Școala nevestelor – Molière
Monolog Agnès
Lucram la o scufie, sus, pe balcon, când, iată,
un tânăr foarte bine în stradă se arată.
Și, dânsul, cum remarcă umila mea prezență,
adânc se ploconește, făcând o reverenţă.
Nevrând să par mojică, pe loc, la rândul meu,
prin altă reverenţă l-am salutat şi eu.
El face încă una! Plecându-se profund.
Tot printr-o reverenţă la rândul meu răspund.
El iarăşi se întoarce şi face şi o a treia.
Eu nu mă dau bătută, răspund şi la aceea,
el trece încă o dată,de două ori,de nouă,
și face la tot pasul o reverență nouă.
Eu, care, cu privirea, mereu îl urmăream,
o nouă reverență, la rândul meu, făceam!
Noroc că într-aceste şi noaptea a venit,
altminteri, cine ştie, mergeam la infinit,
deoarece, în cazul că mă dădeam bătută,
ar fi putut să creadă că eu sunt prost-crescută.
Azi-dimineaţă şedeam în prag aci şi
veni la mine-o babă si astfel îmi vorbi:
- Copila mea, prea sfântul e supărat. Mă tem
din cer să nu trimită asupra ta blestem.
El te-a făcut frumoasă, tu însă cu păcat
te folosești de harul pe care ţi l-a dat.
Deci află că un suflet se plânse chiar acuşi
de rana dureroasă pe care i-o făcuşi.
- Un om rănit de mine? întreb atunci, mirată.
- De tine! zice baba. Rănit de moarte, hai,
e tânărul pe care aseară îl salutai.
- Dar cum se poate una ca asta? zic. Făcui
să cadă din greşeală o oală în capul lui?
- Eei, asta-i! zice baba. Nu fuse nicio oală!
Cu ochii tăi frumoaso, mi l-ai băgat în boală!
- Vai, Doamne! zic, asemeni cuvinte mă uimesc.
La ochi sunt eu bolnavă și lumea-mbolnăvesc?
- Da! zice baba. E-n ochii tăi otravă
şi nu cunoști, măicuță, puterea ei grozavă.
Sărmanul om tânjeşte, puterile îl lasă.
Și dacă, zice iarăşi bătrâna cea miloasă,
nu vrei să fii cu dânsul puţin mai milostivă,
în 3 sau 4 zile îi rupem de colivă.
- Vai, Doamne, zic, se poate? aş plânge de durere!
Dar mie bietul tânăr ce ajutor îmi cere?
- Eh, el cere, zice baba, un lucru de nimic.
Să vie să te vadă şi să vorbiți un pic.
Privirea ta, atâta mai poate să-l învie,
că pentru boala asta nu e-altă doctorie.
- Ah! zic eu bucuroasă, păi dacă e aşa,
să vină să mă vadă de câte ori o vrea.
Astfel veni la mine şi-l vindecai de boală.
Acuma, spune singur, făcui eu vreo greşeală?
Aş fi putut rămâne așa nepăsătoare,
ştiind că, fără mine, sărmanul tânăr moare?
Eu, care simt în suflet durerea orişicui
şi care plâng cu hohot când văd murind un pui!!