CUPRINS

Introducere:
Capit.1. Elementele de calitate biologica stabilite de legislatia in vigoare (Directiva
Cadru Apa, Directiva Cadru Sol):
Capit. 2. Hidrosfera
2.1. Evaluarea biologică a calităţii apei
2.1.1. Indicatori biologici pentru substantele organice
2.1.2. Indicatori biologici pentru substantele anorganice
Capit.3. Pedosfera
3.1 Evaluarea biologica a calitatii solurilor
Capit. 4. Atmosfera
5.1 Evaluarea biologica a calitatii atmosferei
5.2 Indicatori biologici pentru poluarea atmosferei

1
 CAPITOLUL II HIDROSFERA

2.1. Evaluarea biologică a calităţii apei

Monitorizarea calităţii apei prin observarea schimbărilor din faună şi floră se

numeşte biomonitorizare. Există două categorii majore în monitorizarea biologică a
mediului acvatic: bio-testele, care includ sisteme de avertizare/alarmă, teste eco-
toxicologice, de bioacumulare, de biodegradare şi de eutroficare şi bioevaluările, care
acoperă domeniul metodologiilor înrudite cu analiza comunităţilor biologice.
Toate metodele biologice de evaluare a calităţii apelor curgătoare şi
stătătoare se bazează pe faptul că toate speciile existente, populaţii şi comunităţi de
plante şi animale acvatice, nu reacţionează în acelaşi fel la un anumit tip de poluare.
Gradul diferit de reacţie este reflectat în schimbări cantitative sau calitative care pot fi
măsurate şi pot transformate în formule matematice şi valori scalare.
În practică, evaluarea biologică implică: prelevarea de probe, procesarea
eşantioanelor prelevate (sortare, identificare şi numărare), procesarea datelor obţinute
şi interpretarea acestora.
Tehnicile implicate în fiecare stadiu vor depinde de tipul de comunitate
riverană şi grup taxonomic selectate ca indicatori.
Cele mai multe dintre lucrările şi recenziile lucrărilor despre evaluarea
biologică publicate încă de la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut se
concentreză pe date procesate pentru a obţine indici.
În metodele de evaluare folosite în Europa se disting 3 abordări de bază pentru
a aprecia reacţia la poluare a comunităţilor de macronevertebrate: abordarea
saprobică, abordarea din punct de vedere al diversităţii, abordarea biotică.
Abordarea biotică grupeaza caracteristicile esenţiale ale abordărilor
saprobice şi de diversitate, specii indicatoare şi sensibilitatea ecologică a nivelelor
taxonomice, care în prezent prezintă datele complexe determinate dub formă de
indici sau scoruri.
Abordarea bazată pe indicele biotic include atât esenţa abordării saprobice –
reacţia speciilor indicatori, cât şi diversitatea la niveluri taxonomice selectate. Indicii
biotici folosiţi în Europa îşi au originea în Indexul Biotic Trent (TBI).
TBI a servit ca fundament pentru Indicele Francez Biotic (IB) din care, apoi,
a fost dezvoltat Indicele Biotic Belgian (BBI).
Din cauza stării confuze cu privire la evaluarea biologică a calităţii apei în
Uniunea Europeană, Consiliul Europei a iniţiat 3 exerciţii de intercalibrare, respectiv
în Germania, Marea Britanie şi Italia. Obiectivul a constat în compararea metodelor
de prelevare de eşantioane, evaluarea şi armonizarea metodelor. Au fost examinate
tipuri diferite de râuri, inclusiv cele cu lăţimi mici şi puţin adânci, precum şi cele cu
lăţimi mari şi adânci.
Scorurile biotice se bazează pe aceleaşi reacţii ale macronevertebratelor la
poluare ca şi indicii biotici, însă metoda prin care datele sunt procesate pentru
exprimarea cantitativă este diferită: se alocă un scor fiecărui grup taxonomic – specie
sau clasă – prezentă, conform gradului de sensibilitate la poluare şi conform
abundenţei. În prezent sunt în uz mai mult de zece indici diferiţi, toţi rezultaţi din
abordarea saprobică sau a indicelui/scorului biotic.
În 7 ţări (Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Irlanda, Luxemburg şi Marea
Britanie) indicele biotic sau metodele scorurilor biotice au fost acceptate sau vor fi
curând acceptate ca standard naţional.

2
 Scorul biotic – BMWP (Biological Monitoring Working Party Score) a devenit
sistemul naţional al Marii Britanii.
Pentru România, un grup de cercetători de la Universitatea „Al. I. Cuza” din
Iaşi au propus elaborarea unui indice biotic ecologic şi integrat RIBI – Romanian
Integrate Biotic Index, care – pe lângă comunităţile de macronevertebrate, să includă
ca bio-indicatori şi speciile de peşti.[26]
Dintre cele 100 de metode de monitorizare[24] a calităţii apei unui râu, mai
bine de o treime se bazează pe macronevertebrate.
Toate metodele utilizate pentru determinarea calităţii apelor cu ajutorul
macronevertebratelor acvatice se bazează pe faptul că toleranţa faţă de condiţiile de
mediu variază de la o specie la alta. Unele nu suportă nici poluarea slaba a apei, altele
au o largă toleranţă, întâlnindu-se în toate tipurile de ape. Cei mai buni indicatori ai
calităţii apei sunt speciile cu o toleranţă mică.
In determinarea calităţii apei cele mai utilizate metode sunt metodele cu
ajutorul macronevertebratelor şi anume: indicii biotici Trent şi belgian (BBI) şi scorul
biotic (valoarea BMWP).

Indicele biotic belgian (BBI), elaborat în 1983 de către prof. Niels de Pauw
împreună cu alţi colaboratori foloseste categorii sistematice superioare speciei,
respectiv familia sau gen.
Pentru calculul indicelui belgian se foloseste tabelul următor(tab.1):

Valorile grupelor indicatoare pentru calculul indicelui biotic belgian (BBI)

Tabelul nr. 1
Număr de taxoni
Indicator Frecvenţa 0-1 2-5 6-10 11-15 >16
Plecoptere sau Mai multe grupe - 7 8 9 10
Heptagenide Un grup 5 6 7 8 9
Tricoptere cu căsuţă Mai multe grupe - 6 7 8 9
Un grup 5 5 6 7 8
Moluşte Ancylidae sau Mai multe grupe - 5 6 7 8
efemeride (excepţie Unul – două grupe 3 4 5 6 7
Ecdyonuridae)
Ploşniţe Aphelocheirus, Cel puţin un grup 3 4 5 6 7
libelule, lătăuşi, moluşte
(excepţie Sphaeriida)
Izopode Asellidae, lipitori, Cel puţin un grup 2 3 4 5 -
moluşte Sphaeriidae,
ploşniţe de apă (excepţie
Aphelocheirus)
Tubificidae, Chironomus Cel puţin un grup 1 2 3 - -
thummi – plumosus
Larve de muşte Syrphidae Cel puţin un grup 0 1 1 - -
– Eristalinae

Folosind valorile prezentate în tabelul de mai sus, se obţine indicele belgian

exprimat numeric, care poate exprima calitativ prin culoare gradul de poluare al apei.
Metoda notarii gradului de poluare cu ajutorul culorilor este utila pentru
prezentarea grafică a nivelului de poluare de-a lungul cursului unei ape
curgătoare(tab.nr.2). Se poate astfel urmari schimbarea nivelului de poluare pe

3
lungimea cursului de apa.

Utilizarea codului cromatic pentru exprimarea indicelui biotic belgian

Tabelul nr. 2

Indicele belgian Grad de poluare Culoare Calitate

10 – 9 Curat sau slab poluat Albastră Foarte bună
8–7 Slab poluat Verde Bună
6–5 Poluare medie, situaţie critică Galbenă Mediocră
4–3 Grav poluat Portocalie Tolerabilă
2–0 Foarte grav poluat Roşie Rea

Valoarea BMWP (Biological Monitoring Working Party Score) este

eficientă în evidenţierea schimbărilor mici, petrecute în calitatea apei.
Metoda se bazează pe numărul de familii de macronevertebratele acvatice care
apar într-o apă.
În funcţie de sensibilitatea lor faţă de poluare, familiile au o anumită valoare,
cuprinsă între 1 şi 10. Cu cât o grupă este mai sensibilă la poluare, se notează cu un
număr mai mare. Deoarece pot apărea mai multe grupe într-o apă, valoarea indicelui
BMWP nu are o limită superioară, cum este cazul indicelui Trent. Sunt rare totuşi
valorile peste 150 puncte.
Pentru calcularea indicelui BMWP sunt necesare valorile familiilor de
macronevertebrate prezentate în tabelul 3.

Puncte stabilite BMWP pentru diferite grupe de macronevertebrate acvatice

Tabelul nr. 3
Nume Puncte
Clasa Ordin Familie
popular BMWP
Încrengătura Platyheminthes – Viermi laţi
Turbellaria Dendrococlidae 5
Planariidae 5
Îngrengătura Annelida – Viermi inelaţi
Oligocheta Tubicidae 1
Hirudinea Piscicolidae 4
Hirudinidae 3
Încrengătura Arthropoda
rac de
Crustacea Decapoda Astacidae 8
munte
Isopoda Asellidae izopod 3
Amphipoda Gammaridae lătăuş 6
Încrengătura Mollusca – Moluşte
Bivalvia Cyrenodonata Sphaeriidae 3
Unionoida Unionoidae 6
Gasteropoda Pulmonata Neritidae 6
Lymnaeidae 3
Physidae 3
Planosbiidae 3
Ancyllidae 6

4
 Insecta Plecoptera Taeniopterygidae larvă 10
Lectridae 10
Capniisae 10
Perlidae 10
Isoperlidae 10
Nemouridae 7
Odonata
Zygoptera Agriidae 8
Platycnemididae 6
Lestidae 8
Anisoptera Cordulegastridae 8
Aeschinidae 8
Libellulidae 8
Ephemeroptera Palingeniidae 10
Ephemeridae 10
Caenidae 7
Baetidae 4
Megaloptera Sialidae 4
Larvă fără
Trichoptera Psychomiidae 8
căsuţă
Larvă fără
Hydroptilidae 6
căsuţă
Larve cu
Phryganeidae 10
căsuţă
Limnephilidae 7
Coleoptera Haliplidae 5
Clambidae 5
Elminthidae 5
Ploşniţe de
Hemiptera Aphelocheiridae 10
apă
Hydromertidae 5
Pleidae 5
Diptera Tupilidae tânţari 5
Simulidae muşte 5
Chironomidae 2

Macronevertebratele acvatice frecvente sunt: crustaceele (Decapode), viermii

(Planaria, Tubifex), insectele şi larvele lor (Tricoptere, Efemeride, Chironomide,
Hidracaride) şi moluştele (scoici şi melci).
În prezentarea sintetică a unor macronevertebratele acvatice, este necesară
precizarea nivelului sistemic până la care se face determinarea la unele grupe, lucru
important din punct de vedere practic pentru calcularea indicilor biotici.

2.1.1. Indicatori biologici pentru substanţe organice

Analiza biologica împreuna cu analiza fizico-chimica si bacteriologica au un rol
deosebit la aprecierea calităţii unei ape.

5
 Analiza biologica prin care se pun in evidenta organismele caracteristice unei
ape curate sau murdare precum si densitatea lor (aceasta fiind specii reducătoare in
analiza biologica sau indicatoare ale calităţii apei).
Impurificarea cu materii nedegradabile biologic a unui bazin de apa este indicata
in mod general de rarirea populatiei(o cantitate mica a speciilor componente), pana la
dispariţia lor, in cazul unei impurificări lente foarte puternica sau mai puţin intensa,
dar acumulata in timp.
Incarcarea apei cu anumite materii organice este pusa in evidenta de prezenta
anumitor specii de organisme indicatoare.
Exemple:
- pentru apele bogate in Fe sunt caracteristice urmatoarele specii de bacterii:
Crenothrix polyspora, Leptothrix ochracea, Golionella feruginea si protozoare
flagelate: Trachelomonas hispida, Antophysa vegetans.
- continutul de ioni de calciu este evidentiat printr-o dezvoltare mai mare a
plantelor: Elodea, Potamogeton, Myriophillum , Ceratophyllum si a organismelor
animale: Pericoma, Oxygera.
- indicatorii biologici pentru hidrogenul sulfurat sunt: sulfo-bacteriile:
Beggiatoa alba, Thiothrix nivea, Achromatium oxaliferum, Lamprocystis
roseopersiciana si protozoarele ciliate care consuma sulfo-bacterii: Metopus,
Saprodinium dentatum
- salinitatea cu diferite concentraţii este evidenţiata prin: diatomee in special
Navicula, Nitzschia, crustaceele: Artemia si insectele Ephedra
- impurificarea apei cu materii organice putrescibile este indicata de un numar
mare de specii , apartinand diferitelor grupe sistematice numite sistemul saprobiilor.
Comparand speciile de organisme existente intr-un bazin acvatic respectiv
punctul din cadrul acestuia, cu cele incluse in sistemul saprobiilor se poate trage
concluzia ca apa este curata sau nu functie de intensitatea dezvoltarii lor.

Zonele de saprobitate

In zona polisabroba conditiile de viata sunt precare, varietatea organismelor

este redusa.
Sunt ptezente in special:
- microorganismele(indicatori biologici) din grupa bacteriilor: Sphaerotilus
natans(bacterii filamentoase), Beggiatoa alba (sulfobacterii), Zooglea ramigera
(bacterie gelatinoasa)
- protozoarele: Paramecium putrinum, Colpidium colpoda, Vorticella
microstoma, Metopus sp.
- macronevertebratele: Tubifex, Chironomus, Eristalis tenax

In zona α- mezosaproba se gasesc mai ales diferite

- tubificide: Limnodrilus, Tubifex
- protozoare: Carchesyum polypinum, Opercularia coarctata, Stentor coerulleus;
- insecte: Stratiomys chamaeleon
- alge albastre: Oscillatoria tenuis, Oscillatoria formosa.

In zona β-mezosaproba: indicatori foarte sensibili: Polycelis cornuta

(turbelariate), Dendrocaelum lacteum
- efemenoptere: Cloeon dipterum, Caemis macrura

6
 Pentru zona oligosaproba: Planaria alpina, Planaria gonocephale, specii de
Perla, Dinoenas cephalotes (plecoptere), Rhycophila nubila(tricoptere).
Numeroase specii de organisme indica ambele zone saprobe, exemple: specii de
Baetis, Ephemerella ignita (efemenoptere), Atherix ibis (diptere).
Speciile de organisme incluse in sistemul saprobiilor, reflecta in principal
impurificarea apei cu materii organice putrescibile; sistemul prezinta o aplicare foarte
larga, pentru ca in majoritatea cazurilor, apele uzate deversate in diverşi emisari
contin un amestec de reziduuri de natura diferita. Ca urmare, pentru aprecierea
calitatii apei acestora se tine seama de indicatiile furnizate de sistemul saprobiilor ca
si de formele de manifestare ale impurificării cu materii ce nu sunt biodegradabile,
puse in evidenta de caracteristicile densităţii populaţiei acvatice si de prezenta
indicatorilor biologici specifici impurificării naturale.
La noi in tara primul autor care a atras atentia asupra importantei practice a
sistemelor saprobilor este C. Matas (1930), C.S.Antonescu (1935) si I. Malacea
(1950).
Astazi aplicarea sistemelor saprobilor are un caracter larg in cadrul
laboratoarelor de biologie alecomitetului de stat al apelor, si constituie un procedeu
curent de lucru.
Aceste metode prezintă un grad variat de complexitate si alegerea uneia sau
alteia depinde de scopul urmărit si de edificarea procesului de eutrofizare.
Astfel, o serie de metode sunt foarte simple, uşor de efectuat, dar furnizează
numai o impresie cu totul generala asupra calităţii apei. O parte din ele nici nu ţin
seama de prezenta speciilor indicatoare ci considera in principal, populatia bazinului
de apa. Aprecierea calitatii apei se face in functie de relatia existenta intre apa curata
si numarul mare de genuri si de specii de organisme si invers, intre numarul mic al
acestora si apa poluata.
N.W. Ingram si N. H. Mullican utilizeaza sistemul grafic de reprezentare a
numarului de genuri sau specii prin coloane orizontale sau verticale in punctele
analizate.
Lungimea acestora este proportionala cu numarul genurilor si speciilor gasite in
fiecare punct urmarit.
Surber E. inlocuieste coloanele prin cercuri si grupeaza speciile in trei categorii:
caracteristice apei curate; caracteristice apei impurificate; indiferente la impurificare.
Pe baza acestor metode, dupa ce se stabileste numarul de specii corespunzatoare
fiecarei categorii, pentru diferite puncte analizate, rezultatele se reprezinta prin
cercuri. Acestea se impart in sectoare ale căror număr (1,2 sau 3) depinde de numărul
categoriilor de specii prezente in punctul respectiv, iar mărimea lor este proporţionala
cu numărul speciilor din cadrul fiecărei categorii. Sectorul cel mare pune in evidenta
caracteristica apei (curata sau impurificata).
Wurtz C., prezinta rezultatele sub forma de histograma pe baza unui procedeu
separat, in care clasifica organisme acvatice intolerante si tolerante la impurificare. Se
determina procentul pe care il însumează numărul speciilor din fiecare categorie fata
de numărul total de specii si procentul celor intolerante depaseste 50% se apreciază ca
apa este curata.
Patrik R. aplica metoda prin care organismele acvatice sunt grupate in 7 grupe si
stabileşte numărul de specii corespunzătoare fiecărei grupe. In cazul unei ape curate
in funcţie de modificările acestui număr de specii; apreciază apa semicurata, murdara
si foarte murdara. Sistemul indica limitele de variaţie ale numărului de specii din cele

7
7 grupe pentru cele 3 cazuri menţionate (intensitatile de murdarie a apei: semicurata,
murdara, foarte murdara ).
Ambele metode presupun sistematizari arbitrare ale organismelor acvatice emit
o serie de grupe de organisme cuprinzand numerosi indicatori biologici (protozoare,
crustacei, ciuperci, fanerogame, bacterii si cere un volum mare de munca).
Beck W. utilizeaza un indice sintetic pentru aprecierea impurificarii apei, in baza
analizelor biologice si il numeste indice biotic. In cadrul acestei metode din totalitatea
speciilor de organisme, posibil de gasit intr-un rau sunt selectionate 15 specii
corespunzatoare apei curate si 10 specii corespunzatoare apei murdare.
Valoarea indicelui biotic I in statiile analizate se determina din relatia:
I = 2n + m
in care n = numarul speciilor din grupa I; m = numarul speciilor din grupa II
In functie de valoarea indicelui se apreciaza calitatea apei astfel:
I = 0 – o apa foarte murdara
I = 1-5 – o apa murdara
I = 6-9 – o apa putin murdara
I = 10-40- o apa curata
Pentru aplicarea acestui indice in conditiile concrete ale tarii noastre este necesar
sa se stabilească mai intai speciile indicatoare pentru fiecare din cele 2 grupe
verificate pe intreaga retea hidrografica.
Chiar si asa metoda are un grad mare de aproximaţie si este insuficient sensibila
datorita faptului ca valorile cuprinse intre 0-10 caracterizeaza trei grade de murdarire
pe cand apa curata este data de valorile cuprinse intre 10-40.
Metode mai avansate de apreciere a calitatii apei sunt bazate pe sistemul
saprobiilor, care permit caracterizarea cantitativa a impurificarii apei. Aceste metode
ţin seama nu numai de prezenta speciilor indicatoare ci si de frecventa lor, care nu se
exprima in valori absolute ci printr-un coeficient de frecventa in functie de numarul de
exemplare gasit din fiecare specie. Coeficientul de frecventa da o valoare concreta
diferntiata a formelor izolate de formele coloniale si cu tendinta de marire in masa
prin ponderea lor in caracterizarea calitatii apei.
In cadrul diferitelor metode se propun limite de valoare variata ale coeficientilor
de frecventa, scarile de valoare respectiva putand fi continue sau discontinue (tab.nr.4)

Limitele de valoare a coeficientilor de frecventa

Tabelul nr.4
Densitatea organismelor Scara de apreciere a frecventei
Band Pantle Beer Knöpp
Albrecht Buck
Exemplare izolate - - 1 1
Exemplare foarte rare 1 1 - 2
Exemplare rare 3 - 3 3
Raspandire mijlocie 5 3 7 4
Exemplare frecvente 7 - 11 5
Exemplare foarte frecvente 9 5 15 6
Raspandire in masa - 18 7

Metodele de caracterizare a murdaririi apei presupune alcatuirea listei speciilor

de organisme gasite in diverse statii analizate si frecventa lor apreciata printr-un
coeficient de frecventa.

8
 Pentru fiecare specie inclusa in lista se menţionează după literatura de
specialitate, zona aproba pe care o indica. Facandu-se suma coeficienţilor de frecventa
a speciilor caracteristice unei anumite zone saprobe se determina indicele saprobic al
zonei respective So; Sα; Sβ; S, S¹p. Indicele saprobic cu valoare mai mare indica
zona saprobica in care se incadreaza bazinul de apa srudiat in statia analizata. Suma
indicilor saprobici constituie indicile biotic ∑S care ilustreaza gradul de populare cu
organisme indicatoare, valorile crescute ale acestui indice confera o mai mare precizie
a rezultatelor analizelor.
O serie de metode cum sunt cele aplicate de Been, Bruck, Knopp, utilizeaza in
continuare indicii saprobici determinati in vederea exprimarii impurificarii, printr-un
indice sintetic.
Dupa Knopp, indicele sintetic I este gradul de impurificare determinat prin
relatia :

Sr+ Sα + Sβ + So
I= x 100
Sp + Sα

Indicele sintetic poate ilustra si gradul de curtenie determinat din relaţia:

So + Sp
C = x 100
So + Sβ + S + Sp

In acest caz in situatia apelor curate C = 100%. Pe masura impurificarii acestora,

deci a reducerii produsului de curatenie, valoarea sa scade, iar in situatia apelor foarte
puternic impurificate, C = 0 %.
Grafic rezultatele se pot prezenta intr-un sistem de coordonate in care pe abscisa
se noteaza statiile analizate in cadrul unui bazin acvatic sau diferitelor perioade de
timp de efectuare a analizelor( saptamani, luni, ani) iar pe ordonata valorile gradului
de curtenie exprimat in procente(Ionescu Al. ).
Astfel prin aceste metode se poate urmari succesiv evolutia calitatii unei ape atat
in spatiu cat si in timp. De asemenea se pot face usor corelari cu anumite caracteristici
chimice de impurificare.
O metoda mai noua de determinare a zonei saprobe a fost alaborata de M.
Zelinka si P. Marvan.
In aceasta metoda se tine seama nu numai de frecventa speciilor indicatoare ale
calitatii apei si de frecventa lor, ci si de ponderea de indicator. Acest lucru arata ca
diferite specii de organisme conducatoare in anliza biologica a apei prezinta un grad
diferit de sensibilitate, respectiv o pondere indicatoare mai mare sau mai mica.
Ponderea indicatoare a diferitelor specii de organisme vegetale si animale este
apreciata in note de la 1-5 . Nota 1 marcheaza o sensibilitate foarte redusa, iar 5 o
sensibilitate crescuta.
Valoarea ponderii indicatoar a diferitelor specii rezulta din capacitatea lor de a
popula una sau mai multe zone saprobe, deci din valente saproba stabilita in functie
de modul in are au fost gasite pe numeroasele rauri cercetate. Valenta saproba a unei
specii se apreciaza cu 10 puncte ce pot fi repartizate in toate zonele saprobe sau numai
intr-o parte a acestora. Cu cat punctele de valenta saproba ale unei specii indicatoare
sunt restranse la un numar mai mic de zone cu atat ponderea sa de indicator este mai

9
mare si cu cat punctele de valenta saproba sunt repartizate la un numar mai mare de
zone, ponderea sa de indicator este mai mica.
Indicele sintetic care exprima intensitarea impurificarii respectiv incarcarea in
zone saprobe se calculeaza cu formula:

x1n1 +x2n2+ x3n3+…… ∑ xini (i de la 1 la n )

I =
nI + n2 +n3 ∑ ni ( i de la 1 la n )

In care x1, x2, ………reprezinta coeficientul de zona; n1, n2= ∑a . h 1/i . g.1/i;
∑bx2/i . h.2/i . g. 2/i indici superiori care indica zona saproba.
In aceasta metoda valoarea coeficientilor de zona este urmatoarea :
90= zona β- oligosaproba
70= zona α -oligosaproba
50= zona β - mezosaproba
30= zona α - mezosaproba
10= zona polisaproba
Frecventa unei specii indicatoare intr-o biocenoza data este prezentata in valori
absolute sau printr-un coeficient de frecventa care se noteaza cu h.
Ponderea de indicator se noteaza cu g in a1h1… reprezinta punctele repartizate
pentru fiecare zona saproba.

2.1.2. Indicatori biologici pentru substanţe anorganice

Dacă impurificarea cu substanţe organice putrescibile poate fi pusă în evidenţă

prin prezenţa unor anumite forme conducătoare vegetale şi animale, impurificările
minerale şi cele cu substanţe organice neputrescibile nu pot fi detectate decât în mod
negativ, prin absenţa totală sau parţială a organismelor din zona încărcată cu astfel de
substanţe. Sunt puţine excepţii de substanţe minerale pentru care există forme
conducătoare specifice, forme care poseda fie o mare rezistenţă sau o preferinţă faţă
de anmite substanţe minerale.
Exista într- adevăr specii de organisme care au o anumită rezistenţă faţă de
ionii metalelor grele(cupru, plumb, zinc etc.), însă nu poate fi vorba de o preferinţă
faţă de ele, nu poate fi vorba de organisme careinregistreaza o mare dezvoltare în
apele impurificate cu metale grele. Se cunosc forme indicatoare pentru fier, calciu,
clorur
Indicatori biologici pentru fier
Organismele care contribuie, sub o forma sau alta, la diferite transformări
caracteristice circuitului fierului în apă (precipită fierul din apa şi îl depun în
membrana celulara), care rezista la concentraţii ridicate de fier şi care au nevoie de
fier fără să influenţeze circuitul sunt considerate bioindicatoare pentru fier( organisme
feruginoase)
Din grupa organismelor feruginoase fac parte o serie de bacterii (fig. 3.1) şi
organisme animale.
Bacteriile feruginoase au capacitatea de a-şi sintetiza materia celulara din
compuşii anorganici cu carbon şi azot(autotrofe), in lipsa lumii. Ele se dezvoltă în
conductele de apă, pe care le pot obtura. Procesele bacteriane de sinteza se desfasoara
in prezenta oxigenului(aerob), se pot dezvolta numai la suprafaţă în apele stătătoare si
în toată masa apei în apele curgătoare. Bacteriile feruginoase sunt indiferente faţă de

10
prezenţa substantelor organice, iar hidrogenul sulfurat nu le deranjează. Face excepţie
specia Gallionella ferruginea, sensibilă la cresterea concentratiei de hidrogen sulfurat.

Fig. 3.1. — Indicatori biologici pentru fier. 1, Gallionella ferruginea ; 2,

Crenothrix polyspora; 3, Trachelomonas hispida (dupa Liebmann,

Dintre protozoarele rezistente faţă de prezenţa fierului în apă, amintim specia

Trachelomonas hispida (fig. 3.1), care, transforma oxidul de fier în hidroxid de fier,
ca şi bacteriile feruginoase, depunându-l în membrana celulara care ia culoarea brună.
De asemeni protozoarul flagelat Antophysa vegetans, care se dezvoltă în mediu bogat
în substanţe organice, formand colonii sferice, sprijinite pe tije lungi este şi un bun
indicator biologic pentru zona α-mezosaprobă.

Indicatori biologici pentru hidrogen sulfurat

S-a arătat ca în zona polisaprobă, unde au loc intense procese de descompunere
ale materiei organice, uneori în condiţii de anaerobioză, se formeaza printre alte
substanţe nocive şi hidrogenul sulfurat, care este oxidat mai departe cu ajutorul
anumitor bacterii pâna la sulf.
Sulfobacteriile constituie forme conducătoare pentru gradul de încărcare a apei
cu hidrogen sulfurat şi sunt considerate bioindicatori pentru zona polisaproba.
Hidrogenul sulfurat însă nu ia naştere numai din descompunerea substanţelor
proteice, ci şi prin reducerea sulfaţilor, proces ce are loc cu ajutorul bacteriilor sulfat-
reducătoare.
De retinut ca prezenţa sulfobacteriilor nu constituie întotdeauna un indiciu
pentru gradul de murdarire al apei cu substanţe organice, ci pentru prezenţa
hidrogenului sulfurat.
In sistemul saprobiilor este cuprins şi un număr de ciliate, adaptate la apele
încărcate cu substanţe organice în descompunere, care se dezvoltă hrănindu-se cu
bacterii sulfuroase, sau trăiesc în simbioză cu ele. Acestea pot fi considerate ca forme
conducătoare pentru gradul de saprobitate numai când hidrogenul sulfurat este produs
prin descompunerea materiilor proteice.
Principalele grupe de organisme indicatoare ale hidrogenului sulfurat în apă
sunt:
 sulfobacterii incolore: Beggiatoa alba, Thiothrix nivea, Thiospira
agilis, Acromatium oxaliferum, Thiovolum mülleri;
 sulfobacterii roşii: Lamprocystis roseo-persicina, Chromatium okenii, Thiopedia
rosea, Thiocystis violacaea;

11
  sulfobacterii verzi: Pelogloea chlorina, Sclimidlea luteola, Chlorobacterium
aggregatum;
 ciliate: Plagiopliyla nasuta, Lagynus elegans, Metopus es, M. contortus,
Caenomorpha medusula, Saprodinium dentatum, Epalxis striata, Discomorpha
pectinata, Pelodinium reniforme.

Indicatori biologici pentru calciu

Calciul joacă un rol important in economia apei. După cantitatea de calciu se
deosebesc trei tipuri de ape: oligotip ≤25 mg Ca/l, mezotip ≥25 mg Ca/l si politip ≥
100 mg Ca/l.
Pentru apele bogate în calciu sunt caracteristice unele specii de bacterii, alge şi
macrofite.
In procesul de fotosinteză, plantele verzi folosesc bioxidul de carbon liber sau legat,
sub formă de bicarbonat de calciu, cu precipitarea carbonatului de calciu
(decalcificare biogenă). In timpul zilei, când procesul de fotosinteza este foarte
intens, carbonatul de calciu se depune sub formă de cristale pe fundul lacului sau pe
suprafaţa plantelor acvatice, acoperindu-le cu o pulbere albă. Noaptea, în lipsa
luminii, procesul de fotosinteza este întrerupt, iar bioxidul de carbon eliminat prin
respiraţia plantelor şi animalelor poate restabili echilibrul ionic din apă prin
redizolvarea totală sau parţială a carbonatului de calciu în bicarbonat. Acest proces de
decalcificare este favorizat în mod deosebit de unele plante. Astfel, 100 kg ciuma
apelor (Elodea canadensis) poate duce la precipitarea din soluţie a unei cantităţi de 2
kg carbonat de calciu într-o zi cu 10 ore de lumină.
Cunoştinţele asupra rolului bacteriilor şi ciupercilor in acest proces sunt
incomplete.
Plantele care indică o apă bogata în calciu sunt: algele Vaucheria debaryana,
Chetophora elegans, specii de Chara (fig. 3.2), iar dintre macrofite specii de
Potamogeton, Ranunculus, Ceratophyllum şi Elodea canadensis,
Animalele caracteristice sunt: larvele lepidopterului Pericoma decipiens, P.
trifasciata şi P. calcilega şi larvele de Oxycera calceata, O. analis, O. trilineata şi O.
formosa.
In apele foarte sărace în calciu, numărul moluştelor este în general redus, cu
excepţia lui Margaritina margaritifera, care împreună cu crustaceul Holopedium
gibberum sunt organisme conducătoare pentru aceste tipuri de ape (oligotip).

Fig.3.2 — Indicatori biologici pentru calciu:

12
 2, Chara hispida; 3, Ranunculus hederaceus (după Liebmann).

Indicatori biologici pentru clorura de sodiu

Încărcarea apelor cu cantităţi ridicate de clorură de sodiu constituie un tip
special de impurificare. Clorura de sodiu nefiind descompusă de către
microorganisme, concentraţia ei din apă nu scade. Apele interioare dulci pot fi
impurificate cu clorura de sodiu fie prin izvoare sărate (poluare naturală), fie prin
primirea unor efluenţi industriali de la fabricile de sodă, de potasiu, apele de la
desalinarea petrolului sau prin apele de la saline. Influenţa pe care o are clorura de
sodiu asupra biocenozelor din emisar depinde de concentraţia ei. De obicei se
consideră că până la un conţinut de sare de 2,5% asociaţiile de organisme sunt puţin
influenţate, însă prin creşterea concentraţiei la 10% numărul de specii scade,
rămânând numai cele rezistente (halofile şi halobii), care se dezvoltă cu un număr
mare de indivizi (Thienemann, Lehmann).
Dintre organismele adaptate la un conţinut ridicat de clorură de sodiu mai bine
studiate au fost diatomeele. Din acest punct de vedere, Kolbe împarte diatomeele în
mai multe grupe în cadrul aşa-numitului ,,sistem al halobiilor": polihalobii, cu
dezvoltare optimă la, concentraţia în săruri (conţinut total) de peste 4%; euhalobii, cu
dezvoltare optimă la concentraţia în săruri (conţinut total) de 3 - 4%; mesohalobii, cu
dezvoltare optimă la concentraţia în săruri (conţinut total) de 0,5 - 2 % ; oligohalobii,
care la rândul lor se subâmpart în: halofile (forme de apă uşor salmastră), indiferente
(forme de apă dulce), halofobe (forme care nu suportă de loc clorura de sodiu).
Formele de diatomee care aparţin grupelor din sistemul halobiilor sunt
stenohaline, care nu pot suporta decât variaţii de salinitate în anumite limite. Speciile
eurihaline, dimpotrivă, nu sunt sensibile faţă de clorura de sodiu, putâd suporta
variaţii mari de salinitate, şi ca atare nu sunt încadrate în sistemul halobiilor şi nu sunt
forme conducătoare pentru gradul de salinitate al apelor.
Thienemann clasifica formele indicaroare in trei grupe: polihalobionte,
mezohalobionte şi oligohalobionte; acestea din urmă, la rândul lor, se subâmpart în
trei grupe ca în sistemul lui Kolbe( halofile, indiferente, halofobe).
Sistemul halobiilor cuprinde un număr de diatomee şi alte grupe de organisme.
Dintre indicatorii biologici ai gradului de salinitate citam câteva forme de diatomee:
Navicula longirostris (polihaloba), Bydulphis (euhaloba), Nitzschia apicullata şi
Navicula salinarum (mezohalobii), Nitzschia palea şi Navicula minuscula
(oligohalobii), Cyclotella meneghiniana, Diatoma elongatum, Epithemia turgida
(halofile), Navicula subtilissima, Pinnularia subcapitata, Tabellaria flocculosa,
Eunotia sp. halofobe).

13
 Fig. 3.3 - Indicatori biologici pentru clorura de sodiu. 1, Pedalia fennica; 2, Brahionus
plicatilis ; 3, Ephydra riviparia (Liebmann, 1962).

Organisme halobionte: rotifere (Colurella dicentra, Pedalia fennica var.

oxyuris, Lecane ychtioura, Brahionus plicatilis (fig. 3.3), filopode (Artemia salina),
unele harpacticide, coleoptere (Berosus spinosus), diptere (Ephydra scholtzi, E.
riviparia, Aedes dorsalis, A. salinus, Dasyhelea longipalpis, Culicoides sp., Bezzia
calceata, Chironomus salinarius).

CAPITOLUL III PEDOSFERA

14
 3.1. Evaluarea biologica a calitatii solurilor
Plantele care alcătuiesc covorul vegetal oferă indicaţii individuale sau
simultane asupra troficităţii, reacţiei, regimului de umiditate etc, fiecare specie având
condiţii optime de dezvoltare într-un anumit interval de valori ale proprietăţilor
solului, în raport cu exigenţele lor ecologice. Stabilirea acestor intervale şi a
regimurilor caracteristice fiecărei specii, se realizează şi prin cercetarea şi corelarea
florei cu tipul de sol. Realizarea analizelor fizico-chimice a solurilor certifică
gruparea speciilor în anumite categorii, fiecare din acestea cuprinzând speciile cu
exigenţe identice sau asemănătoare faţă de una din caracteristicile edafice menţionate
(troficitate, reacţie, umiditate etc). Există însă şi posibilitatea anticipării unor
proprietăţi sau însuşiri ale solului pe baza repartiţiei teritoriale şi a alcătuirii
învelişului vegetal.
Pe baza cercetărilor de teren şi laborator au fost stabilite categorii de specii
indicatoare pentru diferite grade de troficitate ale solului, exprimate prin anumite
intervale de valori ale gradului de saturaţie în baze (V%), pentru anumite valori
caracteristice ale pH-ului, cât şi pentru diferite regimuri de umiditate. Alte specii sau
asociaţii vegetale indică şi o serie de însuşiri morfologice şi chimico-biologice,
respectiv, structura glomerulară, afânarea solului, existenţa humusului de tip mull, cu
structură glomerulară în orizontul superior, compactitatea, înţelenirea, prezenţa
azotului accesibil ş.a.
Pe de altă parte, unele asociaţii vegetale (îndeosebi ierboase) contribuie la afânarea
solului prin acţiunea mecanică a rizomilor şi stolonilor, determinând generarea
structurii pedogenetice şi afânarea orizontului humifer.

3.1.1. Specii indicatoare pentru diferite grade de troficitate a solului

Troficitatea solului poate fi apreciată prin intermediul speciilor
indicatoare, care se grupează în 8 categorii şi anume: extrem oligotrofe, oligotrofe,
oligo-mezotrofe (cu 2 subcategorii), euri-mezotrofe, mezotrofe (cu 2 subcategorii),
eutrofe, megatrofe şi euritrofe (cu 2 subcategorii).
Fiecare categorie indică caracterul solului din punct de vedere al bogăţiei în baze
schimbabile, pe care respectivele specii vegetează în mod normal, precum şi
intervalul de valori ale gradului de saturaţie în baze, conform următoarei clasificări:
1) soluri extrem oligobazice şi extrem oligotrofe (extrem nesaturate, foarte puternic
acide şi sărace în baze), cu V<10%;
2) soluri oligobazice (foarte nesaturate, puternic acide), V=10-30%;
3) soluri oligo-mezobazice (nesaturate în baze, moderat acide), V=3O-55%;
4) soluri mezobazice (moderat saturate în baze, slab acide), V=55-75%;
5) soluri eubazice (aproape complet saturate în baze, de la slab acide până la neutre),
V=75-100%;
6) soluri eubazice intens humifere (aproape complet saturate în baze, neutre, cel mult
slab acide), V=85-95%;
7) soluri carbonatate trofice (rendzine, pseudorenzine, alte tipuri de soluri cu
efervescenţă de la suprafaţă);
8) soluri mezobazice, eubazice şi carbonatice cu troficitale azotoasă scăzută şi foarte
scăzută (litosoluri, regosoluri şi erodisoluri).

Specii extrem oligotrofe

Această categorie indică soluri extrem oligobazice (V=4-30, rar 35%),

15
puternic acide, şi cu humus brut (rar mull acid). Principalele specii caracteristice sunt:
Vaccinium vitis-idaea, Calluna vulgaris, Lycopodium clavatum, Genista sagiltalis.

Fig. 1 Vaccinium vitis-idaea - Merişor

Vaccinium vitis-idaea (L) - Merişor (fig. 1)

Caractere biologice: înălţime 30 cm, frunze sempervirescente, pieloase, înflorire în
mai-iunie, fruct roşu.
Distribuţie geografică: specia se instalează din etajul fagului, se dezvoltă prioritar în
etajul molidului şi urcă până în subetajul jnepenişului, fiind întâlnită în păduri rare,
parcele defrişate şi în pajişti, precum şi în turbării.
Caractere ecologice: specie oligotrofă, moderat-puternic acidofilă.

Specii oligotrofe
Se instalează pe tipuri de sol de la extrem oligobazice până la oligo-mezobazice
(V=4-55, în unele situaţii chiar până la 75%). Cele mai frecvente specii oligotrofe
sunt: Luzula sylvatica, L. luzuloides, Deschampsia flexuosa, Ca{amagrostis
arundinacea, Lycopodium selago, Dryopteris spinulosa, Veronica officinalis,
Homogyne alpina, Vaccinium myrtillus Bruckenthalia spiculifolia.

16
 Fig. 2 Luzula sylvatica – Scredei

Luzula sylvatica - Scredei (fig. 2)

Caractere biologice: înălţime 40-80 cm, îmbracă forma unor tufe dese, frunze late
(cca 1 cm), înflorire în iulie-august.
Distribuţie geografică: specie frecventă în etajul fagului şi al molidului, cu apariţii în
pădurile rare şi în tăieturi.
Caractere ecologice: specie mezo-higrofită, moderat-putemic acidofilă.

Specii oligo-mezotrofe
Aceste specii indică soluri oligobazice până la mezobazice, în următoarele situaţii:
a) V= 15-75%
Pentru acest interval al gradului de saturaţie în baze caracteristice sunt:
Deschampsia caespitosa, Molima coerulea, Moneses uniflora, Carex brizoides,
Polystichum lanchitis, Genista tinctoria, Viola riviniana.

Fig. 3 Deschampsia caespitosa - Păiuş

Deschampsia caespitosa (L) - Păiuş, Târsă (fig.3)
Caractere biologice: plantă înaltă (50-120 cm), frunze plane, panicul mare, extins şi
spiculeţe mici (2-4 mm), înflorire în lunile iunie-august.
Caractere ecologice: specie mezohigrofită şi higrofită, moderat-putemic acidofilă.
Distribuţie geografică: răspândită în pajiştile secundare din etajul pădurilor de
conifere până în zona alpină, dar şi în luncile umede.

17
 Fig.4 Molinia coerulea - Iarbă albastră

Molinia coerulea (L) - Iarbă albastră (fig. 4)

Caractere biologice: plantă înaltă (30-100 cm), frunze de 3-6 mm lăţime,
inflorescenţa sub formă de panicul, cu spiculeţe în nuanţe de albastru-închis, înflorire
în lunile iulie-august.
Caractere ecologice: specie oligotrofă, mezohigrofită până la higrofită.
Distribuţie geografică: frecventă în zona pădurilor de stejar şi de fag,
întâlnită în pajişti secundare, tăieturi de pădure, pe soluri umede, rar
mlăştinoase şi, uneori, salinizate.
b)V=30-75%
Ecartul gradului de saturaţie în baze cuprins între 30-75%, este caracteristic
speciilor: Carex montana, Galium pseudoaristatum, Festuca altisima, F.
heterophylla, Melampyrum bihariense, Cytisus hirsutus.

Fig.5 Moneses uniflora - Părăluţă de munte

Moneses uniflora (L) - Părăluţă de munte (fig. 5)

18
Caractere biologice: plantă scundă (5-15 cm), frunze sempervirescente, flori gălbui,
înflorire în iunie-iulie.
Caractere ecologice: specie mezofită, mezotrofă, slab-moderat acidă.
Distribuţie geografică: răspândită din etajul pana in zona subalpină.

Specii euri-mezotrofe
Prezentele specii sunt indicatoare pentru solurile (Rameau şi colab., oligo-
mezobazice. mezobazice şi eubazice (V=30-85%). 1989)
Caracteristice sunt speciile de: Agrostis stolonifera, Campanula abietina, C.
ranunculoides, Chrysanthemum rotundifoilum, Carex digitala, Dryopteris disjuncta,
Epilobium montanum, Melica uniflora, Pyrola secunda, Veronica chamaedrys.

Fig. 6 Agrostis stolonifera - Iarba câmpului

Agrostis stolonifera (L) - Iarba câmpului (fig. 6)

Caractere biologice: plantă stoloniferă, înălţime 30-60 cm, cu spiculeţe mici, verzi
sau violacee, înflorire în iunie, iulie.
Caractere ecologice: specie mezohigrofită până la higrofită.
Distribuţie geografică: frecventă în zona de stepă şi silvostepă, cu extindere până în
etajul fagului; este întâlnită în pajişti umede, adesea înmlăştinite.

Specii mezotrofe
Sunt indicatoare pentru soluri de la mezobazice până la eubazice.
a) V=55-85%
Din această categorie fac parte: Equisetvm sylvaticum, Calamagrostis epigeios, Carex
remota, Crepis paludosa, Ranunculus carpaticus, Senecio fuchsii.

19
 Fig. 7 Equisetum sylvaticum - Ruşinea ursului

Equisetum sylvaticum (L) - Ruşinea ursului (fig. 7)

Caractere biologice: înălţime 15-60 cm, tulpină ramificată cu ramuri subţiri, înflorire
în mai-iunie.
Caractere ecologice: specie mezotrofa, higrofită.
Distribuţie geografică: specifică din etajul gorunului până în cel al
molidului, întâlnită în păduri rare (pe soluri cu exces de umiditate), zăvoaie şi pajişti
înmlăştinite.
b) V=55-100%
Caracteristice sunt speciile: Salvia glutinosa, Dryopteris filix-mas, Andropogon
ischaemum, Asarum europaeum, Asperula odorata, Berteroa incana, Brachypodium
silvaticum, Cardamine amara, Carex pendula, Chrysanthemum corymbosum,
Euphorbia amygdaloides, Filipendula ulmaria, Galium aparine, Geraniu
robertianum, Hedera helix.

20
 Fig. 8 Salvia glutinosa - Cinsteţ

Salvia glutinosa (L) Cinsteţ (fig. 8)

Caractere biologice: plantă înaltă 50-100 cm, păroasă, cu tulpina lipicioasă, frunze
opuse, sagitate, înflorire în iunie-august.
Caractere ecologice: specie mezohigrofită.
Distribuţie geografică: frecventă din etajul gorunului până în cel al molidului; apare
atât în păduri cât şi în zăvoaie.

Fig. 9 Dryopteris filix-mas - Feriga

Dryopteris filix-mas (L) - Feriga (fig. 9)

Caractere biologice: înălţime 30-150 cm, rizom gros acoperit cu peţiolii frunzelor din
anii precedenţi.
Caractere ecologice: specie mezofită, mezotrofă, slab-moderat acidofilă.
Distribuţie geografică: specifică pădurilor de stejar, fag şi molid.

Specii eutrofe
Sunt indicatoare pentru soluri eubazice, uneori intens humifere,
Speciile caracteristice sunt: Anemone nemorosa, Adonis vernalis, Allium ursinum,
Artemisia austriaca, Cardamine, impatiens, lanata, Elymus europaeus, Festuca
gigantea, F. pseudovina, Koeleria Phlomis tuberosa, Polygonatum
latifolium, Potentila erecta, Stachys silvatica, Vinca minor, Valeriana
officinalis, Viola hirta.

21
 Fig. 10 Anemone nemorosa -Floarea Paştilor

Anemone nemorosa (L) -Floarea Paştilor (fig. 10)

Caractere biologice: plantă cu rizom târâtor, înflorire în aprilie-mai.
Caractere ecologice: specie eutrofa, mezofită.
Distribuţie geografica: frecventa în zona forestiera(stejar, fag şi molid).

Specii megatrofe
Aceste specii sunt indicatoare pentru soluri eubazice, intens humifere
sau carbonatic trofice (V=85-100%).
Din această categorie fac parte: Lamnium maculatum, Arum maculatum, Vinca
herbacea, Viola mirabilis, Geranium phaeum, Echium rubrum, Linaria dalmatica,
Melica ciliata, Physalis alkekengi, Stachys reda.

Fig. 11 Lamium maculatum - Urzica moartă

22
Lamium maculatum (L) - Urzica moartă (fig. 11)
Caractere biologice: plantă cu rizomi, flori roşii purpurii, înflorire în aprilie-iunie.
Caractere ecologice: specie mezofită-mezohigrofită.
Distribuţie geografică: frecventă în silvostepă şi etajul molidului, este întâlnită în
păduri, margini de pădure, tufişuri şi locuri umbroase.

Specii euritrofe
Cuprind specii cu mare amplitudine ecologică faţă de troficitatea solului
(de la extrem oligobazice până la eubazice).
a) V=4-90%
Oxalis acetosella, Hieracium transilvanicum.

Fig. 12 Oxalis acetosella - Măcrişul iepurelui

Oxalis acetosella (L) - Măcrişul iepurelui (fig. 12)

Caractere biologice: plantă scundă (5-15 cm), frunze trifoliate, flori purpurii-liliachii,
rar albe.
Caractere ecologice: specie euritrofă, mezofită-mezohigrofită.
Distribuţie geografică: frecventă în etajul fagului şi cel al molidului; întâlnită prioritar
în locuri umbroase.
b)V=15-95%
Pentru acest interval de valori al gradului de saturaţie în baze, reprezentative sunt
speciile: Maianthemum bifolium şi Poa nemoralis.
c)V=30-100%
Din categoria plantelor indicatoare cu valori ale gradului de saturaţie în baze mai mari
de 30% menţionăm: Dactylis glomerata, Carex pilos a, Chrysanthemum
rolundifolium şi Fragaria viridis.

23
 Fig. 13 Dactylis glomerata - Golomăţ

Dactylis glomerata (L) - Golomăţ (fig. 13).

Caractere biologice: plantă cu înălţime variabilă (10-120cm), frunze înguste (până la
1 cm lăţime), spiculeţe compacte, înflorire în iunie-iulie.
Caractere ecologice: specie xeromezofită-mezofită.
Distribuţie geografică: specie caracteristică stepei, silvostepei, cât şi pajiştilor
secundare din etajele pădurilor de stejar şi fag.

3.1.2. Specii indicatoare ale reacţiei solului

Din punct de vedere al adaptabilităţii la diferite medii, plantele indicatoare ale
reacţiei solului se grupează în 8 categorii: extrem acidofile, extrem acidofile-moderat
acidofile (cu 2 subcategorii), acidofile (cu 2 subcategorii, moderat acidofile,
moderat- slab acidofile, moderat acidofile-neutrofile, slab
acidofile-neutrofile şi neutrofile.
Pentru fiecare din aceste categorii vom evidenţia caracterul solurilor din punct de
vedere al reacţiei, la care speciile respective vegetează normal, precum şi intervalul
corespunzător al valorilor pH-lui, conform următoarei scări:
puternic acid (pH = 3,5-5,0), moderat acid (pH = 5,0-6,0),
slab acid (pH = 6,0-6,8), neutru (pH = 6,8-7,2).

Specii extrem acidofile

Sunt indicatoare pentru soluri puternic acide (pH= 3,5-5,0).
Din această categorie fac parte: Calluna vulgaris, Bruckenlhalia spiculifolia, Luzula
sylvatica, Deschampsia flexuosa, Lycopodium clavatum, Vaccinium vitis-idaea,
Polytrichum commune, Sphagmim sp.} Polythrichum juniperinum.

24
 Fig. 14 Calluna vulgaris - Iarbă neagră, Mărtăloagă

Calluna vulgaris (L) - Iarbă neagră, Mărtăloagă (fig. 14)

Caractere biologice: arbust pitic (20-100 cm), instalat pe soluri degradate, flori
mici roz-violacee, înflorire în august-septembrie.
Caractere ecologice: specie oligotrofă, xeromezofită-mezofită, moderat-foarle
puternic acidofilă, calcifugă.
Distribuţie geografică: din etajul gorunului până în cel al molidului; întâlnită în rarişti
de pădure, tufişuri, pajişti şi turbării.

Specii extrem acidofile moderat acidofile

Caracterizează solurile de la puternic până la moderat acide.
a) pH-3,5-6,0
Cele mai frecvente specii din această categorie sunt: Vaccinium myrtillus,
Calamogrostis anmdinacea, Carex brizoides, Genista sagittalis, Homogyne alpina,
Luzula luzuloides, Lycopodium selago, Molinia coerulea, Soldanella hungarica,
Veronica officinalis.

Fig. 15 Vaccinium myrtillus - Afin negru

Vaccinium myrtillus (L) - Afin negru (fig. 15)

Caractere biologice: arbust foarte ramificat, înălţime 15-20 cm, tulpina muchiată,
fructe bace albastre-vineţii, înflorire în mai-iunie.

25
Caractere ecologice: specie oligotrofă, xeromezofită-mezohigrofită, moderat-
puternic acidă.
Distribuţie geografică: caracteristică etajului montan superior (păduri de conifere şi
jnepenişuri).
b) pH = 4,5-6,0
Pentru acest interval de pH, cele mai reprezentative specii sunt: Carex
montana, Deschampsia caespitosa, Pyrola uniflora, Juncus ejfusus.

Specii moderat acidofile

Aceste specii preferă solurile moderat acide
(pH= 5,0-6,0)
Dintre acestea fac parte: Saxifraga cuneifolia,
Carallorhiza trifida, Hierochloe australis, Cytisus
hirsutus.

Fig. 16 Saxifraga cuneifolia - Iarba surzilor

Saxifraga cuneifolia (L) - Iarba surzilor (fig. 16)

Caractere biologice: plantă cu stoloni subţiri, înălţime 10-20 cm, frunze pieloase,
înflorire în iunie-august.
Caractere ecologice: specie saxicolă mezotrofă, mezohigrofită.
Distribuţie geografică: frecventă în etajul fagului şi al molidului, de preferinţă
pe stancăriile umbrite din păduri.

Specii moderat până la slab acidofile

Indică soluri moderat până la slab acide (pH=5,0-6,8)
Cele mai caracteristice sunt: Epilobium montanum, Campanula abietina, Cardamine
amara, Carex digitata, Chrysanthemum rotundifolium, Crepis paludosa, Dentaria
glandulosa, Dryopteris filix-mas, Origanum vulgare, Physocaulis nodosus.

26
 Fig. 17 Epilobium montanum - Pufuliţă

Epilobium montanum (L) - Pufuliţă (fig. 17)

Caractere biologice: plantă înaltă (30-80 cm), tulpină dreaptă cilindrică, flori roşii-
roz, înflorire în iulie-august.
Caractere ecologice: specie mezofită, mezotrofă.
Distribuţie geografică: prezentă în etajele fagului şi molidului, întâlnită de preferinţă
în rarişti, la margini şi în tăieturi de pădure.

Specii moderat acidofle - neutrofile

Aceste specii predomină pe soluri de la moderat acide până la neutre, rar alcaline
(pH=5,0-7,2(8,0)
La aceste cerinţe ecologice răspund următoarele specii: Carex sylvatica C. pendula,
Dentaria bulbifera, Andropogon ischaemum, Asparagus tenuifolius, Chrysanthemum
corymbosum, Euphorbia amygdaloides, Fragaria viridis, Galium apar ine, Hedera
helix, Impatiens noli-tangere, Inula germanica, Melica uniflora, Polygonatum
multiflorum, Potentilla alba, Polygonatum officinale, Stellaria holostea, Rubus hirtus,
Salvia glutinosa, Pulmonaria officinalis, Ranunculus auricomus.

Fig. 18 Carex sylvatica - Şovarul

27
Carex sylvatica (Huds) - Şovarul (fig.18)
Caractere biologice: plantă sub formă de tufe, înaltă de 30-60 cm, spice alungite lung
pedunculate, plecate într-o parte, înflorire în mai-iunie. Caractere ecologice: specie
mezofită, mezohigrofită. Distribuţie geografică: frecventă în zona pădurilor (etajul
fagului şi al molidului), întâlnită în păduri umbroase, zăvoaie şi în pajişti umede.

Specii slab acidofile - neutrofile

Aceste specii preferă solurile slab acide până la neutre, rar alcaline (pH - 6,0-7,2(8,0).
Cele mai des întâlnite sunt: Arum maculatum, Adonis vernalis, Artemisia austriaca,
Berteroua incana, Cardamine impatiens, Convallaria majalis, Digitalis lanata,
Elymus europaeus, Festuca gigantea, Galega officinalis, Lamium maculatum,
Lycopus europaeus, Rubus caesius, Stachys germanica, Vinca herbacea, V. Minor.

Fig. 19 Arum maculatum - Rodul-pământului

Arum maculatum (L) - Rodul-pământului (fig. 19)

Caractere biologice: plantă cu tubercul, frunze sagitate cu nervuri ramificate,
inflorescenţa în spic, cu axa mult îngroşată, înflorire în mai-iunie.
Caractere ecologice: specie euritrofă, mezofită, mezohigrofită.
Distribuţie geografică: frecventă în păduri umbroase (Ouerceto-Fagetaea), pe
soluri bogate în humus (parţial saturat în baze).

Specii neutrofile
Preferă solurile cu o reacţie neutră, dar se pot întâlni şi pe substraturi
alcaline (carbonatic trofice) (pH = 6,8-8,0)
Cele mai caracteristice specii sunt: Astragalus monspessulanus, Echium rubrum,
Inula salicina, Linaria dalmatica şi Melica ciliata.

3.1.3. Specii indicatoare ale regimului de umiditate a solului

Cerinţele plantelor faţă de umiditatea solului sunt extrem de diferite. în funcţie de
această caracteristică, speciile indicatoare se pot grupa în 8 categorii: xerofite, mezo-
xerofite, mezofite, mezo-higrofite, higrofite, ultra-higrofite, eurifite şi alternativ
eurifite. Fiecărei categorii în parte îi este specific un anumit regim de umiditate al
orizonturilor superioare, cu referire directă la intervalul estival mijlociu din perioada
de vegetaţie sau chiar la întregul ciclu vegetativ.

28
Intervalele de umiditate ale solului se exprimă prin calificative, stabilite în teren, după
cum urmează: uscat (nu lasă nici cea mai slabă senzaţie de umezeală); uscat-reavăn
(strâns bine în mână, lasă o uşoară senzaţie de umezeală); reavăn (lasă o senzaţie
clară de umezeală, tară să umezească mâna la strângere puternică); reavăn-jilav (lasă
o senzaţie de umezeală accentuată, iar prin strângere puternică în mână, pielea se
umezeşte slab); jilav (umezeşte bine mâna la strângere uşoară, dar nu cedează apă sub
formă de picături, la strângere puternică); jilav-umed (umezeşte bine mâna la
strângere uşoară şi cedează apa, care însă nu picură); umed-ud (umezeşte bine pielea
chiar la simpla atingere, iar prin strângere lasă să picure apă); ud (saturat complet sau
aproape complet cu apă; luat în mână lasă să picure apă de la sine sau la strângere
uşoară); parţial submers (apa bălteşte în areale restrâse la suprafaţa solului şi
saturează orizonturile superioare).
Specii xerofite
În această categorie se grupează speciile care sunt adaptate să reziste pe soluri estival
uscate, până la uscat-reavăne.
Cele mai caracteristice sunt: Festuca valesiaca, F. pseudovina, Artemisia austriaca,
Adonis vernalis, Andropogon ischaemum, Echium rubrum, Genista sagittalis,
Koeleria glauca, Melica ciliata, Potentilla alba, P. recta, Stachys germanica,
Xeranthemum annuum, Inula ensifolia.

Fig. 20 Festuca valesiaca -Păiuş

Festuca valesiaca (L) -Păiuş (fig.20)

Caractere biologice: înălţime 25-40 cm, frunze filiforme (0,4-0,5 mm
lăţime), înflorire în mai-iunie.
Caractere ecologice: specie xerofită, până la xero-mezofită.
Distribuţie geografica: specifică stepei şi silvostepei, dar poate urca până în etajul
gorunului (pajişti).

Specii mezo-xerofite
Speciile mezo-xerofite sunt specifice solurilor care în orizonturile superioare sunt
de la uscat-reavăne până la reavăne, în perioada de vară (cu precipitaţii reduse).
Acestei categorii îi aparţin următoarele specii: Asparagus tenuifolius,
Bruckenthalia spiculifolia, Campanula persicifolia, C. ranunculoides, Carex
montana, Chrysanthemum corymbosum, Digitalis lanata, Festuca altisima, Genista
tinctoria, Inula germanica, Origanum vulgare, Phlomis tuberosa.

29
Specii mezofite
Pentru solurile reavăne şi reavăn-jilave, în perioada de vară, caracteristice sunt:
Deniaria bulbifera, Anemone ranunculoides, Asarum europaeum, Asperula odorata,
Bromus ramosus, Carex digitala, Convaîlaria majalLs, Elymus europaeus, Epilobium
Montanum, Euphorbia amygdaloides, Pulmonaria rubra, Vinca minor.

Fig. 21 Dentaria bulbifera - Colţişor

Dentaria bulbifera (L) - Colţişor (fig. 21)

Caractere biologice: plantă cu frunze penat-sectate dispuse altern, înălţime 30-70 cm,
florii roşietice sau alburii, înflorire în aprilie-mai.
Caractere ecologice: specie mezofită, mezotrofă-eutrofă.
Distribuţie geografică: specifică etajului fagului, mai rar, în pădurile de stejar (păduri
umbroase).
Specii mezo - higrofite
Gama speciilor mezo-higrofite însoţeşte predominant solurile reavăn-
jilave, până la jilav-umede.
Aceastei categorii îi aparţin: Allium ursinum, Arum maculatum, Carex sylvatica,
Chrysanthemum rotundifolium, Festuca gigantea, Lamium maculatum, Luzula
sylvatica, Lycopodium selago, Moneses uniflora, Ranunculus carpaticus, Salvia
glutinosa, Senecio fuchsii.
Specii higrofite
Pentru solurile de la jilav-umede până la umed-ude, putem exemplifica: Carex
pendula, C. remota, Crepis paludosa, Equisetum sylvaticum Galega officinalis,
Impatiens noli tangere, Lycopus europaeus, Stachys palustris.

30
 Fig. 22 Carex pendula - Rogoz

Carex pendula (Huds) - Rogoz (fig. 22)

Caractere biologice: plantă înaltă (50-150 cm) frunze late, înflorire în mai-iunie.
Caractere ecologice: specie mezo-higrofită.
Distribuţie geografică: specifică etajelor gorunului şi fagului (păduri umbroase) şi în
pajiştile cu exces de umiditate, caracteristice acestor etaje.

Specii ultra - higrofite

Speciile în cauză însoţesc solurile cu exces de umiditate (inclusiv cele
mlăştinoase), permanent ude sau parţial submerse. în aceste condiţii de mediu sunt
întâlnite prioritar: Carex riparia, C. rostrata, C. stellulata şi Eriophorum vaginatum.

Specii eurifite
În această categorie sunt grupate speciile vegetale capabile să se dezvolte
în habitaturi variate, cu un spectru larg al condiţiilor de umiditate din sol. Cel
mai des întâlnite sunt: Stellaria nemorum, Deschampsia flexuosa, Galium schultesii,
Inula salicina, Lapsana communis, Luzula luzuloides, Maianthemum bifolium, Melica
nutans, Pyrola secunda, Brachypodium silvaticum,
Calamagrostis arundinacea, Calluna vulgaris, Sanicula europaea, Vaccinium
myrtillus, Rubus hirtus ş.a.

31
 Fig. 23 Stellaria nemorum - Steluţă

Stellaria nemorum (L) - Steluţă (fig. 23)

Caractere biologice: frunze ovate, tulpină păroasă, înflorire în mai-iulie.
Caractere ecologice: specie mezo-higrofită.
Distribuţie geografică: specifică pădurilor de amestec gorun şi fag (Alneto-Ulmion).

Specii alterntiv eurifite

Calamagrostis epigeios, Carex tomentosa, C. vulpina, Molinia coerulea.

3.1.4. Specii indicatoare pentru soluri cu humus de tip mull şi structură

glomerulară

Specii indicatoare de mull

Humusul de tip mull, saturat sau aproape saturat în baze condiţionează
instalarea unor specii caracteristice: Mercurialis perennis, Actaea spicala, Allium
ursinum, Anemone nemorosa, Arum maculatum, Asarum europaeum, Asperula
odorata, Cardamine impatiens, Carex digitala, C. sylvalica, Dentaria bulbifera,
Elymus europaeus, Festuca gigantea, Geranium robertianum, Hedera helix,
Lathyrus vernus, Melica uniflora, Mellium effusum, Polygonatum latifolium,
Pulmonaria officinalis, P. rubra, Salvia glutinosa, Stellaria holostea, Vinca minor.

Fig. 24 Mercurialis perennis - Brei

Mercurialis perennis (L) - Brei (fig. 24)

Caractere biologice: plantă stoloniferă, dioică, frunze peţiolate, lanceolate sau ovate,
înflorire în aprilie-mai.
Caractere ecologice: specie eutrofă, mezotrofă.
Distribuţie geografică: frecventă în păduri şi parcele defrişate (Fagetalia).

32
 3.1.5. Specii indicatoare de soluri compacte
Compactarea naturală şi, îndeosebi de natură antropică contribuie la instalarea
unorspecii caracteristice: Agrostis alba, Carex brizoides, Centaurium umbellatum,
Festuca pseudovina, Gypsophilla muralis, Lychnis coronaria, Potentilla alba, P.
erecta, Stachys germanica, Veronica spicata.

3.1.6. Specii producătoare de înţelenire

In condiţile unor pajişti naturale cu caracter secundar sau ale celor din
etajul tufărişurilor subalpine, unele specii produc înţelenirea putennică a orizontului
superior. Din această categorie fac parte: Vaccinium myrtillus, V. vitis-idaea,
Andropogon ischaemum, Agrostis alba, Calluna vulgaris, Carex brizoides,
Deschampsia caespitosa, D. flexuosa, Festuca pseudovina, F. valesiaca, Poa
pratensis, Luzula sylvatica.
Specii care afânează orizontul superior al solului prin acţiunea mecanică a rădăcinilor,
rizomilor şi stolonilor
Plantele cu rizomi, stoloni şi rădăcini ramificate contribuie nemijlocit la afânarea
orizontului superior al unor soluri de la slab la moderat compact. Această acţiune este
caracteristică speciilor: Anemone nemorosa, Asarum europaeum, Dentaria bulbifera,
Melica nutans, Polygonatum multiflorum, Symphytum cordatum.

3.1.7. Specii indicatoare de soluri sarăturate

Prezenţa sărurilor solubile în profilul unor soluri poate indicată de instalarea unor
specii rezistente la aceste condiţii de mediu. Cele mai reprezentative specii indicatoare
sunt: Salicornia herbacea, Sueda maritima,Bassia hirsuta, Atriplex hastata, Obione
pedunculata, Petrosimonia triandra, Nitraria scoberi.

Fig. 25 Salicornia Herbacea)– Iarba sărată

Salicornia europaea –( S. Herbacea) (L) – Iarba sărată (fig. 25)

Caractere biologice: plantă cu tulpină cilindrică, glabră, verde sau roşiatică, frunze
liniare sau semicilindrice, înflorire în iulie-septembrie.
Caractere ecologice: specie mezohalofită-higrohalofită.

33
Distribuţie geografică: frecventă din zona stepei până în etajul gorunului, pe suprafeţe
plane şi slab înclinate, cu exces de umiditate.

34
 Evaluarea biologica a calitatii aerului
Aerul pe care îl inspirăm este parte din atmosferă.
Atmosfera este amestecul de gaze ce acoperă globul pamântesc, asigură viaţa
pe pământ şi ne protejează de razele dăunătoare ale soarelui.
Din punct de vedere chimic atmosfera este un amestec de diferite gaze;
proporţia cea mai ridicată o au oxigenul şi azotul care însumează împreună peste 99%
(tabelul 1).

Proporţia gazelor componente ale atmosferei

Tabelul nr.1
gazul proporţia gazul proporţia
Azot 78,09% Oxigen 20,95%
Argon 0,93% Hidrogen 5,0·10-4
Dioxid de carbon 0,03% Xenon 8,0·10-6
Neon 1,8·10-3 Ozon 1,0·10-6
Heliu 5,2·10-4 Radon 6·10-18
Kripton 1,0·10-4

În cantităţi foarte mici se mai întâlnesc şi alte gaze: xenonul, ozonul, radonul,
metanul, amoniacul, oxidul de azot, dioxidul de azot.
Această compoziţie a fost determinată pentru prima dată de Lavoisier.
Unele dintre gazele aflate în cantităţi reduse iau naştere datorită proceselor
fotochimice din atmosferă (ozonul), proceselor biologice (metanul) sau emanaţiilor
din interiorul scoarţei terestre.
Oxigenul şi azotul, gazele principale din atmosferă joacă un rol important în
viaţa plantelor şi animalelor. Proporţia lor în atmosferă este aproape constantă.
Echilibrul natural al gazelor atmosferice care s-a menţinut timp de milioane de
ani, este ameninţat în prezent de activitatea omului, prin efectul de seră, încalzirea
globală, poluarea aerului, subţierea stratului de ozon şi ploile acide.
În ultimii 200 ani industrializarea globală a dereglat raportul de gaze necesar
pentru echilibrul atmosferic. Arderea carbunelui şi a gazului metan a dus la formarea
unor cantităţi enorme de dioxid de carbon şi alte gaze(în special după apariţia
automobilului la sfârşitul secolului trecut).
Dezvoltarea agriculturii a determinat acumularea unor cantităţi mari de metan
şi oxizi de azot în atmosferă.
Gazele deja existente în atmosferă trebuie să reţină căldura produsă de razele
soarelui reflectate pe suprafaţa pământului (efectul de seră). Fără aceasta pământul ar
fi atât de rece încât ar îngheţa oceanele, iar oamenii, animalele şi plantele ar muri.
Cand creşte proporţia gazelor numite gaze de seră, din cauza poluării, este reţinută
prea multă căldură în atmosferă şi întregul pământ devine mai cald; motiv pt. care
temperatura medie globală a crescut cu o jumătate de grad în secolul nostru.
Oamenii de ştiinţă sunt de părere că această creştere a temperaturii va continua
şi după toate aşteptările, până la mijlocul secolului următor supraîncălzirea va atinge
valori de 4-5 grade (în anul 2050) ca urmare a creşterii concentraţiei de anhidridă
carbonică, ceilalţi factori care contribuie la producerea efectului de seră, nereducându-
se
Calitatea aerului poate fi controlata cu ajutorul lichenilor.

35
 Lichenii reprezinta grupul de plante cu cea mai mare amplitudine ecologica.
In diagnosticarea ecolichenologica a calitatii aerului s-a pornit de la faptul ca
lichenii (cu o mare arie de raspandire geografica) sunt în contact permanent cu aerul,
au o creştere foarte lentă şi sunt martori fideli pe o perioadă foarte lungă de timp a
modificării calităţii aerului atmosferic.
Lichenii sunt cunoscuţi pentru rezistenţa lor la condiţii aspre de viaţă, fiind
capabili să suporte variaţii extrem de mari de temperatură şi alternanţele între
uscăciune îndelungată şi o scurtă perioadă cu umiditate, datorită capacităţii lor de a
sintetiza substanţe organice la temperaturi foarte scăzute şi de absorbţie a apei prin
toată suprafata talului. Lichenii pot absorbi apa in stare lichida si sub forma de vapori
inclusiv cei rezultati prin evapotranspiratia vegetatiei sau a luciului de apa in cazul
ecosistemelor din zone umede.
In plus, medula constituita dintr-un strat de hife gelatinizate, fara alge, permite
lichenilor sa stocheze o cantitate suficienta de apa, pentru a supravietui in perioadele
marcate de o seceta prelungita.
In ciuda rezistentei lor lichenii sunt vulnerabili la substantele poluante emise
in mediu, mai ales fata de cele generate de activitatile antropice, tocmai datorita
capacitatii de a absorbi, rapid si neselectiv, compusi solubili precum substantele
nutritive (minerale si organice) si substantele poluante.
Dovada sensibilitatii lichenilor, fata de poluarea atmosferei, este modul de
repartitie a lichenilor colonizatori, densitatea si structura florei lichenice fiind direct
proportionala cu gradul de poluare al aerului, in special cu bioxid de sulf (SO 2) care
este considerat poluantul reprezentativ pentru licheni, iar daca alga constituenta a
lichenului apartine genului Nostoc, poate fi fixat si azotul atmosferic.
Prin sensibilitatea lor, speciile de licheni sunt bioindicatori perfecti care prin
variabilele lor biochimice, biologice, etologice si ecologice, asigura intr-o maniera
practica directa (marimea si structura coloniei) caracterizarea starii unuia sau mai
multe ecosisteme, prin punerea in evidenta a modificarilor naturale sau provocate.
Indexul lichenic de calibrare a calitatii aerului se stabileste in functie de
marimea si compozitia pe specii a coloniilor de licheni identificati si cartati pe un
anumit areal ecologic..

Identificarea si analizarea structurii florei lichenice se face prin:

 localizarea si cartarea amplasamentelor cu o pronuntata dezvoltare
lichenica din zonele alese pentru realizarea Studiului privind calitatea
aerului din mediul ambiant;
 identificarea taxonilor si ierarhizarea lor functie de sensibilitatea si
rezistenta la factorii de poluare prezenti in zona, ei fiind cei care
determina cele mai pronuntate caractere macro si microscopice ale
lichenilor.
Diagnosticarea ecolichenologica se realizeaza calitativ si cantitativ pentru
flora lichenica dintr-o anumita zona care prezenta interes pentru realizarea studiului si
in alte zone pentru o analiza comparativa a caracterelor la specii identice dezvoltate
in conditii mediale distincte, ca nivel al poluarii.
Observatiile, identificarile / determinarile pot fi facute pe lichenii foliacei si
fruticulosi, cu carctere macroscopice bine conturate, evidentiind exemplarele de
licheni saxicoli, lignicoli, corticoli, epifloiodici si endofloiodici.
Lichenii saxicoli

36
 Se fixeaza pe suprafata zidurilor, stanci. Speciile indicatoare sunt:
Xanthoria polycarpa
Parmelia conspersa
Permelia furfuracea
Lecanora muralis
Physcia caesia
Collema rupestre
Xanthoria substeraris
Calopca aurantica
Calopca cerina
Calopca saxicola
Parmelia sorediata
Lichenii corticoli
Se dezvolta sub forma de colonii pe scoarta copacilor si anume:
a) rachita alba, salcie rosie, salcie frageda, salcie plangatoare, mlaja,
atat pe exemplarele izolate cat si in masiv:
Physcia ascendens
Xanthoria candelaria
Xanthoria parietina
Parmelia acetabulum
b) plop tremurator, plop negru, plop hibrid, pe exemplarele izolate,
plantatiile si perdelele de protectie a drumurilor:
Xanthoria parietina
Xanthoria substellaris
Xanthoria polycarpa
Anaptychia ciliaris
Parmelia physodes
Parmelia pertusa
Physcia ascendens
Physcia stellaris
Usnea florida
c) pe exemplare izolate de:
- tei, tei pucios:
Parmelia acetabulum
Parmelia caperata
Evernia prunastri
Parmelia tiliacea
Physcia aipolia
Physcia pulverulenta
- frasin: Parmelia subaurifera
Evernia prunastri
Xanthoria parietina
- prun, par: Physcia pulverulenta
Xanthoria parietina
Xanthoria candelaria
-stejar pufos si brumariu:
Anaptychia ciliaris
Leconora expallens
Parmelia acetabulum
Parmelia olivacea

37
 Parmelia sulcata
Lichenii lignicoli
Sunt fixti pe lemnul unor constructii, garduri, barne de acoperis, etc. si pe
trunchiuri de copac si bucati de lemn putred:
Baeomyces roseus
Caloplaca citrina
Cetraria galuca
Cladonia crispata
Lecanora sulphurea
Cladonia apicola
Xantoria parietina
Cel mai des sunt raspanditi sub forma de colonii(foto nr. 1)

Foto nr. 1 Specii de licheni

Prin vizualizarea unei zone se poate aprecia imediat daca zona este sau nu
afectata de poluare, prin observarea lichenilor dezvoltati in zona.

38
 Fiecarei specii identificate cu ochiul liber sau cu lupa ii corespunde o
anumita calitate a aerului, functie de toxitoleranta (rezistenta la factorii de
poluare).
In functie de speciile de licheni identificate ca avand cea mai mare
frecventa de aparitie si de taxonii care au facilitat identificarile in cadrul grupelor
de licheni se realizeaza o scara de corelatie intre dezvoltarea lichenica si un
anumit nivel de calitate a aerului, raportat la continutul sau de SO2, in μg/m 3 de
aer, obtinandu-se repartizarea zonala a nivelurilor de calitate a aerului,
caracterizate de la starea “foarte proasta” la starea “foarte buna”.
Lichenii se observa sub forma de pete sau rozete mici de culoare cenusie
cu nuante de la albicios la negru, verzui, albastru verzui, galben, maro, negricios
verzui pe trunchiuri sau pietre.
Pentru a nu fi confundati cu muschii sau ciupercile se fac sectiuni prin
talul lichenilor, in care se pot observa la microscopul optic celulele algei prinse in
tesatura de hife ale ciupercii. La ciuperci se observa doar hifele asa ca nu pot fi
confundati cu ciupercile, iar muschii au culoarea verde datorita prezentei
clorofilei.
Cand identificarile vizuale nu sunt edificatoare se utilizeaza reactivi
chimici specifici pentru a obtine o culoare instantanee a unor prtiuni de lichen,
reactia de culoare fiind in functie de cantitatea de acizi lichenici sau de glucidele
continute de acestia.
Cand reactivul coloreaza talul se utilizeaza semnul + si semnul – in lipsa
coloratiei. Uneori la acelasi reactiv, talul poate fi colorat diferit functie de specia
de lichen.
Astfel pentru reactivii K sau KOH (Hidroxidul de potasiu) si reactivul P
sau Pd (parafenil diamina), se obtin:
KOH, +, galben la specia Physcia aipolia si Anaptychia speciosa;
KOH, +, rosu la Xanthoria parietina si Parmelia sulcata;
Pd, + , rosu la Parmelia caperata;
Pd, + ,galben la Physcia aipolia si Anaptychia speciosa
Pentru estimarea calitativa a florei lichenice se utilizeaza metodele
Hawksworth si Rose si Leblanc si Sloover.
 Metoda Hawksworth si Rose este bazata pe o scara de apreciere cu 10
trepte numerotate de la 1÷10 pentru evidentierea gradului de dezvoltare a
vegetatiei lichenice si al nivelului poluarii atmosferice, functie de continutul
aproximativ de bioxid de sulf (SO2), incepand cu valoarea de 170µg/m3 in zona 1
si cu valoarea de cca 30 µg/m3pentru zona 9/10.
 Metoda Leblanc si Sloover este similara bazata pe o scara cu 7 zone
de dezvoltare, notate de la A÷G, pentru gruparea lichenilor in functie de
continutul de SO2, estimat , diferentiat in doua grupe valorice: una superioara
valorii de 30 µg/m3 pentru zonele A,E si inferioare valorii de 30 µg/m3 pentru
zonele F,G.
Pentru aprecierea cantitativa a dezvoltarii lichenilor dintr-o zona delimitata se
foloseste metoda Leblanc si Sloover bazata pe o formula matematica in care sunt
inclusi diferiti parametri privind flora lichenica pentru a calcula indicele de
poluare a atmosferei. Aceasta metoda este numita si metoda I.A.P.( Index of
Atmosferic Purity).
Formula utilizata pentru calculul indicelui de poluare este urmatoarea:
1 n
I . A.P   Q  f (1)
10 1

39
 unde:
I.A.P.- index de puritate a atmosferei
n - numarul speciilor gasite la fiecare stationare
f - coeficient de dezvoltare si de frecventa pentru fiecare specie,
apreciata printr-o cifra de la 1÷5(specii rare÷specii foarte frecvente)
Q.............. – index ecologic pentru fiecare specie(media numarului de specii
care insotesc o specie data)
(1)............. – valoarea de calcul a lui Q pentru fiecare specie: o specie x care

n
are n specii acompaniatoare identificate in m statii are valoarea Q 
m
Constatand ca singurul factor susceptibil sa oscileze intre diferite statii de
studiu este criteriul omogenitatii, la care se adauga necesitatea conditiilor de
observare aproximativ similare, Clerc, Crespo si Deruelle introduc in calculul
indicelui I.A.P. coeficientul F(stabilit pe baza criteriului de omogenitate) care
exprima frecventa relativa globala a speciilor, acceptand ca diferite valori ale lui
F sunt sensibil identice de la o statie de observatie le alta.
Rezultatele estimarilor calitative si cantitative permit o apreciere globala a
nivelului calitatii aerului din zona cercetata, in functie de sensibilitatea si
toleranta speciilor de licheni colonizatori identificati.

Bibliografie

- Kiement, O., - Cheie pentru determinarea speciilor de Peltigera din Romania;

- Cretzoiu, P., - Flora lichenilor foliosi si fruticulosi epidendri si epixili din
Romania;
- Moruzi, C .,.Petria, E., si Mantu, E., - Catalogul lichenilor din Romania",
Bucuresti;1967
- Moruzi, C., Toma, N., - Determinator de plante inferioare – Licheni, Bucuresti. 1970

40