Sunteți pe pagina 1din 9

Asumarea dezvoltării comunitare.

 Dezvoltarea comunitară: roluri şi responsabilităţi


 Instrumente administrative în asumarea dezvoltării comunitare.
 Capacitatea administrativă, competenţa cetăţeneasca.
 Capacitarea comunitară.

Ce este dezvoltarea comunitară? Pornind de la această definiţie, cine şi ce roluri îşi


asumă?

Dezvoltarea comunitară este procesul de capacitare socială locală prin implicarea unor
grupuri organizate de membri ai comunităţii, care îşi asumă prin acţiune colectivă controlul
deciziilor, programelor, proiectelor şi politicilor care afectează comunitatea.

Dezvoltarea comunitară: roluri şi responsabilităţi

Soluţionarea unor problemelor locale, complexe prin natura lor, necesită nu doar intervenţie
profesională, ci şi intervenţie bazată pe solidaritate, ambele manifestându-se în sistemul serviciilor.
Asumarea problemelor se prezintă sub forma asumării de sarcini la nivel profesional, interprofesional,
instituţional şi comunitar .
Asumărea problemelor la nivel profesional. În acest caz, cel ce acţionează este obligat să definească
încă din faza preliminară condiţiile care vor da formă angajamentului profesional. Această opţiune poate fi utilă
acolo unde problemele sunt mai grave, fără a recurge la colaborări superflue.
Asumarea sarcinii la nivel interprofesional. Aceasta are loc în cazul în care integrarea
competenţelor amplifică posibilităţile şi reduce riscul de a lua simptomele drept cauze ale problemelor.
Adesea, asumarea sarcinii la nivel interprofesional este considerată eronat drept o colaborare
generică între figuri profesionale diferite . O situaţie frecventă este aceea în care un operator cere sfatul
unui alt operator, de exemplu educatorul cere sfatul psihologului pentru a avea un sprijin în cazul unor
probleme specifice. Relaţia de consultanţă nu modifică distribuţia responsabilităţilor. Cine oferă consultanţă o
poate face în măsura în care propune din afară elemente utile celui ce este înăuntrul ariei de influenţă a
problemei, adică în zona de responsabilitate impusă de soluţionarea acesteia.
În cazul asumării sarcinii la nivel interprofesional, responsabilităţile sunt distribuite între diverşi
subiecţi, sunt cuprinse într-un proiect de lucru comun şi se realizează prin delimitarea unor funcţii
de coordonare şi prin definirea diverselor domenii de acţiune. Nu trebuie deci confundată cu dinamicile
de consultanţă sau cu activitatea monoprofesională care anticipează în mod autonom deciziile legate de
analiza cererii, de definirea problemei, de opţiunile privitoare la tipul de proiect etc.
Asumarea la nivel instituţional vizează instituţiile responsabile de soluţionarea anumitor
probleme. Autonomia locală poate fi considerată instituţie, in sens de reguli, prin aplicarea cărora se
soluţionează probleme locale. Atribuţiile prin care autorităţile locale sunt abilitate să soluţioneze / să satisfacă
probleme şi interese locale, sintetic pot fi clasificate în:
Atribuţii privind securitatea personală.
Calitatea contextului social.
Infrastructură. (a se vedea legea 215/2001, republicată)
Practica mondială de ultimă oră indică necesitatea creşterii implicării statului în domenii care stabilizează
societatea. Printre acestea, de rând cu consolidarea bazelor legalităţii, menţinerea unei situaţii politice echilibrate,
incluzând asigurarea stabilităţii macroeconomice se regăsesc şi finanţarea serviciilor de bază şi a infrastructurii,
susţinerea păturilor sociale vulnerabile ale populaţiei, protecţia mediului înconjurător.1
Asumarea comunitară a problemelor se realizează atunci când diverşi subiecţi colaborează
din motive profesionale sau din solidaritate pentru soluţionarea unei probleme specifice. 2

1
Gudâm, A. Calitatea guvernării, În : Tranziţia: retrospective şi perspective,- Ch. :Gunivas, 2002, p. 16.
2
Zani, B. Manual de psihologia comunităţii, trad. de Hanibal Stănciulescu; pref: Adrian Neculau – Iaşi: Polirom, 2003. p.57

1
În lumina acestor consideraţii, aceasta reprezintă o lărgire necesară, tehnică şi metodologică, a unei
abordări profesionale deja angajate în investirea mijloacelor disponibile (profesiuni, organizaţii, organe
competente etc.) pe scară mai largă şi cu impact social. Se bazează pe recunoaşterea specificităţii diverşilor
protagonişti implicaţi în dimensiunea comunitară şi pe o viziune cu amprentă istorică a muncii sociosanitaro-
educative.
Asumarea sarcinilor la nivel comunitar este o premisă utilă, adesea necesară, pentru ca subiecţi
diferiţi să se poată întâlni şi să construiască o comunitate de probleme, conştienţi că dimensiunea comunitară
nu este o precondiţie pozitivă, un spaţiu de siguranţă, un recipient de solidaritate. Este mai degrabă o strategie
de întâlnire, o metodă de confruntării un teren de negociere, o condiţie pentru accentuarea responsabilităţilor
productive.
Voluntarii, solidaritatea organizată, formaţiunile intermediare, asociaţiile sociale etc. învaţă acum să
interpreteze în mod original aceste instanţe, revendicându-şi capacităţi proiective, reducând spaţiile dintre
social şi instituţional, renunţând la atestări de scurtă durată ce se pot obţine prin opoziţia dintre domeniul
solidarităţii şi cel profesional, dintre voluntariat şi instituţii, şi propunând condiţii pozitive de operare în zone
comune. Adesea, voluntarii intervin în zone unde profesioniştii pătrund mai greu.
Asumarea comunitară a problemelor are drept fundament necesitatea reunirii unor responsabilităţi
împărtăşite de subiecţi diferiţi. Este o condiţie şi o strategie, putând conferi un sens operativ drepturilor şi
îndatoririlor de solidaritate socială, care îşi găsesc un teren de cultură favorabil acolo unde relaţiile sunt mai
intense şi unde sunt motive serioase pentru investiţia în producţia de bunuri comune, adică exploatabile la
scară publică, comunitară şi socială.

Instrumente administrative în asumarea dezvoltării comunitare


Mijloacele sau dispozitivele reale în asumarea dezvoltării problemelor locale sunt variate. Cercetătorii
au încercat de nenumărate ori să identifice instrumentele administrative şi să le clasifice în categorii
semnificative. Schemele rezultate nu prea au multe în comun. Unele dintre ele fie au un nivel mare de
abstractizare, fie insistă prea mult asupra anumitor instrumente. O schemă suficient de ab stractă pentru a
cuprinde multiplele posibilităţi existente, şi totuşi suficient de concretă pentru a corespunde modalităţii în care
cei implicaţi în procesul administrativ îşi implementează opţiunile este elaborată de Michael Howlett, M.
Ramesh. Schema este elaborată pornind de la analiza gradului în care statul este implicat în asigurarea
bunurilor şi serviciilor. Folosind analiza acestui grad ca şi criteriu, a rezultat o clasificare ce aranjează diferitele
instrumente ale politicii publice pe o axă a caracterului voluntar şi o axă a celui obligatoriu.
Instrumentele obligatorii, denumite şi instrumente de direcţionare, impun sau direcţionează acţiunile
persoanelor fizice sau juridice. Organul administrativ, exersându-şi autoritatea, poate instrui cetăţenii pentru a
desfăşura anumite activităţi, poate sili companiile pe care le controlează să îndeplinească orice funcţie
doreşte, sau poate furniza direct bunurile şi serviciile solicitate, prin intermediul structurilor birocratice. Acestea
reprezintă instrumente cu un caracter coercitiv ridicat. Instrumente obligatorii sunt: reglementările,
întreprinderile publice, furnizarea directă.
Instrumentele voluntare implică amestecul organelor administrative într-un grad foarte mic sau deloc.
Obiectivul dorit este îndeplinit pe o bază voluntară. Organele administrative decid deseori în mod deliberat că
nu se vor implica într-o problemă de interes public ("non-decizie"), deoarece consideră că aceasta poate fi mai
bine soluţionată de către organizaţiile voluntare, de familie sau de piaţă. Acestea sunt organizaţii
neguvernamentale care acţionează voluntar, adică membrii lor nu sunt obligaţi de către administraţie să
îndeplinească vreo sarcină. Dacă ele întreprind vreo acţiune care serveşte administraţiei publice, acest lucru
se întâmplă din considerente de interes propriu, de etică sau pentru propria mulţumire. Instrumente voluntare
sunt familia şi comunitatea, organizaţiile voluntare, piaţa.
Instrumentele mixte combină caracteristicile instrumentelor voluntare şi obligatorii. Acestea permit
organelor administrative diferite niveluri de implicare în elaborarea deciziilor de către cei a căror implicare
variază de la simpla răspândire de informaţii, până la aplicarea de amenzi pentru activităţi necorespunzătoare .
Între cele două extreme se află subvenţionarea activităţilor corespunzătoare şi stabilirea unui mecanism al
preţului în sectoare în care acesta nu există în mod normal. Aceste instrumente prezintă, într-o anumită
măsură, atât avantajele instrumentelor voluntare, cât şi pe ale celor obligatorii.
Alegerea unuia dintre instrumente trebuie precedată de întrebări evaluative, precum:

2
1. Cât de intensivă este o resursă, incluzând aici costurile administrative şi simplitatea
operaţională;
2. Cât de bine este stabilită ţinta, presupunând precizie şi criteriu de selecţie;
3. Cât de mare este riscul, care presupune natura sprijinului şi a opoziţiei manifestate,
transparenţa publică şi şansele de eşec;
4. Care sunt constrângerile, incluzând dificultăţile de natură coercitivă, tutelă excesivă din partea
statului şi principiile ideologice, care limitează activitatea autorităţilor publice locale. 3
Instrumentele bazate pe piaţă, (furnizarea bunurilor şi serviciilor de către agenţii economici) sunt
oportune în cazul unui nivel sporit de capacitate administrativă a colectivităţii şi atestarea unui nivel de trai
mediu şi ridicat al populaţiei. În cazul unei capacităţi administrative limitate, nivel de trai scăzut se va recurge
la instrumente voluntare cum sunt familia sau comunitatea, la stimulente, la propagandă, şi convingere.

Capacitatea administrativă, competenţa cetăţeneasca.

Pentru selectarea unui instrument este necesar luarea în considerare a două variabile legate între ele:
capacitatea administrativă a colectivităţii locale şi competenţa civic administrativă a colectivităţii locale ,
determinată în mare măsură de existenţa capitalului social şi uman.
A. Iorgovan defineşte capacitatea administrativă a organelor administraţiei publice ca „...aptitudinea
acestora de a fi subiecte în raporturile juridice administrative reclamate de realizarea
competenţelor lor" 4. În literatura de specialitate s-a mai relevat că dacă întotdeauna, capacitatea
administrativă presupune posibilitatea de a acţiona în nume propriu, competenţa nu presupune o astfel de
independenţă, pentru că în general, atribuţiile organului administrativ sunt repartizate, spre a fi exercitate,
compartimentelor şi persoanelor care le compun, dar acestea nu le exercită în nume propriu, ci în numele
organului respectiv.5
În Legea cadru a descentralizării nr. 195/2006 termenul capacitate administrativă este definit ca
fiind „ansamblul resurselor materiale, instituţionale şi umane de care dispune o unitate
administrativ-teritorială, precum şi acţiunile pe care le desfăşoară aceasta pentru exercitarea
competenţelor stabilite prin lege" 6. În final, se mai arată: capacitatea administrativă se evaluează şi se
stabileşte în condiţiile legii.
R.N. Petrescu consideră că în această definiţie a capacităţii administrative se întâlnesc mai mulţi
termeni cu naturi diferite, economică, juridică şi sociologică, iar resursele unităţii administrativ-teritoriale sunt
puse pe o poziţie de egalitate cu activităţile pe care aceasta le realizează, potrivit legii, ceea ce este apreciat
ca fiind neştiinţific.7
Înţelegerea în acest mod a capacităţii administrative este criticabilă, ea fiind în flagrantă contradicţie
cu sensul dat capacităţii administrative de prof. Iovănaş, la care s-au raliat majoritatea autorilor de drept
administrativ. La semnificaţia capacităţii administrative pe care o dă art. 2 lit. b) din Legea nr.195/2006, mai
degrabă s-ar potrivi titlul de „capacitate socio-economică a unităţilor administrativ-teritoriale" ori aceea de
„capacitate economico-instituţională a unităţilor administrativ-teritorială".
Referitor la definiţia capacităţii administrative din Legea cadru a descentralizării nr. 195/2006, mai
trebuie observată referirea la „exercitarea competenţelor stabilite de lege". Prof. Iovănaş a arătat, judicios, că
prin competenţă trebuie să se înţeleagă totalitatea atribuţiilor unor organe administrative, compartimente sau
persoane, ceea ce înseamnă, indubitabil, că fiecare din subiectele menţionate are o singură competenţă
formată dintr-un ansamblu de atribuţii, iar doctrina română de specialitate a achiesat la acest punct de
vedere.8

3
Howelt, M., Ramesh, M., op.cit., p.95.
4
A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ediţia IV, Editura All Beck, 2005, p. 278.
5
I. Iovănaş, Dreptul administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1977, p. 121.
6
Art. 2 lit. b) din nr. 195/2006.
7
Rodica Narcisa Petrescu, Capcitatea şi competenţa adminstrativă în concepţia profesorului Ilie Iovănaş. În: Studia
Universitatis Babeş-Bolyai. Disponibil: http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=302
8
Ibidem.
3
Într-o altă abordare, capacitatea administrativă reprezintă aptitudinea instituţiilor publice de a identifica
obiective clare, institui priorităţi precise şi a le implementa eficient. Aspecte tipice ale capacităţii administrative sunt:
 calitatea funcţionarilor publici,
 gradul de diseminare a tehnologiilor informaţionale în sectorul public,
 stilurile de interacţiune etc.
Pornind de la ideea că dezvoltarea comunitară depinde în mod firesc de resorturile psiho-sociologice ale
colectivităţii teritoriale locale vom utiliza conceptul „capacitate administrativă” în accepţiunea celei din urmă abordări.
Prezenţa unor resurse financiare şi simpla contabilizare a cheltuielilor administrative nu vorbeşte despre calitatea
realizării sarcinilor administrative.
Evaluarea capacităţii administrative
Calitatea administraţiei corelează pozitiv cu gradul de cunoaştere şi valorificare al tuturor resurselor
existente. Pentru testarea acestei ipoteze e necesar a se formula variabile şi a măsura indicatori care dau o
valoare calitativă contextului. Cu titlul de exemplu, în calitate de variabile pot fi:
a) resursele umane din administraţia publică locală;
b) calitatea procesului decizional,
c) resursele financiare şi strategiile bugetare adoptate de către autorităţile locale,
d) competenţa cetăţenească şi administrativă a cetăţenilor.
Pentru variabila resurse umane se vor măsura:
a) raportul între numărul de locuitori şi numărul angajaţilor din primării (posturi în organigramă,
indiferent dacă sunt sau nu ocupate) şi
b) proporţia posturilor vacante în structura primăriei.
c) analiza condiţiilor socio-economice în care-şi desfăşoară activitatea funcţionarii publici şi aleşii locali.
Performanţa decizională la nivel local
Performanţa decizională la nivel local poate fi evaluată prin intermediul a două variabile: a) frecvenţa
amânării deciziilor în cadrul şedinţelor consiliului şi b) relaţia consilieri şi primar.
Performanţa decizională măsurată prin lipsa amânării deciziilor nu spune nimic însă despre tipul sau
modul de adoptare a deciziilor, despre cât de mult reflectă ele preferinţele sau interesele locale, nici despre
modul în care se produce negocierea în cadrul procesului de decizie. (mai democratic sau mai puţin
democratic). Precizăm că adoptarea deciziilor ce privesc problemele din colectivitate este dreptul exclusiv al
autorităţii deliberative. Acest fapt, însă nu anulează dreptul cetăţenilor de a se implica în alte etape ale
procesului decizional. Întrebări gen „Cine credeţi că are o mai mare influenţă în colectivitatea Dvs.”
prefigurează structura relaţiilor de putere. O listă orientativă a actorilor cu o mai mare influenţă în colectivitate
poate viza:
- primăria
- consiliul raional
- consiliul local
- oamenii cu autoritate din localitate
- elita economică locală
- grupările mafiote
- parlamentul
- guvernul
- biserica etc.
Invocarea relaţiilor de putere la nivelul colectivităţii locale prezintă cel puţi două interese majore. În
primul rând puterea şi acţiunea apar ca strâns legate, aşa cum a subliniat Ghiddens, în al doilea rând, puterea
de influenţă este considerată aptitudine de a produce rezultate. 9 Poziţia pe care o ocupă actorii influenţează
puternic impactul pe care îl au conduitele lor, chiar şi cele mai rutiniere. Aderând concepţiei lui Simmel, relaţiile
de putere invocate nu sunt tratate în calitate de resurse sectoriale. Resursele sunt mediul care fac posibil
exerciţiul puterii ca element rutinier actualizării conduitelor în reproducerea socială. 10
Resursele financiare

9
Boudon, R. (coord.). Tratat de sociologie. - Bucureşti: Humanitas, 1997, p.200.
10
Ionescu, I.I. Sociologii constructiviste – Anthony Ghiddens: dualitatea structuralului. -Iaşi: Polirom, 1998, p.49.
4
O altă categorie de resurse de care dispun autorităţile locale în realizarea politicilor locale sunt
resursele financiare. Ponderea veniturilor proprii în venituri globale, indicator care reflectă abilitatea unei
administraţii publice locale de a acoperi cheltuielile locale cu veniturile, variază de la o localitate la alta.
Experţii formulează chiar şi o legitate în acest sens: cu cât este mai mică localitatea, şi economia orientată
spre agricultură, cu atât este mai mică ponderea veniturilor proprii în structura bugetelor locale. Pentru analiza
strategiilor bugetare adoptate la nivel local pot fi definite două dimensiuni intermediare: expansionismul
bugetar (‘cât de mult trebuie suplimentat bugetul pentru rezolvarea tuturor problemelor curente?’); şi activismul
( un rezultat care arată cât este de probabil ca primarii să recurgă la măsuri active pentru a-şi creşte bugetul.
Expansionismul bugetar poate fi calificat ca fiind ca fiind optimist şi pesimist . De exemplu introducerea unor
impozite sau taxe, vânzarea de active, contractarea unor împrumuturi reprezintă caracteristicile unui
comportament optimist, atitudinea opusă, pasivă, e exemplificată de solicitarea unor subvenţii sau transferuri
suplimentare de la bugetul central). Prima dimensiune se referă la cheltuielile pe care le fac primăriile, a doua la
activitatea de colectare a resurselor financiare. Prin combinarea lor pot fi construite patru strategii posibile de
acţiune ale autorităţilor publice locale: (1) neoliberalismul – care se caracterizează prin reducerea cheltuielilor şi
punerea accentului pe propriile resurse; (2) asistenţialismul– este atitudinea specifică impozitării; (3) realismul
pasiv - este o strategie care se bazează pe reducerea cheltuielilor şi cererea de ajutor; (4) strategia visătorului
pasiv - se axează pe mărirea bugetului şi cererea de ajutor.11
Literatura de specialitate deosebeşte patru modele ale ajutorării. Cele patru modele ale ajutorării,
distinse de P.Brikman, în funcţie de percepţia privind responsabilitatea găsirii unei soluţii, nu se rezumă doar la
situaţii individuale. Ele pot fi aplicate unor colectivităţi mai largi, chiar naţiuni.
Cele patru modele sunt:
1. Modelul moral – se atestă responsabilitatea ridicată atât în ceea ce priveşte situaţia, cât şi găsirea soluţiei;
2. Modelul iluminist – responsabilitatea ridicată pentru situaţia în care s-a ajuns, dar nu se atestă
responsabilitate, sau responsabilitatea este scăzută în imaginarea unei soluţii pentru ieşirea din criză;
3. Modelul compensator – responsabilitate scăzută pentru poziţia critică în care s-a ajuns, dar se atestă
responsabilitate înaltă pentru soluţionarea problemei.
4. Modelul medical – responsabilitatea este scăzută atât în legătură cu situaţia problematică în care s-a
ajuns, cât şi în legătură cu depăşirea ei. 12
Schematic, aceste modele de ajutorare pot fi reproduse într-un tabel cu două intrări:

Cine poartă răspundere pentru situaţia creată


Alţii Noi
Cine este
responsabil Modelul moral Modelul iluminist Noi
de situaţia Modelul compensator Modelul medical
creată Alţii

P. Brikman apreciază că modelul compensator reprezintă cea mai bună alegere. Cel ce primeşte ajutorul
se manifestă ca un agent social activ. Este ajutat cel ce se ajută singur.
Optimismul fiscal este un element care modelează politicile locale faţă de resurse. Optimismul fiscal
al primarilor, poate fi măsurat luând în considerare răspunsurile la întrebarea “În urma aplicării Legii privind
descentralizarea administrativă, comunitatea dumneavoastră va dispune de mai multe sau de mai puţine
resurse?”.

Competenţa cetăţenească şi administrativă a cetăţenilor


Alte două variabile prin care poate fi măsurată capacitatea administrativă sunt suportul social („cât de
mult trebuie să se implice cetăţenii la soluţionarea unor probleme locale / asumarea răspunderii pen tru
unele probleme locale); şi activismul (un rezultat care arată cât este de probabil ca cetăţenii să se
implice în soluţionarea problemelor).

11
Ioniţă, S., Fartuşnic,op.cit., p.7.
12
Neculau, A. Psihologie socială: aspecte contemporane. – Iaşi: Polirom, 1996, p.447.
5
Prima dimensiune se referă la conţinutul atitudinilor populaţiei faţă de probleme existente precum şi
propria contribuţie la soluţionarea problemelor locale, a doua dimensiune se referă la acţiunile concrete pe
care sunt dispuşi se le realizeze.
Implicarea cetăţenilor în soluţionarea problemelor publice funcţionează ca o variabilă de măsurare
indirectă pentru o potenţială participare civică. (Almond, Verba).13 Este vorba de ceea ce sociologii numesc
competenţă cetăţenească şi dependentă /administrativă. Indivizii se pot crede competenţi în calitate de
cetăţeni sau de supuşi. În calitate de cetăţeni competenţi, ei se percep ca fiind capabili să afecteze deciziile
guvernamentale prin influenţa politică: prin formarea grupurilor, prin ameninţarea retragerii votului sau alte
represalii. În calitate de supuşi competenţi, ei se percep ca fiind capabili să apeleze la un set de legi obişnuite şi
sistematice în contactele pe care le au cu oficialii guvernamentali.14
Aprecierea gradului de participare a cetăţenilor la soluţionarea problemelor locale poate fi determinat
prin adresarea a cel puţin două categorii de întrebări: care sunt activităţile la care participă cetăţenii (în
campanie electorală locală, act de protest / miting organizat în localitate, şedinţele consiliului local, mobilizarea
cetăţenilor pentru rezolvarea problemelor locale, acţiuni de salubrizare a teritoriului, organizarea sărbătorilor
culturale, elaborarea planului strategic al localităţii) şi care sunt activităţile la care intenţionează să participe
(şedinţele consiliului local, soluţionaţi problemele prin intermediul grupurilor locale de acţiune, aderarea la o
organizaţie nonguvernamentală, contribuţie financiară la soluţionarea unor probleme locale, participare la
audieri publice, etc).
Gradul scăzut de participare este explicat, în general, prin acţiunea conjugată a mai mulţi factori: lipsa
încrederii, localizare periferică, însăşi autorităţile nu doresc să împartă cu cetăţenii puterea deciziilor,
necunoaşterea mecanismelor de participare, etc. Participarea eficace a cetăţenilor însă este anevoioasă chiar
şi atunci când autorităţile locale au reuşit să ia contactul cu cetăţenii. Motivele care ar putea sta la baza unei
asemenea atitudini sunt diverse:
 li s-a interzis în trecut accesul la procesul politic şi sunt circumspecţi în privinţa participării;
 nu sunt afectaţi sau interesaţi de problemele cu care se confruntă autorităţile locale, problemele pentru
care li se cere să se implice nu reflectă interesele şi nevoile lor;
 nu au încredere în procesul de luare a deciziilor ca rezultat al unor încercări anterioare de colaborare cu
oficialii aleşi, considerând că autorităţile au întotdeauna ultimul cuvânt;
 de multe ori cetăţenii nu ştiu cum să participe în dialogul public sau în procesul de luare a deciziilor. 15
R. Boudon a arătat că o acţiune colectivă se explică prin agregarea comportamentelor indivizilor
supuşi constrângerilor situaţiei şi variabilelor macrosociale. Oamenii au marjă de manevră, dar în general
acţionează în limitele rolurilor lor sociale.
Fenomenul participării este explicat de teoria clasică a acţiunii colective prin existenţa unui beneficiu
resimţit la nivel individual. În această ordine de idei, J.Elster arată că omul poate prefera mai curând un maxim
prezent şi accesibil, decât unul viitor şi inaccesibil, nelocalizat, chiar dacă i se spune că va fi maxim. 16
Capacitatea administrativă la nivelul colectivităţii teritoriale locale este în strânsă corelaţie cu complexul
valoric al participării la soluţionarea problemelor locale.

Capacitarea comunităţii
Capacitarea comunității este o metodologie speciala pentru întărirea comunităților, pornește de la
ideea că o capacitate nu se poate construi (inginerie sociala), ci că o comunitate poate fi stimultata să se
dezvolte singură.
Capacitarea comunității diferă de dezvoltarea comunității . Dezvoltarea implică a deveni mai
mare și mai complex. Capacitarea implică a deveni mai puternic. Deși cele două noțiuni sunt diferite ca și
definiție, totuși ele sunt interconectate în mod complex.
Elementele principale ale capacitării comunității se bazează pe opt principii importante:

13
Sandu, D. Dezvoltare comunitară: cercetare, practică, ideologie. - Iaşi: Polirom, 2005, p.169.
14
Sandu, D., op.cit., p.68.
15
Fisher,F. Parteneriate durabile între autorităţi şi comunitate prin planificare participativă, Editura fundaţiei Arhitext Desing, 2001,
p.24.
16
Ionescu, Ion I, Sociologia dezvoltării comunitare. Iaşi: Institutul European, 2004, p. 147.
6
1. Echilibrul de putere (formatorii de opinie și liderii, nu doar majoritatea demografică) trebuie să
dorească ca o comunitate să se bazeze cât mai mult pe forțele proprii și să fie dispuși la eforturi și sacrificii
pentru aceasta.(Formatorii de opinie și liderii pot fi formali și/sau informal, recunoscuți și/sau oficial). Fără
această condiție, mobilizatorul își va pierde timpul degeaba și ar fi mai folositor ajutând alte comunități;
2. Un agent experimentat și/sau pregătit trebuie să fie disponibil să intervină pentru a stimula și
ghida comunitatea să se organizeze și să acționeze pentru a depăși sărăcia și a se baza din ce în ce mai mult
pe forțe proprii.
3. Deși asistență poate fi oferită, aceasta nu ar trebui să fie sub formă de asistență de caritate
care promovează dependența și slăbiciunea, ci sub formă de parteneriat, asistență și pregătire care
promovează încredere în sine și capacitate întărită.
4. Organizatiile sau comunitățile beneficiare nu trebuie forțate sau controlate să se schimbe, ci
experți pregătiți pentru rolul de activist sau mobilizator ar trebui să intrevină prin stimulare și ghidare. Ingineria
socială ar trebui evitată. Este nevoie de persuasiune și de facilitare;
5. Organismele devin mai puternice prin exercițiu, luptă și prin înfruntarea adversarului.
Metodologia capacitării incorporeaza acest principiu pentru organizatiile sociale. Antrenorii sportivi utilizează
des sloganul "Fără durere nu există câștig." În cazul capacitării comunitare nu trebuie promovată durerea, ci
încurajarea luptei și a efortului;
6. Participarea activă, în special în luarea deciziilor, este esențială pentru creșterea capacității.
Deciziile nu pot fi luate pentru sau în numele comunității;
7. O proporție substanțială de resurse necesare pentru un proiect comunitar trebuie să fie puse
la dispoziție de către însăși membrii comunității;
8. Golul nostru ar trebui să fie ca încă de la început participanții să preia controlul complet,
exercitând dreptul de a lua decizii pe deplin și acceptând întreaga responsabilitate pentru acțiunile care vor
conduce la creșterea tăriei lor.

Șaisprezece elemente de tărie


Altruism:
Proporția și gradul în care indivizii sunt dispuși să sacrifice beneficiile proprii pentru interesul
comunității ca întreg (lucru reflectat in gradul de generozitate, smerenie individuală, mândrie comunală,
susținere mutuală, loialitate, grijă, camaraderie, fraternitate). Pe măsură ce comunitatea dezvoltă mai mult
altruism, dezvoltă și mai multă capacitate. (Acolo unde indivizilor, familiilor sau fracțiunilor li se permite să fie
lacomi și egoiști în detrimentul comunității, acest lucru slăbește comunitatea).
Valori Comune:
Gradul în care membrii unei comunității împart valori, în special ideea că aparțin unei entități comune
care poate înlocui interesele membrilor săi. Cu cât membrii comunității împart mai mult ─ sau măcar înțeleg și
tolerează─ valori și atitudini unii cu alții, cu atât mai puternică va fi comunitatea. (Rasismul, prejudecata și
bigotismul slăbesc comunitatea sau organizația).
Servicii Comunale:
Facilitățile și serviciile din așezările umane ( precum drumuri, pieșe, apa potabilă, acces la educație,
servicii de sănătate), întreținerea acestora, durabilitatea și gradul în care membrii comunității au acces la ele.
Cu cât membrii au acces mai mult la faciltățile comunale necesare, cu atât mai mare este gradul lor de
capacitare. (Pentru a măsura capacitatea unei organizații, se consideră echipamentul de birou, sculele,
rechizite, accesul la grupurile sanitare și alte facilități pentru angajați, facilități de lucru, fabrica în sine).
Mijloace de comunicare:
In interiorul unei comunități, cât și între aceasta și exterior, comunicarea include drumuri, metode
electronice (eg telefoane, radio, TV, Internet), media tipărită (ziare, magazine, cărți), rețele, limbaje de înțeles
comun, gradul de alfabetizare, dorința și abilitatea de a comunica (care implică tact, diplomație,
disponibilitatea de a asculta și de a vorbi) in general. Pe măsură ce comunitatea comunică mai bine, devine
mai puternică. ( Pentru o organizație, asta implică echipamentul de comunicație, metode și practici disponibile
personalului). O comunicare slabă înseamnă o organizație sau o comunitate slabă.
Încredere în sine:
Deși exprimată de indivizi, în ce măsură este încrederea împărțită în cadrul comunității ca întreg? ex
înțelegerea comună că acea comunitate poate obține tot cee ce își propune. Atitudinile pozitive,
7
disponibilitatea, auto-motivația, entuziasmul, optimismul încredere în sine mai degrabă decât atitudini de
dependență, diponibilitatea de a lupta pentru drepturile proprii, evitarea stărilor de apatie și fatalism, o viziune
a lucrurilor posibile. Mai multă tărie include mai multă încredere.
Context (Politic și Administrativ):
O comunitate va fi mai puternică, mai capabilă să devină mai puternică și să mențină această tărie
dacă se află întrun mediu care susține întărirea comunității. Acest mediu include elemente (1) politice (inclusiv
valorile și atitudinile liderilor naționali, legi și legislație) și (2) administrative (atitudinile funcționarilor publici, cât
și reglementările și procedurile guvernamentale). Atunci când politicenii, liderii, technocrații și funcționarii
publici, precum și legile și regulația, adoptă o abordare prevăzătoare, comunitatea este slabă, spre deosebire
de cazul când adoptă o atitudine permisivă, de susținere față de o comunitate care acționează pe bază de
auto-suținere, caz în care comunitatea devine mai puternică. Comunitățile pot deveni mai puternice atunci
când au parte de un context care le permite asta.
Informație:
Mai presus decât doar a deține sau a primi informatie neprocesată, tăria unei comunități depinde de
abilitatea acesteia de a procesa și analiza ace ainformație, gradul de consțtientizare, cunoștințe și înțelepciune
ce definesc membrii de bază precum și comunitatea ca întreg. Atunci când informația este nu doar mai multă,
ci și mai eficientă si mai folositoare, comunitatea va fi mai puternică. (A se nota că acest aspect este în
conexiune cu, dar diferă de elementele de comunicare prezentate mai sus).
Intervenție:
Care sunt dimensiunile si eficacitatea acțiunilor de animație (mobilizare, managementul pregătirilor,
sensibilizare, stimulare) cu scopul de a întări comunitatea? În ce măsură sursele de caritate externe sau
interne cresc gradul de dependență sau slăbesc comunitatea, sau acestea determină comunitatea să
acționeze și astfel să devină mai puternică? Este acestă intervenție durabilă sau depinde de planurile
susținătorilor din exterior, care au obiective diferite față de cele ale comunității? Atunci cînd o comunitate are
mai multe surse de stimulare a dezvoltării, are mai multă putere.
Leadership:
Leaderii au putere, influență și capacitatea de a urni comunitățile din loc. Cu cât managementul este
mai eficient, cu atât mai puternică este comunitatea. Deși nu este locul pentru o dezbatere ideologică între
leadership-ul demografic și cel participativ, in contrast cu stilurile totalitariste, autoritare și dictatoriale, cel mai
eficient și durabil leadership (pentru întărirea comunității, nu doar a liderilor) este cel care operează astfel încât
să urmeze deciziile și dorințele comunității ca întreg, să adopte un rol de facilitator și de susținere. Liderii
trebuie să dețină abilități, dorință și ceva charisma. Cu cât leadership-ul este mai eficient, cu atât mai multă
capacitate are comunitatea sau organizația. (In lipsa unui leadership bun, comunitatea devine mai slabă).
Relaționare:
Nu doar "ceea ce știi," dar și "pe cine știi" poate fi o sursă de tărie. (Foarte adesea se glumește că nu
doar "ce știi/ know-how," dar mai ales "pe cine șii/ know-who" te ajută să obții o slujbă). În ce măsură membrii
unei comunități, in special liderii, cunosc persoane (și agentiile sau organizațiile acestora) care pot produce
resurse folositoare pentru întărirea comunității ca întreg? Legăturile folositoare, posibile sau deja existente,
care există în cadrul comunității și cu cei din afara ei. Cu cât rețeaua este mai eficientă, cu atat mai puternică
este comunitatea sau organizația. (Izolarea duce la slăbirea comunității).
Organizație:
Gradul în care diverși membri ai comunității se văd având un rol de susținere al comunității ca întreg,
inclusiv (in sensul sociologic) integritatea organizatională, structură, proceduri, procesele de luare a deciziilor,
eficiența, diviziunea muncii și complementaritatea rolurilor și a funcțiilor. Cu cât o comunitate sau organizație
este mai organizată sau mai eficient organizată, cu atât posedă mai multă capacitate sau tărie.
Putere Politică:
Gradul în care comunitatea poate participa în luarea deciziilor la nivel național și regional. Așa cum
indivizii au diverse grade de putere în cadrul unei comunități, la fel și comunitățile pot avea diverse grade de
putere și influență în la nivel regional și național. Cu cât este mai mare puterea politică și influența pe care o
comunitate sau o organizație le poate exercita, cu atât mai mare este gradul său de capacitate.
Abilități:
Abilitatea manifestată de indivizi de a contribui la organizarea comunității și abilitatea acesteia de a
realiza lucrurile pe care și le-a propus, abilitățile tehnice, organizaționale și de mobilizare. Cu cât o organizație
8
sau comunitate poate obține și folosi mai multe abilități (de grup sau individuale), cu atât mai puternică este
comunitatea sau organizația.
Încredere:
Gradul în care membrii comunității au încredere unii în alții, îndeosebi în liderii și în funcționarii
comunitari, care reflectă gradul de integritate (onestitate, fiabilitate, deschidere, transparență, încredere) în
interiorul comunității. Mai multă încredere și fiabilitate într-o comunitate sunt semne ale unei capacități
crescute. (Necinstea, corupția, frauda și diversiunea resurselor comunității - toate acestea contribuie la
slăbirea comunității sau a organizației).
Unitate:
Un simț comun de apartenență la o entitate cunoscută (ex. grupul care formează comunitatea, deși
fiecare comunitate prezintă diviziuni sau schisme (religioase, de clasă, statut, venit, vârstă, gen, etnie, clanuri),
gradul în care membrii unei comunități sunt dispuși să tolereze diferențele și diversitatea dintre ei și sunt
dispuși să coopereze și să colaboreze, un simț comun al valorilor și al țelurilor. Atunci când o comunitate sau o
organizație este mai unită, devine mai puternică. (Unitatea nu înseamnă că toți sunt identici, la fel, ci că
aceștia tolerează diferențele dintre ei și lucrează pentru un bine comun).
Belșug:
Gradul în care comunitatea ca întreg (spre deosebire de indivizii care o alcătuiesc) are control asupra
resurselor actuale și potențiale, precum și producția și distribuția de bunuri și servicii rare dar folositoare,
monetare și nemonetare (inclusiv donate,, echipament, furnituri, cunosștințe, abilități).Cu cât o comunitate este
mai bogată, cu atât este mai puternică. (Atunci când indvizii lacomi, familii sau fractiuni achiziționează averi în
detrimentul comunității sau al organizației ca întreg, comunitatea sau organizația devine mai slabă).

S-ar putea să vă placă și