și spargerea altor bule imobiliare de peste tot din lume a dus la
recesiune în SUA și în multe alte țări dezvoltate între 2008-2009.

MAREA CRIZĂ ECONOMICĂ

Joia Neagră, 24 Octombrie 1929 – Prăbuşirea Bursei De Pe Wall Street

Marea criză economică a fost perioada crizei lumii capitaliste datorată supraproducției, între anii 1929-1933,
caracterizată printr-o scădere dramatică a activității economice mondiale. Primele semne ale crizei s-au
manifestat încă din anul 1928.

Începutul marii crize economice în Statele Unite este de obicei asociată cu prăbușirea bursei de acțiuni din ziua
de Marți (așa-numita Marția Neagră) 29 octombrie 1929. Criza economică a avut efecte devastatoare, atât în
țările puternic industrializate, cât și în cele mai puțin dezvoltate, ale căror economii depindeau în cea mai mare
măsură de exporturile de materii prime. Nivelul comerțului mondial a scăzut rapid, la fel cum au scăzut de altfel
și veniturile personale, veniturile bugetare și profitul din afaceri. Orașele din întreaga lume au suferit puternic
de pe urma crizei, în special cele care depindeau de industria grea. Activitatea în construcții a fost practic oprită.
Zonele rurale au suferit de pe urma scăderii prețurilor mărfurilor agricole cu 40 – 60%.[1] Mineritul și exploatarea
lemnului au avut probabil cea mai dramatică scădere, deoarece cererea scăzuse puternic iar alternativele de
reangajare a muncitorilor mineri sau forestieri în alte sectoare erau cele mai reduse.

Marea depresiune economică în diferite țțri ale globului s-a încheiat în momente diferite. În majoritatea țărilor
au fost concepute programe de refacere și cele mai multe au trecut prin diferite transformări politice, care le-
au împins spre extremele dreaptă sau stângă. Societățile bazate pe democrația liberală au ieșit puternic slăbite
din criză și dictatori, precum Adolf Hitler au ajuns la conducerea unora dintre cele mai puternice state și au
pregătit condițiile politico-militare pentru declanșarea în 1939 a celui de-al Doilea Război Mondial.

Motivele Marii crize economice sunt disputate de economiști, existând mai multe teorii: teoria keynesiană,
teoria monetaristă, teoria marxistă, teoria școlii austriece, teoria șocului creșterii producției (creșterea masivă a
productivității datorită electrificării) etc.

Odată cu terminarea Primului Război Mondial relațiile economice naționale și internaționale s-au confruntat cu
probleme ca:

• dispariția unor resurse umane și de producție

• emiterea banilor fără acoperire
• haos în relațiile economice
• supraproducție/respectiv scăderea dramatică a cererii
 • speculații la bursă.

Crahul bancar de la bursa de pe Wall Street a avut loc din cauza speculațiilor din anii 1929 și a nereglementării
sistemului bancar și bursier. Sute de mii de americani investeau pe bursă în acțiuni dintre care multe nu valorau
sumele pentru cât se tranzacționau. Mulți dintre jucătorii de pe bursă investeau bani împrumutați. Brokerii în
mod regulat își împrumutau clienții mici investitori cu mai mult de două treimi din valoarea acțiunilor pe care le
cumpărau clienții, astfel că peste 8,5 miliarde de dolari erau contabilizați ca împrumuturi, valoare care depășea
cantitatea de bani care circula în SUA pe vremea aceea. Pentru faptul că valoarea nominală a acțiunilor creștea
neîncetat, acest lucru a încurajat lumea să investească, sperând că valoarea acțiunilor cumpărate va crește,
aducând astfel câștiguri. Astfel au apărut „bulele speculative”. După un vârf înregistrat la 3 septembrie 1929 de
381.17, la 24 octombrie 1929 indicele Dow Jones a scăzut (s-au spart bulele speculative). Bursa era caracterizată
prin faptul că, datorită panicii, toată lumea dorea să-și vândă acțiunile și foarte puțini erau dispuși să cumpere
acțiuni, astfel că valoarea acțiunilor a scăzut dramatic.

O urmare a Crizei economice este creșterea rapidă a inflației și a șomajului. Mulți oameni au rămas fără un loc
de lucru, fiind concediați, astfel de la 3,5 milioane de șomeri până la criză, au devenit 15 milioane de șomeri în
timpul crizei. Multe bănci au dat faliment, pentru că oamenii își retrăgeau banii depuși. Foarte multe
întreprinderi au dat faliment, astfel venitul național SUA a scăzut cu aproximativ 30%.

Sursele Recuperării Economice

Ţinând cont de influenţa covârşitoare pe care au avut‑o contracţia monetară şi etalonul‑aur în declanşarea Marii
Depresiuni, nu este surprinzător că deprecierile valutei şi expansiunile monetare au fost principalele surse de
relansare economică în întreaga lume. Există o corelaţie remarcabilă între perioadele în care diverse state au
abandonat etalonul‑aur (ori şi‑au depreciat substanţial valuta) şi perioadele în care au reînceput creşterile de
productivitate economică. De exemplu, Marea Britanie, forţată să renunţe la etalonul‑aur în septembrie 1931,
şi‑a revenit destul de repede, în timp ce SUA, care nu şi‑au depreciat efectiv moneda până în 1933, s‑au relansat
economic mult mai târziu. În mod similar, în Argentina şi Brazilia, care au început procesul de depreciere în 1929,
criza nu a căpătat proporţii, situaţia economică fiind deja stabilă în 1935. Pe de altă parte, Belgia şi Franţa, state
din „Blocul Aurului“, încă tributare etalonului‑aur şi deloc grăbite să‑şi deprecieze moneda, aveau, chiar şi în
1935, o producţie economică la cote semnificativ mai mici decât cele din 1929.

Însă deprecierea nu a determinat direct creşterea productivităţii, ci a permis, mai degrabă, statelor afectate să‑şi
mărească rezervele monetare fără a avea grija cursului aurului şi a ratelor de schimb. Ţările care s‑au folosit mai
mult de această libertate de acţiune au avut o revenire economică mai spectaculoasă. Expansiunea monetară
din SUA la începutul lui 1933 a fost deosebit de dramatică. Rezerva americană s‑a mărit cu aproape 42% între
1933 şi 1937. Această expansiune monetară s‑a datorat în mare măsură influxului substanţial de aur către Statele
Unite, motivat parţial de tensiunile politice crescânde în Europa, care, ulterior, au culminat cu Al Doilea Război
Mondial. Expansiunea monetară a stimulat cheltuielile prin scăderea ratelor dobânzilor şi prin credite mai
accesibile. De asemenea, a indus aşteptări de inflaţie, mai degrabă decât de deflaţie, insuflând astfel mai multă
încredere potenţialilor debitori că salariile şi profiturile lor vor fi suficiente pentru a acoperi ratele unui eventual
împrumut. Un semnal evident că expansiunea monetară a stimulat reabilitarea economică a SUA prin
încurajarea creditelor a fost creşterea cheltuielilor efectuate de consumatori şi întreprinderi pentru produse în
rate, precum maşini, camioane şi utilaje, în detrimentul cheltuielilor de consum pentru servicii.

Politicile fiscale au avut un rol minor în stimularea relansării economice în SUA. Legea veniturilor din 1932 a
mărit rata taxelor, în mare pentru a echilibra bugetul federal, şi, prin aceasta, a dat o nouă lovitură care a produs
contracţia economiei, descurajând în continuare cheltuielile. Programul New Deal (Noua Înţelegere) al
preşedintelui Franklin D. Roosevelt, iniţiat la începutul lui 1933, a inclus un număr de noi programe federale cu
scopul de a genera procesul de relansare economică. Bunăoară, Administraţia Lucrărilor Publice (Works Progress
Administration; WPA) a angajat şomeri să lucreze la proiecte de construcţie a clădirilor guvernamentale, iar
Autoritatea bazinului hidrografic al râului Tennessee (Tennessee Valley Authority; TVA) a construit baraje şi
centrale electrice într‑o zonă deosebit de afectată de criză. Totuşi, creşterile efective ale cheltuielilor
guvernamentale şi ale deficitului de buget guvernamental au fost mici comparativ cu dimensiunile economiei
americane. Acest fapt este cu atât mai evident când luăm în considerare deficitele bugetare la nivelul fiecărui
stat, întrucât aceste deficite se accentuau chiar după ce deficitul federal se stabiliza. În consecinţă, noile
programe de cheltuieli iniţiate de New Deal au avut asupra economiei un efect redus de expansiune. Rămâne
de discutat dacă au avut totuşi efecte pozitive asupra atitudinii consumatorilor şi mediului de afaceri.

Este posibil ca unele programe din cadrul politicii New Deal chiar să fi stingherit redresarea. De exemplu, Legea
redresării industriei naţionale din 1933 a pus bazele Administraţiei Naţionale de Relansare (National Recovery
Administration; NRA), care avea rolul de a încuraja întreprinderile din fiecare sector industrial să adopte un cod
de comportament. Aceste coduri descurajau competiţia între firme în stabilirea preţurilor, stabileau salarii
minime în fiecare sector industrial şi, uneori, impuneau limitarea producţiei. La fel, Legea regularizării agricole
din 1933 a dus la înfiinţarea Administraţiei de Regularizare Agricolă (Agricultural Adjustment Administration;
AAA), care a impus reguli şi a acordat stimulente materiale fermierilor pentru a limita producţia, în speranţa că
astfel vor creşte preţurile produselor agricole. Studiile moderne sugerează că asemenea practici anticompetitive
şi linii directoare în privinţa salariilor şi preţurilor au cauzat inflaţia la începutul perioadei de relansare în SUA şi
au descurajat reangajările şi producţia.

Relansarea economică în SUA a fost blocată de o altă recesiune care a început în mai 1937 şi a durat până în
iunie 1938. Una dintre sursele recesiunii din 1937–1938 a fost decizia Rezervei Federale de a înăspri cerinţele
pentru rezervele monetare. Această decizie, generată de temerile că economia ar putea fi expusă exceselor
speculative, a provocat nu doar întreruperea creşterii rapide a rezervei monetare, ci chiar o nouă cădere a sa.
Contracţiile fiscale şi scăderea investiţiilor în stocuri de marfă din cauza tulburărilor sindicale sunt tot atâţia
factori agravanţi ai crizei. Faptul că Statele Unite au resimţit o a doua contracţie economică foarte severă înainte
să‑şi fi revenit din enormul declin de la începutul anilor 1930 este motivul principal pentru care SUA au rămas în
criză un întreg deceniu.

Al Doilea Război Mondial a avut doar un rol modest în relansarea economică americană. În pofida recesiunii din
1937–1938, în 1939 PIB‑ul real în SUA era mult peste cotele dinaintea depresiunii, iar în 1941 ajunsese la distanţă
de doar zece procente faţă de tendinţa pe termen lung. Astfel, în mod fundamental, SUA îşi reveniseră în mare
măsură înainte de majorarea cheltuielilor militare. Concomitent, economia SUA era cumva sub valorile impuse
de tendinţele economice, la începutul războiului, iar rata şomajului era de cca zece procente în 1941. Deficitul
bugetului guvernamental a crescut rapid în 1941 şi 1942 pentru a întări forţa militară, iar Rezerva Federală a
răspuns ameninţării şi, mai târziu, realităţii războiului asigurându‑se de creşterea importantă a rezervei
monetare în această perioadă. Politicile fiscale şi monetare expansioniste, dublate de recrutările în masă
începute în 1942, au reîntors îndată economia pe făgaş ascendent şi au redus rata şomajului la cotele dinaintea
Marii Depresiuni. Deci, chiar dacă războiul nu a fost factorul determinant pentru revenirea economiei pe trend
ascendent în SUA, conflagraţia mondială a jucat un rol în combaterea şomajului.

Însemnătatea expansiunii fiscale, în special a cheltuielilor militare, în stimularea relansării economice a variat
substanţial de la ţară la ţară. Marea Britanie, asemenea SUA, nu a folosit expansiunea fiscală în deosebită măsură
la începutul revenirii sale. Totuşi, şi‑a mărit considerabil cheltuielile militare după 1937. Franţa a crescut taxele
la mijlocul anilor 1930 în efortul de a proteja etalonul‑aur, dar, apoi, a avut mari deficite bugetare începând cu
1936. Însă efectul de expansiune al acestor deficite a fost contracarat întrucâtva de o legiferare a reducerii
săptămânii de lucru în Franţa de la 46 la 40 de ore – o schimbare care mărea costurile şi reducea producţia.
Politicile fiscale au fost folosite cu mai mult succes în Germania şi Japonia. Deficitul bugetar german ca parte a
produsului intern s‑a mărit nesemnificativ la începutul revenirii economice, dar a crescut exponenţial după 1934,
ca rezultat al cheltuielilor în lucrările publice şi reînarmare. În Japonia, cheltuielile guvernului, mai ales cele în
domeniul militar, s‑au mărit de la 31 la 38% din PIB între 1932 şi 1934, soldându‑se cu deficite bugetare
importante. Stimulul fiscal, combinat cu o expansiune monetară substanţială şi cu un yen depreciat, a readus
economia niponă la ocuparea totală a forţei de muncă într‑un timp relativ scurt.