NULITĂŢI CIVILE PROCEDURALE – NULITĂŢILE DE DREPT

SUBSTANŢIAL

Ce este „nulitatea” în Drept?

- Consacrarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ar rămâne doar formală în lipsa
unor sancţiuni care să impună o conduită adecvată subiecţilor de drept.
Sancţiunile, de drept material şi procedural, reprezintă o garanţie a respectării
ordinii de drept; ele corespund atât unui interes general, dar şi unui interes concret
al părţilor litigante.
- Nulitatea este o sancţiune civilă care intervine în cazul încheierii unui act
juridic cu nerespectarea condiţiilor de validitate, de fond şi de formă, prevăzute
de lege. Actul juridic sancţionat cu nulitatea este lipsit de efectele juridice în
vederea cărora a fost încheiat. El există în mod material, însă nu poate produce
efecte juridice, deoarece legea nu-i recunoaşte valabilitatea.
- Instituţia nulităţii are, în principal, următoarele funcţii:
o funcţia preventiv-educativă, deoarece subiectele de drept, cunoscând efectele
nulităţii, sunt descurajate să încheie un act cu nerespectarea legii; se asigură,
astfel, respectarea principiului legalităţii în domeniul actelor juridice civile;
o funcţia sancţionatorie, represivă, care intervine atunci când prima funcţie nu s-a
dovedit eficientă;

Ce este actul juridic în dreptul material?

- În doctrină şi în practică, expresia „act juridic civil” se foloseşte cu două sensuri:
o în primul rând, prin act juridic se desemnează manifestarea de voinţă cu
intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica sau
stinge un raport juridic civil. Pentru acest sens se foloseşte şi formula
„negotium iuris” (operaţiune juridică) sau negotium.
o în al doilea rând, prin act juridic înţelegem înscrisul constatator al
manifestării de voinţă, suportul material care consemnează operaţiunea
juridică respectivă. Pentru acest sens se foloseşte formula „instrumentum
probationis” (mijloc de probă) sau instrumentum.

- Prin „condiţiile actului juridic” înţelegem cerinţele impuse de lege pentru

încheierea valabilă a unui act juridic. Codul civil, prin art.948, dispune:
„Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
3. un obiect determinat;
4. o cauză licită.”
- În funcţie de aspectul la care se referă, condiţiile pot fi de fond şi de formă.
Condiţiile de fond privesc conţinutul actului juridic şi sunt cele la care se referă
art.948 Cod civil. Condiţiile de formă se referă la felul în care este exteriorizată
 voinţa de a încheia actul juridic. După criteriul obligativităţii lor, condiţiile actului
juridic se împart în esenţiale şi neesenţiale. Condiţiile esenţiale sunt cele cerute
pentru însăşi valabilitatea actului (art.948 Cod civil); condiţiile neesenţiale sau
întâmplătoare sunt cele care pot fi prezente sau pot lipsi, fără a influenţa
validitatea actului.

Ce este actul de procedură?

- Dintre diversele definiţii oferite în literatura de specialitate, le vom reţine pe
acelea care pornesc de la împrejurarea că, spre deosebire de dreptul civil, unde se
face distincţie între operaţiunea juridică (negotium iuris) şi înscrisul care
probează existenţa operaţiunii (instrumentum probationis), în procedura civilă,
prin act de procedură se înţelege atât operaţiunea juridică, cât şi actul scris care
constată această operaţiune şi care este îndeplinit de participanţii la proces, în
legătură cu activitatea lor procesuală fiind susceptibil de a crea, modifica sau
stinge efecte procedurale.
- Actele de procedură sunt o specie a actelor juridice, dar se particularizează
de acestea prin scopul lor, cadrul în care sunt aduse la îndeplinire şi prin
întocmirea lor de diferiţi subiecţi de drept şi cu respectarea unor cerinţe care
diferă de la o categorie la alta.
- Importanţă:
o activitatea procedurală nu poate fi concepută în lipsa acestora-atât exerciţiul cât şi
finalizarea unei acţiuni civile se realizează prin intermediul actului procedural.
o reprezintă mijloace prin intermediul cărora părţile îşi exercită drepturile şi îşi
îndeplinesc obligaţiile procesuale
o fixează elementele judecăţii şi cadrul dezbaterilor, ceea ce permite ulterior şi
exercitarea unui control judiciar eficient asupra hotărârilor pronunţate de către
instanţele judecătoreşti.
- Condiţiile generale pentru îndeplinirea actelor de procedură. Deosebim între:
condiţii de fond (cerinţe cu caracter general, proprii actului juridic civil,
influenţate de specificul activităţii judiciare); condiţii de formă (forma scrisă
reprezintă o condiţie a majorităţii actelor de procedură-în acest sens a se vedea
dispoziţiile art.82 Cod proc. civ). Reţinem următoarele condiţii generale pentru
îndeplinirea actelor de procedură:
o să îmbrace forma scrisă ori să fie consemnat într-un alt act de procedură încheiat
în scris;
o din conţinutul său, respectiv din cuprinsul actului scris care îl constată, să rezulte
că au fost respectate cerinţele impuse de lege;
o să fie efectuat în limba română-a se vedea în acest sens dispoziţiile constituţionale
(art.128), respectiv dispoziţiile din Legea de organizare judecătorească;
În afara condiţiilor generale enumerate mai sus, se mai disting: cerinţe care
vizează timpul sau locul întocmirii actelor de procedură; condiţii particulare care
diferă de la un act la altul, în funcţie de obiectul sau finalitatea lui.
- Clasificarea actelor de procedură
o În raport de organele sau persoanele care le întocmesc ori de la care emană,
actele de procedură se împart în:
  Actele parţilor sunt cele mai numeroase, urmărind finalităţi diferite
(promovarea unor pretenţii; invocarea unor incidente procedurale;realizarea apărării,
etc). Exemple: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională,
cererea de exercitare a unei căi de atac, cererea de punere în executare a unei hotărâri,
etc.
 Actele instanţei – având în vedere finalitatea diferită a actelor instanţei,
deosebim: Acte de decizie, prin care se soluţionează conflictul între părţi (hotărârea
judecătorească), respectiv celelalte decizii luate de instanţă (exemplu: încheierile de
şedinţă prin care se iau diferite măsuri ca cele privitoare la ordonarea unei probe,
admiterea sau respingerea unei excepţii ); Acte de comunicare, acelea prin intermediul
cărora instanţa de judecată încunoştiinţează părţile despre anumite măsuri (spre
exemplu citarea părţilor sau a altor participanţi) sau prin care sunt comunicate unele
acte de procedură; Acte de documentare procesuală sunt acele acte prin intermediul
cărora se consemnează unele declaraţii de voinţă ale părţilor sau ale altor participanţi
(exemplu: procesul verbal de consemnare a unei mărturii);
 Acte ale organelor auxiliare justiţiei (spre exemplu: actele organelor de
executare, procesele verbale de luare a măsurilor asiguratorii, dovezile privind
comunicarea actelor de procedură, etc.);
 Acte ale altor participanţi la proces (de exemplu: depoziţiile martorilor,
întocmirea şi depunerea raportului de expertiză); Actele terţelor persoane care sunt
destinate să lărgească cadrul procesual cu privire la subiectele procesului sau chiar cu
privire la obiectul acestuia.
o În funcţie de modul de efectuare, actele de procedură se clasifică în:
 Acte scrise precum cererea de chemare în judecată, încheierile,
hotărârile etc.
 Acte verbale, orale-spre exemplu susţinerile verbale ale părţilor
o În funcţie de natura lor sau de locul de îndeplinire, actele de procedură sunt:
 Acte judiciare, precum interogatoriul, pronunţarea hotărârii etc.
 Acte extrajudiciare, spre exemplu expertiza
o După caracterul îndeplinirii actelor de procedură, distingem între:
 Acte de procedură obligatorii-majoritatea celor îndeplinite de instanţă
(hotărârile judecătoreşti, încheierile de şedinţă)
 Acte de procedură facultative (spre exemplu exercitarea căilor de atac)
o În raport cu manifestările de voinţă ce concură la formarea actului de
procedură, clasificăm actele de procedură în:
 Acte unilaterale-emană, în general de la părţile litigante şi sunt făcute
îndeosebi în vederea exercitării unor drepturi procesuale. Şi instanţa adoptă o serie de
măsuri ce reprezintă manifestări unilaterale de voinţă (spre exemplu hotărârile
judecătoreşti)
 Acte bilaterale sau multilaterale, spre exemplu cazul amânării cauzei
prin acordul tuturor părţilor litigante, al tranzacţiei judiciare
Comparaţie între nulităţi civile procedurale şi nulităţile de drept
substanţial

A. NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. Definiţie
Nulitatea este o sancţiune civilă care intervine în cazul încheierii unui act juridic cu
nerespectarea condiţiilor de validitate, de fond şi de formă, prevăzute de lege.

2. Clasificare
I. Principala clasificare se face în funcţie de interesul ocrotit prin dispoziţia legală
încălcată la încheierea actului juridic. Astfel, distingem între nulitatea absolută şi
nulitatea relativă.
Este absolută acea nulitate care sancţionează nerespectarea unui interes general, al
întregii societăţi.
Este relativă acea nulitate care sancţionează încălcarea unei norme care ocroteşte unui
interes particular, individual.

II. În funcţie de întinderea efectelor sale, nulitatea este totală sau parţială.
Este parţială acea nulitate care desfiinţează numai o parte din efectele actului juridic.
Este totală acea nulitate care desfiinţează actul juridic în întregime.

III. După modul de consacrare legislativă, distingem între nulitate expresă şi nulitate
virtuală.
Este expresă (explicită, textuală) acea nulitate prevăzută ca atare, într-un text de lege.
Este virtuală (implicită, tacită) acea nulitate care nu este prevăzută expres de lege, dar
sancţiunea rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a
actului juridic. (art.813 cod civil)

3. Cauzele de nulitate
a. Atrag nulitatea absolută a actului juridic următoarele cauze:
- încălcarea regulilor privind capacitatea persoanei în următoarele cazuri:
1) nerespectarea unei incapacităţi speciale, impusă pentru ocrotirea unui interes
general - art.1309 cod civil;
2) nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă pentru persoanele
juridice;
- lipsa totală a consimţământului – cazul erorii obstacol;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic (a lipsit, a fost ilicit sau contrar normelor
de convieţuire socială);
- când a lipsit cauza actului, a fost ilicită sau imorală;
- nerespectarea formei cerută ade validitatem;
- când actul juridic s-a încheiat în frauda legii.

b. Atrag nulitatea relativă a actului juridic următoarele cauze:

- consimţământul a fost viciat: dol, violenţă, eroare;
 - a lipsit discernământul uneia din părţi în momentul încheierii actului juridic.
- nu s-au respectat normele privind capacitatea de exerciţiu a persoanelor care au
încheiat actul juridic;
Precizăm că legea nu delimitează, printr-o normă cu caracter general, aceste cazuri
în care intervine nulitatea absolută sau relativă a actului juridic. Prin urmare, când
legea nu precizează felul nulităţii, este de datoria interpretului să stabilească acest
aspect, în funcţie de natura interesului ocrotit prin norma legală încălcată la încheierea
actului.

4. Regimul juridic al nulităţii

Prin „regim juridic” înţelegem regulile cărora le este supusă nulitatea absolută sau cea
relativă.
În esenţă, regimul juridic al nulităţii se referă la trei aspecte: 1) cine este îndreptăţit să
invoce nulitatea; 2) cât timp poate fi invocată nulitatea; 3) dacă nulitatea poate fi sau nu
acoperită prin confirmare.
a. Nulitatea absolută:
- poate fi invocată de oricine are interes: părţile actului juridic, succesorii lor în
drepturi, creditorii părţilor, procurorul, instanţa de judecată, din oficiu;
- acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă: poate fi invocată oricând,
indiferent de timpul scurs de la data încheierii actului juridic;
- nu poate fi acoperită prin confirmarea ulterioară a actului de către părţi; actul
rămâne nul şi nici o ratificare ulterioară nu îi poate da valabilitate;
- instanţa de judecată doar constată nulitatea actului.
b. Nulitatea relativă:
- poate fi invocată doar de către partea al cărei consimţământ a fost viciat sau care a
fost incapabilă în momentul încheierii actului juridic;
- acţiunea în anulabilitate (acţiunea în declararea nulităţii relative) este
prescriptibilă; ea poate fi formulată doar în interiorul termenului legal de
prescripţie; dacă nulitatea relativă nu a fost invocată în acest termen, actul rămâne
valabil.
- poate fi acoperită prin confirmare de către persoana care era îndreptăţită să ceară
anularea actului, caz în care actul devine valabil retroactiv (art.1190 cod civil);
- instanţa de judecată pronunţă nulitatea relativă.

5. Efectele nulităţii
Prin efecte ale nulităţii înţelegem consecinţele care intervin ca urmare a constatării
sau declarării nulităţii unui act juridic.
Efectele nulităţii sunt cârmuite de următoarele principii:
- principiul retroactivităţii;
- principiul repunerii în situaţia anterioară;
- principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial.
 Principiul retroactivităţii

 Noţiune
Nulitatea îşi produce efecte şi faţă de trecut (ex tunc), adică efectele ei se întorc până
la încheierea actului juridic.
Mai exact, retroactivitatea înseamnă înlăturarea efectelor care s-au produs între
momentul încheierii actului juridic şi acela al anulării lui efective. Părţile ajung în
situaţia în care n-ar fi încheiat actul respectiv.
Dacă actul n-a fost executat încă, aplicarea nulităţii va însemna că acel act va fi
desfiinţat, iar părţile vor fi considerate că nu au avut niciodată drepturi şi obligaţii în
temeiul acestuia.
Atunci când actul juridic a fost executat în tot sau în parte, aplicarea nulităţii va avea
ca efect desfiinţarea actului, precum şi obligarea părţilor de a-şi restitui reciproc
prestaţiile executate.
 Excepţii
Există şi cazuri excepţionale în care efectele sancţiunii nulităţii se produc numai
pentru viitor (ex nunc):
- în cazul contractelor cu executare succesivă (contractul de închiriere, contractul
de întreţinere) retroactivitatea efectelor nulităţii este obiectiv imposibilă;
- posesorul de bună-credinţă poate păstra fructele culese anterior anulării actului
(art.485 cod civil).

Principiul repunerii în situaţia anterioară (restitutio in integrum)

 Noţiune
Conform acestui principiu, tot ceea ce s-a prestat în baza unui act nul trebuie
restituit.
Această regulă decurge din primul principiu şi reprezintă un mijloc de asigurare a
eficienţei practice a sancţiunii nulităţii.
Precizăm că, sub aspect procesual, reclamantul trebuie să introducă două acţiuni (ori
o acţiune cu două capete de cerere): o acţiune în anularea actului şi o acţiune în restituirea
prestaţiilor executate în temeiul actului anulat.

 Excepţii
Există situaţii excepţionale, când prestaţiile efectuate în temeiul actului nul nu sunt
supuse restituirii:
- incapabilul (minorul sau interzisul) este obligat să restituie prestaţiile primite
numai în măsura îmbogăţirii sale (art.1164 cod civil);
- cazul aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans
(nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria-i incorectitudine sau
imoralitate pentru a obţine protecţia unui drept). Cu alte cuvinte, partea care a
urmărit un scop imoral la încheierea actului nu poate cere restituirea prestaţiei,
invocând propria sa turpitudine.
 Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto
iure dantis resolvitur ius accipientis)

 Noţiune
Acest principiu se referă la efectele nulităţii faţă de terţi.
Conform acestei reguli, anularea actului primar (iniţial) atrage şi anularea actului
următor (subsecvent), datorită legăturii sale cu primul.
În practică, aplicarea acestui principiu se face în două categorii de situaţii:
- cazul actelor „autorizate”: anularea autorizaţiei atrage şi anularea actului
întemeiat pe acea autorizaţie;
- cazul existenţei unui act principal şi a unui act accesoriu: anularea actului
principal atrage anularea actului accesoriu.

 Excepţii
Există cazuri de excepţie, în care, deşi se anulează actul iniţial, se menţine actul
subsecvent. Altfel spus, se produce resoluto iure dantis, dar nu mai intervine şi resolvitur
ius accipientis.
Aceste excepţii se justifică prin alte două principii de drept:
1) principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului unui bun, cu titlu oneros;
2) principiul asigurării stabilităţii circuitului civil.
Prin urmare, amintim câteva astfel de excepţii:
- cazul celui declarat mort, care – de fapt – este în viaţă: el poate cere oricând
anularea hotărârii declarative de moarte şi înapoierea bunurilor sale. Cu toate
acestea, dobânditorii cu titlu oneros ai acestor bunuri nu sunt obligaţi să le
înapoieze, decât dacă se face dovada că, la data dobândirii, ştiau că persoana
declarată moartă este în viaţă.
- cazul subdobânditorului de bună-credinţă a unui bun mobil, cu titlu oneros:
anularea actului înstrăinătorului nu atrage şi anularea actului subsecvent –
art.1909 cod civil (ex: A îi încredinţează lui B un bun mobil, în depozit; contractul
de depozit se anulează, dintr-un motiv de nulitate; B ar trebui să îi restituie bunul
lui A, dar între timp l-a vândut lui C; dacă C a fost de bună-credinţă, contractul de
vânzare-cumpărare nu se anulează, iar C rămâne proprietarul bunului).
- subdobânditorul de bună-credinţă a unui bun imobil păstrează bunul respectiv
dacă l-a dobândit cu titlu oneros, chiar dacă titlul de proprietate al transmiţătorului
său a fost, între timp, declarat nul sau anulat.

6. Principii de drept care anihilează efectele nulităţii

În dreptul nostru civil se cunosc anumite principii care, în conflict cu nulitatea, o
înlătură mult mai eficient decât excepţiile de la cele trei reguli examinate anterior.

a. Principiul conversiunii actului juridic

Potrivit acestui principiu, manifestarea unei voinţe valabile în cadrul unui act juridic
nul poate produce anumite efecte, independent de soarta actului în care a fost exprimată.
În esenţă, conversiunea presupune înlocuirea unui act nul cu un act juridic valabil.
Pentru a opera conversiunea sunt necesare următoarele condiţii:
1) să existe un element de diferenţă între actul nul şi actul valabil;
 2) unul dintre acte să fie anulat efectiv şi total;
3) actul socotit valabil să întrunească toate condiţiile de valabilitate, iar aceste
condiţii să se regăsească în chiar cuprinsul actului anulat;
4) din manifestarea de voinţă a părţilor să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii.
Aplicaţii:
- cazul manifestării de voinţă care, deşi nulă ca vânzare-cumpărare, valorează ca
antecontract de vânzare-cumpărare;
- cazul în care actul de înstrăinare a unui bun este lovit de nulitate, dar este valabil
ca act de revocare a testamentului ce avea ca obiect bunul respectiv (art.923 cod
civil);
- vezi art.689 cod civil, etc.

b. Principiul „error communis facit ius” (eroarea comună, generală face drept)
O aplicaţie a acestui principiu, denumit şi „principiul validităţii aparenţei de drept”, o
regăsim în Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă: „Înregistrările făcute în
registrul de stare civilă de către o persoană necompetentă, care a exercitat în mod public
atribuţia de delegat de stare civilă, sunt valabile chiar dacă nu avea, în realitate, această
calitate”.

c. Principiul răspunderii civile delictuale

Spre exemplu, între principiul ocrotirii minorului şi principiul răspunderii delictuale,
are câştig de cauză al doilea principiu. Aceasta echivalează, practic, cu menţinerea actului
anulabil, ca fiind cea mai bună reparaţie a prejudiciului cauzat cocontractantului prin
fapta ilicită a unui minor (art.1159, 1162 cod civil).

7. Comparaţie între nulitate şi alte cauze de ineficacitate a actului juridic

În afară de cauzele de nulitate prevăzute de lege pentru orice act juridic, mai există şi
alte cauze care duc la ineficacitatea (lipsirea de efecte) unui act juridic: rezoluţiunea,
rezilierea, caducitatea, revocarea, inopozabilitatea, etc.
!!! Una din deosebirile esenţiale între nulitate şi toate celelalte instituţii civile
enumerate mai sus este următoarea: dacă nulitatea presupune cauze contemporane
momentului încheierii actului, celelalte sancţiuni sunt determinate de cauze ulterioare
încheierii actului.

B. Nulitatea actelor de procedură

1. Concept
În codul de procedură civilă, sancţiunile nu sunt reglementate sistematic, ci doar în
legătură cu încălcarea diferitelor condiţii de desfăşurare a procesului civil. Principalele
sancţiuni procedurale sunt: nulitatea actelor de procedură, decăderea, amenzile judiciare,
perimarea procesului civil.
Nulitatea procedurală vizează o mare diversitate de acte ale instanţei, ale părţilor şi
ale altor participanţi la procesul civil.
 Codul de procedură civilă nu defineşte această sancţiune. Astfel, în doctrină şi
jurisprudenţă s-au dat numeroase definiţii, dintre care reţinem următoarea: „Nulitatea
este acea sancţiune care determină ineficienţa actelor de procedură îndeplinite cu
nerespectarea regulilor de desfăşurare a procesului civil”.

2. Clasificare
Clasificarea nulităţilor este importantă deoarece vizează regimul juridic aplicabil
acestora.
I. în funcţie de natura normelor încălcate (norme imperative, norme
dispozitive), nulităţile procedurale se împart în absolute şi relative
Această delimitare este făcută chiar de legiuitor, astfel cum rezultă din prevederile
art. 108:
„(1) Nulitatile de ordine publica pot fi ridicate de parte sau de judecator in orice stare a
pricinii.
(2) Celelalte nulitati se declara numai după cererea părţii care are interes sa o invoce.”
Aşadar textul se referă la „nulităţile de ordine publică” şi la „celelalte nulităţi”.
Distincţia este importantă sub aspectul regimului juridic. Nulităţile absolute
prezintă următoarele particularităţi:
- pot fi invocate în orice fază a procesului civil;
- pot fi invocate de oricare din parţi, procuror sau instanţă, din oficiu;
- viciile unui act afectat de nulitate absolută nu pot fi acoperite.
Nulităţile relative prezintă următoarele trăsături:
- pot fi ridicate numai in limine litis, respectiv cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare sau imediat ce s-a ivit cauza ce le-a determinat;
- pot fi invocate numai de partea în favoarea căreia a fost edictată norma;
- viciile unui act afectat de nulitate relativă pot fi asanate.

II. în funcţie de izvorul lor, nulităţile pot fi exprese şi virtuale.

Nulităţile exprese (textuale, explicite) sunt acelea stabilite prin lege. Acestea îşi au
originea în vechiul drept francez care consacra principiul „nu există nulităţi fără text”.
În prezent, Codul nostru de procedură civilă conţine puţine texte care consacră în mod
expres nulitatea pentru anumite încălcări: art.88, 89, 100, 133, 161, 288, 302, etc.
Nulităţile virtuale (tacite, implicite) îşi au izvorul în nesocotirea principiilor de drept
procesual civil sau a altor reguli de procedură. Altfel spus, dacă s-au încălcat normele de
procedură, neindicarea expresă a sancţiunii nulităţii nu înseamnă că actul va fi considerat
eo ipso ca fiind valabil.
Menţionăm că marea majoritate a nulităţilor procedurale sunt nulităţi virtuale.

III. În funcţie de raportul cauzal dintre diferitele acte de procedură,

nulităţile pot fi proprii şi derivate.
Cele mai multe acte procedurale nu au o existenţă autonomă; ele sunt precedate de
alte acte, iar această înlănţuire are urmări şi în materia nulităţii.
Astfel, art.106 al.1 prevede: „Anularea unui act de procedura atrage si nulitatea
actelor urmatoare, in masura in care acestea nu pot avea o existenta de sine statatoare.”
Nulitatea proprie lipseşte de eficienţă juridică actul de procedură îndeplinit cu
nesocotirea condiţiilor sale de validitate.
 Nulitatea derivată (iradiată) reprezintă o consecinţă a invalidării unor acte
procedurale anterioare şi faţă de care actul în cauză se află într-un raport de dependenţă
funcţională.

IV. în funcţie de natura condiţiilor neîndeplinite, nulităţile pot fi intrinseci

şi extrinseci
Nulitatea intrinsecă intervine când se nesocoteşte o condiţie ce ţine de substanţa
actului de procedură (citaţia nu menţionează termenul sau instanţa în faţa căreia se va
desfăşura judecata).
Nulitatea extrinsecă intervine când se încalcă condiţii exterioare actului (îndeplinirea
actului de către o instanţă necompetentă, neplata taxei de timbru, nedepunerea apelului la
instanţa a cărei hotărârre se atacă, etc.)

V. În funcţie de întinderea efectelor distructive ale sancţiunii, nulităţile

pot fi totale sau parţiale
Nulitatea nu poate fi un scop în sine; actul trebuie salvat, în măsura în care este
posibil. (De pildă, art. 296 prevede „Instanta de apel poate pastra ori schimba, in tot sau
in parte, hotararea atacata…”)
Subliniem totuşi, că în cele mai multe situaţii, în materie procesual civilă, nulitatea
se răsfrânge asupra întregului act.

VI. În funcţie de modul în care operează, nulităţile pot fi de drept şi

judiciare.
Nulităţile de drept sunt cele care operează în temeiul legii, fără a mai fi nevoie de o
hotărâre care să constate efectele produse (ineficienţa actului de procedură)
Nulităţile judiciare sunt cele care afectează actul doar dacă intervine o hotărâre a
judecătorului care să pronunţe sancţiunea.
Actualmente, specialiştii în domeniul dreptul apreciază că toate nulităţile procedurale
sunt judiciare. Indiferent de caracterul absolut sau relativ al nulităţii, intervenţia
instanţei este întotdeauna necesară. Dacă nulitatea unui act de procedură nu a fost
constatată de instanţă, acel act va produce toate efectele sale.

1. Condiţiile nulităţii
Constatarea şi declararea nulităţii presupune îndeplinirea unor condiţii pentru
aplicarea sancţiunii. Aceste condiţii se desprind din capitolul intitulat „Nulitatea actelor
de procedură” – art.105-108 Cod de proc.civ.
Art. 105 prevede: „(1) Actele de procedura indeplinite de un judecator
necompetent sunt nule.
(2) Actele indeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un functionar
necompetent se vor declara nule numai daca prin aceasta s-a pricinuit partii o vatamare ce
nu se poate inlatura decat prin anularea lor. In cazul nulitatilor prevazute anume de lege,
vatamarea se presupune pana la dovada contrarie”
Din analiza art. 105 al.2 cod de proc.civ. se desprind condiţiile generale ale
nulităţii procedurale:
a) nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil;
 b) producerea unei vătămări;
c) vătămarea să nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului.

a) nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil;

Necesitatea acestei cerinţe rezultă în mod expres din art.105 al.2: „Actele indeplinite
cu neobservarea formelor legale sau de un functionar necompetent se vor declara nule
numai daca prin aceasta s-a pricinuit partii o vatamare ce nu se poate inlatura decat prin
anularea lor. In cazul nulitatilor prevazute anume de lege, vatamarea se presupune pana la
dovada contrarie.”
Legiuitorul foloseşte expresia „neobservarea formelor legale”. În doctrina juridică se
apreciază prin referirea la „formele legale” legiuitorul a avut în vedere un concept
generic, incluzând toate regulile de drept procesual civil, toate dispoziţiile care privesc
mersul proceselor în faţa justiţiei şi funcţionarea legală a organelor judecătoreşti. Aşadar,
prin „forme legale” nu trebuie să înţelegem, în acest context, numai cerinţele privind
forma exterioară a actelor de procedură.
De asemenea, se apreciază că referirea distinctă la actele îndeplinite de un funcţionar
necompetent nu ar mai fi necesară, în condiţiile precizarii generale făcute în acelaşi tesxt
de lege.
Textul nu precizează categoria de funcţionari la care se referă: dacă este vorba doar
despre angajaţii instanţei sau şi despre alţi funcţionari publici. Se consideră că textul
vizează nu numai funcţionarii din cadrul instanţelor, ci şi alte persoane care funcţionează
pe lângă organe ale statului.

b) producerea unei vătămări;

Existenţa condiţiilor b. şi c. reflectă concepţia legiuitorului de a înlătura orice
formalism inutil în desfăşurarea procesului, astfel încât nulitatea actelor de procedură să
reprezinte un ultim remediu.
Prin termenul de „vătămare” trebuie să înţelegem o vătămare de natură procesuală,
provocată nu numai de nesocotirea drepturilor părţilor, dar şi de încălcarea celorlalte
reguli privind soluţionarea litigiului.
Subliniem că problema existenţei unei vătămări se pune doar în cazurile de nulitate
prevăzute de art.105 al.2 Cod de proc.civ. Observăm că art.105 al.1 declară nule actele de
procedură îndeplinite de un judecător necompetent fără să se impună cerinţa vătămării.
De altfel, art. 105 al.2 teza finală consacră prezumţia existenţei unei vătămări în cazul
nulităţilor exprese: „ In cazul nulitatilor prevazute anume de lege, vatamarea se
presupune pana la dovada contrarie.”

c) vătămarea să nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului.

În cazul prevăzut de art.105 al.1, nulitatea operează fără ca instanţa să aibă efectiv
posibilitatea de a înlătura consecinţele încălcării regi’ulilor de procedură. Totuşi, potrivit
art. 160 Cod de proc.civ., „In cazul declararii necompetentei, dovezile administrate in
instanta necompetenta raman castigate judecatii si instanta competenta nu va dispune
refacerea lor decat pentru motive temeinice.”
În cazul prevăzut de art.105 al.2 înlăturarea efectelor negative diferă în funcţie de
natura normelor încălcate. Astfel, încălcarea normelor imperative se caracteriezază, în
principiu, pe imposibilitatea de a înlătura în alt mod vătămarea produsă, sancţiunea care
intervine este nulitatea absolută a actelor de procedură.
Încălcarea normelor dispozitive atrage nulitatea relativă a actelor doar dacă nu există
o altă posibilitate de înlăturare a consecinţelor negative ale încălcării legii. Astfel, potrivit
art. 106 al.2, „Judecatorul va putea sa dispuna indreptarea neregularitatilor savarsite cu
privire la actele de procedura”.

2. Valorificare
Aşa cum am afirmat, în sistemul nostru de drept, nulităţile nu operează ope legis, ci
trebuie constatate de organele judiciare.
De regulă, nulităţile procedurale se invocă pe calea unei excepţii de procedură
propriu-zisă, cu respectarea regimului juridic specific nulităţilor absolute şi a celor
relative. În acest sens sunt semnificative dispoziţiile art. 108 Cod de procedură civilă:
„(1) Nulitatile de ordine publica pot fi ridicate de parte sau de judecator in orice stare a
pricinii.
(2) Celelalte nulitati se declara numai dupa cererea partii care are interes sa o
invoce.
(3) Neregularitatea actelor de procedura se acopera daca partea nu a invocat-o la
prima zi de infatisare ce a urmat dupa aceasta neregularitate si inainte de a pune concluzii
in fond.
(4) Nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuita prin propriul sau fapt.”

3. Efecte
Efectele nulităţii se concretizează, în principal, în ineficienţa actului de procedură din
momentul declarării nulităţii de către instanţă.
Astfel, dacă prin actul anulat s-au luat anumite măsuri, acestea nu se vor mai aduce la
îndeplinire; dacă actele s-au executat între timp, ele nu vor mai fi luate în considerare.
Legea acordă nulităţilor procedurale şi un efect extensiv, de iradiere a sancţiunii
asupra altor acte de procedură. În acest sens, art. 106 dispune: „(1) Anularea unui act de
procedura atrage si nulitatea actelor urmatoare, in masura in care acestea nu pot avea o
existenta de sine statatoare.
(2) Judecatorul va putea sa dispuna indreptarea neregularitatilor savarsite cu privire
la actele de procedura.”
Aşadar, actele ulterioare care nu au o existenţă de sine stătătoare devin ineficiente
chiar dacă nu sunt afectate de un viciu procedural propriu.
În doctrina juridică, se apreciază că, în mod excepţional, nulitatea poate iradia nu
numai asupra actelor următoare, ci şi asupra unor acte anterioare sau concomitente cu
actul viciat.
Şi în această materie se aplică principiul conversiunii actului juridic: nulitatea vizează
numai funcţia procedurală a actului. Aceasta înseamnă că actul poate produce anumite
efecte, chiar dacă a fost anulat de instanţă. De exemplu, o cerere de chemare în judecată
anulată pentru neplata taxei de timbru poate fi folosită ulterior ca o mărturisire
extrajudiciară sau ca un început de dovadă scrisă.
 C. Concluzii (elemente distinctive)

- Invocarea unei nulităţi procedurale se face pe calea unei excepţii de procedură

propriu-zisă sau prin intermediul căilor de atac; invocarea nulităţii de drept
substanţial se face pe calea unei acţiuni în anulare/plângere/contestaţie sau pe
calea unei excepţii de drept material, mai precis pe calea excepţiei de neexecutare
a actului nul. Subliniem că excepţia de drept material prin care se invocă
nulitatea actului (a cărui executare se cere prin acţiunea principală) trebuie
formulată printr-o cererea reconvenţională, deoarece reprezintă o pretenţie
proprie a celui care solicită declararea/constatarea nulităţii respective.
- Ca principiu, analizarea şi statuarea asupra nulităţii de drept substanţial trebuie
să aibă loc în condiţiile unui cadru procedural regulat, după ce au fost acoperite
sau regularizate nulităţile procedurale. Statuarea asupra nulităţii de drept
substanţial presupune analizarea fondului litigios şi a temeiniciei pretenţiilor
părţilor, astfel încât instanţa se va pronunţa asupra acestei chestiuni după ce a
eliminat /îndepărtat toate cauzele de nulităţi procedurale.
- Declararea nulităţii procedurale presupune, de regulă, dovedirea producerii
unei vătămări (cu excepţia, nulităţilor necondiţionate); declararea/constatarea
nulităţii substanţiale nu presupune această condiţie, fiind suficientă dovedirea
nerespectării condiţiilor de valabilitate;
- Instituţia prescripţiei extinctive este aplicabilă doar nulităţii substanţiale relative;
nulitatea procedurală relativă se acopera daca partea nu a invocat-o la prima zi de
infatisare ce a urmat dupa aceasta neregularitate;
- În dreptul material există principii care înlătură efectele nulităţii şi care nu sunt
aplicabile în dreptul procesual civil (principiul conversiunii actului juridic,
principiul „error communis facit ius”, principiul răspunderii civile delictuale)