Curs: Teorie Urbană.

Lector universitar: Severin Serghei

Tema 7: Oraşul în cadrul globalizării economice.

Oraşul, ca actor în cadrul globalizării economice, joacă un rol important în stabilirea legăturilor
de tot felul între diferiţi poli de exercitare a influenţei. Încă Weber considera oraşul, în special cel
european, un important şi relativ autonom centru economic şi de putere înainte de zorii epocii
industriale. Corporaţiile şi breslele meşteşugăreşti jucau un rol important în guvernarea oraşelor prin
mobilizarea investiţiilor in spaţiul construit, organizarea noilor mijloace de producere, regularea pieţii
muncii în oraş, şi stabilirea relaţiilor dintre oraş şi ţară.
Tranziţia spre capitalismul industrial, proces la care instituţiile urbane au contribuit mult, în
mod paradoxal, pe termel lung, s-a răsfrânt neativ asupra autonomiei şi puterii oraşului. Dezvoltarea
companiilor comerciale şi lărgirea constantă a pieţii de desfacere s-a manifestat prin lărgirea
orizontului de activitatea lăsând în spate spaţiul limitat al oraşului. Toate acestea secundate de
procesele de constituire a statelor naţionale, proces ce a dus la subordonarea oraşelor în structuri
ierarhice cu economii şi puteri centralizate.
Mersul istoriei, în orice caz, se intreaptă într-o altă direcţie, doua jmătate a secolului XX a venit
cu consolidarea unor instituţii şi principii de organizare supranaţionale (ONU, OMS, FMI, CEDO
ş.a.) şi subnaţionale (tendinţele spre regionalizare ex. conceptul de Europă a Regiunilor).

7.1 Oraşul competitiv ca realitate a noii organizări economice.

Astfel incercarea revitalizării economice a spaţiului naţional în întregime prin adoptarea unui
concept de dezvoltare regională, are ca scop crearea unui model policentric unde diferite regiuni
funcţionează cu un anumit grad de autonomie. Este evident că, chiar dacă nu identificăm aceste
regiuni cu anumite urbe, orşele joacă un rol foarte important în constituirea economiei regionale,
încât regiunile de succes vor fi regiunile oraşelor dezvoltate.
În alte cuvinte în viitor o Europă a regiunilor v-a fi o Europă a oraşelor, aşa că un scenariu
global referitor la oraş implică o atitudine retrospectivă în care urba îşi revendică autonomia şi
puterea de a participa la organizarea vieţii economice şi sociale.
În acet fel se crează o nouă realitate în sistemul relaţiilor dintre oraşe în care intervine, ca un
element important, nivelul dezvoltării economiei urbane, încât putem vorbi despre competitivitatea
oraşelor.
Un oraş poate fi considerat economic competitiv dacă acesta conţine o concentraţie semnificată
de întreprinderi şi producători de „succes” şi poate oferi la rândul său un „anumit fel de mediu” care,
într-un înţeles mai larg, poate atrage şi menţine producători cheie oferindu-le posibilităţi pentru
dezvoltare şi creştere (infrastructură, reţele, platforme de producere ş.a.).
Deasemenea un oraş poate fi considerat şi politic competitiv, aceasta implică încercări deschise
de atragere a investiţiilor, producătorilor, întreprinderilor oferindu-le picior liber în acţiunile lor, prin
scutiri de impozite şi alte facilităţi.
Astfel putem menţiona că în „lupta” pe care o duce oraşul pentru asigurarea uni nivel de
dezvoltare economică care să contribuie la buna organizare a vieţii sale, acesta are nevoie de resurse
(investiţii) pe care le poate obţine oferind condiţii mai bune pentru desfăşurarea activităţilor
economice – Zone Economice Libere, Parcuri Industriale, politici fiscale permisive. Această
competitivitate între oraşe are capacitatea de a contribui la descentralizarea economică şi politică a
teritoriului naţional, asigurând totodată autonomia acestora.

7.2 Declinul oraşului şi sfârşitul unei epoci.

Ultimele decade pot fi caracterizate ca fiind decade de reconsiderare a rolului proceselor ce
determină funcţionarea oraşelor. Astfel, imediat după al II-lea război mondial, ritmul de dezvoltare a
oraşelor a contribuit la acceptarea unui model în care urbele îşi vor continua ascensiunea ca rezultat
al două procese:
1. Populaţia urbană v-a continua să crească, pe de o parte ca rezultat al migraţiei, atât
din zonele rurale, cît şi din alte ţări, pe de altă parte datorită îmbunătăţirii situaţiei
demografice prin creşterea natalităţii în raport cu mortalitatea şi prin creşterea
speranţei de viaţă a populaţiei;
2. Oportunităţile de angajare a populaţiei urbane v-a creste într-atât încât să permită
absorbţia populaţiei economic active pe piaţa locală a muncii.
Aceşti factori, creşterea constantă a populaţiei şi a locurile de muncă, trebuia să asigure o
dezvoltare constantă a oraşelor din lumea occidentală. Cît ţine de lumea socialistă, la dezvoltarea
urbelor participau aceiaşi factori, doar că aceşteia erau supravegheaţi de politicile de stat, deci mai
puţin supuşi fluctuaţiilor şi schimbărilor.
Către mijlocul anilor 60 a începul să se observe aparenţa schimbărilor demografice, încât către
ani 70 în SUA a început să se vorbească despre contra-urbanizare, când s-a constatal „scurgerea”
populaţiei oraşelor mai, şi creşterea numărului populaţiei în oraşele mici. Chiar dacă iniţial acest
proces se explica printr-o relativă atractivitate a locuinţelor mai „liniştite”, ulterior contra-urbanizarea
a fost strâns asociată cu deindustrializarea şi diminuarea locurilor de muncă în centrele urbane
industrializate.
Încă în anii 80 Massey şi Meegan încercând să examineze „cum, de ce şi unde a apărut declinul
locurilor de muncă în Marea Britanie” şi pornind de la premisa că: firmele (producătorii) în economia
de piaţă îşi revăd în permanenţă strategiile de producţie în căutarea unui profit mai mare. Aceştia au
identificat în principiu trei asemenea strategii care au ca rezultat pierderea locurilor de muncă:
intensificarea – fapt prin care se determină ca o forță de muncă mai mică (echipă şi persoană) să
lucreze mai mult și mai eficient; raţionalizarea – care determină închiderea sau limitarea capacităţii
de producere la unele întreprindei sau relocarea acestora către altele; schimbările investiţionale şi
tehnologice – care presupun introducerea tehnologiilor care reduce sau schimbă natura bunurilor pe
care firma le produce.
Astfel declinul oraşului occidental, interpretat ca declinul proceselor de urbanizare a fost
determinat de procesele economice şi evoluţia modelelor de producere, în care tendinţa spre
automatizare şi tehnologizare duc la limitarea personalului uman. Iar ca rezultat avem un oraş ce nu
poate oferi angajare în câmpul muncii pentru populaţia sa.
Într-un lung proces de declin se află şi oraşele fostului lagăr socialist, inclusiv oraşele din R.
Moldova. Aici modelul economiei sovietice s-a dovedit inpracticabil în condiţiile democratizării
societăţii, iar industria şi producerea fiind concentrată exclusiv pe piaţa internă a URSS a decăzut
îndată ce s-au degradat relaţiile politice şi economice ce guvernau întreaga uniune. Astfel după 1991
nivelul dezvoltării economice a scăzut drastic, numărul locurilor de muncă s-a diminuat, iar
dezvoltarea centrelor urbane s-a stopat pe o perioadă nedeterminată (exceptând municipiile Chişinău
şi Bălţi care şi-au revenit într-o oarecare măsură mai repede).
 7.3 Zorii societăţii post-industriale
Dacă am forbit de declinul oraşului ca rezultat al fenomenelor de contra-urbanizare şi
deindustrializare, înţelegem că ne aflăm într-un moment critic în mersul evoluţiei societăţii omeneşti.
Iar o viziune asupra proceselor actuale şi viitoare ne-o oferă teoria lui Daniel Bell despre societatea
post-industrială.
Bell a sugerat ideea că societatrea contemporană traversează o etapă de revoluţie economică de
o magnitudine similară cu cea care a zguduit omenirea în momentul trecerii de la societatea agricolă
la cea industrială. Se consideră că într-o societate “evoluată” are loc o tranzitie de la economia bazată
pe producţie la economia bazată pe servicii, aceasta însoţită de fenomenele urmatoare:
Tranziţia de la producţia de bunuri la furnizarea unor servicii sofisticate;
Ideile şi metodele de implementare ale acestor idei inovatoare devin metoda principală de
creştere economică;
Cunoaşterea (knowledge, know-how) devine o nouă formă de a genera capital;
Procesul de globalizare şi automatizare reduce valoarea muncii manuale şi provoacă
schimbări sociale care conduc la micşorarea contribuţiei “clasei muncitoare” (“blue-
collar”) şi creşterea contribuţiei salariaţilor cu un nivel educaţional-profesional ridicat
(“white-collar”) care prestează servicii cu o valoare adaugată sporită cu ajutorul unor
tehnologii automate sau semi-automate.
Această teorie pe lângă implicaţiile sociale oferă o nouă perspectivă oraşului contemporan, care
devine producător şi consumator de servicii, cu o producere înalt tehnologizată şi automatizată.
Problema generală a viziunii date este că producerea cin centrele urbane dezvoltate
„emigrează” către oraşele şi ţările aflate în curs de dezvoltare (ex. Asia de Est), mărind inegalitatea
socială din diferite sectoare ale globului şi face ca teoria despre societatea post-industrială să fie
unilaterală sau aplicabilă doar unei anumite societăţi occidentale.
Chiar şi aşa, viitorul cere să fim pregătiţi pentru schimbări majore la nivel social şi economic.