Sunteți pe pagina 1din 5

Psihologia socială s-a dezvoltat într-o perioadă în care vechea ordine

mondială a fost decisiv ruptă: marile imperii și dinastii ale lumii au fost doborâte, iar lumea a fost marcată
de două războaie mondiale, urmate de crize economice și sociale majore. Aceste evenimente au dus la
ridicarea unor întrebări importante despre cauzele violenței, prejudecății, genocidului, conformismului și
obedienței în fața autorității. În acea perioadă, mulţi psihologi sociali care trăiau în Europa au emigrat în
SUA şi în număr semnificativ au început să cerceteze influențele situaționale asupra modului în care
indivizii gândesc, simt și se comportă în mediul social. O parte din rezultatele acestor cercetări au fost
publicate în jurnale sau cărți de specialitate, iar cele mai marcante vor fi descrise și analizate în manualul de
față.
Primele studii de psihologie socială au început prin analiza și măsurarea influenței celorlalți asupra
comportamentului individual de către psihologi sociali importanți, precum: Kurt Lewin, Floyd Allport,
Norman Triplet, William McDougall, Gustave Le Bon, Solomon Asch, Stanley Milgram, Muzafer Sherif,
Leon Festinger, Eliot Aronson, Serge Moscovici, Janis Irving, Carl Hovland, Albert Bandura și Philip
Zimbardo.
Psihologia socială studiază omul în contextul său social—într-o situație concretă—și în interacțiune cu alți
oameni, fenomene sau obiecte. Interacțiunea poate adopta diverse forme: influența socială (reală sau
imaginară), interdependenţa socială, transmiterea opiniilor și atitudinilor și confruntarea ideilor, valorilor și
percepțiilor sociale. Toate aceste forme de interacțiune determină, modelează și reglează comportamentul
omului ca ființă socială.
INCEPUT
Naşterea psihologiei sociale europene a avut loc în Europa de Vest abia după Al Doilea Război Mondial,
mai exact după 1961, Serge Moscovici și Henry Tajfel fiind considerați principalii contributori la această
știință pe bătrânul continent.
Psihologia socială românească
În România, psihosociologii—precum Ana Tucicov Bogdan (1984), Septimiu Chelcea (1998), Pantelimon
Golu (2000), Adrian Neculau (1996), Elena Zamfir (1997), Ștefan Boncu (2002) și Dumitru Cristea (2000),
pentru a menționa doar câțiva—observă că psihologia socială românească a parcurs etape similare ca
evoluție cu cele din Europa de Vest sau SUA. De exemplu, există și în România o perioadă de “preistorie” a
psihologiei sociale, unde putem aminti operele cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin sau Ion Neculce,
care conțin numeroase subiecte de psihologie socială.
În România, primele articole de psihologie socială propriu-zise au fost publicate de profesorul Constantin
Dumitrescu-Iași începând cu anul 1898, având tematici precum nevoia de ideal sau fericirea de a trăi. O
parte a studiilor sale au fost editate postum în volumul intitulat Studii de psihologie socială (1927). Primul
psiholog social român care a adoptat metoda experimentală a fost Nicolae Vaschide, care, alături de Alfred
Binet, a lucrat în laboratorul de psihologie de la Sorbona. Este considerat printre cele mai remarcabile
personalități românești care s-a impus pe plan internațional în domeniul psihologiei sociale din acea
perioadă. Vaschide a publicat numeroase studii, tratând problematici precum semnificația imitației în viața
socială, rolul inovației și interacțiunea dintre individ și societate ca sursă a variației în procesul de imitație.
Un alt psiholog social român care trebuie amintit este Constantin Rădulescu-Motru, care a publicat studiul
devenit clasic despre psihologia poporului român, Cultura română și politicianismul (1904). Acest savant
român consideră că degradarea politicii apare ca reacție la nepotrivirea dintre mecanismul vieții politice și
fondul sufletesc al poporului, iar suprema țintă a politicianismului este să placă Europei.
Cel care a inițiat învățământul psihosociologic universitar în România, chiar dacă a lucrat în învățământ
doar pentru o perioadă scurtă, a fost Dimitrie Drăghicescu, autorul lucrării Din psihologia poporului român.
Subiectul psihologiei poporului român a fost dezbătut și de Mihai Ralea, care a enumerate dificultățile, dar și
posibilitățile de determinare a sufletului național. Ana Tucicov-Bogdan (1984) notează că Ralea a introdus și
predat cursul de psihologie socială la Iași în perioada 1923-1939, iar apoi academicianul roman a continuat
să predea diverse cursuri de psihologie la București. Lucrările sale, precum Ipoteze și precizări în știința
sufletului: Studii de psihologie (1926), Explicarea omului (1946) sau Sociologia succesului (1962, carte
publicată în colaborare cu T. Hariton), au adus contribuții semnificative la dezvoltarea psihologiei sociale
academice. Alți profesori ce au contribuit la dezvoltarea acestei științe în plan universitar sunt Florian
Ștefănescu Goangă, Alexandru Roșca și Vasile Pavelcu. Ștefănescu și Roșca au aplicat psihologia socială
teoretică la cercetarea concretă, iar Pavelcu, în pofida faptului că nu a predat un curs de psihologie socială, a
contribuit prin studiile sale la concepte de psihologie socială precum autoritatea, influența sau valorizarea
socială a creativității oamenilor.
Din păcate, perioada “clasică” a acestei științe a fost drastic redusă în România, din pricina interzicerii de
către regimul comunist a cercetărilor de psihologie socială și predării psihologiei sociale în învățămânul
superior în perioada 1950-1965. În consecință s-a ajuns la ceea ce Chelcea (1998: 10) numește
“desincronizarea și rămânerea în urmă a psihologiei sociale din România”. Cercetările și cursurile de
psihologie socială au fost reluate în 1965, iar după 1989 cercetările românești au fost readuse în prim-planul
preocupărilor psihologilor sociali români.
După decembrie 1989, prin eforturile unor specialiști, printre care îi amintim pe Septimiu Chelea, Adrian
Neculau, Petru Iluț, Aurora Liiceanu,nElena Zamfir, Iolanda Mitrofan, Pantelimon Golu și Dumitru Cristea,
s-au deschis atât perspectivele sincronizării psihologiei sociale românești la cerințele universale, cât și
programele universitare de psihosociologie. Astfel, în 1998 apare și primul număr al revistei Psihologie
socială sub conducerea lui Adrian Neculau și Serge Moscovici. În perioada contemporană a psihologiei
sociale românești, Chelcea (2002: 24) remarcă:
Dincoace de fosta Cortină de Fier, popoarele sunt cuprinse de o dramatică tendinţă de afirmare a identităţii
naţionale şi culturale. Doar cunoscând specificul naţional vom înţelege şi ne vom apropia cu demnitate de
celelalte popoare europene. Astfel vor fi depăşite -ismele. Credem cu tărie că integrarea României în
structurile europene şi euro-atlantice constituie calea noastră fără alternativă.
Psihosociologia românească se orientează tematic în acest sens, abordând problem pe cât de actuale, pe
atât de semnificative, precum: identitatea naţională în conexiune cu identitatea europeană,
multiculturalismul, schimbarea atitudinală, memoria socială. În aceste condiţii produse după 1989,
psihologia socială românească începe să se alinieze atât la obiectivele promovate pe plan mondial, cât și
european, contribuind prin studiile concrete despre noile fenomene şi procese la progresul individului şi al
societăţii româneşti contemporane. În aprilie 1990 se reînființează Institutul de Psihologie al Academiei
Române, iar în cadrul său începe să funcționeze un Laborator de psihologie socială. Primele teme de
cercetare au avut ca subiecte: schimbarea opiniilor şi atitudinilor politice în România postdecembristă,
manipularea comportamentală și psihologia poporului român.
Astăzi, activitatea academică și de cercetare este continuată atât de specialișticonsacrați din domeniu (e.g.
Septimiu Chelcea, Andrei Cosmovici, Pantelimon Golu, Petru Iluţ, Aurora Liiceanu, Iolanda şi Nicolae
Mitrofan, Ioan Radu, Nicolae Radu, Mihaela Roco, Tatiana Slama-Cazacu, Marcus Stroe, Ursula Şchiopu,
Ana Tucicov-Bogdan, Elena şi Cătălin Zamfir, Mielu Zlate), cât și de o nouă generație de psihologi sociali
(e.g. Ştefan Boncu, Cristina Chiru, Cristian Ciupercă, Cătălin Dîrţu, Anca Dabija-Manoliu, Alin Gavriliuc,
Mihai Dinu Gheorghiu, Cornel Havîrneanu, Ruxandra Gherghinescu, Luminiţa M. Iacob, Ovidiu Lungu,
Cătălin Mamali, Pavel Mureşan, Lucian Radu-Geng, Doina Săucan, Monica Secui, Elena Stănculescu,
Cristian Tileagă, Mihaela Vlăduţ ş.a.).
SFARSIT

Psihologia sociala moderna


Termenul de psihologie sociala a fost folosit оn 1864 de italianul Carlo Cattaneo si în 1871 de germanul
Lindner. Ultimul оsi propunea sa-l foloseasca pentru analiza individului оn societate: psihologia sociala era
o psihologie a societatii.
Termenul e de gasit si оn scrierile lui Gabriel Tarde dupa 1895. Americanul Baldwin se apropie mult
de domeniul psihologiei sociale оntr-o carte din 1897 оnchinata studiului dezvoltarii morale si sociale a
copilului, iar italianul Paolo Orano publica оn 1901 la Bari un volum intitulat “Psicologia sociale”.
Totusi, textele retinute de istoriografia oficiala drept texte fondatoare sunt redactate оn limba engleza:
psihologul englez William McDougall, emigrat mai târziu în Statele Unite si sociologul american Edward
Ross publica оn 1908 carti ce au оn titlu termenul de psihologie sociala. Capitolele volumului lui
McDougall, de pilda, trateaza despre instincte, emotii, sentimente, comportament moral, vointa, credinte
religioase si despre structura caracterului.
În privinta primului experiment de psihologie sociala, majoritatea istoricilor psihologiei sociale sunt
de acord ca el a fost efectuat de Norman Triplett оn 1898 la Universitatea din Indiana. Triplett n-a fost un
psiholog social, dar privite retrospectiv experimentele sale pot fi considerate experimente de psihologie
sociala. Observоnd ca ciclistii alearga mai repede оn grup decоt singuri, el a creat grupuri experimentale de
copii si le-a cerut sa mоnuiasca mulinete alaturi de altii care faceau acelasi lucru ori singuri. Оn perioada
1890 - 1910, 31 de univeritati americane si-au оntemeiat laboratoare de psihologie experimentala. Оn 1924,
Floyd Allport a publicat un tratat de psihologie sociala bazat оn princpal pe studii experimentale. Оn 1931,
Murphy si Mrphy publica un manual intitulat Experimental social psychology. Sub impactul
behaviorismului, psihologia sociala alesese drumul experimentarii.
Înainte de 1950, trebuie consemnate doua progrese importante: dezvoltarea scalelor de atitudini (Bogardus,
оn 1925; Thurstone, 1928; Likert, 1932) si cercetarile în domeniul structurii si functiilor grupului social
initiate de Kurt Lewin. Unul din experimentele celebre ale perioadei, realizat de Lewin, Lippitt si White оn
1939 trata despre efectul stilului de leadership asupra comportamentului de grup. Tratatul editat de
Murchison оn 1935 este considerat ultimul text elaborat оn traditia psihologiei sociale speculative. Alte
manuale influente sunt acum cele ale lui La Piere si Farnsworth din 1936, Klineberg din 1940 si Cretch si
Crutchfield din 1948. În 1954 apare cea mai importanta carte de psihologie sociala, tratatul editat de Gardner
Lindzey. Acesta va cunoaste o a doua editie оn 1968 si o a treia editie оn 1985, alcatuindu-se ca o sinteza a
evolutiei disciplinei si contribuind decisiv la consolidarea paradigmei de cercetare din psihologia sociala.
În prezent, un grup de psihologi sociali americani pregatesc editia a IV-a a tratatului.
Istoria psihologiei sociale poate fi trasata nu numai din perspectiva aparitiei si continutului principalelor
manuale, dar si din perspectiva marilor programe de cercetare sau a experimentelor celebre. Оn privinta
ultimelor, trebuie precizat ca exista оn psihologia sociala studii experimentale care au avut o influenta
covоrsitoare nu numai asupra disciplinei, dar si asupra altor stiinte. Iata cоteva: experimentele lui Sherif
asupra formarii normelor de grup din 1935, experimentele lui Asch asupra conformismului din 1951,
experimentele lui Sherif asupra competitiei оntre grupuri din 1953, experimentul lui Festinger si Carlsmith
asupra disonantei cognitive din 1959 experimentele lui Milgram asupra obedientei din 1963, experimentele
lui Latane si Darley asupra comportamentului de ajutorare оn cazuri de urgenta din 1968. Cât despre marile
programe de cercetare, ele au cautat, оn general, sa impuna directii de cercetare, marcоnd decisiv istoria
disciplinei. Lewin a initiat un program foarte vast în domeniul dinamicii grupurilor, continuat, dupa
disparitia sa în 1947, de unii din studentii sai. Merita, de asemenea, mentionate studiile complexe asupra
personalitatii autoritare realizate de Adorno si colegi sai (rezultatele au fost publicate оn 1950), precum si
programul de cercetare a schimbarii de atitudine, desfasurat la Universitatea Yale sub directia lui Carl
Hovland оn deceniul al VI-lea.
Dupa 1965, psihologia sociala si-a afirmat treptat vocatia sa cognitivista. Perioada este dominata de teoria
atribuirii, propusa de Fritz Heider оn 1958, teorie care se afla la originea extrem de multor studii de
psihologie sociala. Aproximativ din 1980, abordarea favorita a psihologilor sociali o reprezinta cognitia
sociala. Aceasta a aparut ca urmare a recuperarii vechilor idei ale lui Fritz Heider si Solomon Asch asupra
perceptiei persoanei si a transferului unor metode si concepte ale psihologiei cognitive оn psihologia sociala.
Cognitia sociala nu reprezinta un domeniu al psihologiei sociale, ci o maniera de abordare specifica, foarte
adecvata în domenii ca perceptia persoanei, eul, stereotipuile, luarea deciziei, schimbarea de atitudine.

Psihologia sociala europeana


Se poate usor observa оn paginile anterioare lipsa referintei la contributiile europenilor. Fara оndoiala,
psihologia sociala este, оn buna masura, o stiinta americana.
Totusi, cercetatorii europeni au contribuit la dezvoltarea ei nu numai оn perioda de început, cu Lewin sau
Heider, dar aportul lor poate fi stabilit pentru fiecare etapa de evolutie a disciplinei. Оnainte de cel de-al
doilea razboi mondial, contributii notabile au avut englezul Bartlett оn domeniul memoriei, Jean Piaget оn
domeniul comportamentului moral infantil si germanul Moede care, оn anii ‘20, a dezvoltat o psihologie
experimentala a grupului.
Dupa razboi, eforturile psihologilor sociali europeni s-au concentrat spre institutionalizarea psihologiei
sociale. Treptat ei au impus-o ca disciplina оn toate universitatile. În 1966 s-a fondat European Association
of Experimental Social Psychology (EAESP), care a devenit nucleul comunitatii stiintifice europene оn
domeniu, iar în 1971 a aparut primul numar al European Journal of Social Psychology.
În plan teoretic, psihologia sociala europeana a fost multa vreme dominata de cea americana. Nevoia de
independenta i-a condus pe europeni la teme si abordari specifice. Astfel, Henri tajfel de la Universitatea din
Bristol a initiat un vast program de cercetare asupra relatiilor intergrupuri, ajungоnd sa propuna teoria
identitatii sociale, una din cele mai fertile teorii din psihologia sociala contemporana. Оn 1961 Serge
Moscovici a publicat o carte ce s-a bucurat de un imens succes, оn care a actualizat conceptul de
reprezentare colectiva a lui Durkheim. Un al doilea cоmp de cercetare creat de Moscovici, specific
psihologiei europene, este influenta minoritara, cоmp rezultat dintr-o curajoasa reinterpretare a cercetarilor
asupra conformismului efectuate de americani.
Astazi se poate vorbi din ce оn ce mai putin de diferente semnificative întrec psihologia sociala americana si
psihologia sociala europeana. Facilitarea comunicarii a determinat schimburi stiintifice intense. Prezenta
profesorilor si studentilor americani în universitatile de pe batrоnul continent si faptul ca europenii publica
tot mai frecvent în marile jurnale americane sunt probe elocvente pentru disparitia dihotomiei istorice ce a
marcat istoria disciplinei. De altminteri, trebuie mentionat ca unele universitati europene, cu deosebire cele
olandeze, n-au tinut niciodata seama de tendintele psihologiei sociale europene de a se mentine diferita si
independenta si dimpotriva, olandezii, care au cea mai buna reprezentare оn EAESP, au lucrat pe temele
agreate de americani, izbutind sa apara constant în marile reviste.
Marile reviste de psihologie sociala
O stiinta nu exista atоt prin cartile si manualele universitare pe care le publica cei dedicati scrisului, cоt mai
cu seama prin publicatiile periodice. În psihologia sociala, ciclul complet al unui demers de cercetare
implica faurirea ipotezelor, strоngerea datelor, analiza lor, redactarea si publicarea raportului de cercetare
într-o revista de specialitate.
De aceea, marile reviste au o contributie decisiva la evolutia teoretica si metodologica a disciplinei.
În perioada clasica, un rol оnsemnat au jucat Journal of Abnormal and Social Psychology, aparut оnca de la
începutul secolului si Journal of Personality, publicat de Duke University de la sfоrsitul secolului trecut.
Dupa 1960, numarul mare de cercetatori precum si fondurile marite disponibile pentru cercetare au impus o
diversificare a publicatiilor. Оn 1965, Journal of Abnormal and Social Psychology se divide: se nasc acum
doua reviste, una оnchinata psihologiei patologice, cealalta psihologiei sociale. Aceasta din urma, intitulata
Journal of Personality and Social Psychology (JPSP) reprezinta astazi cea mai prestigioasa publicatie
periodica de psihologie sociala.
În prezent, JPSP are aparitii lunare. Tot din 1965 apare Journal of Experimental Social Psychology. Alte
reviste importante sunt Journal of Applied Social Psychology (anul primei aparitii, 1971), Personality and
Social Psychology Bulletin (1975) si Social Cognition (1982). Оn Europa, se bucura de multa apreciere
European Journal of Social Psychology, pe care l-am mentionat deja, prcum si British Journal of Social
Psychology, desprins оn 1980 din mai vechiul British Journal of Clinical and Social Psychology.

S-ar putea să vă placă și