Tema : Personalitatea infractorului

1. Noţiunea şi conceptul de personalitate a infractorului;

2. Mecanismul actului infracţional;
3. Tipologia şi clasificarea infractorilor.
 1. Noţiunea şi conceptul de personalitate a infractorului;

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex, care cuprinde noţiunea psiho-
socială şi noţiunea juridico-penală a infractorului.

Infractorul este definit ca persoana care a săvîrşit cu vinovăţie, vreuna din faptele pe care legea le
pedepseşte ca infracţiune consumată sau tentativă, ori care a participat la săvîrşirea unei
asemenea fapte ca autor, instigator sau complice.

Termenul de infractor îl întîlnim în Codul Penal al RM, însă fără a fi definit. Întîlnim astfel
termenul de „subiect al infracţiunii” persoana care a săvîrşit infracţiunea.

Personalitatea infractorului nu reprezintă un nou tip al personalităţii umane, dar este o

personalitate obişnuită, care se caracterizează prin unele trăsături specifice. Specificul constă în
prezenţa pericolului social la infractor. În asemenea mod, dacă am exclude pericolul social din
comportamentul infractorului, am avea un om normal.

În raport cu cele expuse anterior, putem spune că prin noţiunea de „personalitate a infractorului”,
înţelegem ansamblul trăsăturilor individuale, bio-psiho-socio-culturale, precum şi totalitatea
calităţilor sociale ale omului care, în corelaţie cu alte condiţii impersonale, determină comiterea
unei fapte prevăzute de legea penală.

Personalitatea infractorului apare acolo şi atunci, unde şi cînd a fost săvîrşită infracţiunea. De
regulă însă, personalitatea infractorului, apare cu mult înainte de săvîrşirea infracţiunii.

Trăsătura principală ca caracterizează personalitatea infractorului este aceea că el a săvîrşit o

crimă. Nu este criminal cel care are numai intenţia de a săvîrşi o crimă.

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care include 2 noţiuni:

Noţiunea psiho-socială de personalitate;

Noţiunea juridico-penală a infractorului;

Iată de ce, în cadrul tuturor curentelor, teoriilor, şcolilor criminologice, personalitatea

infractorului a fost şi este definită în mod diferit. La sistematizarea modului de definire a
conceptului indicat, trebuie să reieşim din principalele orientări criminologice, şi anume:

Orientarea biologică;

Orientarea psihologică;

Orientarea sociologică.

În cadrul orientării biologice, personalitatea infractorului este sinonimă cu „individualitatea

fizică şi patologică”, adică cu o sumă de stigmate, care configurează portretul. Conform
concepţiei bio-tipologice, comportamentul omului depinde de tipul constituţiei anatomice. În
anumite condiţii, tipul constituţiei anatomice contribuie într-o mare măsură la inadaptarea
socială.
Printre teoriile bio-tipologice se numără şi teoria lui Kretschmer „teoria constituţiei predispozant
delicvenţiale”. După el, principalele tipuri bio-tipologice sînt:

a) Tipul picnic;

b) Tipul atletic;

c) Tipul astenic;

d) Tipul displastic.

Tipul picnic se caracterizează prin statură medie, faţa rotundă, gît scurt şi gros, pîntece rotund şi
care este comunicabil.

Tipul atletic se caracterizează prin statură medie, musculatură dezvoltată, uneori puternic fizic,
autoritar.

Tipul astenic se caracterizează prin statură înaltă, este slab, cu umeri drepţi, faţa prelungită,
burtă trasă, rezervat, puţin comunicabil.

Tipul displastic, este asocial, retras şi dificil în relaţiile cu alţi oameni.

Dintre coordonatele biologice ale persoanlităţii infractorului, evidenţiem vîrsta şi sexul

infractorului. Vîrsta infractorului reprezintă o trăsătură individuală a personalităţii, care, ne
indică nivelul de dezvoltare bio-psiho-social al acestuia. Astfel, vîrsta caracterizează gradul de
dezvoltare a aptitudinilor fizice ale persoanelor, şi anume:

– Forţa fizică;

– Dezvoltarea instinctelor, inclusiv a celor sexuale.

La fel, vîrsta caracterizează nivelul dezvoltării psihice, intelectul persoanei. Vîrsta caracterizează
nivelul dezvoltării sociale (profesia persoanei, starea civilă, experienţa de viaţă, etc.).

Criminologia cunoaşte 5 categorii de vîrstă:

– Copilăria;

– Adolescenţa;

– Tinereţea;

– Vîrsta adultă;

– Vîrsta a III-a.

Statistica relatează că pentru vîrsta copilăriei şi adolescenţei, ponderea o deţin infracţiunile

contra persoanei, bazate pe aplicarea forţei fizice.

Pentru vîrsta adultă ponderea o deţin criminalitatea profesională şi cea organizată. Pentru vîrsta
bătrîneţii, ponderea o deţine recidivarea unor fapte comise în perioada adultă.
Sexul reprezintă ansamblul trăsăturilor morfologice şi sociale, prin care indivizii se împart în:

a) Bărbaţi;

b) Femei.

În cadrul orientării psihologice, accentul în formarea personalităţii se pune pe factorii

individuali, subiectivi. În această ordine de idei, se înscrie teoria personalităţii criminale a lui
Pinatell. Conform concepţiei personalităţii criminale, criminalul are un şir de trăsături de bază
cum ar fi următoarele:

– Egocentrismul, prin care criminalul se dovedeşte a fi egoist şi foarte individualist.

– Labilitatea, după care criminalul are o construcţie psihică şi morală, schimbătoare.

– Lipsa de afectivitate, prin care criminalul se manifestă lipsit de milă, de căinţă, de

simpatie.

– Agresivitatea, unde criminalul are tendinţe spre violenţe şi cruzime.

În concluzie, Pinatell, susţine că personalitatea criminală există cu 2 condiţii:

a) Ea trebuie să întrunească toate trăsăturile de mai sus;

b) Persoana dată trebuie să prezinte o stare de pericol social.

Pentru caracterizarea personalităţii, se utilizează particularităţile psihice, şi anume:

– Temperamentul;

– Caracterul;

– Aptitudinile;

– Inteligenţa.

Aceste particularităţi psihice, i-au parte nemijlocit la constituirea personalităţii infractorului, ele
formînd ansamblul însuşirilor, stărilor şi proceselor de natură subiectivă ale individului,
determinate de mecanismele sale cerebrale şi interacţiunea acestora cu lumea.

Temperamentul constituie ansamblul de particularităţi ale psihicului, determinate de tipul de

activitate nervoasă superioară a individului. Deci, temperamentul este o dimensiune energetico-
dinamică a personalităţii umane, manifestată în acţiuni şi comportamente.
Una din primele tipologii, cunoscute în prezent, este următoarea:

a) Holeric – persoana este puternică, energică, predispusă spre agresivitate, crize nervoase;

b) Sangvinic – persoana activă, impulsivă, echilibrată în sentimente, optimistă, rezistentă,

comunicativă;

c) Flegmatic – persoana calmă, liniştită, răbdătoare, indiferentă la ceea ce se întîmplă

împrejur, are o voinţă slabă;

d) Melancolic – se caracterizează prin capacitate redusă de muncă, lipsit de rezistenţă, emotiv,

foarte prudent, sensibil şi este dependent de grupul social.

Caracterul este o totalitate a însuşirilor psihice şi morale ale individului uman, manifestate în
comportamentul şi acţiunile sale, în atitudinile şi poziţia sa faţă de sine, faţă de alţii, faţă de
societate şi faţă de valorile unanim recunoscute ale acesteia. Între temperament şi caracter, există
o strînsă legătură, şi anume că temperamentul cuprinde manifestările dinamice ale personalităţii,
iar caracterul cuprinde relaţia cu lumea interioară şi cu mediul.

Temperamentul totdeauna determină anumite trăsături ale caracterului. De aici, pot fi

evidenţiate mai multe tipuri de caracter, şi anume:

Tipul armonios – adaptabil la mediu, pozitiv faţă de cerinţele sociale, optimist, sociabil şi este
principial;

Tipul conflictual cu mediul – este foarte impulsiv, nereţinut, egoist şi care se supraapreciază;

Tipul cu conflicte interne – nu poate armoniza raportul dintre social şi personal, se subapreciază,
afectat de nevroze sau chiar de stări patologice grave;

Tipul influenţabil – lipsit de opinie, principii, este dependent de grup, uşor influienţabil, fără
iniţiativă.

Aptitudinile reprezintă categoria însuşirilor psihice, care determină capacitatea omului de a

realiza anumite performanţe în activitatea profesională. Aptitudinile pot fi înnăscute şi dobîndite
pe parcursul vieţii.

Un factor psihic important în etiologia crimei este capacitea de judecată şi nivelul mintal al
criminalului. Inteligenţa contribuie la rezolvarea problemelor, adoptarea deciziilor, alegerea
comportamentului în fiecare situaţie concretă, alegerea mijloacelor pentru atingerea scopului.

Orientarea sociologică

În orientarea sociologică, conceptul de personalitate a infractorului este bazat pe ideea că

persoana este rezultatul influenţelor determinate de factorii socio-culturali. Printre teoriile de
orientare sociologică se înscriu:

– Teoria apărării sociale;

– Teoria marxistă, etc.

Aceste teorii acordă o mare importanţă influenţei factorilor sociali, în apariţia şi formarea,
modelarea personalităţii umane. De exemplu, teoria marxistă defineşte personalitatea ca o
expresie a ansamblului relaţiilor sociale, individul uman aflîndu-se într-o dependenţă determinată
faţă de condiţiile vieţii materiale. Astfel, se recunoştea influenţa decisivă a factorului economic.

2. Mecanismul actului infracţional

În linii generale, poate fi spus că comportamentul infracţional este o noţiune mai vastă decît
fapta infracţională. Astfel, în dreptu penal, infracţiunea este definită ca o faptă prejudiciabilă,
prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsa penală. Din această
definţie, reiese faptul manifestării obiective a actului indvidual, care a cauzat prejudicii
obiectului de atentare sau l-a pus sub pericolul cauzării unor asemenea prejudicii.

Pe criminolog însă, cercetînd cauzele infracţiunii, îl interesează nu numai şi nu atît actul

infracţional concret, cît împrejurările obiective şi subiective, care le-au precedat şi de care au fost
legate apariţia motivelor infracţiunii, formularea scopurilor, alegerea mijloacelor, luarea deciziei.
Toate aceste împrejurări, în procesul formării lor, încă nu constituie infracţiune, un act finalizat.
Ele însă pot fi incluse în noţiunea comportamentului infracţional care cuprinde în sens
criminologic atît formarea intenţiei criminale, cît şi realizarea ei faptică.

Aşadar, comportamentul infracţional reprezintă procesul care se desfăşoară în timp şi spaţiu, care
include în sine faptele obiective ce formează componenţa de infracţiune, precum şi fenomenele
sau procesele psihologice (latura subiectivă), care determină săvîrşirea actului infracţional.

Orice act atît ilicit cît şi cel licit, are loc în incinta unui proces, care începe cu apariţia în psihicul
individului ideii de a-l comite şi se finalizează cu realizarea acestei idei, adică, cu însăşi
comiterea actului. Iar dacă fapta comisă va constitui o infracţiune, procesul în cauză poate fi
definit ca mecanismul actului infracţional.

Mecanismul actului infracţional poate fi realizat în toată complexitatea sa, numai la infracţiunile
comise cu vinovăţie intenţionată.
De obicei, el include în sine următoarele etape:

Motivaţia infracţiunii;

Luarea deciziei şi planificare activităţii infracţionale;

Realizarea intenţiilor criminale;

Comportamentul post – criminal.

Este evident că această consecutivitate evolutivă nu este caracteristică tuturor infracţiunilor. De

exemplu, infracţiunile săvîrşite în stare de afect, nu conţin de obicei, etapa de planificare, şi
anume, de la apariţia motivului, individul trece imediat la acţiune.