DREPTUL OPERATIUNILOR

COMERCIALE
 CONCEPTUL DE DREPT COMERCIAL
• Cuvântul „comerţ” provine, în sens etimologic,
de la latinescul comercium, care, la rândul său, s-
a format printr-o juxtapunere a altor două
cuvinte latine, şi anume cum şi merx, ce în
traducere liberă desemnează operaţiuni cu
mărfuri.
 În prezent, dreptul comercial e mult mai evoluat
pentru ca semnificaţia lui să poată fi restrânsă la
ceea ce vechii latini numeau
„operaţiuni cu mărfuri”.
 În arealul dreptului comercial au pătruns o serie
de alte operaţiuni, au apărut o serie de instituţii juridice
noi, au luat o amploare deosebită instituţii juridice noi,
ce nu se pot subsuma ideii de „operaţiune cu mărfuri”.
 Astfel, au apărut şi s-au dezvoltat operaţiunile bancare, cum sunt
ofertele de creditare, de decontare, de cont curent, de depozite băneşti
etc.
S-a dezvoltat, de asemenea, instituţia falimentului
consacrată, mai întâi, în Codul comercial din 1887, iar în prezent în
Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei.
Ca o consecinţă a evoluţiei realităţilor economice din zona
comerţului, au luat amploare operaţiunile cu titluri de credit (cambia,
biletul la ordin, cec-ul).
 DEF. DREPTULUI COMERCIAL
Prin urmare, definirea dreptului comercial actual
nu poate fi redusă la semnificaţia operaţiunilor cu
mărfuri; el reprezintă un ansamblu normativ
eterogen, dar coerent, prin care se reglementează
formarea, derularea, modificarea şi stingerea
raporturilor juridice comerciale, adică a raporturilor
care se stabilesc între participanţii la comerţ.
 OBIECTUL
Într-o accepţiune sintetică, obiectul dreptului comercial este
format din raporturile juridice care se stabilesc între participanţii la
comerţ, aceşti participanţi fiind de regulă comercianţi.
Totuşi, nu toţi participanţii la comerţ au, eo ipso, calitatea de
comercianţi.
La raporturile juridice comerciale pot să participe şi
necomercianţi, cum sunt: instituţiile publice ale statului, entităţile
juridice cu caracter public sau privat fără scop patrimonial, persoanele
fizice nepreocupate de comerţ etc.
 Aceşti subiecţi participă la acte şi fapte de
comerţ din motive ce desemnează nevoia de
înzestrare cu bunuri de consum sau, după caz,
servicii oferite de comercianţi, iar nu pentru a
obţine profit.
 Elementul de distincţie între cele două categorii de
raporturi juridice, comerciale şi civile este, în principal,
caracterul comercial ce le caracterizează pe cele dintâi,
am numit raporturile comerciale.
 Comercialitatea este un atribut, o calitate a raportului juridic, în
virtutea căruia acesta dobândeşte vocaţia de a primi incidenţa de
reglementare a unei legi comerciale.
În virtutea comercialităţii, raporturile juridice dobândesc valenţe
comerciale ce se concretizează tocmai în a da acestuia dreptul de a fi
reglementat de o normă juridică aparţinând dreptului comercial.
 Concepţia subiectivă

Consideră comercialitatea ca fiind o calitate transmisă

raportului juridic de comercianţii care participă la formarea şi
derularea lui.
Poziţia comerciantului în structura raportului juridic
iradiază în substanţa acestuia calitatea comerciantului.
În această optică, comercialitatea coboară de la
persoana comerciantului la faptul juridic săvârşit.
Un raport juridic este comercial pentru simplul motiv că
la el participă un comerciant.
 AVANTAJE SI DEZAVANTAJE
Principalul dezavantaj este acela că supune unui regim juridic unitar
acte juridice de naturi diferită, civile şi comerciale, supunând aceluiaşi regim
juridic al legii comerciale toate actele juridice săvârşite de un comerciant.
Prezenţa comerciantului în structura raportului juridic nu poate fi de natură
să modifice natura actului juridic.
Avantajul pe care îl prezintă această concepţie se caracterizează
tocmai prin sistemul unitar, pe care îl au actele juridice săvârşite de
comerciant. Nu se mai impune necesitatea de a se stabili natura juridică
concretă a actului sau faptului juridic respectiv, după anumite criterii, unele
unanim acceptate, altele controversate.
Concepţia subiectivă este materializată în dreptul comercial german.
 CONCEPTIA OBIECTIVA
Consideră că atributul de comercialitate derivă din
structura intimă a raportului juridic sau din forma lui
extrinsecă.
O împrejurare oarecare poate fi calificată ca faptă de
comerţ tocmai ca o consecinţă că atributul comercialităţii este
o trăsătură intrinsecă a acelei împrejurări sau reprezintă o
trăsătură extrinsecă ce decurge din forma de exprimare a
împrejurării respective.
IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL

Dreptul comun general

Dreptul comun commercial
Legislaţia comercială specială
 Dreptul comun general

• Prin acesta înţelegem ansamblul normelor juridice cu vocaţie de

generală aplicare în întreg domeniul dreptului privat.
• Asemenea norme sunt cuprinse în Codul civil şi în alte legi civile
ordinare, cărora li se recunoaşte această vocaţie.
• Aplicarea dreptului comun general la raporturile comerciale are
caracter complementar şi subsidiar.
• Este complementar pentru că ea se face numai cu titlul de a completa
lacunele sau insuficienţele normelor comerciale şi nu pentru a
înlătura de la aplicare aceste norme.
 Dreptul comun comercial

• Acesta este un ansamblu de norme juridice cu vocaţie de generală

aplicare în întreg domeniul comerţului.
• Alte norme de acest gen sunt consacrate prin legi ordinare, cum sunt:
Legea 31/1990 cu privire la societăţile comerciale;
• Legea nr. 12/1990 privind combaterea unor activităţi comerciale
ilicite;
• Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei etc.
• Dreptul comun comercial raportat la dreptul comun general se
analizează ca fiind o lege specială, cu prioritate în aplicare faţă de
dreptul comun general, apreciat ca lege generală.
 Legislaţia comercială specială

• Aceasta cuprinde totalitatea normelor juridice comerciale prin care se

reglementează segmente limitate, precis conturate din domeniul dreptului
comercial.
• Legislaţia comercială specială cuprinde norme juridice prin care se dau
soluţii particulare, în raport de soluţiile generale ale dreptului comun
comercial, diferitelor aspecte ale realităţilor juridice din domeniul
comerţului. Legislaţia comercială oferă numeroase exemple în acest sens:
Legea nr. 32/2000 privind societăţile comerciale din domeniul asigurărilor;
Ordonanţa de Urgenţă nr. 52/1997 privind societăţile comerciale de leasing
şi operaţiunile de leasing; Ordonanţa de Urgenţă nr. 199/20007 privind
instituţiile de credit; Legea nr. 294/2007 privind piaţa de capital etc.
 Aparţinând legislaţiei comerciale speciale, aceste norme juridice
au prioritate în aplicare faţă de dreptul comun comercial şi, firesc, faţă
de dreptul comun general.

Aici operează principiul lex speciallia generalibus derogant, în

sensul că într-un conflict dintre legea generală şi o lege specială
primeşte aplicare prioritară legea specială.
 FAPTELE DE COMERŢ

• Faptele de comerţ pot fi definite ca fiind

actele, faptele şi operaţiunile juridico-economice
prin care se realizează producţia de mărfuri,
executarea de lucrări, prestarea de servicii sau
interpunerea în schimb şi circulaţie a bunurilor şi
banilor, în scopul obţinerii unui profit.
 Trasaturi specifice

Din această definiţie rezultă trăsăturile specifice faptelor de

comerţ:
caracterul lucrativ, de întreprindere şi realizare a unei
plusvalori;
caracterul juridic şi economic;
caracterul patrimonial.
 Astfel, legislaţiile naţionale folosesc în scopul menţionat
următoarele criterii de distincţie:
• Criteriul subiectiv, specific dreptului german şi anglo-saxon, conform
căruia un raport juridic este reglementat de norma comercială şi, deci, are
caracter comercial, dacă subiectul participant la un asemenea raport are
calitatea de comerciant.
Acest criteriu face aplicarea unei prezumţii de comercialitate,
potrivit căreia sunt calificate ca fiind comerciale toate actele şi faptele
pe care le săvârşeşte un comerciant în exerciţiul comerţului său.
Prezumţia enunţată are caracter legal, întrucât normele de drept
fixează cu prioritate categoria persoanelor având calitatea de comerciant,
iar sistemul de drept astfel consacrat devine un drept al comercianţilor (jus
mercatorium)
 Criteriul obiectiv, specific dreptului român, dreptului francez şi
dreptului spaniol, potrivit căruia comercialitatea unui raport juridic este
dată de obiectul reglementării juridice, obiect constituit din acte şi fapte de
comerţ calificate astfel prin lege, făcându-se abstracţie de calitatea
subiectului care le săvârşeşte.
Conform acestui criteriu, caracterul comercial al actelor şi faptelor
juridice şi, deci, a raportului juridic este reflectat de natura operaţiunii,
considerată necesară vieţii comerciale.
Astfel, în sistemele de drept care consacră concepţia obiectivă,
reglementarea actelor şi faptelor comerciale este conţinută în coduri
comerciale şi legi comerciale, pe principiul conform căruia astfel de
reglementări vizează comerţul şi nu o clasă aparte de subiecţi de drept,
comercianţii. Prin consecinţă, se consacră regula potrivit căreia aceloraşi acte
sau fapte juridice trebuie să li se aplice aceleaşi exigenţe legale.
 Dreptul român a adoptat, prin Codul civil o concepţie
monoteistă asupra determinării naturii juridice a obligaţiilor
patrimoniale şi a celor nepatrimoniale cu caracter privat, deci a
actelor şi faptelor juridice rezultând din asumarea acestora,
considerându-le ca având, în principiu, o singură reglementare, aceea
a legii civile (lato sensu), pentru a cuprinde în obiectul de
reglementare al legii civile ansamblul operaţiunilor juridico-
economice în care se pot implica atât comercianţii, cât şi
necomercianţii.
 Reglementarea faptelor de comerţ

Pe fundamentul criteriului obiectiv se pot distinge două grupe de

acte sau fapte de comerţ, astfel:
a) Acte al căror caracter comercial decurge din obiectul concret al
operaţiunii, cum sunt cele enumerate de lege: cumpărarea efectuată in
scopul revânzării bunurilor mobile şi imobile; cumpărarea spre
închiriere precum şi închirierea în scopul reînchirierii bunurilor;
operaţiunile de bursă, asigurările etc.
b) Acte al căror caracter comercial decurge din însăşi forma lor:
cambia, biletul la ordin, acţiunile şi obligaţiunile emise de societatea
comercială pe acţiuni etc.
 PARTICIPANŢII LA COMERŢ

Subiectele în dreptul comercial, în mod tradiţional, sunt

participanţii la raporturile juridice de drept comercial, fie că
sunt persoane fizice, fie că sunt persoane juridice.
Potrivit Codului civil, subiecte ale raporturilor juridice
comerciale pot fi atât comercianţii cât şi necomercianţii.
 Noul Cod Civil român (NCC) adoptat prin Legea nr. 287/2009, pus
în aplicare prin Legea nr. 71/2011, reformează structural ordinea
juridică a dreptului privat, unificând, sub reglementarea sa
unitară, ramurile dreptului civil, dreptului familiei, dreptului
comercial, dreptului internaţional privat şi dreptului succesoral.
 Totuşi, cu referire la domeniul dreptului comercial, se impune
observaţia că NCC nu se limitează la acţiunea normativă de alăturare şi
conformizare a normelor juridice aparţinătoare dreptului comercial în
structura Codului civil ci, operează cu noi noţiuni, concepte şi calificări
juridice asupra a numeroase categorii şi instituţii integrate anterior
reglementării dreptului comercial, cum sunt: categoria persoanelor
comerciante; categoria întreprinderilor comerciale; instituţia
administrării societăţii comerciale; categoria contractelor comerciale
şi a celor bancare; categoria obligaţiilor solidare între debitori;
instituţia formării contractului între absenţi etc.
 În plus, NCC creează instituţii juridice noi care privesc în mod direct
domeniul de activitate al profesioniştilor comercianţi, cum sunt:

administrarea bunurilor altuia (art. 792-857);

nulitatea persoanei juridice (art. 196-199);
proprietatea periodică (art. 687-692);
actul juridic unilateral (art. 1324-1329);
cesiunea unei creanţe constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la purtător
(art. 1587-1592);
coasigurarea şi retrocesiunea (art.2239 şi 2241); fiducia (art. 773-791).
Delimitări conceptuale relative la noţiunile de
profesionist şi comerciant
În concepţia NCC, dispoziţiile sale se aplică şi raporturilor dintre
profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte
de drept civil.

Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o

întreprindere (art. 3 alin. 1 şi 2).
• O primă delimitare priveşte accepţiunea diferită a noţiunii de
profesionist având ca domeniu de activitate operaţiuni din sfera
producţiei de bunuri, comerţului sau prestărilor de servicii, şi a
noţiunii de profesionist ce desfăşoară alte activităţi profesionale.

• Potrivit art.8 din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a NCC,

noţiunea de profesionist include categoriile de comerciant,
întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane
autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale,
astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în
vigoare a Codului civil .
• Sintagma „persoane autorizate să desfăşoare activităţi profesionale”
va crea dificultăţi de abordare juridică pe viitor, întrucât în
această categorie se identifică, de pe acum, persoane fizice organizate
individual sau asociat în vederea desfăşurării unor profesii fără
caracter economic – spre ex. avocaţii, notarii, lichidatorii, executorii,
experţii etc. – precum şi subiecte colective de drepturi şi obligaţii,
dotate sau nu cu personalitate juridică – societăţile civile, asociaţiile şi
fundaţiile, sindicatele, organizaţiile neguvernamentale de promovare
a unor domenii profesionale, societăţile agricole, asociaţiile agricole,
uniunile profesionale etc.
• Totuşi, cu referire la domeniul dreptului comercial, se impune
observaţia că NCC nu se limitează la acţiunea normativă de alăturare
şi conformizare a normelor juridice aparţinătoare dreptului comercial
în structura Codului civil ci, operează cu noi noţiuni, concepte şi
calificări juridice asupra a numeroase categorii şi instituţii integrate
anterior reglementării dreptului comercial, cum sunt: categoria
persoanelor comerciante; categoria întreprinderilor comerciale;
instituţia administrării societăţii comerciale; categoria contractelor
comerciale şi a celor bancare; categoria obligaţiilor solidare între
debitori; instituţia formării contractului între absenţi etc.
• În plus, NCC creează instituţii juridice noi care privesc în mod direct
domeniul de activitate al profesioniştilor comercianţi, cum sunt:
administrarea bunurilor altuia (art. 792-857);
nulitatea persoanei juridice (art. 196-199);
proprietatea periodică (art. 687-692);
actul juridic unilateral (art. 1324-1329);
cesiunea unei creanţe constatate printr-un titlu nominativ, la ordin
sau la purtător (art. 1587-1592);
coasigurarea şi retrocesiunea (art.2239 şi 2241);
fiducia (art. 773-791).
Delimitări conceptuale ale reglementării NCC cu privire la categoria
persoanelor profesioniste, precum şi la raporturile lor juridice, în raport
cu vechea reglementare a Codului comercial şi legislaţiei comerciale

• Delimitări conceptuale relative la noţiunile de profesionist şi

comerciant
În concepţia NCC, dispoziţiile sale se aplică şi raporturilor dintre
profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte
de drept civil.
Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o
întreprindere (art. 3 alin. 1 şi 2).
 O primă delimitare priveşte accepţiunea diferită
a noţiunii de profesionist având ca domeniu de
activitate operaţiuni din sfera producţiei de bunuri,
comerţului sau prestărilor de servicii, şi a noţiunii de
profesionist ce desfăşoară alte activităţi profesionale.
 Potrivit art.8 din Legea nr. 71/2011, de punere în
aplicare a NCC, noţiunea de profesionist include
categoriile de comerciant, întreprinzător, operator
economic, precum şi orice alte persoane autorizate să
desfăşoare activităţi economice sau profesionale,
astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la
data intrării în vigoare a Codului civil .
• Prin urmare, NCC construieşte instituţia juridică a
persoanelor profesioniste din mai multe categorii de
persoane, dintre care unele se identifică sau se apropie de
natura juridică a noţiunii de comerciant, cum sunt
persoanele comerciante întreprinzătoare, operatorii
economici şi persoanele autorizate să desfăşoare activităţi
economice, iar alte categorii de persoane se situează în
afara noţiunii de comerciant, cum sunt persoanele
autorizate să desfăşoare activităţi profesionale, altele decât
cele la care am făcut referire mai sus.
• Sintagma „persoane autorizate să desfăşoare activităţi profesionale”
va crea dificultăţi de abordare juridică pe viitor, întrucât în
această categorie se identifică, de pe acum, persoane fizice organizate
individual sau asociat în vederea desfăşurării unor profesii fără
caracter economic – spre ex. avocaţii, notarii, lichidatorii, executorii,
experţii etc. – precum şi subiecte colective de drepturi şi obligaţii,
dotate sau nu cu personalitate juridică – societăţile civile, asociaţiile
şi fundaţiile, sindicatele, organizaţiile neguvernamentale de
promovare a unor domenii profesionale, societăţile agricole,
asociaţiile agricole, uniunile profesionale etc.
 Concluzie
Se constată, aşadar, că instituţia persoanelor
profesioniste reglementată de NCC nu se juxtapune
asupra categoriei persoanelor comerciante, ci dispune
asupra unui cadru larg de subiecţi, consideraţi
profesionişti, indiferent de modul de organizare şi
funcţionare sau de scopul lucrativ şi caracterul
patrimonial al statutului profesionistului.
 O a doua delimitare se referă la identificarea noţiunii de
persoană profesionistă comerciantă şi a celei de persoană
comerciantă neprofesionistă.

Aceasta întrucât, activităţile din domeniul de preocupare al

profesionistului comerciant (producerea de bunuri, comerţul,
administrarea de bunuri şi prestările de servicii) pot face obiectul
activităţii şi pentru persoanele care nu dispun de un statut
profesionist, nici măcar de abilitatea de a exploata o întreprindere.
 Este cazul agricultorilor individuali, al
meşteşugarilor, vânzătorilor ambulanţi,
persoanelor care efectuează activităţi dintre cele
mai sus enunţate în mod întâmplător sau fără
caracter organizat.
Delimitări conceptuale ale NCC referitoare la actele şi faptele
juridice săvârşite de persoanele profesioniste comerciante, în
raport cu vechea reglementare a Codului comercial.
• Actele şi faptele juridice ale persoanelor comerciante au fost
declarate de Codurile comerciale din 1887 şi 1939 ca fiind, generic
desemnate, fapte de comerţ.
•
• În acord cu reglementarea anterioară (art. 3, 4 şi 56 Cod comercial),
faptele de comerţ au fost divizate în trei categorii, şi anume:
fapte obiective, prevăzute expres de legea comercială; fapte
subiective, prezumate ca fiind comerciale datorită statutului de
comerciant a autorului lor; fapte unilaterale sau mixte, caracterizate
prin particularitatea săvârşirii lor de către un comerciant împreună cu
o persoană necomerciantă.
 NCC suprimă noţiunea fapte de comerţ, iar legea
de aplicare a acestuia redefineşte conceptul, arătând că
expresiile „acte de comerţ”, respective „fapte de
comerţ” se înlocuiesc cu

expresia „activităţi de producţie, comerţ sau

prestări de servicii”.
Domeniul de aplicare al NCC asupra persoanei
profesioniştilor comercianţi
• Conform art. 2 alin. 2 din NCC, ansamblul regulilor sale
constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă
litera sau spiritul dispoziţiilor sale.
În ordinea materiilor reglementate de NCC, se constată că,
referitor la categoria persoanelor profesioniste comerciante este
incident un set important de dispoziţii ale NCC, cum sunt cele privitoare
la: publicitatea drepturilor, actelor şi faptelor juridice;
subiectele dreptului civil (în special dispoziţiile privind
capacitatea civilă a persoanei fizice, înfiinţarea, capacitatea civilă,
identificarea, reorganizarea şi încetarea persoanei juridice).
Publicitatea drepturilor, actelor şi faptelor juridice

Potrivit art.6 alin.1 din Legea nr. 71/2011 şi art. 1 din Legea nr.
26/1990 privind registrul comerţului,
persoanele profesioniste comerciante – persoane fizice sau
persoane juridice – sunt supuse obligaţiei de înregistrare în
registrul comerţului.
Prin urmare, acestor persoane le sunt pe deplin incidente
prevederile art. 18 – art. 24 din NCC.
•
Persoanele profesioniste comerciante

Persoanele fizice şi persoanele juridice integrate categoriei persoanelor

profesioniste comerciante sunt, în considerarea art. 25 alin.1 din NCC, subiecte de
drept civil.

Persoana fizică profesionistă comerciantă este omul, privit individual, ca

titular de drepturi şi obligaţii civile, precum şi ca titular de drepturi şi obligaţii
special rezultate din autorizarea şi exercitarea unei activităţi de producţie, comerţ
sau prestări de servicii.

Persoana juridică profesionistă comerciantă semnifică orice formă de

organizare care, în condiţiile prevăzute de lege, este titular de drepturi şi obligaţii
civile, precum şi titular de drepturi şi obligaţii cu caracter profesional comercial.
•
Persoana fizică profesionistă comerciantă

• NCC păstrează anterioarele reglementări privind condiţiile dobândirii capacităţii de

folosinţă şi a celei de exerciţiu.

• În schimb, înlătură cerinţa capacităţii depline de exerciţiu pentru încheierea actelor

juridice în legătură cu munca, îndeletnicirile artistice, sportive ori profesionale, cerinţă
impusă în domeniul actelor şi faptelor de comerţ de reglementarea anterioară (art. 10
Cod comercial).

• Astfel, minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau
sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui,
precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul.

• În acest caz, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte
din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite (art. 42 alin.1 şi 2).
Persoana juridică profesionistă comerciantă

Reglementări generale
a) Elementele constitutive ale persoanei juridice sunt:
o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat
realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general
(art. 187).

b) Calitatea de persoană juridică o deţin entităţile prevăzute de

lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt
declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile
prevăzute la art. 187 (art. 188).
 c) Categoriile de persoane juridice sunt clasificate de NCC în:

persoane juridice de drept privat

persoane juridice de drept public

(art. 189).
 Primele sunt cele ce se constituie în mod liber, în una
dintre formele prevăzute de lege (art. 190).
Se includ în această categorie :
societăţile comerciale cu capital integral privat,
societăţile comerciale cooperatiste, grupul de interes
economic, instituţiile de credit, societăţile operator pe o piaţă
reglementată de capital, societăţile de asigurare,
societăţile de leasing, întreprinderile mici şi mijlocii.
 Secundele, persoanele juridice de drept public, prezintă interes
pentru acest examen numai sub aspectul subcategoriei anumitor
entităţi juridice care sunt organizate de autorităţile administraţiei
publice centrale sau locale, în vederea desfăşurării de activităţi
specifice profesioniştilor comercianţi.
Se includ în această categorie :
companiile naţionale, regiile autonome, societăţile comerciale cu
capital integral sau parţial de stat.
 d) Regimul juridic aplicabil persoanelor juridice legal înfiinţate
este cel prevăzut de dispoziţiile special aplicabile categoriei din care fac
parte, precum şi cel prevăzut de NCC, dacă prin legea specială nu se
dispune altfel (art. 192).
 Această prevedere conduce la concluzia că are prioritate în
aplicare - legea care reglementează categoria persoanei juridice, cu
titlu de lex specialia,
iar dispoziţiile NCC se aplică numai subsidiar şi complementar, cu titlu
de drept comun.
 e) Efectele dobândirii personalităţii juridice sunt:
1) dobândirea capacităţii juridice depline, în temeiul căreia
persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi,
totodată, la cel comercial, şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu
bunurile proprii, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege;
2) inopozabilitatea invocării calităţii de persoană juridică
împotriva unei persoane de bună-credinţă, dacă prin aceasta se
urmăreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei
atingeri aduse ordinii publice (art. 193).
 Înfiinţarea persoanei juridice
Sub acest aspect sunt relevante modurile de
înfiinţare, nulitatea persoanei juridice şi înregistrarea
înfiinţării persoanei juridice.
• A) Modurile de înfiinţare sunt, potrivit art. 194 din NCC, următoarele:
a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor
şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al
operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către unităţile
administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să
prevadă în mod expres dacă autoritatea publică sau instituţia publică este
persoană juridică;
b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în
condiţiile legii;
c) în orice alt mod prevăzut de lege.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege
actul de constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia.
• B) Nulitatea persoanei juridice este sancţiunea constatată, în cazul
nulităţii absolute, sau declarată, în ipoteza nulităţii relative, prin
hotărâre judecătorească ca urmare a nerespectării unor cerinţe legale
referitoare la actul de înfiinţare, obiectul de activitate, patrimoniul
sau capitalul social.
• Astfel, potrivit art.196, cauzele de nulitate ale persoanei juridice profesioniste comerciante sunt următoarele:
a) lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în forma autentică în situaţiile anume prevăzute de lege;
b) toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili, la data înfiinţării persoanei juridice;
c) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;
d) lipseşte autorizaţia administrativă necesară pentru înfiinţarea acesteia;
e) actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate;

f) actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaţilor ori capitalul social subscris şi
vărsat;
g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind patrimoniul iniţial sau capitalul social minim, subscris şi vărsat;
h) nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociaţi prevăzut de lege;
i) au fost nesocotite alte dispoziţii legale imperative prevăzute sub sancţiunea nulităţii actului de înfiinţare a
persoanei juridice.
 Cazurile prevăzute la alin.1 lit. a), c) - g) sunt motive de
nulitate absolută,
Cazurile prevăzute la alin.1 lit. b) şi h) sunt motive de
nulitate relativă.
 Nulitatea absolută poate fi invocată
oricând, iar cea relativă numai în termen de un
an de la data înregistrării sau înfiinţării persoanei
juridice, după caz (art. 197 alin.1).
 Înregistrarea persoanei juridice
• Este prevăzută de NCC numai pentru persoanele care sunt supuse,
potrivit legii speciale, la această operaţiune (art. 200 alin.1).

• Pentru unele persoane juridice, înregistrarea/înmatricularea are

caracter constitutiv, sub această formă de organizare. Consecinţa
neînregistrării este aceea că persoana juridică nu este considerată
legal înfiinţată, cât timp înregistrarea nu a fost efectuată (art. 202
alin.1).
• Dacă înregistrarea/înmatricularea este cerută de legea
aplicabilă numai pentru opozabilitate faţă de terţi, actele
sau faptele juridice făcute în numele sau în contul
persoanei juridice, pentru care nu s-a efectuat publicitatea
prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în
afară de cazul în care se face dovada că aceştia cunoşteau că
publicitatea nu a fost îndeplinită (art. 202 alin.2).
 Prin înregistrarea unei persoane juridice se
înţelege înscrierea, înmatricularea sau, după caz, orice
altă formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută
în scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în
evidenţă a persoanelor juridice legal înfiinţate, după
caz (art. 200 alin.2).
 În aplicarea dispoziţiilor relative la înregistrarea persoanelor
juridice profesioniste comerciante, urmează a se ţine seama, cu
titlu de lex specialia, de Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerţului, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare, OG nr. 99/2006
privind instituţiile de credit, Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital,
OG nr. 52/1997 privind societăţile de leasing, Legea nr. 1/2005 privind
societăţile cooperatiste, întrucât toate aceste reglementări conţin
dispoziţii incidente asupra cerinţelor de înmatriculare/înregistrare a
persoanelor juridice profesioniste din domeniul activităţilor de
producţie, comerţ şi prestări de servicii.
 Capacitatea civilă a persoanei juridice

a) Astfel, persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au

capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor
(194 alin.1).
• Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi
obligaţii, după caz, potrivit art. 194 alin. 2, de la data actului de
înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data
îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
• Cu toate acestea, persoanele juridice prevăzute la alin. (1) se bucură
de capacitate civil anticipată, în sensul că pot, chiar de la data actului
de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii,
însă, numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă
în mod valabil (art. 205).
 b) Referitor la dreptul de a desfăşura anumite activităţi care
trebuie autorizate de organele competente, acest drept se naşte numai
din momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă prin lege nu se
prevede altfel (art. 207 alin.1).
 Aceste prevederi au o semnificativă importanţă pentru
persoanele juridice profesioniste comerciante care urmează a-şi
desfăşura activitatea în domenii pentru care este necesară autorizarea
prealabilă de către unele entităţi de control şi supraveghere. Se au în
vedere societăţile de asigurare, instituţiile de credit, operatorii pieţelor
de capital etc.
 c) Capacitatea de a primi liberalităţi este recunoscută
persoanelor juridice de care ne ocupăm, încă de la data actului de
înfiinţare şi chiar în afara scopului ca persoana juridică să ia fiinţă.
Capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea persoanei
juridice
a) Referitor la capacitatea de exerciţiu,
data dobândirii acesteia este legată de data constituirii persoanei
juridice:

data actului de înfiinţare,

data autorizării prevăzute de lege,
data înregistrării/înmatriculării.
• Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele
sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor
mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de
constituire sau statut.
 În lipsa organelor de administrare şi numai până la data
constituirii acestora, drepturile şi obligaţiile care privesc persoana
juridică se exercită, respectiv se îndeplinesc de fondatori sau de către
persoanele special desemnate în acest scop (art. 210 alin.1).
• b) Relativ la funcţionarea persoanei juridice
NCC relevă câteva reglementări necunoscute până în prezent
categoriei persoanelor juridice profesioniste comerciante, reglementări
ce vor fi expuse în continuare:
• Se instituie obligaţia membrilor organelor de administrare să
acţioneze în interesul persoanei juridice, cu prudenţa şi diligenţa
cerute unui bun proprietar (art. 213).
• Tot astfel, membrilor organelor de administraţie li se impune obligaţia
de a asigura şi a menţine separaţia dintre patrimoniul propriu şi
cel al persoanei juridice (art. 214 alin.1).
• O altă dispoziţie având caracter de noutate o constituie prevederea
art.215 potrivit căreia se sancţionează cu nulitatea relativă actul
juridic încheiat în prezenţa contrarietăţii de interese de către membrul
organului de administrare, în frauda intereselor persoanei juridice.
• În fine, art. 216 al NCC conţine o altă prevedere de principiu care, cel
puţin în parte, reformează instituţia acţiunii în nulitate a actelor emise
de organele persoanei juridice.
• Astfel, hotărârile şi deciziile mai sus arătate pot fi atacate în justiţie,
dacă sunt contrare legii, actului de înfiinţare sau statutului, de către
oricare dintre membrii organelor de conducere sau de
administrare (art. 216 alin.1).
• Comparat cu art. 132 din Legea nr. 31/1990, dispoziţiile
NCC sunt clare, neechivoce, în sensul că administratorii pot
ataca hotărârile adunării generale ale
asociaţilor/acţionarilor şi, important, deciziile consiliului de
administraţie, cu excepţia hotărârilor sau deciziilor care
privesc revocarea administratorilor din funcţie.
 Identificarea persoanei juridice

După modelul sistemelor de drept moderne, NCC

consideră că persoana juridică dispune de atribute obligatorii de
identificare, şi anume: naţionalitatea, denumirea şi sediul (art. 225 –
art. 229).

În funcţie de specificul obiectului de activitate, persoana juridică

poate avea şi alte atribute de identificare, cum sunt: numărul de
înregistrare în registrul comerţului sau în alt registru public, codul unic
de înregistrare şi alte elemente de identificare, în condiţiile legii (art.
230).
 Reorganizarea persoanei juridice
• a) Încetarea unor contracte încheiate în considerarea calităţii
persoanei juridice supusă reorganizării.

Astfel, potrivit art. 240 alin.(1), în cazul contractelor încheiate în

considerarea calităţii persoanei juridice supuse reorganizării, acestea
nu îşi încetează efectele, cu excepţia cazului în care părţile au stipulat
expres contrariul sau menţinerea ori repartizarea contractului este
condiţionată de acordul părţii interesate.
• B) Transformarea persoanei juridice

intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când o persoană

juridică îşi încetează existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a
unei alte persoane juridice.
 În cazul transformării, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice
care şi- a încetat existenţa se transferă în patrimoniul persoanei
juridice nou- înfiinţate, cu excepţia cazului în care actul prin
care s-a dispus transformarea prevede altfel. În aceste din urmă
cazuri, dispoziţiile art. 239,240 şi 243 rămân aplicabile (art. 241).
• c) Data transmiterii drepturilor şi obligaţiilor este reglementată
diferit de NCC
Astfel, în cazul reorganizării persoanelor juridice supuse
înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se realizează atât
între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înregistrarea operaţiunii şi de
la data acesteia (art.242 alin.1).
 Încetarea persoanei juridice

• Oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile

persoanei juridice rămase după lichidare vor
primi destinaţia stabilită în actul de constituire
sau statut ori destinaţia stabilită în hotărârea
organului competent luată înainte de dizolvare
(249 alin.1).
 În lipsa unei asemenea prevederi în actul de constituire sau
statut ori în lipsa unei hotărâri luate în condiţiile alin. (1), precum şi în
cazul în care prevederea sau hotărârea este contrară legii sau ordinii
publice, la propunerea lichidatorului, bunurile rămase după lichidare
se atribuie de instanţa competentă, prin hotărâre supusă numai
apelului, unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător, dacă
prin lege nu se prevede altfel.
Atunci când există mai multe astfel de persoane juridice,
lichidatorul propune cel puţin 3 persoane juridice, caz în care bunurile
se atribuie prin tragere la sorţi ( 249 alin. 2).