Războiul de 100 de Ani

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Războiul de 100 de Ania fost purtat între Anglia și Franța în intervalul
1337-1453. Războiul de 100 de Ani nu a fost un conflict continuu, ci o Războiul de 100 de Ani
serie de ostilități întrerupte de perioade lungi de pace. Parte din Anglo-French War[*]

Cuprins
Cauze
Disputele teritoriale
Pretenții dinastice
Cauze economice
Izbucnirea războiului
Victorii franceze sub Carol al V-lea: 1360–1400
În sensul acelor de ceas, din stânga sus: Ioan de
Victorii engleze sub Henric al V-lea: 1400–1422
Boemia în Bătălia de la Crécy, flotele Angliei,
Franța unită: 1422–1453 Franței și Castiliei în Bătălia de la La Rochelle,
Henric al V-lea în Bătălia de la Azincourt, Ioana
Principalele bătălii d'Arc reunind forțele franceze la Asediul Orléansului
Note Informații generale
Legături externe Perioadă 1337 – 1453
Locație în mare parte Franța și
Țările de Jos
Rezultat Victoria Casei de
Cauze Valois,
aceasta devine dinastia
Cauzele principale ale conflictului pot fi împărțite în trei categorii: moștenitoare a tronului
[1]
dispute teritoriale, pretenții dinastice și competiție economică. francez
Modificări teritoriale Casa de Valois își
asigură controlul
asupra întregii Franțe,
Disputele teritoriale cu excepția Calais
Disputele teritoriale vizau Aquitania (cunoscută și cu denumirea de Beligeranți
Casa de Casa de
Guyenne), un ducat în sud-vestul Franței și parte din regatul Franței.
Valois/Regatul Franței Plantagenet/Regatul
Disputele teritoriale au apărut de la mijlocul secolului al XII-lea, o dată Regatul Castiliei Angliei
cu mariajul dintre Eleanor de Aquitania, moștenitoarea tronului ducal, Regatul Scoției Ducatul Burgundiei
și Henric al II-lea al Angliei, regele Angliei care era și duce al Republica Genova Aquitania
Mallorca Bretania (Montfort)
Aquitaniei. Așadar, în ducele Aquitaniei, monarhii francezi angajați, Regatul Portugaliei
Regatul Boemiei
începând cu Filip al II-lea, într-un proces de unificare teritorială și Navarra
Regatul Aragonului
limitare a autonomiilor regionale și tendințelor politice centrifuge, Bretania (Blois) Flandra
aveau un rival puternic, în spatele căruia se afla forța economică a
Comitatul Hainaut
Luxemburg
regatului Angliei. Din punctul de vedere al monarhiei franceze, care
Sfântul Imperiu
reușise deja să elimine controlul regelui Angliei asupra ducatului Roman
Normandiei (din 1204),[2] situația Aquitaniei era prioritară. Dar Modifică date / text
problema era spinoasă și din perspectiva monarhiei engleze. După
introducerea normelor feudo-vasalice în secolele al XII-lea și al XIII-lea, ca urmare a noilor idei despre proprietate și relațiile dintre
seniorii de diferite ranguri elaborate în nordul Italiei sub influența redescoperirii dreptului roman,[3] relația dintre regele Franței și
ducele Aquitaniei a fost pusă și în termeni feudali. Deși referirile la
Aquitania ca „fief” al regelui Franței aveau un caracter tehnic, strict juridic -
Aquitania fiind o formațiune statală cu o istorie și tradiții de guvernare
proprii, cu propriile legi și cutume, etc., deci nu un „domeniu feudal”[4] -
avocații regelui Franței puteau acum invoca noile norme feudale pentru a
justifica, în anumite condiții, confiscarea ducatului. Este ceea ce s-a
întâmplat în 1294, când Eduard I al Angliei a fost citat de Filip al IV-lea al
Franței să apară în fața Parlamentului din Paris pentru a răspunde unor
acuzații asupra unei chestiuni de graniță. Eduard a refuzat; în consecință,
regele Franței a declarat ducatul confiscat. Războiul de graniță care a urmat
a fost indecis, iar în 1303 s-a revenit la status quo-ul din 1294, dar
tensiunile create de situația Aquitaniei erau evidente. Conflictul din 1294-
1297, deși limitat și de scurtă durată, constituie un precedent direct pentru
Războiul de 100 de Ani. Regii Angliei vor dori o clarificare - în sensul unei
limitări - a obligațiilor față de regii Franței decurgând din deținerea
ducatului Aquitaniei.

Eduard I se închină lui Filip cel Frumos

Pretenții dinastice
Acestor probleme li s-a mai adăugat, după 1328, încă una: pretențiile
dinastice ale regelui Angliei. Prin moartea lui Carol al IV-lea fără urmași direcți (1328), dinastia capețiană se sfârșise, iar drepturile
dinastice cele mai solide la tronul Franței le avea chiar regele Angliei, Eduard al III-lea - fapt doar în aparență paradoxal, ținând
seama de mariajele dinastice dintre Capețieni și Plantageneți, care îi aduceau acum regelui Angliei temeiuri puternice pentru a viza
tronul Franței. Alegerea regelui Angliei ca rege al Franței punea însă probleme insurmontabile pentru nobilimea și înaltul cler
francez, tocmai din prisma îndelungatei rivalități dintre cele două țări și a conflictelor recente. S-a optat așadar pentru un candidat
francez, contele de Valois - unchi al defunctului rege - încoronat la Reims caFilip al VI-lea. Alegerea a fost justificată prin invocarea,
pentru prima oară, a legii salice, care excludea transmiterea drepturilor dinastice pe linie maternă - cazul lui Eduard al III-lea, a cărui
mamă Isabela era sora ultimului rege capețian. După câțiva ani de negocieri și tatonări, în cursul cărora Eduard l-a recunoscut pe Filip
drept rege al Franței și i-a depus omagiul ca duce al Aquitaniei, nu s-a putut ajunge la un consens în privința statutului și obligațiilor
regelui Angliei în calitatea sa de duce de Aquitania. În acest context, Eduard părea dispus să reînvie pretențiile sale dinastice la tronul
Franței, chiar dacă doar în scopul consolidării poziției sale în Aquitania - cucerirea întregului regat al Franței părând la acel moment o
cauză fără sorți de izbândă. În 1337 Filip a declarat ducatul Aquitaniei confiscat sub pretextul unor acte de rebeliune ale lui Eduard.
Războiului de 100 de Ani începuse.

Cauze economice
Conflictul poate fi văzut însă și ca unul economic. Aquitania ocupa o vastă suprafață costieră, acoperind mare parte din accesul
Franței la oceanul Atlantic; porturi ca Bordeaux generau un venit fiscal important datorită comerțului cu vin și pește. De aici și
dorința monarhiei franceze, aflată într-un proces de consolidare și expansiune de mai bine de un veac, de a controla nu doar coastele
Aquitaniei, ci și ale provinciei vecine, Bretania. De altfel, Bretania va juca un rol important în cursul Războiului de 100 de Ani. Din
aceeași perspectivă economică era vizat și comitatul Flandrei, ale cărui manufacturi de postav depindeau de comerțul cu lână din
Anglia; ori regii Franței încercaseră să-și subordoneze total Flandra, cel mai recent cu doar două decenii în urmă, în timpul lui
Filip al
IV-lea.

Izbucnirea războiului
Războiul poate fi divizat în patru faze: o fază în care Anglia a repurtat victorii sub Eduard al III-lea și care a durat din 1337 până în
1360; o fază din 1360 până în 1400 când francezii au avut victorii; o fază din 1400 până în 1429 marcată de mari victorii engleze sub
Henric al V-lea; și o fază finală din 1429 până în 1453 în care Franța a fost unită sub regii din dinastia Valois. Când a început
războiul, Franța avea o populație de 14 milioane și era cea mai puternică forță militară din Europa; Anglia avea o populație de numai
4 milioane.

Bătălia de la Sluys
Bătălia de la Crécy

Victoriile pe care englezii le-au purtat la Crécy (1346) și mai târziu la

Poitiers (1356) i-au uimit și i-au umplut de un imens orgoliu. În 1347 au pus
stăpânire pe Calais, care le asigura dominația asupra Canalului Mânecii (au
avut control asupra lui peste 40 de ani), și pe care l-au păstrat două sute de
ani, perioadă în decursul căreia au expulzat aproape toți băștinașii și i-au
înlocuit cu englezi. În sfârșit, în 1361, regele Angliei face pace la Bretigny
și, după ce pretinde întreg regatul Franței, se mulțumește cu Aquitania,
comitatul de Ponthieu și cu Calais. Era o pace ineficace, căci nu rezolva
singura chestiune deosebit de serioasă – suveranitatea englezilor asupra
provinciilor care nu mai voiau să fie engleze. Notabilitățile din La Rochelle
spuneau: "Ne supunem englezilor cu vorba: dar cu inima niciodată".
Bătălia de la Poitiers
Începutul Războiului de 100 de Ani constituie pentru Anglia o perioadă de
aparentă prosperitate; furnizorii de alimente, armurierii, constructorii de
nave fac avere. Jefuirea Normandiei duce la îmbogățirea soldaților și a familiilor lor; nevoia de bani a regelui permite orașelor și
indivizilor să cumpere libertăți la prețuri convenabile.

Două clase se dezvoltă atunci cu rapiditate în mediul rural englez: clasa fermierilor, semiproprietari, liberi pe pământurile închiriate
de ei, intermediari între cavaler și fostulvilan, și clasa muncitorilor agricoli care au scăpat de șerbie, fie răscumpărându-se ei înșiși fie
refugiindu-se timp de un an și o zi într-un oraș proteguit printr-o cartă. Multă vreme de aici încolo seniorii și parlamentele vor mai
încerca să lege de pământ mâna de lucru, dar vor eșua. În Anglia epidemia de ciumă neagră a ținut deosebit de mult; staționară în
1349, a reînceput în anul următor reducând populația regatului de la 4 milioane la circa 2 milioane și jumătate.

În anul 1356, fiul regelui Eduard al III-lea, Prințul Negru, s-a aflat la Poitiers în aceeași situație ca tatăl său la Crecy cu 10 ani în
urmă. Ioan al II-lea a respins toate încercările Prințului de a negocia și a atacat; bătălia de la Poitiers a avut un curs similar cu cea de
la Crecy, însă regele Ioan a întreprins un alt atac dezastruos după o perioadă de trei ani. Când lupta a luat sfârșit, floarea cavaleriei
franceze a fost doborâtă, regele însuși căzând prizonier. Deși Eduard al III-lea a renunțat la tronul Franței, semnarea Tratatului de la
Bretigny reprezenta un mare triumf în favoarea sa. Aparent definitiv
, triumful a fost de scurtă durată.

Victorii franceze sub Carol al V-lea: 1360–1400

Succesorul lui Ioan al II-lea al Franțeia fost un rege mare, Carol al V-lea, care a avut mai puține scrupule, iar când războiul a izbucnit
din nou în 1369 a fost mai bine pregatit, mai ales datorită generalilor săi – Du Guesclin, Clisson – care fortificaseră mai multe puncte
de rezistență pe teritoriul francez și elaboraseră o strategie bazată pe evitarea luptei, lăsându-i pe englezi să-și epuizeze singuri
forțele. Această tactică a funcționat atât de bine încât, fără câștigarea unor bătălii importante, francezii au recuperat treptat majoritatea
teritoriilor cedate la Bretigny.

Cucerirea și ocuparea unui imperiu continental depășeau forțele Angliei,

care "nu era destul de puternică – nici în oameni, nici în bani – ca să ocupe
în permanență primul loc în Europa". În fine, și acesta-i faptul cel mai
important, Anglia nu mai era stăpâna mării, fără de care înceta să mai fie
invulnerabilă. Stângăcia Prințului Negru, mai slab ca diplomat decât ca
soldat, dusese la alianța regelui Castiliei și a regelui Franței. Flota lui
domina Golful Gasconiei și Canalul Mânecii; nu numai că o flotă engleză a
fost nimicită la La Rochelle, dar navele franceze intrau nestingherite pe
Tamisa, flotilele franceze devastau orașele de pe coastă și incendiau satele
de pescari. Singurul mijloc de apărare al Angliei consta în a chema la arme
populația de coaste prin focuri aprinse pe înălțimi - metodă care permitea Bătălia de la Nájera
năvălitorilor să debarce, să acționeze și să fugă.

Domnia lui Eduard al III-lea a luat sfârșit în mod rușinos în1377 și, deoarece Prințul Negru murise cu un an în urmă, tronul Angliei a
fost moștenit de nepotul lui Eduard, băiatul de 10 ani, Richard al II-lea ce avea să se confrunte curând cu o revoltă a țăranilor și cu
alte probleme serioase.Franța ar fi putut foarte bine să profite de dificultățile englezilor în timpul domniilor agitate ale lui Richard al
II-lea și Henric al IV-lea, momente în care Anglia era incapabilă să câștige războiul. Însă, deși o flotă franceză reînnoită a devastat
coasta de Sud a Angliei la începutul domniei lui Richard al II-lea, monarhia franceză a devenit în curând la fel de incapabilă ca și
rivala sa. Carol al VI-lea al Franțeia venit la putere la vârsta de 12 ani și a înnebunit în tinerețe; în cea mai mare parte a domniei sale
de lungă durată (1380-1422), Franța s-a aflat sub controlul rudelor regale, care au prădat veniturile coroanei și au avut numeroase
divergențe între ele.

Victorii engleze sub Henric al V-lea: 1400–1422

Bătălia de la Azincourt

În acest timp, în fruntea Angliei, se afla un rege tânăr, ambițios și războinic,

Henric al V-lea (1413-1422). În 1415, Henric a trecut Canalul și, sperând să
cucereasca Normandia, a început asedierea și capturarea portului cheie de la
Plarfeur. Deoarece aceasta era o operațiune dificilă, în octombrie, Henric s-a
îndreptat spre nord-est pentru a petrece iarna la Calais. Neștiind în ce
poziție se aflau francezii, acesta s-a pomenit față în față cu o mare armata

Regele Henric al V-lea luptând în bătălia de inamică. Nereușind să ajungă la un compromis cu francezii, a fost silit să
la Azincourt lupte în bătălia de la Azincourt; în ciuda exemplelor de la Crecy și Poitiers,
armata franceză, atacată de-a lungul unui front îngust, sub o ploaie de
săgeți, nu a reușit să străpungă apărarea englezilor
.
Bătălia de la Azincourt nu a contribuit direct la realizarea planului de cucerire al lui Henric însă i-a conferit un prestigiu important,
incurajându-i pe englezi să continuie războiul. O altă consecință importantă a acestei bătălii a constat în faptul că francezii nu mai
doreau să-l întâlnească pe câmpul de luptă pe Henric, astfel, acesta și-a petrecut doi ani asediind și cucerind nestingherit orașe din
Normandia. În timp ce figura lui Henric se impunea, Ducele de Burgundia a renunțat la neutralitate, formând o alianță cu inamicul;
aliații au început în curând să-și exercite controlul asupra regelui Franței și asupra întregii regiuni din nordul Loarei iar prin Tratatul
de la Troyes (1420) s-a hotărât căsătoria lui Henric al V-lea cu fiica lui Carol al VI-lea, Caterina, urmand ca Henric să devina rege al
Franței după moartea socrului său. Singura opoziție, din sudul Loarei, a fost susținută de fiul lui Carol VI, Dauphin, însă acesta a fost
respins, fiind considerat bastard.

Franța unită: 1422–1453

Ioana d'Arc la asediul Orléansului

Moartea subită a lui Henric al V-lea al Angliei a complicat situația. După

Bătălia de la Castillon moartea lui Carol, câteva luni mai târziu, existau doi rivali la tronul Franței:
fiul lui Henric în vârstă de un an și fostul Dauphin ce purta acum numele de
Carol al VII-lea.

Deși poziția englezilor era mai puțin consolidată, francezii nu au înregistrat progrese până la apariția celebrei
Ioana d'Arc.

În anul 1430, Ioana a fost capturată de burgunzi; aceștia au predat-o englezilor care au judecat-o sub acuzația de vrăjitorie, crezând că
prin condamnarea ei îl vor discredita pe Carol al VII-lea.

Treptat războiul s-a încheiat. În anul 1435, Carol și Ducele de Burgundia s-au împăcat, iar Parisul a căzut în anul următor. După un
armistițiu, francezii au lansat o campanie care a eliberatNormandia în 1449 - 1450, culminând cu o victorie decisivă la Formigny
.

În 1453, în urma bătăliei de la Castillon, Războiul de 100 de Ani a luat sfârșit; Anglia și-a menținut stăpânirea doar asupra Calais-
ului, care a fost recuperat de francezi în1558.

În urma acestor războaie,Anglia și Franța au renunțat la statutul lor de regate feudale, devenind state de drept.

Principalele bătălii
 24 iunie 1340 - Bătălia de la Sluys
26 august 1346 - Bătălia de la Crécy
4 septembrie 1346 - 3 august 1347 - Asediul Calaisului
19 septembrie 1356 - Bătălia de la Poitiers
29 septembrie 1364 - Bătălia de la Auray
3 aprilie 1367 - Bătălia de la Nájera
25 octombrie 1415 - Bătălia de la Azincourt
21 martie 1421 - Bătălia de la Baugé
31 iulie 1423 - Bătălia de la Cravant
17 august 1424 - Bătălia de la Verneuil
12 octombrie 1428 - 8 mai 1429 - Asediul Orléansului
18 iunie 1429 - Bătălia de la Patay
18 iunie 1430 - Asediul Compiègne-ului
9 mai 1435 - Bătălia de la Gerberoy
15 aprilie 1450 - Bătălia de la Formigny
17 iulie 1453 - Bătălia de la Castillon

Note
1. ^ Christopher Allmand, The Hundred Years War: England and France at War, c. 1300-1450, Cambridge, 1988, pp. 6-
12. ISBN 0-521-31923-4
2. ^ Maurice Powicke, The Loss of Normandy, Manchester, 1962, passim.
3. ^ Susan Reynolds Fiefs and Vassals: The Medieval Evidence Reinterpreted, Oxford, 1994, pp. 258-322.ISBN 0-19-
820648-8
4. ^ Susan Reynolds, Kingdoms and Communities in Western Eruope, 900-1300, Oxford, 1997, pp. 219-250.ISBN 0-
19-873147-7

Legături externe
De ce au luptat englezii în Războiul de 100 de ani?
, 1 februarie 2012, Andreea Lupșor, Adevărul - articol Historia

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Războiul_de_100_de_Ani&oldid=12426151

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 25 octombrie 2018, ora 18:40.

Acest text este disponibil sub licențaCreative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice
; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.