Sunteți pe pagina 1din 12

comori.

org

Epistola către Tit

F. B. Hole
Epistola către Tit

Introducere ............................................................................................................................................................... 1
Capitolul 1 ................................................................................................................................................................ 2
Capitolul 2 ................................................................................................................................................................ 5
Capitolul 3 ................................................................................................................................................................ 8

© www.comori.org 2
Epistola către Tit Introducere

Introducere
Există o asemănare foarte strânsă între prima Epistolă către Timotei şi Epistola către Tit; atât de mare
este asemănarea, încât, la prima vedere, am putea fi induşi în eroare să credem că ultima este, în general,
o repetare a primei epistole. Dar, studiind mai în detaliu Epistola către Tit, vom deveni curând conştienţi
de faptul că are propriile caracteristici şi că umple o nişă din schema adevărului creştin, fără de care
aceasta ar rămâne goală.

După cum am remarcat, atunci când am cercetat cele patru epistole personale ale apostolului Pavel, Tit
este epistola sobrietăţii şi temeiniciei. De asemenea, este caracterizată de o afirmare puternică a
autorităţii, autoritatea dată lui Pavel ca Apostol al Domnului şi lui Tit ca trimis al său. Starea care
predomina în Creta, ce se datora caracteristicilor rasei cretanilor, despre care Pavel face aluzie în primul
capitol, a făcut necesară această afirmare puternică a autorităţii; dar întrucât foarte multe dintre
probremele cretane – dacă nu chiar din caracterul cretan – sunt în jurul şi în mijlocul nostru astăzi, vom
găsi îndemnurile acestei epistole deosebit de sănătoase pentru sufletele noastre.

© www.comori.org 1
Epistola către Tit Capitolul 1

Capitolul 1
Pavel i se adresează lui Tit în versetul 4, dar mai înainte el subliniază trăsăturile specifice ale apostoliei şi
slujbei sale printr-o serie de afirmaţii scurte şi concise. Era “potrivit credinţei aleşilor lui Dumnezeu”.
Vorbind la modul general, putem spune că prepoziţia “potrivit” arată caracterul. Ceea ce caracteriza
apostolia sa era credinţa şi, de asemenea, adevărul care este “după” sau “potrivit” evlaviei. În zilele
noastre, sunt foarte mulţi care se pretind slujitori ai lui Hristos, care doresc să slujească “potrivit” cu
ultimele deducţii ale ştiinţei, numită aşa în mod fals, sau cu ultimele raţionamente ale necredinţei. Să
observăm că acea “credinţă” despre care se vorbeşte nu este credinţa lumii, nu este nici măcar credinţa
creştinismului, ci este “credinţa aleşilor lui Dumnezeu”. Faptul că slujitori şi predicatori neconvertiţi ar
putea să respingă şi chiar să ridiculizeze credinţa este foarte trist, dar nicidecum surprinzător. Credinţa
nu le-a aparţinut niciodată, cu toate că au avut poate odată o legătură intelectuală cu ea.

Să observăm de asemenea că adevărul este caracterizat de evlavie. Aici este un test foarte bun care poate
fi aplicat în orice sferă. Unele lucruri ne sunt impuse ca fiind chiar adevărul lui Dumnezeu. Ne-am putea
ridica cu greu la înălţimea sarcinii de a le analiza, comparându-le cu Scriptura şi demonstrându-le
falsitatea, cu toate acestea nu avem nicio greutate să observăm că efectul practic produs de acceptarea lor
ca fiind adevăr înseamnă renunţarea la evlavie. Acest fapt este suficient. Aceste lucruri nu reprezintă
adevărul lui Dumnezeu. Sau, poate fi şi faptul că ne este impus un anumit fel de comportament, care ar
fi destul de folositor şi care ar părea destul de logic. Dar nu este potrivit cu adevărul. Atunci am putea fi
destul de siguri că lipseşte evlavia şi că acest comportament trebuie evitat.

Mai departe, aşa cum ne spune şi versetul 2, apostolia lui Pavel avea în vedere o binecuvântare
nemăsurată, a cărei plinătate este în viitor. Citind Noul Testament, întâlnim destul de des expresia “viaţa
eternă” şi, dacă privim cu atenţie toate versetele, ar trebui să descoperim că înţelesul ei nu se epuizează
imediat: ea poartă adâncimi nemărginite de binecuvântare.

Nimic nu este mai sigur în Scriptură decât faptul că cel credincios în Hristos are viaţa veşnică şi o are
acum. Această latură a lucrurilor este scoasă în evidenţă în mod special în scrierile apostolului Ioan. Noi
cei credincioşi avem deja această viaţă în Hristos şi suntem deja introduşi în relaţiile şi făcuţi părtaşi ai
înţelegerii, părtăşiei, bucuriilor şi acţiunilor care sunt specifice acestei vieţi. Totuşi plinătatea vieţii
veşnice nu a avut loc încă, aşa cum arată versetul nostru, iar acest fel de a o privi este în concordanţă cu
prima referire pe care o face Scriptura, în Psalmul 133:3. Singura referire care se mai face în Vechiul
Testament este în Daniel 12:2, iar în ambele pasaje se referă la binecuvântarea timpului strălucitor care
va veni, atunci când blestemul va fi ridicat de peste creaţie, iar moartea va fi mai degrabă excepţia, decât
regula, aşa cum este în prezent. Când pământul va fi inundat de lumina cunoştinţei Domnului, atunci va
fi savurată binecuvântarea vieţii veşnice.

Vechiul Testament nu ne înalţă sufletele de pe pământ, aşa cum o face Noul Testament. Versetul pe care
îl avem în vedere ne arată că viaţa veşnică era în gândurile lui Dumnezeu mai înainte ca lumea să
înceapă să existe şi, conform acestuia, va rămâne în toată plinătatea ei chiar şi atunci când lumea va
înceta să existe. Noi trăim cu această speranţă, iar speranţa noastră este sigură, deoarece se bazează pe
Cuvântul lui Dumnezeu, care nu poate să mintă.

Dacă cineva are vreo greutate în a împăca asigurarea lui Ioan, cu privire la posesiunea prezentă a vieţii

© www.comori.org 2
Epistola către Tit Capitolul 1

veşnice, cu speranţa lui Pavel, cu privire la aceasta în viitor, atunci aceste persoane ar face bine să îşi
aducă aminte că noi folosim de obicei cuvântul “viaţă” cu mai multe sensuri, nu doar unul singur. De
exemplu, cineva se poate referi la o persoană foarte bolnavă spunând: “Cât timp este în viaţă, există
speranţă”. Prin “viaţă” el înţelege acea scânteie vitală, energia vitală PRIN care noi trăim. Altcineva, care
a risipit o mulţime de bani în goana după plăceri remarcă faptul că a “gustat viaţa”. Bineînţeles că el se
înşală cu privire la ceea ce constituie viaţa cu adevărat, dar cu siguranţă că foloseşte acest cuvânt ca
înţeles pentru acele relaţii şi distracţii care alcătuiesc viaţa în mod practic – viaţa ÎN care trăim.

Avem viaţa veşnică acum tot la fel de real cum o vom avea odată, dacă e să vorbim despre cel dintâi
înţeles al cuvântului. Dar dacă e să ne gândim la ultimul înţeles, atunci ne putem bucura că îl vom
cunoaşte într-o măsură mult mai deplină decât o facem astăzi. Plimbându-mă odată printr-o seră, am
descoperit printre celelalte plante tropicale, un cactus care arăta ca un castravete drept, acoperit cu ţepi
mici şi prins într-un vas. Am recunoscut în acesta un specimen pitic al unui cactus pe care îl văzusem în
Jamaica şi a cărui înălţime era de 20 de picioare sau poate mai mult. Specimenul pitic era tot la fel de viu
precum cactusul gigant. Viaţa sa era exact de acelaşi fel. Toate diferenţele erau în funcţie de mediul
înconjurător.

Această întâmplare poate ilustra punctul nostru, deoarece, cu toate că avem viaţă veşnică, lumea este un
loc îngheţat, iar bucuriile corespunzătoare acelei vieţi pot fi găsite, prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat, în
Cuvântul lui Dumnezeu, în mijlocul poporului lui Dumnezeu şi în slujba lui Dumnezeu, care se
îngrijeşte de noi asemenea unei sere în mijlocul acestei lumi reci. Dar noi avem speranţa unei
transplantări în acele calde regiuni tropicale de care aparţine viaţa veşnică. În această speranţă a trăit şi a
slujit apostolul, iar noi trebuie să facem la fel.

Trebuie să observăm cuvântul “promis” din versetul 2. Viaţa veşnică nu a fost doar avută în vedere
înainte de a exista lumea, ci ea a fost promisă. Cui? – ştiind că lumea nu exista încă. În orice caz, putem
cu siguranţă să spunem că atunci când Domnul Isus a devenit Om pentru a glorifica numele lui
Dumnezeu şi pentru a-i răscumpăra pe oameni, aceasta a fost sub promisiunea faptului că El trebuie să
devină Izvorul Principal al vieţii veşnice pentru aceia care I-au fost daţi Lui, după cum se spune în Ioan
17:2.

Dacă versetul 2 al capitolului nostru priveşte înspre o veşnicie viitoare, atunci când promisiunea făcută
într-o veşnicie trecută va fi împlinită, versetul 3 vorbeşte despre prezentul în care cuvântul lui
Dumnezeu se manifestă prin predicare; şi porunca ce aprobă acea predicare a ieşit la iveală prin
Dumnezeu, Mântuitorul nostru; prin urmare, rezultatul acelei predicări, atunci când este crezută, este
mântuirea. Această predicare sau vestire i-a fost încredinţată mai întâi lui Pavel. Ar fi într-adevăr foarte
bine dacă toţi, cei care astăzi au parte de această lucrare măreaţă, ar fi adânc influenţaţi de prestigiul şi
importanţa ei. Vai de noi dacă facem din predicare o platformă pentru a ne arăta propria inteligenţă sau
importanţă! Aceasta este pentru manifestarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Odată cu versetul 5 începe şi tema principală a acestei epistole. Pavel fusese în Creta, dar plecase mai
înainte de a avea timp să dea instrucţiuni bisericilor abia înfiinţate despre multe lucruri. Aşadar, el l-a
lăsat pe Tit în urmă, astfel încât el să poată face aceasta şi, de asemenea, a numit şi bătrâni care să aibă
această autoritate. Versetele de la 6 la 9 continuă, numind caracteristicile care ar trebui să fie găsite în ei.

Aceste versete nu sunt doar o repetare a ceea ce avem în 1. Timotei 3. Circumstanţele din Creta difereau
de cele din Efes. Erau aceleaşi pericole în ambele locuri de a fi “mincinoşi, fiare rele, pântece leneşe”, dar
caracterul natural al rasei cretane era îndeosebi rău, atât de mult încât chiar un profet de al lor, un profet
păgân, a fost mişcat şi i-a învinuit prin cuvinte dure ca fiind “nesupuşi, palavragii şi amăgitori”. Acesta

© www.comori.org 3
Epistola către Tit Capitolul 1

era felul naturii vechi al celor convertiţi dintre cretani şi astfel a rămas în ei, chiar şi după convertirea lor;
şi, vai, ea se manifestă, astfel că Tit, în versetul 13, este îndemnat să îi mustre aspru.

Este clar că cel mincinos nu este iubitor de adevăr. Unui animal sălbatic rău (pentru că acesta este
înţelesul termenului folosit) nu îi plac interdicţiile, mai ales constrângerea binelui, de vreme ce
nesupunerea este însăşi natura sa. Un pântece leneş se gândeşte la puţine lucruri, cu excepţia celor care îi
sunt lui de folos, în cele mai josnice dorinţe ale sale. Vedem aşadar cum instrucţiunile apostolice vin
întru totul în întâmpinarea acestei stări triste.

Acei bătrâni, pe care Tit trebuia să îi rânduiască episcopi, trebuiau să fie dintre aceia care să ţină cu tărie
cuvântul credincios. Trebuiau să fie iubitori de adevăr. Mai mult de atât, trebuiau să îl ţină cu tărie, după
cum fuseseră învăţaţi; aceasta înseamnă că ei trebuiau să recunoască autoritatea prin care acesta a fost
dat la început şi să respecte acea autoritate şi să i se supună. Prin urmare, pe lângă faptul că ei înşişi
trebuiau să fie oameni cumpătaţi, ei trebuiau să fie în stare să vestească învăţătura sănătoasă cu putere.
Cei catalogaţi de apostol drept amăgitori erau gata să înveţe pe alţii orice pentru bani şi aceasta era
bineînţeles în acord cu spiritul cretan, deoarece a fi în stare să câştigi bani uşor este o necesitate esenţială
pentru un pântece leneş. Pe de altă parte, un bătrân nu trebuia să fie dedat la vin, nici doritor de “câştig
josnic”. Caracterizat aşadar de trăsături evlavioase, exact opusul caracteristicilor cretanilor, el trebuia să
fie capabil să exercite autoritate între ei.

Dar înainte de a continua, să observăm că acest pasaj presupune că lucrurile din adunare sunt dirijate de
Dumnezeu. Dacă ar fi fost doar o chestiune ce ţine de preferinţa sau alegerea unui om, Pavel i-ar fi spus
lui Tit să îi stimuleze pe cretani să dezvolte o ordine bisericească şi să instituie obiceiuri bisericeşti după
cum ar fi crezut ei şi care ar fi fost cele mai potrivite insulei lor şi modului ei de viaţă. Nu i-a spus nimic
de felul acesta, ci mai degrabă să pună “în ordine mai departe cele rămase neorânduite” de când fusese
făcută cunoscut ordinea divină. Cert este că rânduiala divină este extrem de simplă, necerând nimic
altceva decât smerenie, har şi spiritualitate – dar acesta este într-adevăr locul unde se găseşte problema,
deoarece omul natural iubeşte tot ceea ce este bogat împodobit, atrăgător şi impresionant.

Să observăm, de asemenea, că cei care urmau să fie rânduiţi ca bătrâni în versetul 5, sunt numiţi
supraveghetori în versetul 7. Cuvântul din primul verset este presbuteros, din care noi avem cuvintele
presbiter şi presbiterian. Cuvântul din ultimul verset este episcopos, din care avem cuvintele episcop,
episcopal. Un presbiter este un bătrân, iar un episcop este un supraveghetor – deoarece acesta este pur şi
simplu sensul cuvântului – în original, cele două cuvinte reprezentau termeni diferiţi folosiţi pentru
aceeaşi persoană!

Episcopii deci trebuie să fie oameni cumpătaţi şi tari în credinţă, după cum am văzut, dar şi ceilalţi
credincioşi trebuie să fie tari în credinţă după cum arată versetul 13. Acesta este lucrul de cea mai mare
importanţă. Dacă noi înşine suntem drepţi – doar noi înşine – atunci toate lucrurile sunt curate pentru
noi, deoarece sfinţenia interioară păzeşte de stricăciune. Dimpotrivă, ce este întinat şi necredincios
întinează tot ceea ce atinge.

© www.comori.org 4
Epistola către Tit Capitolul 2

Capitolul 2
În primele versete din capitolul 2, apostolul îi îndreaptă gândurile lui Tit de la supraveghetori, către
aceia pe care noi îi numim oamenii de rând ai bisericii. Exista mai mult de un supraveghetor în fiecare
din aceste adunări tinere, dar cu toate acestea nu toţi bătrânii erau supraveghetori. Prin urmare, se
găseau bărbaţi în vârstă care puteau fi priviţi ca o clasă aparte, de asemenea erau şi femei în vârstă şi
femei şi bărbaţi tineri. Îndemnuri potrivite pentru diferitele lor stări sunt date fiecărei categorii în parte.
Este uimitor cum cuvintele „sănătoasă” şi „cumpătat” apar în aceste versete. Fiecare cuvânt este
menţionat de trei ori, cu toate că se poate ca, în original, cuvintele să nu fie chiar aceleaşi în fiecare caz.
Este demn de remarcat faptul că acel cuvânt, ce se repetă întruna, tradus ca „sănătos” este acelaşi cu cel
din care noi avem cuvântul „igienic” şi care este atât de des pronunţat astăzi. Înseamnă dătător de
sănătate. Învăţătura sănătoasă este într-adevăr o învăţătură înlesneşte sănătatea spirituală.

În versetul 9, apostolul se îndreaptă către robi. Orice fel de slujbă ar fi fost ca un jug supărător pe gâtul
unuia care era fiară sălbatică prin firea sa. Dar iată că unii dintre aceştia au fost convertiţi. Pe vremea
sălbăticiei lor, ei slujeau din cauza biciului, aşa după cum slujesc fiarele sălbatice: ei ripostau şi se
contraziceau cât de mult posibil şi îşi prădau stăpânii ori de câte ori li se oferea ocazia. Acum ei trebuie
să fie supuşi stăpânilor lor, purtându-se într-un mod potrivit în toate lucrurile, răspândind în toate
devotament, efectul tuturor acestor lucruri fiind înfrumuseţarea învăţăturii lui Dumnezeu, Mântuitorul
nostru, în orice lucru. Învăţătura este frumoasă în ea însăşi, atât de frumoasă încât s-ar putea crede că
este imposibil să mai fie înfrumuseţată. Cu toate acestea, poate fi. Când învăţătura lui Dumnezeu este
ilustrată şi pusă în aplicare în viaţa unui biet rob, ce mai înainte de convertirea lui fusese o adevărată
teroare pentru cineva, atunci ea este cu siguranţă înfrumuseţată şi făcută frumoasă chiar şi în ochii unui
spectator nepăsător.

Dar ce anume poate produce un astfel de efect în vieţile noastre? Ce l-a produs în vieţile acelor cretani
stricaţi? Nimic altceva decât harul lui Dumnezeu. Despre acel har şi despre arătarea lui vorbeşte versetul
11. Legea a fost dată prin Moise şi a fost făcută cunoscută în micul cerc al poporului lui Israel. Harul lui
Dumnezeu s-a ridicat precum soarele pe ceruri pentru a străluci peste toţi oamenii. Sub strălucirea lui
am ajuns şi noi, lucru pentru care Îl vom binecuvânta pe Dumnezeu în veci de veci. Este de preferat
pentru acest text varianta “Pentru că harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire tuturor oamenilor, s-a
arătat”. Ideea este că acum mântuirea este pentru toţi şi că harul lui Dumnezeu care a adus acea
mântuire în întreaga lume ne învaţă cum să trăim, în timp ce aşteptăm arătarea gloriei. Versetul nu este
atât de clar cum pare a fi în versiunea autorizată a Bibliei, deoarece în versetul 13, cuvintele “ale gloriei”
sunt schimbate într-un adjectiv, “gloriei”. Există aşadar această legătură şi contrast uimitoare dintre
harul care s-a arătat şi gloria care trebuie să se arate.

Harul lui Dumnezeu a strălucit în toată splendoarea sa în Hristos şi în lucrarea Sa răscumpărătoare.


Acţiunea şi importanţa lui nu sunt limitate doar la Israel, aşa cum a fost legea, ci îi cuprinde pe toţi; deşi
în aplicarea sa este bineînţeles limitat la cei care cred. De aceea, versetul 12 începe prin “învăţându-ne”,
nu învăţându-i pe toţi, ci pe noi, cei care credem. Cei care au primit această mântuire, pe care a adus-o
harul, sunt astfel introduşi în şcoala pe care harul a instituit-o.

Cât de adesea acest fapt măreţ este trecut cu vederea, ducând la mult rău şi pierdere. De ce sunt atâţia
care refuză şi învinuiesc chestiunea siguranţei veşnice a celui credincios, deoarece ei consideră că astfel
© www.comori.org 5
Epistola către Tit Capitolul 2

se deschide uşa către un mod de viaţă uşuratic! Ei gândesc că odată ce suntem asiguraţi de o mântuire
veşnică, atunci orice limitare ar dispărea; ca şi cum singura limitare ar fi teama de bici – biciul
condamnării veşnice. Harul este mult mai puternic, în acţiunea sa, decât teama, chiar şi decât acea teamă
care a fost produsă prin legea lui Moise.

Citim că legea era “slabă prin carne” (Romani 8:3) şi că a eşuat în totul în a-şi împiedica faptele. Orice
credincios adevărat este astfel subiectul naşterii din nou şi are astfel natura cea nouă. Carnea, sau firea
veche, rămâne încă în el, dar este un lucru judecat şi condamnat şi asupra ei harul îşi aşază mâna care o
constrânge, în timp ce dă creştere la tot ce este din firea nouă. “Neevlavia şi poftele lumeşti” sunt
expresia naturală a firii vechii, iar harul ne învaţă să renunţăm la toate acestea. Firea nouă se exprimă
prin cumpătare, dreptate şi evlavie, iar învăţătura harului este că aceste lucruri ar trebui să ne
caracterizeze şi pe noi.

Era bineînţeles o astfel de învăţătură şi sub lege, deoarece iudeii aveau “forma cunoştinţei şi a
adevărului în lege” (Romani 2:20). Consta în a pune clar temelia pentru ceea ce era drept şi ceea ce era
greşit. Legea semăna cu un învăţător de şcoală, ce împarte în mod imparţial în jurul său un set de reguli,
foarte categorice şi foarte clare, dar care nu oferă elevilor săi nici cel mai mic sprijin în punerea lor în
aplicare. Harul învaţă într-un mod cu mult mai eficace. Bineînţeles că este aceeaşi claritate cu privire la
tot ceea ce impune, iar standardul impus este cu mult mai înalt decât cel cerut de lege, dar ceea ce este în
plus este faptul că lucrează ÎN noi. Când Pavel le-a predicat tesalonicenilor harul lui Dumnezeu şi ei au
primit mesajul lui în adevăratul lui caracter, ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, el a putut spune atunci că
acest cuvânt “în adevăr… lucrează în voi care credeţi”. (1.Tesaloniceni 2:13)

Acesta este modul de lucru al harului. Lucrează în noi, ne supune. Nu numai că ne pune înaintea ochilor
un manual, ci, puţin câte puţin, produce în noi acele lucruri pe care le prezintă manualul. Acesta este,
bineînţeles, cazul când harul lui Dumnezeu este primit cu adevărat. Acolo unde nu este primit cu
adevărat, oamenii pot face tot felul de lucruri sub masca harului, “schimbând harul Dumnezeului nostru
în destrăbălare”, aşa cum se spune în Iuda 4. Dar aceasta se întâmplă deoarece ei sunt oameni
neevlavioşi şi nu sunt creştini adevăraţi.

Harul ne învaţă să trăim cu cumpătare, ceea ce înseamnă “cu stăpânire de sine şi judecată”. Astfel ne
prezintă fiecare drept în raport cu noi înşine. Ne învaţă să trăim cu dreptate, ceea ce înseamnă într-un
mod drept faţă de semenii noştri. Ne învaţă să trăim cu evlavie, să îi dăm lui Dumnezeu locul Său de
drept în vieţile noastre. Ne aşează în raport cu Dumnezeu, omul şi sinele şi ne aşează în aşteptarea
arătării gloriei.

Iată un convertit cretan. Această fiară de om este întru totul domesticită şi acum munceşte din greu
pentru a-şi sluji stăpânul cu cumpătare, dreptate şi evlavie. Dar să presupunem că nu ar avea nicio
perspectivă! Viaţa ar putea îmbrăca atunci un aspect mohorât. Însă harul îl învaţă să îşi ridice ochii şi să
privească apropierea gloriei; acea glorie a “marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos”. Gloria
va fi rodul tuturor speranţelor pe care le-a trezit harul. Poate fi foarte bine şi faptul că prin “speranţa
binecuvântată” apostolul arăta înspre venirea Domnului pentru sfinţii Săi, despre care scrie
tesalonicenilor în prima sa epistolă (1. Tesaloniceni 4:15-17) şi dacă este aşa, avem deci prezentate atât
venirea Sa pentru sfinţii Săi, cât şi venirea Sa cu sfinţii Săi, ca speranţă a noastră în versetul 13.

Cel care trebuie să se arate în curând este Acela care S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi pe cruce, iar
versetul 14 afirmă într-un mod foarte surprinzător unul din cele mai măreţe scopuri pe care El le-a avut
înaintea ochilor atunci când S-a dat pe Sine. A făcut aceasta pentru a ne răscumpăra pe noi din
“fărădelegea” sau “nelegiuirea” în care eram căzuţi şi astfel, fiind pe deplin curăţiţi, să putem fi un

© www.comori.org 6
Epistola către Tit Capitolul 2

popor ca proprietate a Sa deosebită şi plini de zel pentru fapte bune. Nu este suficient să fim eliberaţi de
sub practicile răului; nouă trebuie să ne placă să alergăm după ce este bine şi aceasta nu doar într-un
mod teoretic, ci şi în mod practic. Nu trebuie doar să facem fapte bune, ci trebuie să le facem cu zel. Într-
un mod surprinzător, toate acestea vor împodobi “învăţătura Dumnezeului nostru Mântuitor”. Odată
un mincinos, o fiară sălbatică, un pântece leneş, acum scăpat din fărădelege, curăţit înaintea lui
Dumnezeu, acum zelos pentru fapte bune. Ce schimbare!

© www.comori.org 7
Epistola către Tit Capitolul 3

Capitolul 3
Versetele 1 şi 2 din cel de-al treilea capitol urmează aceeaşi temă, dându-ne detalii suplimentare cu
privire la purtarea evlavioasă pe care o inspiră evanghelia. Supunerea şi ascultarea faţă de autorităţi,
bunătatea şi blândeţea faţă de toţi oamenii sunt caracteristici total opuse faţă de tot ceea ce erau cretanii
prin firea lor. Aceste caracteristici sunt de asemenea foarte opuse faţă de tot ceea ce suntem noi, iar
apostolul spune aceasta în versetul 3, “noi”, spune el, în contrast cu “ei” din primul verset. Ce imagine
ne prezintă el în acest verset despre el însuşi, despre Tit şi despre noi ceilalţi când ne vedem în
caracteristicile noastre fireşti: o acuzaţie grozavă, dar adevărată! Nu doar că ne urâm unii pe alţii, aceasta
nu este deloc surprinzător, ci am fost şi plini de ură faţă de noi înşine. În continuare, cât de minunat este
versetul 4!

Am fost plini de ură, fiecare în parte. Cu toate că eram orbi la trăsăturile odioase care erau în noi, totuşi
eram destul de însufleţiţi cu privire la ceea ce era urâcios în ceilalţi oameni, prin urmare lumea este plină
de ură. Dumnezeu priveşte acum la această scenă şi aduce lumina bunătăţii şi a dragostei Sale asupra
lumii pline de ură. Faptul că Dumnezeu iubeşte ceea ce este de neiubit este minunat; faptul că El iubeşte
pe cei ce urăsc în mod categoric, este cu mult mai minunat! Şi totuşi aceasta este situaţia. Cuvintele
„dragostea de oameni” reprezintă traducerea unui singur cuvânt grecesc, philanthropia. Dumnezeul
nostru Mântuitor şi-a arătat bunătatea şi filantropia. Acest cuvânt arată nu doar că Dumnezeu îl iubeşte
pe om aşa cum iubeşte toate creaturile Sale, ci că El are o afecţiune specială pentru om – un colţ cald şi
special în inima Lui, pentru om, dacă am putea să spunem aşa. Dragostea Lui s-a manifestat prin
bunătate şi îndurare, iar prin îndurarea Sa noi am fost mântuiţi.

În Scriptură, mântuirea este în general legată de o lucrare împlinită pentru noi. Acest fapt este adevărat,
fie că luăm în considerare imaginile Vechiului Testament, fie învăţătura Noului Testament. Trebuie să
stăm liniştiţi şi să vedem mântuirea Domnului care ne-a fost dobândită din exterior. Versetul pe care îl
avem înainte este o excepţie de la această regulă generală, întrucât ni se spune că am fost mântuiţi printr-
o lucrare ce s-a făcut peste noi şi în noi. Lucrarea din noi este la fel de necesară ca lucrarea pentru noi.
Acest fapt este foarte clar, dacă luăm în considerare imaginea eliberării poporului Israel din Egipt. Prin
puterea măreaţă a lui Dumnezeu, care a lucrat pentru ei, aceştia au fost salvaţi din ţara robiei, dar în
ciuda tuturor minunilor făcute pentru ei, totuşi cei mai mulţi dintre ei au căzut în pustie şi nu au ajuns
niciodată în ţara făgăduinţei. De ce? Răspunsul Scripturii este: „Şi vedem că n-au putut să intre din
cauza necredinţei” (Evrei 3:19); aceasta înseamnă că ei nu aveau credinţă, că nicio lucrare a lui
Dumnezeu nu a avut loc în ei.

Mântuirea deci, aşa cum reiese din versetul 5, nu este în funcţie de faptele noastre drepte, ci în funcţie de
harul lui Dumnezeu, iar mijloacele prin care este făcută sunt “spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea
Duhului Sfânt”. În Ioan 3, unde este vorba despre naştererea din nou, îl vedem pe Duhul lui Dumnezeu
ca Agentul sau Lucrătorul şi “apa” ca fiind instrumentul care o produce. Şi aici vedem Duhul şi apa,
doar că ultima este avută în vedere prin termenul “spălare”. Trebuie să remarcăm faptul că acest cuvânt,
“înnoire”, din versetul nostru nu este chiar echivalentul naşterii din nou. Singurul loc din Noul
Testament unde mai este folosit acest cuvânt este în Matei 19:28, unde arată noua ordine a lucrurilor care
va fi stabilită în ziua gloriei lui Hristos. Noi nu am primit încă acea nouă ordine a lucrurilor, dar suntem
supuşi spălării, curăţirii, înnoirii morale şi spirituale, ce sunt în concordanţă cu acea zi.

© www.comori.org 8
Epistola către Tit Capitolul 3

Această spălare se face prin Cuvânt. Aşa afirmă Efeseni 5:26, numai că acolo este vorba despre acţiunea
repetată şi continuă a Cuvântului care este în cauză, iar aici este o acţiune a Cuvântului făcută odată
pentru totdeauna, ce nu se mai repetă niciodată în naşterea noastră din nou. Cu toate acestea, fără
acţiunea Duhului Sfânt care lucrează prin puterea înnoitoare, Cuvântul nu este eficace asupra noastră.

Acest verset nu vorbeşte doar de lucrarea iniţială a Duhului în noi, prin naşterea din nou, şi de înnoire ca
o urmare a acesteia, ci vorbeşte şi de darul Duhului. Acesta a fost “turnat” din belşug peste noi. Fiindu-
ne dat astfel, El alimentează viaţa cea nouă pe care o avem acum şi lucrează în noi înnoire în fiecare zi,
lucrează o mântuire continuă şi crescândă din viaţa cea veche în care am trăit odată. Duhul a fost turnat
în noi prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru, ca rod al lucrării Sale. El a fost turnat din belşug în noi şi
astfel noi putem să ne bucurăm de ceea ce este viaţa din abundenţă. Nu doar că avem viaţă, ci o avem
din belşug, aşa cum Domnul nostru Însuşi spune în Ioan 10:10.

Aşadar, lucrarea din noi este la fel de necesară ca cea pentru noi. Tot la fel de adevărat este şi faptul că
lucrarea pentru noi este la fel de necesară ca lucrarea în noi, iar acest fapt este arătat în versetul 7. Noi nu
puteam deveni moştenitori ai lui Dumnezeu doar prin lucrarea Duhului în noi, deoarece aveam nevoie
să fim îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu şi acest fapt a fost împlinit prin harul care a lucrat pentru noi
în Hristos. Pentru că suntem spălaţi, înnoiţi şi îndreptăţiţi, harul a putut să meargă mai departe şi să ne
facă moştenitori. Însă aceste trei lucruri erau necesare în egală măsură.

Veţi observa că suntem făcuţi moştenitori potrivit cu speranţa vieţii veşnice; aceasta înseamnă că ne
bucurăm deopotrivă cu Pavel în această speranţă minunată, după cum se poate vedea comparând acest
verset cu versetul 2 din capitolul 1, cu toate că niciunul dintre noi nu este apostol aşa cum era el.

Dumnezeu ne mântuieşte pentru a ne face moştenitorii Săi şi este izbitor cum este El prezentat ca
Mântuitor în această epistolă. Este chiar mai izbitor cum termenul Mântuitor se aplică atât lui
Dumnezeu, cât şi Domnului Isus, ca pentru a ne asigura că Isus este Dumnezeu. În Tit 1, este
„Dumnezeu, Mântuitorul nostru”, în versetul 3, şi „Hristos Isus, Mântuitorul nostru”, în versetul 4. În
Tit 3, avem „Dumnezeu, Mântuitorul nostru” în versetul 4 şi „Isus Hristos, Mântuitorul nostru” în
versetul 6. În Tit 2, „marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos” în versetul 13.

Apostolul spune la începutul versetului 8 : „Cuvântul este vrednic de încredere” şi nu este uşor de
stabilit dacă se referă la ceea ce tocmai a scris sau la ceea ce urmează imediat, dar se pare că este prima
variantă. Se pare că Tit trebuia să le aducă înainte, în mod constant, acestor cretani convertiţi, modul în
care ei au fost spălaţi, înnoiţi, îndreptăţiţi şi făcuţi moştenitori, astfel încât ei să poată fi încurajaţi să
menţină acele fapte bune şi de folos oamenilor. Cât de clar ilustrează aceasta ceea ce se spune adesea şi
anume că întregul comportament potrivit decurge din înţelegerea poziţiei în care suntem aşezaţi. Aici ne
întâlnim din nou cu faptul că o cunoaştere a harului încurajează sfinţenia practică şi nu duce la nepăsare.

Prin menţinerea şi afirmarea permanentă a adevărului, Tit putea să evite toate acele întrebări nechibzuite
şi discuţii cu privire la lege, care erau atât de obişnuite în acele zile. Pentru a înlătura răul, nimic nu se
compară cu preocuparea de a face binele. Se poate, desigur, să fi fost cineva care dusese aceste întrebări
şi împotriviri până la punctul în care el a devenit liderul unei părţi din biserică sau întemeietorul unei
secte – pentru că aceasta înseamnă cuvântul „eretic”. Un astfel de om trebuia mustrat o dată sau de două
ori, dar dacă el continua să fie împietrit, atunci trebuia să fie respins. Este un păcat grav atunci când
cineva se face pe sine însuşi liderul unei partide.

Epistola se încheie cu câteva cuvinte adresate altor lucrători în slujba Domnului. Trebuia ca ei să
primească toate cele necesare, iar aceasta îl conduce pe apostol la a pune aceasta ca o obligaţie asupra

© www.comori.org 9
Epistola către Tit Capitolul 3

sfinţilor, pentru ca şi ei să se concentreze pe munca folositoare, astfel încât ei nu numai să poată avea
pentru ei toate cele necesare vieţii, ci să aibă şi mijloacele pentru a dărui şi astfel să devină roditori.
Cretanul, odată leneş, este acum un lucrător harnic şi un ajutor pentru ceilalţi.

© www.comori.org 10