Sunteți pe pagina 1din 11

CULTURA FIZICĂ –

mijloc de stimulare a
creativității omului
Marina Ionel
Educația fizică
Referat
CUPRINS
PREFAȚĂ...............................................................................................................3
ROLUL CULTURII FIZICE ÎN FORMAREA PERSONALITĂȚII UMANE........................4
CULTURA FIZICĂ – MIJLOC DE STIMULARE A CREATIVITĂŢII OMULUI.................6
SISTEMUL ȘTIINȚELOR DESPRE CULTURA FIZICĂ...................................................8
APARATUL NOŢIONAL AL TEORIEI CULTURII FIZICE.............................................11

2
PREFAȚĂ
Practicarea exerciţiilor fizice a însoțit omenirea de-a lungul întregii sale existente.
Structurata ca fenomen social distinct, cu o determinare calitativa proprie,
aceasta forma specifica de acţiune umana reprezintă o componenta necesara si
permanenta a vieţii sociale.
Exerciţiul fizic este o realitate de esenţa sociala, este practicat de om si se
realizează in cadrul anumitor relaţii sociale. Pentru a trece de la empiric la
stiintific, de la spontan la conştient, trebuie sa urcam de la conceperea izolata a
exerciţiului fizic la fenomenul social de practicare a exerciţiilor fizice.
Procesul de practicare a exerciţiilor fizice comporta relaţii variate, interferenţe si
determinări cu multiple fenomene sociale, in primul rând cu cultura,
suprastructura, educaţia si altele.
O problema deosebita se refera la locul pe care-l ocupa activitatea desfasurata
prin exerciţiul fizic in ansamblul culturii, spre care din laturile acesteia tindem sa
o încadram, spre cultura materiala sau cultura spirituala? Practicarea exerciţiilor
fizice prezintă in mod evident elemente materiale, dar exerciţiile fizice nu pot fi
concepute fara cuceririle si participarea sufletului uman in aceasta activitate.
Este neîndoielnic ca sportivul, de pilda, nu depune numai un efort fizic, nu este
un agregat, un pachet de nervi si muşchi. El se manifesta ca atare pe baza unui
ideal, participa cu întreaga sa fiinţa spirituala, este biciuit de voinţa de a învinge,
mistuit de emoţia concursului si satisfăcut de victorie. Si nu numai el; spectacolul
traieste aceeaşi drama, si uneori mult mai intens decât in sala de spectacol,
pentru ca pe teren este o drama reala si nu un “mimesis”.

3
ROLUL CULTURII FIZICE ÎN FORMAREA PERSONALITĂȚII UMANE
Cultura fizica, ca parte componenetă a culturii universale, poate înfluența în mod
direct formarea personalității umane. Concomitent cu rolul pe care îl joacă în
perfecționarea fizică a omului, cultura fizică poate să exercite o infuență
substanțială și asupra lumii lui spirituale-emoțiile, gusturile estetice,
reprezentările etice și conceptia despre viață.
Rolul culturii fizice în formarea personalității omului devine mai important în
dependență de esența socială a acesteia, mai concret, de funcțiile umanitare și
posibilitățile de dezvoltare ale spiritualității omului. Un fon emoțional înalt în
procesul de practicare a exercițiilor fizice, îndeosebi în activitatea de concurs,
contribuie la dezvoltarea aptitudinilor de susținere, ajutor și răspundere
reciprocă pentru atingerea obiectivelor propuse în sporturile individuale și de
echipă. toate acestea depind în mare masură de situația ideologică a sistemului
de cultura fizica , de starea socială a populației si reformele economice ce au loc
în spațiul ex-sovietic in ultimii 10-15 ani.
Cultura fizică are legătură directă atît cu laturile spirituale, cît şi cu cele materiale
ale personalităţii omului. Perfecţionînd calităţile motrice şi deprinderile de
mişcare, cultura fizică contribuie la crearea bunurilor materiale, schimbarea
fizică şi naturii corporale a fiinţei umane. În baya acestora se modifică şi unele
valori orientative. Astfel, în cazul unor manifestări înakte a indicilor de
deyvoltare a forţei , îndemînării, rezistenţei, unor reacţii funcţionale au
semnificaţie de corelare înaltă cu rezultatele testării unor trăsături ca,
demnitatea, curajul, onestitatea, indulgenţa, etc.
Cultura fizică a personalităţii reprezintă întruchiparea în om a rezulatelor folosirii
valorilor materiale şi spirituale ce se referă la cultura fizică, orientate spre
însuşirea cunoştinţelor teoretice necesare, deprinderilor, priceperilor şi
însuşirilor psihice corespunzătoare, obţinute în bazautilizării raţionale a
mijloacelor educaţiei fizice, antrenamentului sportiv şi culturii fizice de recreare.
În aşa mod , vorbim despre formarea calităţilor de personalitate multilateral
dezvoltata in cel mai larg sens al cuvintului, unde are loc largirea si intarirea
necesitatilor specifice, motivatiilor ce caracterizeaza aspectul social al omului ca
purtator constient si de manifestare a sentimentelor morale, de drept si estetice.
Analiza influentei multilaterale a culturii fizice asupra omului, asupra procesului
de dezvolatre a calitatilor personale permite sa scoatem in evidenta 4 niveluri de
formare a personalitatii in domeniul culturii fizice:

4
1.Nivel inalt- cuprinde ansamblul de cunostinte teoretice si convingeri trainice in
domeniul culturii fizice cu elemente de creativitate, participare activa
sistematica a exercitiilor fizice, atitudinea constienta, volum larg in dezvoltarea
deprinderilor motrice, priceperilor si posibilitatilor functionale orientate spre
insusirea unor forme de activitae profesionale, etc.
2. Nivel mediu- cunostinte in domeniul culturii fizice de caracter general fara
elemente de creativitate, atitudine constienta fata de cutura fizica, practicarea
sistematica a exercitiilor fizice; volum variat de priceperi si deprinderi motrice,
stare functionala ce va contribui la insusirea deprinderilor profesionale;
formarea unor atitudini morale, patriotice, de drept si estetice la nivel de
priceperi.
3. Nivel slab (suficient)- cunostinte de rind in domeniul culturiii fizice, atitudine
formala fata de exercitiile fizice, voulm limitat de priceperi si deprinderi motrice
care contribuie putin la insusirea unor forme de activitate profesionala; indici
suficienti in dezvolatarea calitatilor morale , patriotice, estetice si de drept in
domeniul culturii fizice.
4. Nivel insuficient- unele cunostinte de rind in domeniul culturii fizice,
indiferenta fata de practicarea exercitiilor fizice, indici suficienti la nivel de
priceperi si deprinderi motrice, dezvolarea calitatilor morale, patriotice de drept
si estetice care nu au legatura directa cu valorile culturii fizice.
Aceste niveluri care se refera la cultura fizica a personalitatii sunt legate intre
ele si pot fi aplicate in situatii variate in dependenta de opinia si punctul de
vedere al fenomenului abordat de fiecare persoana in parte.

5
CULTURA FIZICĂ – MIJLOC DE STIMULARE A CREATIVITĂŢII OMULUI
În contextul actual al obiectivelor pe care trebuie să le rezolve şcoala , cultura
fizică se include în programul formării personalităţii omului creativ în
concordanţă deplină cu exigenţele de azi şi de mîine ale învăţămîntului de cultură
fizică din Republica Moldova.
Obiectivele principale ale şcolii contemporane sunt orientate spre îmbogăţirea
elevilor nu numai cu cunoştinţe şi deprinderi , ci şi cu capacităţi de a înţelege
lumea în complexitatea ei , a se integra în ea treptat, conştient şi creativ.
Astfel, profesorii trebuie să orienteze elevul spre formarea unei personalităţi
creative, înzestrată cu cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice în domeniul
culturii fizice, care va cunoaşte rolul benefic al exerciţiilor fizice asupra
organismului uman , modul de practicare individuală a acestora în scopul
fortificării sănătăţii şi creşterii capacităţii de muncă.
Activităţile de cultură fizică efectuate nu numai atunci cînd se rezolvă sarcini de
moment în legătură cu însuşirea mişcărilor , formarea şi perfecţionarea
deprinderilor motrice , efectuarea exerciţiilor fizice , îl vor face pe elev să
înţeleagă importanţa , utilitatea şi necesitatea acestora în dezvoltarea
personalităţii sale.
Modernizarea învăţămîntului de cultură fizică în funcţie de dezvoltarea
impetuoasă , rapidă şi accelerată a ştiinţei şi tehnologiilor informaţionale
contemporane trebuie să-i asigure elevului pe de o parte comunicarea şi
însuşirea cunoştinţelor care stau la baza formării priceperilor şi deprinderilor
motrice şi , pe de altă parte , să-i dezvolte gîndirea , raţionamentul şi inteligenţa
, imaginaţia creatoare , să-l înveţe să descopere noutăţile etc. Toate acestea pot
fi realizate în procesul de practicare sistematică şi conştientă a exerciţiilor fizice.
Pentru ca exerciţiile fizice să influenţeze benefic asupra organismului uman , este
necesar de respectat următoarele cerinţe :
1. de practicat exerciţiile fizice zilnic la unul şi acelaşi timp ( orele 9-11 în
prima jumătate a zilei şi 16-19 în a doua jumătate);
2. de combinat practicarea exerciţiilor fizice cu procedurile de călire în
condiţiile mediului ambiant;
3. fiecare exerciţiu să se execute corect cu eforturi corespunzătoare
încordărilor musculare , volum corespunzător , stil liber şi tempou variat;
4. respiraţie liberă prin intermediul cavităţii nazale , pieptul plin , corelaţie a
ritmului mişcărilor şi respiraţiei;

6
5. treptat , de complicat exerciţiile fizice şi dinamica efortului fizic;
6. exerciţiile fizice să fie executate din plăcere şi să nu ducă la supraoboseală.
Despre rolul benefic al exerciţiului fizic asupra organismului uman ca mijloc de
stimulare a creativităţii acestuia au menţionat în lucrările sale pedagogi , filozofi
şi alte personalităţi ilustre ca : I.A.Comenius , I.H.Pestalozi , I.B.Busedon ,
I.I.Rousseau , I.C. Guts Muths , I.F.Herbort , K.D.Uşinschi , P.F.Leshaft , I.Diuperon
ş.a.
În opinia fiziologului italian A. Mocco – exerciţiile fizice pot înlocui o mulţime de
mijloace farmaceutice , dar nici un mijloc farmaceutic (medicament ) nu poate
înlocui exerciţiile fizice , deoarece activităţile de cultură fizică contribuie la
fortificarea sănătăţii , pregătirea generaţiei în creştere pentru viaţă , muncă şi
apărarea Patriei.

7
SISTEMUL ȘTIINȚELOR DESPRE CULTURA FIZICĂ
Practicarea exerciţiilor fizice într-o forma sau alta este o permanenta sociala. La
început, fenomenul a existat ca realitate in sine – a luat naştere oarecum in mod
spontan, a coexistat si a interacționat cu celelalte laturi ale vieţii sociale in
limitele determinismului, fără sa constituie o preocupare speciala pentru
cugetare, fără sa devină obiect al acesteia.
Practicarea exerciţiilor fizice in cadrul unui fenomen social determinat apare ca
o realitate deosebit de complexa. In esență si mişcarea sa, el manifesta
elemente, momente, particularități biologice si sociale, fiziologice si psihice,
practic-obiective si spiritual - teoretice, se realizează in forme variate, începând
de la educaţia copilului mic si terminând cu exerciţiile fizice practicate de adult,
sau de la cultura fizica medicala pana la antrenamentul sportiv etc. Data fiind
aceasta situaţie, fenomenul de practicare a exerciţiilor fizice nu este obiectul
unei singure științe.
Sistemul științelor privitoare la educaţia fizica si sport se întinde pe o gama destul
de larga – la o extrema, cercetarea se realizează din planul științei mecanice,
pentru ca la polul opus sa pătrundă in perimetrul generalizărilor largi de ordin
filozofic.
Sistemul științelor cu privire la educaţia fizica si sport are in centrul preocupărilor
sale omul, atât ca obiect de studiu, cat si ca scop.
Privit ca obiect al cercetării științifice, omul prezintă o tripla ipostaza biologica,
psihologica si sociala.
Domeniul sistemului de științe care explorează educaţia fizica si sportul nu are in
vedere omul in general, omul privit in mod abstract. Stiintele respective sunt
orientate către practicantul exerciţiilor fizice, urmăresc procesele biomecanice,
biofizice sau biochimice structurate ca efort specific, si anume ca exerciţiu fizic.
Prin locul ocupat in cadrul sistemului de științe orientate spre educaţie fizica si
sport, biomecanica, biofizica si biochimia raportate la practicarea exerciţiilor
fizice ar putea constitui un prim nivel al acestui edificiu si, ca atare, le-am putea
denumi științe prebiologice sau infrabiologice.
Cel de- al doilea nivel al sistemului este cel al științelor biologice propriu-zise,
care, întrucât se refera la om, le vom numi si stiinte antropologice. Vom face
distincţie intre științele antropologice generale – anatomia, fiziologia,

8
disciplinele medicale si altele – si ramurile specializate pentru studierea
organismului uman in condiţiile efortului manifestat sub forma exerciţiului fizic.

Omul nu este numai fiinţa, un organism, care poate fi cercetat exclusiv ca o


realitate biologica, ci o fiinţa cugetătoare, volitiva, frământata de afecte si
emoţii.
Esenţa sa este biologica, dar si psihica. Elevul care executa un exerciţiu fizic,
sportivul care se antrenează in vederea insusirii unui procedeu etc. nu sunt un
pachet de muşchi si nervi, ci subiecţi activi care urmăresc anumite scopuri,
tremura pentru realizarea unei execuţii cat mai apropiate de perfecţiune, se
bucura de rezultate. Manifestările lor in planul miscarii nu sunt de domeniul
dresajului, ci sunt insotite in permanenta de o gama întreaga de procese psihice.
În consecinţă, mişcarea fizică nu poate fi elucidată în profunzime dacă este
analizată numai prin prisma științelor trecute in revista. Acestea, procedând
analitic, o secționează in direcţii variate pentru a-I evidenţia numai unele din
particularitățile caracterizante. Ele fac abstracţie de elementul ideal, de latura
psihologica, subiectiva, prin care mişcarea fizica se realizează ca activitate
specific umana.
Substratul biologic, precum si latura psihologica specifice omului sunt posibile
numai in baza socialului. De aceea, înainte de toate, omul este o fiinţa sociala.
Activitatea specifica pe care o desfășoară este încadrata si ea in țesătura
ansamblului social, este structurata ca atare si îl determina pe individ sa
reacţioneze ca ființă sociala.
Edificiul științelor care studiază educaţia fizica nu se va încheia, el trebuie înălțat
prin ansamblul științelor sociale.
Nivelul științelor sociale integrate sistemului de științe care studiază educaţia
fizica si sportul nu este deloc omogen; științele sunt direcționate variat. Știința
este prin excelenta modalitatea prin care omul se raportează teoretic la lumea
reala. Dar orice știința are in ultima instanță o finalitate praxiologică. In
consecință, nivelul disciplinelor sociale integrate sistemului care studiază cultura
fizica se va “ dispersa “ pe o arie la extremele căreia ne găsim in domeniul
abordării teoretice si al atitudinii practice. Daca disciplinele metodice se situează
in imediata vecinătate a practicii, servind-o in mod nemijlocit, pedagogia, teoria
educaţiei fizice etc. sunt cu predilecție de ordin teoretic.

9
Atât unele, cat si altele vor interacționa in mod diferenţiat, cu arsenalul de
cunoștințe specifice celorlalte niveluri ale sistemului.
Educatia fizica poate fi studiata ca un proces social particular, menire ce revine
sectorului de stiinte sociale trecute in revista mai sus, iar pe de alta parte, ca
realitate sociala integrata in ansamblul vietii sociale, sarcina care revine
sociologiei culturii fizice. Educatul si educatorul, de pilda, interactioneaza pe
dimensiunile educației fizice si au statuturi si roluri corespunzatoare acestor
dimensiuni. Dar educația fizica nu este un proces artificial, o realitate autonoma
fata de ansamblul social determinat,ci este implantata, integrata si legata prin
mii de fire de acest ansamblu. In consecință, educatorul si educatul
interacționează ca membri ai unor colectivități si comunități umane, reproduc in
raporturile lor concrete legitățile si particularitățile acestor grupuri. Aceleaşi
situații prezintă si sportul de performanta.
Care este valoare exerciţiului fizic sau, daca el reprezintă o valoare, ce
importanta are fenomenul practicării exerciţiilor fizice pentru fiinţa umana in
structura destinului acestuia spre ce ideal trebuie dirijata o asemenea activitate
si alte asemenea probleme reprezintă întrebări care depășesc interesul științific
propriu-zis, impunând abordarea filozofica. Sistemul științelor trebuie sa includă,
aşadar, în structura sa, cercetarea si meditația filozofică.
Practicarea exerciţiilor fizice in etapa contemporana este însoțită, dirijată și
optimizată în permanență de cercetarea științifică. Dar paralel cu aparatul
conceptual științific continua sa fiinteze un intreg cortegiu de idei de domeniul
constiintei comune. Exerciţiul fizic, indiferent de forma pe care o îmbracă, nu
ramane numai in atenţia specialistului, a cercetătorului. A devenit deja un loc
comun, de pildă, afirmaţia că “ toată lumea se pricepe la fotbal “.

10
APARATUL NOŢIONAL AL TEORIEI CULTURII FIZICE

Apariţia teoriei culturii fizice constituie principalul criteriu de separare a ştiinţei


de neştiinţă. Pentru acest motiv, ea trebuie dezvoltatâ în concordanţă cu
normele generale ale ştiinţelor, pentru a asigura unitatea metodologică a
comparaţiilor interştiinţe şi rigoarea metodologică în cadrul fiecărei ştiinţe.
Teoria culturii fizice menţionează, comentează şi clasifică influenţele
intenţionate asupra dezvoltării fizice şi capacităţii motrice, care nu sunt altele
decât însăşi activităţile de culturii fizice.

A enunţa caracterul predominant biologic al culturii fizice diminuând celelalte


atribute în direcţia socializării, educaţiei şi implicit a dezvoltării proceselor
psihice, ni se pare o măsură de devalorizare a celor două acţivităţi. În context cu
ideea de mai sus, teoria culturii fizice ar deveni limitată lipsită de eticheta ei cea
mai importantă ca ştiinţa despre om în general, ca fiinţă bio-psiho-socială.

Având în vedere aceste câteva consideraţii, apreciem că obiectul de studiu al


teoriei culturii fizice îl constituie activităţile de cultură fizică; relaţiile dintre
acestea, sistemul de reglare şi transformare a informaţiilor specifice, principiile
care le generează şi finalităţile, pe de o parte şi cele sportive, pe de altă parte.

Din studierea acestora, teoria cultruii fizice se străduieşte să-şi constituie şi să


explice aparatul noţional, să descrie şi să clasifice cele două forme de activităţi
motrice, să stabilească notele comune şi diferenţiale, metodcle şi mijloacele ce
le sunt proprii şi alte aspecte care ţin de structură şi organizare.

Este necesar de remarcat faptul că domeniul teoriei culturii fizice nu este


constituit numai din activitatea practică, ci include şi întregul sistem de
cunoştinţe dobândit din aceste activităţi. De altfel, noi nu facem o delimitare
precisă între teorie şi practică decât în cazul unei necesităţi de analiză sau de
raţiuni didactice, cele două forme le considerăm ca un continuum structurat,
aflat în relaţii de sinergie.

Educaţia fizică şi sportul ca obiect de studiu ale teoriei, nu se prezintă ca ceva


abstract, ca două noţiuni, ci ca două activităţi umane structurate şi organizate,
cu obiective bine precizate şi cu strategii de dezvoltare.

11