I

PETRU CEL MARE ŞI MISIUNEA SA

La ţărmul Nevei, în faţa fortăreţei construită de Petru Alexeevici în mijlocul oraşului pe care
la ordinul său, două sute de mii de ţărani ruşi l-au înălţat cu preţul unor eforturi şi suferinţe
înspăimântătoare, se ridică o impunătoare stâncă de granit de pe care fondatorul flotei ruse pare gata
să se avânte; calul se răzvrăteşte îndârjit dar călăreţul său îl stăpâneşte, o voinţă implacabilă care
impune supunere animalului; toţi muşchii călăreţului şi ai calului sunt încordaţi până la limita
extremă. Irezistibil pare uriaşul ce întinde braţul cu un gest imperios şi ale cărui coapse îl face pe cal
să simtă că ar fi zadarnică orice răzvrătire împotriva stăpânului său. Nimic nu-1 va împiedica pe
acest călăreţ să distrugă un adversar care ar vrea să se ridice împotriva lui. Monument care degajă o
forţă neînfrânată şi barbară, o energie inflexibilă. El (Petru cel Mare) şi-a întins imperiul său imens
până la litoralul mării Negre, până la frontierele Persiei şi Chinei şi dincolo de Urali, până în fundul
Siberiei. Se uită că acest monarh a murit în urma unor groaznice suferinţe cauzate de un ulcer al
vezicăi şi că milioane de ruşi tremurând şi plini de ură l-au socotit drept "Anticrist" "Trimisul unor
forţe infernale".
Acest monument este glorificarea prin intermediul granitului a unei legende al cărei caracter
grandios şi teribil nu-şi află egal în istoria lumii. Omul care, ca împărat, stăpâneşte cu o mână atât de
sigură calul răzvrătit, pare - când îi examinezi biografia, natura sa, operele şi actele sale, - atât de
plin de contradicţii încât cineva ar fi îndreptăţit să se întrebe şi acum, după două secole, dacă domnia
lui a fost o fericire sau o nenorocire pentru ţara asupra căreia şi-a exercitat singur, timp de 36 de ani
o putere nelimitată (absolută).
Stăpânitorul cu atitudine de împărat era un om bolnav, supus unor accese de mânie; poate
sângele său era corupt de vreo boală venerică sau poate că teribilele evenimente care s-au desfăşurat
sub ochii săi, în Kremlinul Moscovei când avea doar 10 ani provocaseră aceste cauze care provocau
aceste explozii de mânie când bolnavul nu mai era în stare să respecte nici vârsta, nici sexul, nici
obiceiurile, nici religia. Epilipticul, cu faţa cârpită de vărsat, cărnos şi uşor buhăit, îşi pierdea curajul
când trebuia să acţioneze dacă nu fugea cuprins de panică aşa cum a făcut-o în ajunul loviturii sale
de stat. Deşi a organizat armata rusă şi a dus un război de 31 de ani, unii critici îi constată talentele
sale militare. Prima sa campanie a pierdut-o cu toate pregătirile făcute în continuu timp de ani de
zile. Câte arme nu a armat în vederea războiului cu regele Suediei Carol "nebunul"! Dar când cele
două armate s-au înfruntat lângă Narva, ţarul a încetat să creadă în victorie, înainte chiar de a începe
lupta şi a fugit călare. Bătălia a fost pierdută în absenţa lui. înainte de lupta de la Poltawa această
victorie decisivă, neaşteptată, importantă, el a fost pe punctul de a-şi părăsi trupele pentru a doua
oară. El a provocat dezastrul de la Pruth printr-un ordin absurd şi dacă armata s-a salvată era sortită
unei manevre abile din cea mai periculoasă situaţie meritul acesta putea să-i fie atribuit lui. La vârsta
de 50 de ani a suferit un eşec în campania din Prusia în ciuda experimentului pe care un război de 20
de ani abia terminat i-ar fi putut-o da. Defectele sale personale sunt atât de numeroase încât istoricii
sunt tentaţi să caute un secret din viaţa sa. Acest om a găsit o ţară slabă şi devastată a cărei ..........
părea inevitabilă, dar după moartea sa, el a lăsat un Stat carea avea să exercite mai târziu cea mai
marea influenţă în Europa, un Stat care se mărise la Sud şi la Vest - după ce adusese la îndeplinire
sarcini ce ar fi zădărnicit eforturile mai multor generaţii, un Stat înzestrat cu o mare armată gata de
luptă, cu o birocraţie încercată, cu o structură socială solidă. Petru cel Mare a primit o succesiune
care nu cuprindea decât datorii şi obligaţii, când a murit lăsând regatul soţiei sale şi tovarăşilor lui de
petreceri, succesorii lui s-au grăbit să risipească moştenirea. Acest monarh care se considera
educatorul poporului său n-a avut ca discipol decât nişte puşlamale parvenite. Petru se îndoia
adeseori de misiunea sa; uneori puteai să-1 iei drept un posedat de sfârşitul vieţii sale era într-atât de
descumpănit că nu putea să se hotărască asupra succesorului său. Toate persoanele din anturajul său
i se păreau nedemne de a domni. El nu dădu posterităţii nici un avertisment şi duse cu sine secretul
său în mormânt. Poate că disperarea din ultimele lui zile 1-a orbit sau că pierzându-şi credinţa se
simţea învins. în orice caz el era sigur de nevrednicia sateliţilor săi.
In viaţa acestui suveran au existat forţe mai puternice decât el pe care este util şi necesar să le
degajăm pentru a şti dacă Petru Alexeevici a urmat în actele sale un program anume sau a fost
împins de aceste forţe care s-au servit ca de un instrument de suveranul întregii Rusii.
Legenda a glorificat în el un om care a transformat Rusia în spiritul civilizaţiei europene cu
ajutor străin, eliberând-o de influenţa asiatică. Lui A. Pleyer, trimisul austriac la Curtea Ruriei, i se
atribuie aceste cuvinte adeseori citate: Petru cel Mare odată cu fondarea Saint- Petersbourgului a
deschis ţării sale o fereastră spre Europa şi opera sa principală consistă în a fi integrat Rusia în
sistemul Statelor europene.
Dar această integrare a fost veriga finală a unui lung lanţ la care ultimii Rusiei deja
contribuiseră; de la marile zguduiri care au marcat începutul secolului al XVII-lea, evoluţia Rusiei
tindea fără încetare spre acest inevitabil deznodământ. Legile care au stat la baza schimbărilor
societăţii ruse şi a întregii structuri a Statului ţarist nu diferă cu nimic de acelea care au determinat
viaţa tuturor celorlalte state europene. Trebuie cuprinse ideile tradiţionale potrivit cărora regatul
Rurikilor şi al primului Romanoff ar fi primit să ducă o viaţă aparte total diferită în toate
manifestările sale de acea a restului Europei. Epoca lui Ivan cel Groaznic se deosebeşte într-atât de
aceea a ultimilor Valois. Sângeroasa lovitură de Stat a lui Ivan, în 1564 a fost depăşită în aproape
opt ani mai târziu de noaptea Sfântului Bartolomeu; din potrivă reformele agrare ale falsului
Dimitrie au fost experienţe îndrăzneţe pe care nimeni nu le- a riscat în Europa. Proiectul tinzând la
desfiinţarea sclavajului (iobăgiei) a fost conceput mai întâi în Rusia sub regenta Sofiei, sora vitregă a
lui Petru. Supremaţia marelui comerţ a produs în Rusia aceleaşi efecte ca şi în restul Europei.
Personaje ca ţarul Petru, Ludovic al XlV-lea, Frederic-Wilhelm, electorul de Brandebourg nu sunt
atât de diferite pe cât par la prima vedere. Evoluţia prusacă sub Frederic Wilhelm I prezintă analogii
evidente cu evoluţia rusă sub Petru cel Mare - iar regele-sergent evocă în toate trăsăturile sale marele
său model de Neva cărui i-a fost primul vasal şi căruia îi datorează Stetinul şi Pomerania şi tot Petru
a eliberat litoralul german de dominaţia suedeză. Străinii care l-au ajutat pe marele ţar în realizarea
reformelor sale n-au fost în timpul vieţii sale decât nişte instrumente docile; şi în timpul anilor critici
ai războiului din Nord, ţarul nu mai avea lângă el pe educatorului din tinereţe, genovezul Lefort şi
scoţianul Gordon. De altfel calităţile acestuia din urmă au fost întotdeauna, fară nici o îndoială,
supraestimate; el n-a avut niciodată o influenţă preponderentă şi cu eşecurile campaniei din Sud ale
Rusiei, responsabilitatea sa a fost tot atât de mare ca şi aceea a comandantului şef rus. Niciodată vre-
un străin n-a ocupat o situaţie atât de importantă care să poată determina destinul ţării.
Este o eroare să crezi că situaţia internă imperiului s-a stabilit potrivit altor legi decât acelea
care conduceau societăţile europene. Trecerea de la feudalitate la iobăgie, de la economia de troc la
aceea a monedei, înflorirea comerţului care a putut timp de secole să-şi menţină hegemonia, au dat
dezvoltării istorice a Rusiei principalul său caracter. Toate acestea au produs acelaşi fenomen,
aceleaşi profunde răsturnări ca în vest şi în centrul Europei. Până la formarea Statului lui Petru cel
Mare bazat pe iobăgie. Imperiul rus a parcurs aceleaşi etape ca şi Statele europene. Nici rasa, nici
sufletul slav sau germanic n-a creat această situaţie; lupta de clasă este aceea care până la urmă a
format acest Stat. Declinul Germaniei avutul Rusiei aceste două fenomene strâns solidare au fost
condiţionate de venirea capitalismului economic ca urmare a descoperirii căilor maritime care a avut
ca rezultat distrugerea relaţiilor comerciale între Est şi Vest prin intermediul Germaniei. Tocmai
datorită acestui fapt. Elisabeta Angliei a fost obligată să încheie un tratat comercial cu Ivan cel
Groaznic şi ........engleze să pătrundă în Rusia. Marile zdruncinări provocate de jacherie (mişcare
franceză) în Occident n-au cruţat nici Rusia când ea a atins acelaşi grad de dezvoltare; caracterul
social al erei falsului Dimitrie care poate fi clasat printre marii reformatori şi pe care istoricii
bizantini l-au calomniat ............ şi de om viclean a fost pus într-o lumină mai bună de cercetările din
ultimul secol; tărâmul revoluţionar Balotnikov în epoca "tulburărilor", şi un personaj grandios ca
Stenka Rasin n-au perechea lor în celelalte ţări. în cursul secolului al XVII aceşti trei oameni au
marcat cu pecetea lor istoria Rusiei şi au deslănţuit mişcările populare care au zguduit profund

2
naţiunea. Pentru a se putea menţine puterile dominante (conducătoare) s-au opus cu toate forţele lor;
lupta înverşunată s-a terminat cu victoria lor şi cu consolidarea iobăgiei de către Petru Alexeevici.
întreaga operă a vieţii sale a fost consacrată menţinerii şi expansiunii acestui regim social. Exact la
un an după oribilul sfârşit al eroicului Stenka Rasin, un băieţel scâncea în leagănul său din palatul de
la Kremlin, un băieţel pe care treizeci de ani mai târziu ţăranii oprimaţi îl vor blestema ca pe
anticrist. Violenţa care a însoţit aceste răsturnări şi aceste şocuri explică natura feroce a
personalităţilor care au fost constrânse să se angajeze într-o luptă inevitabilă. Misiunea lui Petru
consta în a încheia o eră de violente disensiuni, în a desăvârşi contra-Revoluţia al cărui protagonist
fusese bunicul său şi în a creea în acelaşi timp posibilităţile unei noi dezvoltări. Petru a venit oare
pentru fericirea sau nenorocirea poporului său? Făcând aluzie la forţele (puterile) absolut distructive,
Jakob Burckhardt scrie. "Sub copitele cailor lor iarba nu mai creşte şi în ţara pe care aceste puteri o
conduc nu se mai crede nici în dreptatea nici în bunătatea umană." Dar istoria poporului rus căruia
Petru Alexeevici a contat să-i determine destinul timp de 36 de ani, arată că copitele cailor
cavalerilor imperiali n-au putut să împiedice iarba să crească.

STRĂMOŞII

Pe o colină înaltă şi abruptă, pe malurile râului Moscova se înalţă orgolios împrejmuite de

enorme ziduri roşii, palate şi catedrale, mănăstiri şi cazărmi, capele pentru sihastrii şi închisori.
Meseriaşii italieni au ridicat zidurile şi au săpat fundaţiile catedralelor. Departe, deasupra tuturor
cupolelor se lansează spre cer clopotniţa lui Ivan. Acolo, unde altădată în secolul XII se găsea o
fermă, ţarii au domnit peste o mare câmpie brăzdată de fluvii şi cu multe păduri. De când a apus
strălucirea Kievului şi splendoarea Novgorodului, ruşii nu mai cunoşteau decât un singur stăpân,
care a rămas timp de două secole vasalul hanului tătar şi a impus pe supuşii săi la tributuri care erau
trimise Hoardei de aur.
In iulie 1645 a murit subit în Kremlinul din Moscova, primul ţar din rasa boierilor. Cu o
pompă solemnă rămăşiţele pământeşti ale bunicului lui Petru cel Mare au fost conduse la Catedrala
Kremlinului pentru ca aici să odihnească în pace după o viaţă agitată şi fără bucurii. Acoperite cu un
preţios linţoliu de purpură rămăşiţele ţarului zăceau pe o danie. Marii boieri care recunoscuseră fără
voia lor pe tiranul Mihail purtară pe defunct în criptă unde se odihnea deja tatăl său Filaret. între
palat şi catedrală sute de călugări şi de preoţi purtând lumânări aprinse formau gardul de trecere al
convoiului funebru care era precedat de un cortegiu solemn de două sute de preoţi. Pe o sa întinsă
Eudoxia, văduva ţarului cu capul sprijinit pe genunchii unei servante. Cronicarul povesteşte că
împărăteasa plângea amar, ea nu avea să supravieţuiască mult timp soţului ei.
Ţarul Mihail Feodorovici muri la vârsta de 49 de ani. La sfârşitul unor teribile convulsii, care
după stingerea dinastiei Rurikilor, zguduirea imperiului din temelii, a fost ales ţar de reprezentanţii
naţiunii care nu au puterea să se decidă decât după lungi târgueli să ofere coroana timidului
adolescent. Treizeci şi trei de ani Mihail domni peste o ţară sărăcită, răvăşită şi jefuită. Liniştea nu
reveni decât după represiunea mişcărilor ţărăneşti şi când a fost încheiată pacea cu duşmanii externi:
Suedia şi Polonia. Lipsit de orice rezerve în oameni şi bani, ţara epuizată a fost pe punctul de a
cădea sub jugul tătar. în epoca când începea în vestul Europei teribilu război de Treizeci de ani,
Rusia deja aspectul pe care Germania îl va oferi la moartea lui Mihail. Gustave-Adolf care fusese pe
punctul de a încorona la Kremlin un prinţ suedez exclamase pe un ton sarcastic după pacea de la
Stolbova: "Acum, acest duşman nu poate fără permisiunea noastră să se aventureze nici măcar cu un
singur vapor în marea Baltică"; el este exclus pe veci şi sper că Dumnezeu nu-i va permite de azi
înainte niciunui rus să sară peste acest râu. "Regatul moscoviţilor fusese dat înapoi de pe litoralul
baltic" Deşi ţarul Boris Godounov proclamase că oceanul este drumul pe care Dumnezeu 1-a deschis
tuturor popoarelor şi că nimeni nu are dreptul de a-1 închide. Domeniul mării Baltice aparţinea
Suediei. Numai datorită intervenţiei engleze Suedia n-a pus stăpânire pe oraşul şi ţara Novgorod. în
Rusia albă, Polonia ocupa oraşul - fost Smolensk, ca o bază sigură pentru o invazie a teritoriului rus.
în Sud, Tătarii din Crimeea întreprindeau anual razii până în interiorul ţării, incendiau oraşe şi sate,
făceau pe oameni prizonieri şi-i vindeau ca sclavi în târgurile turceşti, în zadar Mihail luptase

3
împotriva polonezilor pentru a recuceri Smolensk; tratatul de la Denlino a trebuit să fie confirmat.
Polonia încetă să revendice teritoriul rus. Şi puterea lui Mihail era atât de slabă încât el a trebuit să
dea ordin cazacilor să evacueze fortăreaţa de Azof pe care ei o cuceriseră de la tătarii din Crimeea
pentru că nu putea să le dea nici un ajutor.
Ţarul Mhail era instrumentul bisericii şi al castelanilor. Tatăl său Filaret care în epoca
"tulburărilor" jucase un joc dublu servind sun ordinele falsului Demetrius "hoţul din Tuschino"
căzuse mai târziu în mâinile polonezilor, zăcuse mulţi ani în închisoare şi revenise cu o aureolă de
martir; cronicarii povestesc că în faţa întregului popor, tatăl şi fiul se salutară, căzură în
genunchi şi sărutară pământul. Mai târziu Filaret ca patriarh al Moscovei exercitase într-adevăr
conducerea, se legase cu clasele stăpânitoare ale proprietăţilor funciar, lăsase adunarea stărilor să
funcţionezedând iluzia că ea lua hotărârile decisive, ţara rămase oprimată ca în timpul "turburările";
legileprimiră servajul (iobăgia) şi promulgate în timpul domniei lui Boris Godounov care
dezlănţuise ultima analiză turburările, această puternică revoluţie socială din prima decadă a
secolului al XVII au fost reînnoite şi agravate. Primul Romanov a fost acela care a pus fundamentul
Statului rus. O lungă evoluţie al cărei început datează din a doua jumătate a secolului al XV-lea
atinge apogeul său după eşecul revoltelor ţărăneşti sub revoluţionarii Bolotnikov şi reformatorul
Dimitrie al II-lea. în urma devastării unei imense întinderi de pământuri şi a mizeriei, capitalismul
comercial pretinse aservirea absolută a claselor agricole. Castelanii şi negustorii se uniră sub direcţia
ţarului pentru a guverna ţara. Marele ducat al Moscovei se mărise graţie comerţului ale cărui căi
principale le deţinea. Dtorită poziţiei sale centrale şi controlului pe care-1 deţinea asupra căilor
fluviale şi a drumurilor din Sud spre Nord, din Est spre Vest, datorită bogăţiei pădurilor sale,
lacurilor sale şi fluviilor, datorită densităţii populaţiei sale, Moscova care se dezvoltase prima la a
deveni o metropolă a Rusiei primi şi succesiunea Kremlinului care încetul cu încetul îşi pierduse
importanţa începând
din secolul XIII în urma.........comerţului cu Sud-Estul Europei. De la pătrunderea turcilor şi
tătarilor şi de la noua repartiţie de cruciade a forţelor puterilor cu Mediterana. Kievul încetase să mai
joace un rol politic şi economic. Cu perseverenţă, Moscova anexă principatele în care Rusia ca şi
Germania risca să se desagregheze (să se dizolve). Domină transitul din Asia spre Europa şi câştiga
astfel venituri considerabile. Ea putea să asigure supuşilor ei mai multă securitate decât principatele
care o înconjurau şi care erau expuse oricărei invazii inamice.
In secolul al XIV, marii duci care posedau bogăţii imense puseră stăpânire încetul cu încetul
pe domenii din ce în ce mai mari. Mai putu prin violenţă şi mai curând prin viclenie şi abilitate
comercială. Subjugarea tătară a atras crearea unei organizaţii fiscale centralizate. Marii duci
percepură tributuri în contul Hanului; când Rusia fu eliberată de aservirea tătară ei impuseră aceleaşi
tributuri (dări) ca mai înainte cu singura deosebire că ei păstrau ceea ce încasau în propriile lor case
de bani. Ivan III eliberă Moscova de jugul tătar fără luptă în acea memorabilă întâlnire când cele
două armate fugiră în loc să se angajeze în luptă, pentru că una văzuse în fuga celeilalte o viclenie de
război deosebit de subtilă. Strămoşul istoricilor ruşi Karamzin declară în mod serios că Moscova
tolerează măreţia sa Hanului tătar. Un alt istoric rus Kostomarov emite părerea următoare care ni se
pare mai justă: Sentimentul libertăţii, al onoarei, al demnităţii personale nu mai există; josnicia în
faţa supuşilor, despotismul faţă de inferiori, acestea erau trăsăturile fundamentale ale sufletului rus.
Este incontestabil că oprimarea tătară lăsase urme adânci. Ceea ce a favorizat mai cu seamă această
agresiune a fost faptul că Suedia şi cavalerii germani din Vest şi din Nord-Vest au năvălit în Rusia în
acelaşi timp cu tătarii; este adevărat că Alexandru Newski a provocat doar sângeroase înfrângeri
cotropitorilor, dar ei n-au încetat să ameninţe Rusia cu atitudinea lor duşmănoasă şi să-i facă
imposibilă realizarea sarcinei sale, care era aceea de a respinge tătarii la Vest. Dacă influenţele
mongole au marcat în trăsături puternice fizionomia Rusiei care timp de două secole a plătit tribut
hanului care conducea Hoarda de aur, cavalerii teutoni şi cuceritoii suedezi au fost în parte
răspunzători de acestă situaţie. în 1241 în timp ce lupta decisivă dintre tătari şi armata ducelui de
Silezia se desfăşura pe teritoriul silezian, şi când Kievul acest centru important de civilizaţie şi de
progres s-a redus ca importanţă, cavalerii ordinului teuton căzură pe flancul armatei ruse slăbindu-i
în acest fel puterea de rezistenţă în lupta înpotriva tătarilor. Dominaţia tătarilor a întârziat cu două

4
scole libera dezvoltare a puterii ruseşti dar indirect ea a împiedicat şi dezvoltarea Germaniei spre
Est.
Din punct de vedere al politicii interne marii duci de Moscova au devenit puternici sub jugul
tătar; deşi au fost siliţi să centralizeze aparatul administrativ şi să formeze o birocraţie, şi una şi alta
poartă pecetea influenţelor tătare. Obiceiuri tătare pătrund în Rusia, cuvinte tătăreşti îmbogăţesc
vocabularul limbii ruse, nobilii tătari iau în căsătorie femei ruse. Dar este îndoielnic că oprimarea
maselor largi a fost mai strivitoare sub dominaţia tătară decât după aceea când feudalitatea
moscovită care avea acelaşi caracter ca în statele din Vestul Europei s-a transformat încetul cu
încetul în regim de servaje şi când s-a luat ţăranilor ca şi orăşenilor dreptul de liberă circulaţie, s-a
adeverit că capitalismul comercial moscovit sub Ivan al III-lea a dus cu mai multă energie războiul
împotriva comerţului rival al Navgorodului decât împotriva jugului tătar şi că sclavajul ţăranilor ruşi
n-a început decât după ce Moscova fusese scutită de tributuri. Aproape fără nici o acţiune exterioară
Hoarda de aur s-a desagregat încetul cu încetul. Ivan al III-lea n-a întâmpinat aproape nici o
dificultate în a-i bate pe tătari dar nepotul său Ivan al IV-lea pune stăpânire printr-un singur atac pe
ultimile întărituri mai însemnate din Kazan şi Astrakhan în timp ce războiul livonian de 23 de ani
pentru cucerirea litoralului baltic se termină printr-o amară reconciliere la poarta de ieşire
occidentală. în interior Ivan îi doborî pe marii boieri decimând cea mai mare parte din fmiliile lor,
duse cu o cruzime atroce o luptă implacabilă împotriva marii nobilimi, o luptă asemănătoare
războiului englez, al celor două roze şi luptei lui Ludovic al XI împotriva feudalităţii. în epoca
"turburărilor" ţăranii care s-au răsculat şi au dus lupte de mai mulţi ani împotriva aservirii lor de
către marii proprietari l-au ajutat pe Ivan cel groaznic să se debaraseze de boieri. Afost o lungă fază
istorică în cursul căreia ţăranii liberi au fost desfiinţaţi fază care îşi are reversul în istoria aproape a
tuturor ţărilor europene.
Alături de ţar şi de castelanii săi, biserica îi oprima pe ţarani şi participa la putere cu
enormele sale domenii rurale, cu mănăstirile şi (bisericile) edificiile sale religioase. Puternic factor
economic, biserica deţinea monopoluri a căror exploatare n-o împărţea cu nici o altă putere;
principalele sale mănăstiri care aveau înfăţişarea unor fortăreţe erau întreprinderi comerciale de
mare anvergură care foloseau adesea mai mul de o mie de muncitori. Biserica poseda pescării,
filaturi, fabrici de bere, mori, şantiere maritime şi rafinării de ulei. Datorită faptului că poseda
imense domenii forestiere ea exporta mari cantităţi de lemn, exporta miere şi
ceară şi alimenta în acelaşi timp o mare parte din piaţa externă..................ale ţăranilor aflaţi la
cheremul lor, permiteau mănăstirilor să facă în mare comerţul cu grâne şi chiar să fixeze preţul
acestui articol de consum. Călugării nu erau oameni de afaceri ci şi căpitani de vase, arhitecţi,
astronomi, grădinari, pescari şi proprietari. Rafinăriile lor de sare furnizau populaţiei sarea necesară
pentru sărarea peştelui în masă. Printre pelerinii care rămâneau timp de luni de zile în mănăstiri,
acestea găseau o mină de lucru gratuită. în grădinile lor călugării cultivau toate felurile de legume.
Ei învăţaseră de la perşi şi de chinezi să crească viermi de mătase.
Mănăstirea Troitzki-Lavra de lângă Moscova şi mănăstirea Solovetzti la ţărmul mării Albe
erau mari societăţi comerciale care aveau antrepozite în oraşe şi se afirmau victorios în faţa
domeniilor imense ale ţarilor şi în ciuda activităţii marilor negustori moscoviţi: în aceste mănăstiri a
început mişcarea care a dus la iobăgie (servaj).
Puterea Bisericii n-a făcut decât să crească din clipa când ea s-a desprins administrativ de
Bizanţ. Nu numai că s-a opus unirii Bisericii ortodoxe cu biserica catolică romană, patriarhul
Moscovei a revendicat succesiunea la scaunului sfântului Petru. în timpul domniei lui Ivan al III-lea
s-a auzit pentru prima dată acest cuvânt de ordine că Moscova după căldura Constantinopolului şi
încheierea unirii de la Florenţa devenise a treia Romă. Puternica poziţie economică a Bisericii care
se întărise sub jugul tătar şi manevrase cu abilitate între partide în epoca "turburărilor" a dus sub
primul Romanov care caută să niveleze opoziţiile politice, la
.......... ţarului şi al patriarhului. Datorită eminentei personalităţi a lui Filaret, tatăl ţarului,
patriarhul Moscovei era de mult timp adevăratul suveran. Dacă o personalitate atât de puternică cum
era aceea a lui Filaret reuşea să pună stăpânire pe patrarhat un conflict ar fi fost inevitabil. Dacă ţarul
nu era dispus să sacrifice ceva din suveranitatea sa.

5
 Când Mihail muri, se scurseseră 32 de ani de când regatul parcă sortit unei distrugeri
inevitabile, dar durerea unei generaţii nu contează deloc în viaţa unui popor.

MARII COMERCIANŢI AI CREMLINULUI

Ţarul Alexis Mihailovici care-i urmă lui Mihail la vârsta de 16 ani, a fost mai fericit decât
vărul său, regele Franţei, care găsise în Mazarin ca să-1 apere împotriva Frondei. Călători din Vest
au descris impresia pe care o resimţeau când, în sala tronului din Cremlin, ei trebuiau să se plece de
trei ori în faţa tânărului ţar, îmbrăcat într-un costum de ceremonie somptuos şi
........, obligaţi să se supună acestui ceremonial siatic care sub raportul solemnităţii, rigidităţii şi
demnităţii era asemenea eticheti spaniole. Acest om, care trăia solitar în Cremlin, izolat, separat de
popor şi inaccesibil, era pe viaţa şi pe moartea supuşilor săi. Cronicile ruseşti celebrează blândeţea şi
amabilitatea sa dar ele notează că în accesele sale de mânie, monarhul smulgea barba boierilor săi,
administra lovituri de picior sfetnicilor săi şi că într-o zi a înfipt un pumnal în pieptul unui solicitant
care îndrăznise să se apropie fără permisiune de litiera sa. Fratele său mai mare, care muri tânăr avea
mania de a scoate ochii porumbeilor sau de a le smulge capul strigând: "Tu eşti un trădător".
Descrieri ale aspectului fizic al lui Alexis ne-au fost transmise din diverse părţi. Era un om
blând, de talie mijlocie, corpolent, cu bărbia împodobită de o barbă pe care n-o tăiase niciodată; avea
fruntea puţin prea îngustă, privirea foarte gravă, ţinută foarte demnă, amabil faţă de femei, în
aparenţă era un soţ tandru şi un tată bun ale cărui accese de mânie care uneori se apropiau de furie se
risipeau (dispăreau) repede. Cronicarii care lăudau generozitatea lui şi spiritul lui onorific, nu se
reţineau totuşi să constat că Alexis îşi preda favoriţii călăului de îndată ce era ameninţat de o
răscoală populară.
Având un caracter temător, el nu-şi considera poziţia sa ca prea sigură. El fu acela care a
creat o poliţie secretă şi a amenajat o cameră de tortură în castelul său de vară de la Preobrajenskoe
de lângă Moscova. Avea în solda sa o armată de denunţători (turnători) şi de provocatori însărcinaţi
să spioneze nu numai pe burghezi şi pe ţărani dar şi pe cei din anturajul său imediat. Nimeni nu era
la adăpost de această inchiziţie secretă. Noaptea, ţarul se furişa în birourile cancelariei unde forţa
sertarele celor mai intimi colaboratori ai săi. Era un virtuos în disimularea diplomatică: negustorii
din Moscova cerând în interesul lor ca şi în al acelui al ţarului abrogarea privilegiilor acordate
negustorilor burghezi, Alexis în declaraţia sa către Cromwell, justifica ruptura relaţiilor comerciale
cu Anglia sub pretextul că ţarul nu putea tolera tranzacţii cu regicizi. Când în interesul comerţului cu
negustori creştini din Balcani o delegaţie fu primită la Kremlin, ţarul izbucni în lacrimi chipurile
pentru suferinţele pe care fraţii săi le sufereau din partea turcilor pentru dragostea şi credinţa lor în
Cristos.
Nimeni nu trebuia să spună ceea ce văzuse şi auzise la Cremlin, dar un cronicar indiscret
menţionează că acest palat seamănă, în epoca lui Alexis, cu un imens bazar. Kremlinul devenise,
sediul unei societăţi comerciale ţariste care aducea mărfuri din China, din Persia, din Asia mică, din
Balcani şi le vindea după aceea Occidentului prin Arkhangelsk şi prin porturile suedeze de la marea
Baltică. Astrakhanul era poarta de intrare pentru comerţul persan, Kazanul pentru mărfurile
chinezeşti şi pentru blănurle siberiene. în Rusia, ţarul dispunea de numeroase monopoluri, scotea
bani din orice, poseda stabilimente de băi şi taverne, închiria în timpul iernii găurile făcute în gheaţa
Moscovei, pentru spălarea rufelor, deţinea monopolul gudronului şi smoalei, al inului şi cânepei,
cearei şi mierei, icrelor şi nisetrului. La Moscova s-au construit filaturi în contul ţarului. Din China
şi Persia, Kremlinul aducea catifea, şaten, mătase, damasc şi brocard. ţarul era cel mai mare negustor
de grâne şi sare din întreg regatul, furniza potasiu puterilor europene iar în Anglia nu se ardea vre-o
lumânare de ceară asupra căreia ţarul să nu fi perceput partea sa. Şi acelaşi om care fixa preţul sau îl
ridica, stabilea noi monopoluri sau licita în mod arbitrar mărfurile, rămânea în palatul său
îngenunchiat ore întregi în faţa icoanelor murmurând rugăciuni. în miezul nopţii acest mare
comerciant se ridica din patul său şi se ruga sfinţilor să-i ierte păcatele. Nu exista o singură marfă
din care se putea realiza un câştig fără ca ţarul să nu-şi ceară partea sa; ceilalţi nu aveau nici un

6
mijloc de a cumpăra sau de a vinde căci era interzis să comercializeze vre-o marfa înainte ca ţarul
să-şi fi vândut în întregime propriul său stoc. La Moscova ţarul stăpânea şi comerţul cu amănuntul
cu bucata şi oferea pe marele pieţe carnea sa, fructele sale, stofele sale. Nu se consuma în Moscova
un pahar de ţuică, de bere sau de hidromel fără ca ţarul să nu câştige ceva. în interiorul ţării şi în
Extremul Orient negustorii căutau să cumpere ieftin mărfurile şi să le vândă scump, ţarul arenda şi
monopolurile; acela asupra icrelor a fost cedat unui olandez care furniza această preţioasă marfă
Italiei. Amsterdamul a luat în arendă în Nord marile domenii forestiere din care extrăgea lemnul
necesar pentru construcţia de nave. Hameiul mergea în Lituania. Dreptul de pescuit era şi el arendat.
Traficantul imperial, care transformase Kremlinul într-un stabiliment de omerţ şi poseda 18
mii de exploatări (arende) domina ţara al cărui comerţ interior era foarte slab. Comerţul exterior era
mai puternic decât cel intern pentru că la frontiera occidentală a Rusiei trăiau popoare care aveau
mari nevoi. Astfel străinii mai ale englezii, care deveniseră beneficiarii privilegiaţi ai exportului
rusesc nu conteneau de a pătrunde în Rusia în număr din ce în ce mai mare pentru a lega relaţii
comerciale cu ţarul, cu biserica şi cu marii comercianţi cărora ţarul le îngăduia concurenţa.
In Moscova li se atribuise străinilor un cartier denumit "cartierul nemţesc" dar unde în
realitate trăiau mai mult decât germani, olandezi, scoţieni, francezi, italieni. Aceştia erau negustori,
medici, farmacişti, profesori, tehnicieni, meseriaşi, arhitecţi, oameni cinstiţi în general dar în mod
firesc printre aceşti emigranţi erau şi escroci, falsificatori, aventurişti. La sfârşitul războiului de 30
de ani numeroşi ofiţeri care nu mai aveau slujbe în Vest, au intrat în serviciul armatei ruse.
Revoluţia engleză azvârli în Moscova mulţi emigranţi dintre care un mare număr erau scoţieni.
Hamiltoni, Lesli, Crawforzi, Gordoni, Bruce, Plantageneţi, partisani ai Stuarţilor s-au refugiat în
capitala rusă unde în curând au sosit şi burghezii expulzaţi din Franţa. Germanii au rămas în
minoritate. Reorganizarea militară a permis străinilor să facă strălucite cariere. Mult timp înainte ca
prinţii protestanţi să fi oferit un azil fugarilor, porţile Moscovei erau larg deschise refugiaţilor din
Vest, pentru a se închide după aceea definitiv de îndată ce emigrantul servea în armata rusă, care era
interzisă, pedepsindu-se cu moartea părăsirea ţării fără permis.
Când ţarul Alexis ajunse la putere, el găsi visteria ţării goală, criza de ………. îi aducea la
disperare pe negustorii ruşi, războiul de "Treizeci de ani" distrusese vaste regiuni care mai înainte
consumau mărfurile ruseşti. Trimisul ducelui de Holstein, Olearius a scris despre ruşi o carte foarte
insultătoare în care le imputa cele mai josnice critici numindu-i vicleni, barbari şi grosolani. Olearius
găsi ideile lor nesăbuite, modul lor de a trăi grosolan, şi mergea până a vorbi despre dezgustul pe
care i-1 inspira manierele lor. Nu pot fi suportaţi decât cu greu-scria el. îi acuza de pederastie şi de
sadomie. Auzise că ……. în stare de beţie se ………….sub privirile trăcătorilor. Perfidia lor se
manifesta mai ales că ingeniozitatea de care sunt capabili când este vorba de a insulta pe alţii; ei au
gustul minciunii şi sunt răzbunători.
Pamfletul lui Olearius dezlănţui în Rusia o furtună de indignare. "Străinii sunt mereu pe urmele
noastre; noi nu suntem pentru ei decât nişte animale de povară. Ne lovesc tratându-ne de porci şi câini",
scria emigrantul sârb Krishanitsch pe care Alexis îl va izgoni mai târziu în Siberia. în calitatea sa de
principal capitalist rus, ţarul nu voia să rupă relaţiile comerciale cu străinii dacă negustorii îl copleşeau
cu petiţii pline de cele mai tari injurii la adresa străinilor "această care suge sângele din vinele noastre
şi măduva din oasele noastre". Comerţul naţional socotea că un fapt de nesuportat ca englezi şi
olandezi să poată realiza beneficii de 400%. Arkhangelskul în special devenise o cetate străină în
care rusul nu avea nimic de spus. împotriva luxului străin s-a creat interdicţii de export, ţarul a
tergiversat; dar cum el însuşi se afla în dificultate, el ridică preţul sării şi al articolelor de fierărie. O
revoltă izbucni atunci la Moscova, locuitorii se adunară şi se duseră la Kremlin, îl opriră pe ţar în
momentul când el ieşea călare din Palat şi-i întinseră pretenţiile lor. Alexis dădu pinteni calului şi se
îndepărtă. Borşii se repeziră asupra mulţimii pentru a o împrăştia, dar poporul asaltă palatul şi-i
aruncară la pământ pe călăreţii ţarului. Alexis a trebuit să cedeze şi să le dea pe mâinile lor pe câţiva
pe care poporul îi considera ca principalii vinovaţi. Ei fură linşaţi de masa furioasă. Când i se ceru
ţarului capul favoritului său Morosof, el înaintă spre răsculaţi în mijlocul curţii Kremlinului şi-i rugă
plângând să-1 cruţe pe Morosof, şi le promise în schimb să scadă preţurile. Satisfăcut poporul se
retrase. Mai târziu, incidente asemănătoare avură loc la Navgorod şi la Psof. Dar mitropolitul

7
restabili ordinea pentru ţar înmuind poporul cu promisiuni. Conducătorii revoltei fură arestaţi şi
executaţi. In faţa marei fierberi populare Alexis convocă "Semski sobor" adunarea compusă din
nobili, negutori şi ţăranii Coroanei, care a jucat în Rusia acelaşi rol ca "Statele-generale" în Franţa şi
a căror amintire a fost evocată de Nicolae al II-lea în timpul luptei pentru convocarea Dumei.
Această adunare ai cărei reprezentanţi erau aleşi, n-aveau decât vot consultativ, dar ea dădea iluzia
că deciziile ţarului erau luate în deplin acord cu poporul. Majoritatea aparţinea clasei conducătoare
cea mai influentă din Imperiu care ceruse convocarea adunării pentru a promulga reforme care să
asigure liniştea în mod definitiv. Rezultatul acestei deliberări a fost marele Cod din 1649 care acorda
nobililor stabilirea definitivă a sclavajului. De acum înainte cultivatorii ataşaţi pământului (de
domeniul pe care lucrau) nu mai puteau să se sustragă tiraniei castelanilor care aveau asupra lor
dreptul de viaţă şi de moarte. Codul conţinea, în afară de aceste aspecte. Dispoziţii privind comerţul
cu străinii, cărora le erau retrase, în afara unor concesiuni, privilegiile pe care ei le deţinuseră până
atunci. Codul interzicea Bisericii să-şi mărească domeniile sale, dar această interdicţie n-a fost
niciodată respectată. în sfârşit se promulga un sistem fiscal complicat şi copleşitor în special pentru
ţărani care trebuiau nu numai să execute corvezi pentru nobili şi pentru cler dar să plătească şi
impozitele Coroanei. Administraţia de stat a fost reformată, voievozii care domneau pe atunci peste
provincii, deveniseră stăpâni ai finanţelor, ai poliţiei şi ai justţiei având dreptul de a conduce
războiul, ei au exploatat fără măsură aceste privilegii fară nici un control din partea poporului.
Merită de a fi notat că pentru prima oară Codul a definit crima de înaltă trădare. S-a protestat din
toate părţile. Negustorii ţipau pentru că nu le fuseseră rezolvate favorabil exorbitantele lor cereri.
Abandonaţi de ţară, ţăranii căzură sub jugul nobilimii. Biserica n-a scos nici un profit din noua
legislaţie. Boierii constatară cu invidie că nobilimea de spadă capătă hegemonia asupra tuturor
celorlalte clase.
La puţin timp după promulgarea "Codului" avură loc noi tulburări pe care ţarul le supuse
prin viclenie. Dar criza s-a agravat şi situaţia politică externă s-a ascuţit ntr-un chip neliniştitor.
Războiul a devenit suprema diversiune, un teribil război de 13 ani, care fii dus cu alternative de
succes şi de eşecuri, a împins până la limite forţele ţării şi, dacă nu s-a încheiat cu un dezstru, acesta
s-a datorat faptului că Alexis a operat fosrte abil şi-a reuşit să-şi asigure o parte din pradă. Scopul
acestui război era abaterea tratatelor de la Stolbova şi de la Deulino încheiate cu Suedia şi Polonia.
Alexis voia să scuture greaua povară pe care concurenţa străină o impunea comerţului rus. Toate
încercările de a împiedica tranzacţiile negustorilor străini rămâneau zadarnice atâta timp cât n-ar fi
fost deschise căile care duceau spre Baltica ca şi spre Marea Neagră prin Balcani şi Crimeea.
In cursul războiului de 30 de ani, Baltica devenise o mare internă a Suediei; o mare parte din
litoralul baltic german, Lituania, Estonia, Ingria şi Filanda se găseau în mâinile coroanei suedeze ca
şi porturile din Wismar, din Stettin, Riga, Reval; gurile Oderului, Dunei erau păzite de fortăreţe
suedeze; pe malurile mării Nordului suedezii stăpâneau gura Wesei, ocupau Bremenul şi se
infiltraseră în interiorul Germaniei până la Verden. Danemarca care altădată stăpânise bazinul
Balticii fusese puţin câte puţin împinsă înapoi. Polonia care slăbea de când nobilimea nu mai era în
stare să-şi afirme supremaţia sa ca ţară furnizoare de grâu pentru toată Europa occidentală - căuta să
pună stăpânire pe Lituania, se forţa zadarnic să dobândească protectoratul asupra Micii Rusii ca şi
asupra mai multor puncte importante ale Mării Negre; la începutul secolului al XVII-lea ea urmărise
cu toat forţele sale, politica sa expansionistă spre Est, dar trebuise să renunţela aceste în faţa rivalilor
săi suedezi şi în faţa valului revoluţionar naţional în Rusia. Presată din Nord de suedezi din sud de
turci Republica aristrocratică văzu apărând noi adversari: la Vest, electorul micii provincii
Brandebourg, la Est puterea agresivă a capitalismului rusesc. La sud-est de frontierele sale se
întindea mica Rusie, populată de cazaci al căror stat nu înceta să crească de două secole datorită
ţăranilor şi burghezilor care fugeau din marele ducat al Moscovei nevoind să se lase legaţi de
pământ nici să continue a plăti impozite ţarului. Kievul altădată metropolă a primului imperiu rusesc
fusese deposedat de influenţa ce-i mai rămăsese de către puterea otomană. în cele din urmă devenise
centrul statului cazac, manifesta din punct de vedere cultural influenţe poloneze şi părea pe atunci că
avea ca misiune să realizeze unirea bisericii ortodoxe cu biserica romană. Treptat ţăraniiliberi a
trebuit să se supună nobilimii venite din Polonia care făcură din ei servi (iobagi). Cu concursul

8
cazacilor bogaţi. Libera asociaţie a cazacilor care îşi alegeau şeful (hatmanul) a fost oprimată de
polonezi: în Ucraina, izbucniseră mari revolte pe care aristrocraţii polonezi le reprimară făcând să
curgă valuri de sânge. Din 1635 opresiunea a devenit intolerabilă. Moscova pe atunci prea slabă nu
putea să intervină. Hatmanul Chmelnicki căuta să se înţeleagă cu tătarii din Crimeea, dar el îşi atrase
duşmănia cazacilor săraci. Hărţuit de polonezi, riscând să devină vasalul tătarilor din Crimeea,
epuizat şi incapabil de a mai opune vre-o rezistenţă Chmelnicki sfârşi prin a se decide să se întoarcă
în comunitatea rusă.
In 1654 a fost sărbătorită întoarcerea Ucrainei şi a Sf. Kiev la Moscova. Chmelnicki şi
sateliţii săi jurară supunere lui Alexis, contând că ţarul le va jura şiel la rândul său, dar ţarul nu facu
nimic, prevalându-se de drepturile sale ca succesor al marelui duce de Kiev. Acordul prevedea "o
eternă supunere" din partea cazacilor; validitatea acesteia era garantată nu numai ţarului Alexis dar
şi tuturor moştenitorilor şi succesorilor. în 1654 ţarul a făcut ca întoarcerea Ucrainei şi a Kievului să
fie sancţionată de către Adunarea naţională la Moscova; acesta a fost unul din ultimile mari acte de
stat la care colaborase în mod activ şi decisiv pentru a arăta că vechea Rusie atribuia acestui acord o
foarte mare importanţă politică. Rusia se întindea acum până la Dnieper. Aici se născuse Rusia şi de
aici, cum scria istoricul Solovjev avea să curgă forţa naţiunei spre izvoarele Volgăi pentru a se
reînoi. Kievul trimisese colonizatori în Nord de unde se întoarseră înapoi puternice energii (forţe) şi
din totdeauna a existat între cele două regiuni o uniune căreia acum i se dădea din nou o expresie
politică.
Reintegrarea Kievului a fost semnalul războiului. Nobleţea poloneză care departe de a fi
făcut ceva pentru Ucraina, întotdeauna o exploatase şi asuprise, nevăzând în această ţară decât o
punte spre marea Neagră de care se servea când împotriva turcilor şi tătarilor când împotriva
Moscovei, se opuse tratatului de la Perejaslavl. Marele război nordic izbucni, prima luptă pentru
existenţa Poloniei. Suedia şi Branderbourg-ul interveniră, după ce Alexis contând pe cooperrea cu
aceste două ţări în război, începuse operaţiunile. Smolensk-ul, polonez de o jumătate de veac,
zadarnic încercuit de armatele ruseşti în 1654 fu luat cu asalt. în anul următor 1655 trupele
moscovite pătrunseră în Rusia Albă şi în Lituania şi pusese stăpânire pe Minsk, Vilna, Kovno şi
Grosnof. Suedezii ocupară Varşovia de la vest înaintau tinerele trupe ale lui Frederic-Guillaume de
Brandebourg. Lângă Varşovia se desfăşură marea bătălie de trei zile în care trupele suedeze şi
branderburgheze îi bătură pe polonezi. Această victorie a creat între Berlin şi Moscova o prietenie
care a fost tulburată doar o singură dată până în 1914. După ce a încheiat un armistiţiu cu Polonia,
Alexis, susţinut de împăratulAustinei, de acord cu Germania şi încurajat de Olanda, a invadat
Livonia (Lituania), dar n-a izbutit să cucerească Riga. în 1660 ţarul a încheiat cu Suedia o pace de
renunţare: Rusia a trebuit să renunţe la toate regiunile pe care le cuceriseră şi Suedezii obţinură
privilegii comerciale în Rusia.
Războiul cu Polonia s-a prelungit până 1667 când a fost semnată la Andrussof pacea pentru o
perioadă determinată. Smolensk-ul redevine rus. Polonezii nu mai ridică pretenţii asupra Ucrainei,
recunosc reintegrarea acestor provincii şi exprimă adeziunea lor faţă de tratatul de la Perejaslavl.
Acest acord a fost confirmat de mai multe ori în cursul anilor următori. Dar pacea definitivă nu s-a
încheiat decât în 1686. Această pace a fost rezultatul unei lungi lupte în cursul căreia Moscova
pentru prima dată a dus o mare politică europeană. Anul 1660 marchează o cotitură în istoria
europeană. Prin pacea din Pirinei fusese pecetluită excluderea Spaniei din concertul marilor puteri.
Anglia a jucat din nou un rol decisiv în lupta pentru hegemonie în Europa. Trupele turceşti
înaintaseră în Sud-est împotriva Imperiului. Cu neîncredere dar nu fără satisfacţie a fost constatată la
Viena apariţia moscoviţilor pe malul stâng al Dnieper-ului. în sfârşit se opunea Suediei, care domina
aproape toată coasta germană a Balticii, o putere care ar putea să o împedice să devină o periculoasă
aliată a Franţei - care sub tânărul rege Louis al XIV ameninţa să distrugă echilibrul statelor.Până
atunci se părea că Moscova era în afara Europei întocmai ca regatele din Extremul-Orient. Nu se
socotea încă necesar a se solicita alianţa rusă dar se bizuia pe aceasta.
Ştirile din Moscova au contribuit şi mai mult la întărirea neîncrederii pe care ţarul o inspira.
Războiul dusese până la limite forţele ruseşti. în mai multe locuri o teribilă epidemie de ciumă a ucis
o jumătate din populaţie. Recoltele proaste, foametea scumpirea alimentelor, opresiunea fiscală au

9
fost fenomenele concomitente interminabile şi sângeroasei campanii. Deja după "Războiul de 30 de
ani" se murea un om din zece. Pierderea mâinii de lucru era considerabilă. Cronicarii relarează că pe
la 1660 ţara lăsa impresia că vor trebui patruzeci de ani pentru a fi (reconstruită) refăcută. Aceşti
martori oculari avusesera dreptate.Intr-adevar numai în 1700 tarul s-a simţit destul de puternic
pentru a relua războiul împotriva Suediei.Călătorii traversau pe atunci ţinuturi despopulate şi jefuite-
vaste întinderi rămîneau timp de ani de zile necultivate.Din Sud tătarii porneau în incursiuni
continue. Ciuma făcuse să dispară aproape 800.000 de oameni.Acei care scăpaseră din război sau
scăpau din ghearele ciumei, dar cei pe care ciuma îi cruţa mureau de foame.
In timpul războiului penuria de mărfuri atrăgea ridicarea preţurilor şi a fost nevoie să se
recurgă la inflaţie.Moneda s-a depreciat şi s-a bătut copeici din aramă; în 1659 al treilea an de război
pentru o sută de copeici- argint se primea încă 104 copeici de aramă, patru ani mai târziu 1500
copeici-aramă. în curând apărură banii falşi; statul dădu exemplu, boierii îl urmară şi în cele din
urmă numeroşi ruşi începură să bată monedă. în 1662 izbucni în oraşe o revoltă. Au căutat să
liniştească poporul, dar după câţiva ani avură loc din nou revoltă.
CRUCEA ŞI COROANA

Starea de spirit revoluţionară a populaţiei se manifestă în marele contraverse religioase din sânul
Bisericii ortodoxe al cărei patriarh Nikon intră în opoziţie cu ţarul ca şi cu credincioşii. Acest conflict
sfârşi cu căderea lui Nikon în cadrul unui mare Consiliu în care fu judecat. Căderea lui Nikon fu însoţită
însă şi de schismă în sânul bisericii. Rascolnicii se separă de Biserică pentru că Nikon reformase ritul şi
rugăciunile.
Nikon interveni mai întâi activ în cursul revoltei din Novgorod, când poporul s-a ridicat
împotriva speculanţilor de grâu. Aceşti speculanţi erau funcţionari ţarişti care având sarcina să
perceapă impozitele destinate să formeze suma totală a tributului pe care Moscova trebuia să-1 verse
Suediei în virtutea vechilor tratate, fixau în mod arbitrar preţurile pentru a-şi asigura copioase
beneficii prin această operaţie în momentul când erau reglementate costurile cu Suedia. Altădată
Nikon salvase situaţia pentru ţar, care în schimb 1-a făcut patriarh de Moscova şi la începutul
războiului 1-a reprezentat pe ţar după plecarea lui Alexis pe front. Crescut într- un sat din Novgorod
Nikon deveni călugăr şi se despărţi de femeia sa pentru a se feri de tentaţiile trupului. Aceasta (soţia)
se întoarse într-o mănăstire şi Nikon plecă pelerin într-o insulă din Marea Albă unde se instală pe
plajă într-o celulă izolată. La o distanţă de patru kilometri de celula cea mai apropiată. El trăi aici în
mijlocul căldurilor Nordului rugându-se zile întregi, culcat pe pământul gol postind şi mortificându-
se. Mai târziu, el deveni mitropolit de Moscova (Moscovei). Puterea sa era mare. în curând el deveni
posesorul unei averi enorme. După cât se părea el dispunea de un venit annual de şapte milioane de
ruble; s-a păstrat cartea sa de culturi care atestă mod de viaţă imperial. Situaţia de patriarh al
Moscovei îi deschidea accesul la puterea supremă; este sigur că voia să se ridice deasupra ţarului.
De când Kievul care întotdeauna reprezentase legătura dintre Roma şi Moscova se întorsese
la imperiu, posibilităţile unei uniuni ci Roma trebuiau să fie distruse; deja pentru a împiedica orice
tentativă eventuală de mărire Nikon caută să înterească puterea Bisericii ortodoxe. Marea ofensivă a
Romei după războiul de "Treizeci de ani" şi victoria contra reformei provocaseră rezistenţa
Moscovei. Fără îndoială este vorba aici de cxoincidenţă; fără îndoială tentativa reformistă a
Moscovei a fost un element al luptei împotriva Romei; pe de altă parte prin integrarea Kievului în
strânsă legătură cu credincioşii ortodoxi din Balcani şi din Asia mică. Acum grecii apăreau mai des
la Moscova. Avansul ruşilor pe ţărmul stâng al Niprului atrase Moscovei mari simpatii în Balcani.
Multe se îndreptară către puterea ascendentă care părea destinată să ia succesiunea Bizanţului şi să
pună capăt pătrunderii turcilor.
Nikon personaj foarte energic şi ferm convins că avea o mare misiune de îndeplinit îl
înfruntă pe ţar aşa cum popii medievali îi înfruntaseră pe împăraţii germani. Sub jugul tătar Biserica
şi Marele Duce aveau comun oprimarea poporului pentru a-i smulge tributul destinat "Hoardei de
aur" şi Biserica trăise într-un acord perfect cu Khans tătari.
Nikon lansă un atac în două direcţii: împotriva ţarului mai întâi declarând că puterea spirituală era
deasupra celei profane; apoi împotriva clerului reproşându-i ignoranţa şi prostia sa. Nikon ştia că

10
formele de cult se fixaseră în forme goale, că masele populare nu puteau fi stăpânite decât cu mare
gentileţe din cauza tulburărilor profunde de care ţara suferea.
Depăşindu-şi puterile el violă legile eclezistice şi luă măsuri de pedeapsă împotriva preoţilor.
Dar el se izbi peste tot de o rezistenţă deschisă. Atunci el se lansă în marea politică, (urmări) aţâţă
împotriva Suediei războiul la deslănţuirea căruia el contribuise căci el vedea pentru Biserică în
Ingria şi Carelia mari posibilităţi economice şi voiră pe lângă acestea să-şi creeze noi puncte de
sprijin împotriva Kievului. Dar el intră în conflict cu boierii, cărora puţin le pasă de politica de
expansiune şi mai ales de puterea ecleziastică. Lupta capătă un caracter implacabil. La sfârşitul
războiului care a însemnat pentru Rusia mari pierderi. Situaţia lui Nikon era foarte zdruncinată. Se
poate judeca după acest fapt simplu: un boier îşi numise câinele cu numele patriarhului.
Dar principalii duşmani ai lui Nikon erau Raskolnicii, care protestau cu vehemenţă împotriva
modificărilor aduse în registrele parohiilor, liturghiei şi rugăciunilor. în discuţiile care apărură între
Nikon şi Cler nu era vorba decât de chestiuni inutile (vorbărie goală). Trebuia făcut semnul crucii cu
două sau trei degete? Trebuia să se pronunţe Issus sau Sissus numele lui Isus Hristos? Raskolnicii
care ţineau la păstrarea vechilor tradiţii declarară că Nikon era
Anticrist. Purtătorul lor de cuvânt era un călugăr numit Awakum care ataca pe ţar cu aceeaşi
violenţă ca şi pe Nikon - izgonit în Siberia şi mai târziu condamnat la moarte el sfârşi pe rug. Pentru
Awakum se părea la fel ca nu era vorba decât de formule de cult şi de menţinerea riturilor; el discuta
chestiunea de a şti de care arbore se spânzurase Awakum sau în ce lună Dumnezeu a creat pe Adam
şi dacă în ceremoniile liturgice trebuia să spui "Doamne" sau "O, Doamne". Erau dezbătute aprig
probleme de acest gen şi Awkum şi partizanii săi respingeau corectările făcute lui Nikon făcute după
textele originale împrumutate din "Arhivele greceşti". Schismaticii se ridicau împotriva epurării
cărţilor, cânturilor şi rugăciunilor. Când Awkum restabilea textele originale- se striga blasfemie; şi
era de înţeles pentru că pentru Awkum şi partizanii săi important era a şti de exemplu de ce specie
era copacul de care se spânzurase Iuda pentru că se asociau idei bine determinate de această specie
care căpătase o valoare simbolică pe care nici o altă specie nu putea să o aibă.Nu se voiau să fie
abandonate noţiuni care îmbogăţeau intuiţia religioasă a poporului întreg. Nu se lăsau constrânşi de
erudiţi să renunţe. în baza unei exegeze empirice la un mod de gândire care guvernase toate relaţiile
umane. Se revoltau împotriva naturii, se bănuiau pericole spirituale şi se protesta mai ales împotriva
reformelor pentru că ele aveau o origine străină. Străinii n-au adus niciodată decât nenorociri; ei erau
răspunzători de foamete - ei trăiau în cartierul lor propriu, purtau alte costume decât cele ruseşti, se
deosebeau prin limba lor, obiceiurile lor şi prin religia lor aruncau asupra ruşilor priviri
dispreţuitoare.îl făcuseră pe ţar prizonierul lor, nu respectau misterele creaţieişi înjoseau umanitatea.
Olearius povesteşte că poporul deveni furios când se descoperi un schelet la un farmacist din
mahalaua nemţească. în ochii ruşilor era o crimă împotriva lui D-zeu să înlăture voinţa lui D-zeu
distrugând corpul;poporul se revoltă împotriva medicilor când aceştia disecau cadavrele pentru că ei
căutau să descopere secrete pe care Dumnezeu vrea să le ţină ascunse.
Ruşii blestemau îndelungatul război, purtat de forţele rele occidentale, numai pentru a se
apropia de străini. în timpul ultimilor ani avuseseră de îndurat încercări nemaiauzite. Din care ca de
obicei numai străinii aveau să profite. Lumea suferea de foame, plata se făcea în monedă depreciată
cu care nu se putea nimic cumpăra. Dar Nikon îşi construise în plin război două mari mănăstiri la
puţin timp după marea epidemie de ciumă. Patriarhul uzurpa puterea imperială, viola
comandamentele bisericii, discuta cu mitropoliţi şi patriarhi străini. Lăcomia sa era de nesăturat,
caracterul său despotic nu dădea înapoi în faţa a nimic. Din ordinul său unii preoţi au fost biciuiţi şi
trimişi în Siberia, alţii încarceraţi şi torturaţi. Mulţi dintre ei au murit în închisoare. Aşa cum se
întâmplă întotdeauna persecuţiile au stimulat rezistenţa. Toţi săracii nevoiaşi sau strâns sub steagul
schismei: ţărani şi orăşeni, multe femei, meseriaşi, negustori. Mişcarea crescu repede şi deveni un
mare pericol: "Printre voi nimeni nu trebuie să fie nici primul nici ultimul" declara Awakum.
Voltaire care citează aceste cuvinte a tras pe nedrept concluzia că schismaticul era un apostol al
egalităţii.
Nikon văzu din nou puterea bisericii ameninţată de ţar. Codul din 1649 pe care-1 numea
cartea afurisită, suscită opoziţia sa pentru că-n ea erau fixate limitele expansiunii economice ale

11
Bisericii. Faptul că funcţionari profani puteau să se amestece în administrsrea bunurilor bisericeşti
constituia o gravă atingere a suveranităţii Bisericii. Pînă atunci Biserica deţinuse o mare parte din
comerţul exterior şi iată că acum capitalismul laic întindea mîna spre comorile firmelor monahale.
Nikon începea ofensiva şi atacă pe ţar chiar ameninţându-1 cu blestemele psalmistului:"ca zilele lui
să fie numărate să fie deposedat din funcţiile sale şi ca femeia lui să devină văduvă ". Patriarhul
declară că brutalitatea lui Alexis , că dominaţia sa asupra bisericii era un blasfem, un despotism
lipsit de pietate. Nici o lege divină sau umană atribuia ţarului dreptul de a stăpâni şi asupra Bisericii.
Convins că el era reprezentantul lui D-zeu, Nikon îl afurisi pe ţar. El nu avea nici o forţă în
spatele său şi nu conta decât pe sine dar se baza pe slăbiciunea de caracter a ţarului, pe
veneraţia pe care acesta o avea fată de patriarh, pe neîncrederea lui în masele populare şi în duşmanii
care-1 înconjurau. Nikon a crezut că putea să-1 înfrunte şi să-1 intimideze retrăgându- se întrOo
mănăstire ca pelerin. Nikon credea că Alexis rechema pentru că D-zeu însuşi era încarnat în
persoana sa se îndepărtase de ţar. Alexis ezită mult timp să facă ceva, el respecta în Nikon pe omul
care adusese mari servicii imperiului în momentele lui critice; de altfel ţarul era pios şi devotat
patriarhului şi niciodată nu nesocotise acel obicei ciudat în virtutea căruia el ţarul trebuia să ţină
frâul calului care-1 ducea pe patriarh la catedrală cu ocazia marelor solemnităţi, acesta plătea ţarului
două sute de ruble pentru acest act simbolic de supunere. (Frederic Barberousse ţinea seama papei
fără a primi o recompensă în bani). Dar mai periculoasă îi apăru ţarului revolta populară pe care o
stârnise revizuirea sfântă ordonată de şeful Bisericii şi ţarul nu admitea că un patriarh puternic să
reziste comercianţilor care căutau să se debaraseze de concurenţa ecleziastică. Poporul cerea
sacrificarea lui Nikon. Din nou ţarul ceda ca şi altă dată când în timpul unei rezvolte pentru care el îi
dăduse pe consilieri săi particulari pe mâinile mulţimii care-I ceruseră. La marele consiliu din
Moscova din 1666 ţarul pronunţa depunerea din scaun a patriarhului; el credea că acţionând astfel
dădea satisfacţie poporului şi că ţn acelaşi timp se debarasa şi de omul care-1 afurisise şi care-1
ameninţase cu moartea. Nikon pleacă în exil; după ce a fost închis el a fost izgonit într-o mănăstire.
Dar fiul lui Alexis, ţarul Feodor îl graţie pe prinţul Bisericii şi-I permise să revină la Moscova. La
drumul de întoarcere bătrânul muri. Marele adversar al lui Nikon, Awakum, sfârşi pe eşafod din
cauza calomniilor pe care lansase despre dinastia ţaristă.
Dacă Nikon a fost răsturnat, în schimb reformele sale au fost autorizate şi în 1667 fură
ameninţaţi cu excomunicarea toţi aceia care nu aderau la aceste reforme. Apărură sute de mii de
refractari. Nici o ameniţare nu-I intimida, nu se temeau de nici o tortură; nici roata, nici
spânzurătoarea, nici securea. Ei se închideau în biserici şi în apropierea trupelor de execuţie trimise
de ţar îşi dădeau foc. Sate întregi au fost părăsite de locuitori care dispăreau în păduri. Aşa se face că
prin imensele regiuni apărură mici sate în care locuiau bătrâni credicioşi.Erau printre ei şi numeroşi
negustori care treceau drept economi, capabili şi oneşti. Fierari, u tâmplari, meseriaşi mii de
industriaşi formau elita acestor răscolnici. Când soldaţii vroiau să-I aresteze, aceşti credincioşi
declarau că ei preferau să fie arşi de vii decât sâ se supună. Mulţi duceau la îndeplinire sacrificiul
groaznic, şi după cum se spune ei strigau din mijlocul flăcărilor persecutorilor lor:"Noi ardem în
focul pământesc, dar voi veţi arde în focul etern".
Ţarul se înşelase crezând că dispariţia lui Nikon va limita masele, ţara întreagă se răsculă. în
1667 a fost încheiată pacea cu Suedia, dar în interiorul Rusiei se dezlănţui războiul civil. După
răscolnici care au rezistat timp de ani de zile în mănăstirea Solowetski în faţa regimentelor ţariste,
ţăranii se revoltară împotriva legislaţiei asupra servajului. Mii dintre ei se refugiaseră în mijlocul
pădurilor pentru a scăpa din mâinile stăpânilor care conform codului din 1649 aveau dreptul de a
readuce cu forţa orice ţăran fugar.
Caracterul religios al mişcării n-a fost contestat; dar adevăratele cauze de natură socială au
fost create de legislaţia lui Alexis. Războiul şi Statul bazat au suscitat o reacţie a maselor oprimate.
La doi ani după excomunicarea tuturor adversarilor marii reforme religioase, ţăranii,
muncitorii, meseriaşii şi luntraşii de pe Volga se răsculaseră tn regiunea Donului, la vocea cazacului
Stenka Rasin. Revolta se răspândi de-a lungul marilor căi comerciale care duceau în Persia, în sus de
Volga în interiorul Imperiului. Regiunile vecine cu marea Caspică au devenit conturul mişcării. O
mare armată se îndrepta spre Moscova pentru a suci gâtul "boierilor": fiiră distruse numeroase

12
mănăstiri, case de comerţ şi castele. Mulţi bătrâni credincioşi se uniră cu trupele lui Stenka Rasin. în
1670 lângă Simbirsk pe Volga, oraş unde avea să se nască peste două secole Vladimir Ilici Lenin,
armata taristă îi înfruntă pe insurgenţi. Aceştia fiiră învinşi şi Stenka Rasin căzu în mâinile
duşmanilor. Generalul ţarist triumfător îl aduse într-o cuşcă la
Moscova pe şeful cazacilor şi fratele său. Fu supuşi unor torturi înspăimântătoare pentru a se
răzbuna pe omul în faţa căruia tremurase ţarul şi acoliţii lui. Când fii tuns pentru a fi supus probei cu
apa, rebelul strigă către fratele său; "eu credeam până acum că erau tunşi nu numai oamenii instruiţi
pentru a fi făcuţi călugări, dar iată că mi se acordă şi mie, un ignorant, această onoare. " El îndură cu
stoicism toate torturile fără a scoate un geamăt.
La 6 iunie 1671 capul său căzu sub securea călăului. Cadavrul rebelului fii zvârlit la câini în
timp ce poporul îi celebrează memoria în cântece.
Aşa s-a terminat cu victoria marelui comerciant al Kremlinului, ultima mare revoltă
împotriva absolutismului ţarist şi a regimului iobagist.
In iarna care a urmat înfrângerii lui Stenka Rasin, ţarul a rămas văduv cu puţin mai înainte şi
cum avea pe atunci 41 de ani se arată binedispus. El frecventa mahalaua nemţească undfe era adesea
oaspetele ministrului său de externe. Sergejevitch Matveief, căsătorit cu emigranta scoţiană
Hamilton, om liberal şi cultivat care-i dăduse ţarului sfatul înţelept de a înceta războiul cu Suedia
pentru a putea păstra Smolenskul şi Ucraina şi a câştiga poate tronul Poloniei. Fost ofiţer de Strelitz,
casa militară a ţarului, Matveief era urât de familiile boierilor pentru că el aparţinea micii nobilimi.
El poseda o bibliotecă şi-şi instalase un laborator de chimie; de aceea trecea drept vrăjitor. Familia
ţarinei defuncte Miloslavskyi care nutrea faţă de el o ură feroce răspândea pe contul său tot felul de
calomnii. Alexis îl susţinu pe Matveief până facţiunea adversă deveni mai puternică.
La masa ministrului Afacerilor externe, ţarul remarcă o drăguţă tânără de 19 ani. Nathalie
Kyrillovna, nepoata gazdei sale şi fica ofiţerului de cavalerie Narishkine. Sedus de farmecul ei,
văduvul Alexis propuse lui Matveief un şiretlic pentru a putea să o ia în căsătorie pe Nathalie. După
tradiţie, fetele nobile trebuiau să alerge din colţurile imperiului la Kremlin când ţarul voia să-şi ia
nevastă. De formă Alexis va simula că alege între toate aceste candidate, dar alegerea sa s-a făcut
deja şi în 1671, Alexis se căsători cu fiica ofiţerului de cavalerie.
La aproape un an de la execuţia lui Stenka Rasin, Nathalie Kyrillovna născu un băiat care fii
botezat "Pierre".
Cei doi fraţi vitregi şi cele şase surori vitrege nu aflară cu plăcere ştirea despre această
naştere şi nu era bucurie în familia Miloslavskyi pentru că fraţii vitregi erau bolnăvicioşi şi nimeni
nu le dădea o viaţă lungă în timp ce Nathalie născuse un băiat perfect sănătos.

RĂZBOIUL FEMEILOR

Patru ani mai târziu, ţarul a murit în urma unui lungi şi dureroase malarii şi rămăşiţele au fost
depuse cu ceremonialul tradiţional în cripta în care se odihnea tatăl său. înaintea morţii sale el
desegnase ca succesor, după ce şi-a plătit toate datoriile particulare, pe fiul cel m ai mare, din primul
său mariaj. Feodor Alexeevitch care fusese ales altă dată rege al Poloniei se convertise după aceea la
catolicism. Feodor era un om livid (palid) bolnăvicios, atins probabil de un sifilis ereditar. Iubea
muzica, îi plăcea să poarte costumul polonez, citea poeme şi admira caii de rasă.
Cel de-al treilea Romanof avea 15 ani când a fost încoronat la Kremlin. Familia tinerei sale mame
vitrege pusese deja stăpânire pe toate posturile lucrative şi influente, dar aceea (familia) a mami sale
Mana Iljinitschina care murise în 1669 aspira la aceste posturi de unde fusese alungată cu cinci ani
mai înaqinte. Şeful grupului din care făcea parte mama vitregă, ministrul de externe, Matveief a fost
inculpat, acuzat de vrăjitorie şi constrâns să se exileze. Narishkine îşi piwerdură situaţiile lor.
Nathalie, văduva ţarului fii nevoită să se retragă cu micul Pierre în vârstă de 3 ani la castelul de vară
de la Preobrajenskoe; ea trăi aici sub o riguroasă supraveghere.
Nimeni nu se îndoia că Feodor nu va trăi multă vreme; fratele său Ivan era slab de minte şi
avea aerul unui avorton; vizitatorii povesteau că pielea îi acoperea ochii, nu putea să se ridice şi să
stea în picioare fără ajutor, probabil că era şi surdo-mut. Cum ar fi putut să urmeze fratelui său!

13
Copilul exilat la Preobrajenskoe era moştenitorul prezumţii şi hotărârea pe care o luase Alexis de a
transmite imperiul fiului său Feodor nu putea să dureze mult timp. Rusia care de secole trăise cu
sufcletul la gură cum va putea să facă faţă forţărilor care aveau să o asalteze? în interior certurile
dintre familiile domnitoare ale aristocraţiei care se urau de moarte nu mai cunoşteau limite. în ciuda
tuturor persecuţiilor, masele erau agitate; indiferenţi la îndemnurile autorităţilor bisericeşti,
Rascolnicii se reuneau în Biserica ilegală şi preoţii lor îl înfruntau cu îndrăzneală pe ţar în discursuri
publice. Mii de serfi se refugiau în stepă şi în poduri; roiuri de ţărani vagabondau prin Imperiu.
După încheierea păcii (1681) între Moscova şi Constantinopol comerţul a făcut progrese rapide; deja
economia capitalistă începea să ia naştere. Mahalaua (cartierul) germană prospera; străinii locuiau în
case frumoase înconjurate de grădini splendide. Industria începea să devină independentă de comerţ.
Datorită iniţiativei străine se ridicară la Moscova şi în alte oraşe fabrici de hârtie, de sticlă şi de
oglinzi; se construiră fabrici de aliaje mari de fier şi topitorii - turnătorii. Dar mai ales s-a dezvoltat
industria de armament. în timpul ultimelor sale zile Feodor a chemat din exil pe fostul său ministru
de Afaceri străine. Matveief care a rămas până la moartea ţarului în vecinătatea Moscovei. Această
graţiere a provocat vii nelinişti în sânul grupului Miloslavskyi. Rechemând pe Matveief, şeful
partidului Narishkine, ţarul urmărise să scoată în afara jocului grupul Miloslavskyi. Feodor era
duşman hotărât al Raskolnicilor cu care acest grap conspirase; în anul precedent ţarul îl executase pe
rebelul Awakum şi amnistiase ostentativ pe bătrânul Nikon. Nu se ştie dacă ţarul avea o idee clară
despre politica pe care voia să o adopte; dar este în afară de orice îndoială că el refuza să aibă relaţii
cu grupurile care în interesul comerţului, se arătau ostile tendinţelor absolutiste şi politicii de
reforme. Se pare că el nu a crezut că sfârşitul era aproape. Când a murit subit o mare confuzie
domnea peste tot.
Oraşul era în fierbere şi Streliţii se agitau pretextând drept cauză tratamentul prost pe care
mai mulţi ofiţeri li—1 impuseseră în realitate Rascolnicii câştigaseră partizani printre aceste trupe.
Cu orientarea guvernului pre străini şi respingerea micilor negustori aduseseră prejudicii Streliţilor
care deţinuseră până atunci privilegii comerciale. Rascolnicii care luptau împotriva comerţului en
grose al clerului şi al ţarului căutau prin oamenii lor de încredere să influenţeze pe Streliţi; se pare că
Streliţii întreţinuseră mai de m uit relaţii cu grupul Mloslavskyi din care făcea parte de puţin timp
prinţul Galitzine, aparţinând unei vechi familii de boieri şi care era în cei mai buni termeni cu Sofia,
sora lui Feodor, o tânără de 20 de ani ambiţioasă şi întreprinzătoare. Istoria este scrisă de învingători
şi grupul Miloslavskyi care a sfârşit totuşi prin a sucomba în lupta tragică pentru tron n-a găsit nici
un apărător pentru a o reabilita în faţa Tribunalului istoriei. Sângeroasa lovitură de stat, masacrul
care a avut loc la începutul regimului său a împovărat pentru totdeauna amintirea sa, deşi grupul
Narishkine şapte ani mai târziu şi-a deschis cu aceeaşi cruzime drumul spre putere.
Două fracţiuni ale claselor dominante se înfruntau, stăpânite de o ură de moarte, însetată de
răzbunare, stimulate de setea lacomă de putere. Cele două grupuri duşmane nu dădeau înapoi în faţa
a nimic. Consecinţele acestei lupte implacabile care s-a prelungit timp de 20 de ani s-au făcut simţite
şi sub domnia lui Petru, care în trei reprize, s-a răzbunat pe partidul învins. Boala provenind de la
teribilul eveniment la care Petru fusese martor în copilăria sa, . . . . toată viaţa im presiile sinistre
suferite la Kremlin al cărui prag el nu 1-a mai trecut decât foarte rar şi întotdeauna cu teamă.
Miloslavskyi se trăgeau din vechea nobleţe, posedau vaste domenii şi erau mai bogaţi decât
Matveief şi Narishkini. Alexis familiar al ţarului, fusese ridicat la rangul de boier spre marea
neplăcere a Miloslavskyilor care nu vedeau în el decât parvenitul şi concurentul. Narishkinii
aparţineau micii nobleţi de săbii şi fără avere, trăiseră în provincie fără a aduce servicii Imperiului.
Matveief era un om luminat dar duşmanii săi care-1 suspectau de vrăjitorie, pretindeau că el făcuse
un pact cu diavolul şi Galitzine, gânditorul grupului Miloslavskyi era poate unul din oamenii cei mai
cultivaţi ai timpului său, prietena sa Sophie traducea pe Molicre.
Cele două grupuri voiau să pună mâna pe putere, amândouă căutau prin toate mijloacele să
cucerească poziţiile dominante. Vechile familii ca Dolgorouki se aliară cu grupul Matveief, în timp
ce Milolavskyi depuneau eforturi să câştige favoarea prietenilor declaraţi ai tronului şi ai ţarului,
Raskolnicilor. Cei din jurul lui Matveief căutau să-şi surprindă adversarii iar Miloslavskyi căutau să
uzeze de sentimentele ostile Kremlinului de care erau animate masele populare; ei atraseră de partea

14
lor pe Streliţi promiţându-le că le vor împlini toate revendicările. Siguri de sprijinul acestor mase
Miloslavskyi încercară să urce la putere. Această tactică dovedeşte efervescenţa poporului şi în
acelaşi timp marile facultăţi politice ale grupului Miloslavskyi. Cursul evenimentelor arată că
această facţiune nu s-a gândit niciodată să împartă puterea cu aliaţii săi şi că ea îi va înlătura în mod
hotărât din drumul său de îndată ce timpul şi împrejurările i-ar permite-o.
In timp ce Streliţii cereau cu vehemenţă pedepsirea ofiţerilor care se îmbogăţiseră pe seama
(în dauna) subordonaţilor lor şi rămăşiţele pământeşti ale ţarului Feodor zăceau în sicriul său în
castelul din Kremlin, grupul Narishkine se grăbi să o ia înainte adversarilor. Patriarhul Moscovei
convocă consiliul de stat şi proclamă pe Petru pe atunci de 10 ani, succesor al fratelui său vitreg.
Nimeni nu s-a gândit la fratele de sânge Ivan, nu era vorba de drepturile familiei Miloslavskyi şi nici
de ale surorii lui Ivan. Nu s-a manifestat nici o opoziţie. Totuşi nu trebuia să se creadă la adăpost de
surprize căci grupul Narishkine adunaseră la Consiliul de Stat, purtând zale sub hainele lor. Unul din
primele acte ale guvernului lui Petru a fost de a acorda Streliţilor dreptul de a pedepsi pe ofiţerii de
care ei se plânseseră. Aceştea au fost biciuiţi public de soldaţii lor chiar în Piaţa Roşie.
Familia Narishkine puse stăpânire îndată pe situaţiile influente şi lucrative şi şeful Streliţilor,
prinţul Dolgorouki se declară drept noul ţar.
Surprins de această lovitură grupul Miloslavskyi se ţinu de-a parte în zilele următoare părând
că acceptă faptul împlinit. Totuşi el duse o muncă subterană. Prinţesa Sophie, care fără a fi cea mai
în vârstă era cea mai lovită dintre fetele ieşite din primul mariej al lui Alexis, fusese câştigată de
planurile lui Mloslavskyi care era fără îndoială animatorul grupului învins. în timpul ultimei lor luni
de viaţă ale lui Feodor arătase mult zel pe lângă fratele său. însuşi Petru care a recunoscut mai târziu
ambiţia sa, setea sa de putere şi marile sale însuşiri intelectuale o socotea ca un adversar demn de el,
în ciuda calomniilor pe care le răspândea despre ea, tratând-o de "femeie fără ruşine". Câţivă
contemporanivorbesc de marea ei frumuseţe. Există un portret al ei care dovedeşte contrariul.
Sophie era greoaie - prost făcută fizionomia ei fără forme şi cu umbră de mustaţă avea o înfăţişare
brutală, capul prea mare se legăna pe un gât gros şi umflat. Cum relaţiile ei cu prinţul Falitzine nu
erau un secret pentru nimeni, lum ea se amuza cinic despre "dragostea urâtei". Dar în ciuda acestor
neajunsuri ale exteriorului Sophiei cronicarii cei mai puţin binevoitori recunosc spiritul său,
inteligenţa sa, clarviziunea ei politică şi o ridică în slăvi ca pe un discipol al lui Machiaveli deşi ea
nu citise nici măcar un rând din acest scriitor. în tabăra adversă, se pretindea că Sophie nu ar da
înapoi din faţa nici unei crime pentru a cuceri puterea. Toată lumea era de acord în a critica
caracterul ei despotic.
Dată fiind energia sa şi spiritul său îndrăzneţ este probabil că Sophie a participat în mod activ la
pregătirile loviturii de stat care a avut loc în primele zile ale lunii Mai, anul 1682. Şeful grupului său,
unchiul ei Miloslavskyi întocmi o listă care cuprindea numele tuturor adversarilor care trebuie
suprimaţi. Narishkinii trebuiau să fie exterminaţi. Printre streliţi era aţâţată revolta; amintind rolul pe
care-1 jucase patriarhul n-a fost greu să-i întărâte pe numeroşii Rascolnici care făceau parte din
aceste trupe. Fu răspândit zvonul că regimentul Streliţilor urma să fie desfiinţat şi privilegiile lor
comerciale anulate, ca ţarul Feodor fusese otrăvit de Narishkini dar Ivan, adevăratul moştenitor
prezumtiv asasinat. în toate tavernele, în toate pieţele nu se vorbea decât despre lăcomia şi bogăţiile
Nariskinilor, care puţin mai înainte nu fuseseră decât nişte boieraşi săraci.
Două săptămâni fiiră de ajuns pentru ca grupul Miloslavskyilor să ia anumite dispoziţii
pentru a alcătui planurile în vederea cuceririi puterii. Ei îşi asigurară cu ajutorul celulelor lor o
adeziune absolută a regimentelor de Streliţi. Lucru ciudat, adversarul lor cel mai periculos, Matveief
continua să rămână departe de capitală după ce fusese chemat de ţarul viclean şi neîncrezător; urât
de Miloslavskyi el; socotise mai potrivit să iniţieze reîntoarcerea sa cu două săptămâni. Această
perioadă s-a scurs fără nici o activitate. Narishkinii îşi asiguraseră multe venituri dar nici o forţă
armată, căci Streliţii nu erau dispuşi să se alieze cauzei lor. Când noul guvern a consimţit să dea curs
plângerilor pe care Sterliţii le ridicaseră împotriva ofiţerilor lor şi să le permită ca acestea să fie
hăituiţi în "Piaţa Roşie" el şi-a pierdut orice autoritate. Sterliţii au formulat după aceea noi cereri,
ameninţară pe boieri, au sugrumat pe unii din ofiţerii lor cei mai urâţi, şi au dat foc locuitorilor lor.

15
 Guvernul asista descumpănit la acveste evenimente. La 13 Mai, Matveief veni la Moscova.
întoarcerea sa a fost semnalul insurecţiei. La 15 Mai în zori Sterliţii au ocupat Kievul prin
surprindere, se dăduse la manifestaţii zgomotoase în faţa castelului şi încercară să forţeze intrarea
Kremlinului. Voiau să-1 vadă pe tânărul Ivan.
Nathalie, tânăra văduvă a ţarului înconjurată de fraţii săi, de Matveief şi de Dolgorouki, şeful
Streliţilor apărură pe peronul roşu al Kremlinului ţinând de mână pe fiul său Petru, în vârstă de 10
ani şi pe fiul său vitreg Ivan, fratele degenerat al Sophiei. Sophia il arătă cu degetul şi voi să
vorbească. Dolgorouki crezu că putea să acţioneze asupra mulţimii întărâtate luând un ton de
comandă.
Sterliţii asaltară peronul, îl apucară pe Dolgorouki şi pe Matveief şi-i azvârliră în josul
treptelor unde soldaţii îi întâmpinară cu suliţele. Sângele celor doi nefericiţi ţâşni foarte sus. în timp
ce Nathalie scotea ţipete, Ivan gângurea cuvinte de neînţeles. Petru începu să plângă, căutând în
spaima sa protecţie în mama sa şi scuturând continuu capul ca şi cum ar fi fost cuprins de convulsii.
Mulţimea, trecând ca un torent pe lângă grupul Nathaliei năvăli în palat, distruse tot ce- i
cădea în mână, cerând cu strigăte furioase pe Narishkini, îi căutară în capelă şi năvăliră în locuinţele
oamenilor al căror nume era trecut pe lista alcătuită de Miloslavskyi: 66 de boieri, generali,
funcţionari au fost asasinaţi ca şi fraţii Nathaliei şi bătrânul boier Romodanowski, învingătorul
turcilor; Narishkine fii smuls din faţa altarului şi omorât după ce mai întâi a fost torturat.
După ce opera sângeroasă a trupelor de şoc a fost îndeplinită Streliţii s-au năpustit asupra
"cartierului german" prădând casele străinilor cunoscuţi, pe medicii şi farmaciştii . . . i- au sugrumat.
Masacrul a durat trei zile, timp care le-a trebuit Sterliţilor pentru a-şi astâmpăra cruzimea lor. în
sunetele clopotelor şi al bătăilor de tobă victimele care nu fuseseră masacrate pe loc fiiră omorâte în
Piaţa Roşie, după torturi de neînchipuit.
Nathalie a fost închisă cu fiul său Petru, Ivan zăcea fără mâncare într-o cameră a Palatului. A
doua zi după masacru Sophia virtutea deplinelor sale puteri, numi pe amantul său Galitzine ministru.
Bătrânul Miloslavskyi rămase în umbră. El muri în 1684. Se întâmplă atunci un lucru ciudat: Sophie
nu hotărî nimic, nu-şi manifestă propria sa suveranitate ci îi lasă pe Sterliţi să-şi formuleze
pretenţiile lor care fură executate ca şi cum ar fi fost vorba să fie curtate lucruri şi mai rele. Sterliţii
declarară că ţarul Ivan, căruia Narishkinii voiră să-I ia viaţa şi care nu fusese salvat decât datorită
intervenţiei lor să fie urcat pe tron. Nu s-a pretins depunerea lui Petru nici chiar îndepărtarea, poate
în speranţa de-a câştiga câţiva partizani în rândul grupului Narishkine. După aceea Sterliţii cerură
numirea Sophiei ca regentă, acest fapt a constituit satisfacerea dorinţelor ei.
Bunurile partizanilor asasinaţi ai grupului Narishkine au fost împărţite între Sterliţi. Ca şef al
acestor trupe Sophie a numit pe Chovanski, un om despre care nici un istoric nu vorbeşte în termeni
favorabili; se pare că era ambiţios şi răzbunător şi aspira la puterea supremă. A fost tratat ca
palavragiu, dar nu este sigur că a meritat acest reproş.
Cererea Sterliţilor ca Ivan să fie parlamentar a fost prezentată boierilor adunaţi şi înlănţuiţi
des. Ivan a fost ales în unanimitate aşa cum fusese ales cu trei săptămâni mai înainte şi Petru.
Patriarhul susţinu propunerea şi dădea binecuvântarea sa Sophiei. La 23 iunie Ivan şi Petru fură
încoronaţi la Kremlin.
Dar Chovanski era hotărât să continue lupta. Agitaţia în tabăra Sterliţilor nu se calma.
Raskolnicii se arătară în curând ca cei mai activi adversari ai regimului. Chovanski deveni purtătorul
lor de cuvânt, se alie cu un Raskolnic fanatic , popa Nikita de Souzdal şi biserica sa favorizează
tendinţele revoluţionare în rândul maselor. Fu reprezentat un program noului guvern. Fusese deja
impusă ridicarea lui Ivan la demnitatea de ţar şi îndepărtarea grupului Narishkine, acum se cerea
măsuri împotriva boierilor şi a birocraţiei ca şi abrogarea legilor privind servajul (iobăgia) . în zilele
lunii mai năvăliră în birourile unde erau depuse dosarele primind pe serfi. Fură aruncate în foc
numeroase arhive. în vecinătatea Moscovei şi pe proprietăţile mănăstirilor ţăranii se adunară.
Caracterul social al mişcării deveni manifest. Ceea ce s-a petrecut a avut mai multă gravitate decât o
revoluţie de palat sau decât o revoltă de soldaţi. în acest moment revoluţionar a fost adusă la putere
Sophie şi pentru ea Chovanski putea să devină mai periculos decât Narishkinii care nu se bucurau de
sprijn în rândul maselor. Ezitant, Chovanski căuta să-şi asigure un ascendent asupra Sophiei după ce

16
voise să-1 suprime pe Nikita care avea o tot atât de proastă reputaţie ca şi el; predica pe faţă
împotriva patriarhului şi mitropoliţilor pe care-I trata de hoţi şi de servitori ai lui Anticrist şi cerea
convocarea în Consiliu pentru a revizui hotărârile luate în 1666 de marele Consiliu din Moscova.
Sophie nu îndrăzni să se opună acestor cereri şi condamnă Consiliul de la Kremlin.
Rascolnicii veniră în masă, patriarhul şi înaltul cler se prezentară şi ei. Sterliţii lui Chovanski
dominau militar reuniunea. Spre mirarea tuturor Sophie fu destul de chibzuit ă nu numai de a apărea
în persoană ci şi de a pronunţa un discurs în care arată necesitatea de a se pune capăt neînţelegerilor.
Nikita atacă clerul cu vigoare. Se ajunse la o discuţie însufleţită. Nikita ameninţă cu violenţă pe
patriarh şi pe prinţesă care caută mereu să se interpună. Când el ataca pe ţarul Alexis şi insultă
memoria lui Nikon, Sophie părăsi ostentativ sala. Consiliul Uniunii degeneră într-o încăierare.
Spre seară, Nikita încercă să revoce poporul. Dar Chovanski îl părăsi. Existau diviziuni între
Sterliţi. Acei dintre ei care erau bogaţi rămaseră de o parte, respingând orice acţiune. La miezul
nopţii Sophie ordonă să fie arestat Nikita. A doua zi la amiază el fii executat în mod public.
Chovanski tăcu chitic. Sterliţii intimidaţi nu avură timp de a reacţiona.
In aceeaşi zi Sophie părăsi Kremlinul, îşi instală cartierul său general în vecinătatea
Moscovei şi apelă la nobilimea ţării invitând-o să se adune înarmată în jurul ei. Detaşamentul de
Sterliţi trecură în tabăra sa. Complet descumpănit Chovanski se lăsă antrenat în ... . Când Sophie îl
invită să vină în tabăra sa, el ascultă fără să manifeste neîncredere. El fu arestat şi decapitat.
La ştirea morţii şefului lor o panică izbucni printre Sterliţi; câteva detaşamente se îndreptară spre
cartierul general al Sophiei, dar tentativa eşuă: pe drum deja trupele se împrăştiară. Cu o forţă armată
Sophie reveni la Moscova, ocupă oraşul şi Kremlinul arestă numeroşi Sterliţi, execută treizeci de
oameni, epură regimentele de toate elementele îndoielnice, nim numi ca şef al acestor trupe pe
partizanul său Chaklowity, al doilea favorit şi domni în următoarele luni prin teroare.
Expediţii punitive fură trimise la ţară pentru a-I supune pe ţărani. Necazuri aspre proclamară
sfârşitul "războiului sclavilor "Fură doborâte coloanele comemorative din Piaţa
Roşie. Sterliţii care participaseră la tulburările din mai fiiră..............ca criminali şi asasini iar
victimele considerate ca oameni onorabili care fuseseră masacraţi de o mulţime inumană.
Reacţia îşi trăise traiul. In lunile următoare fii întreprinsă o campanie de exterminare a
Raskolnicilor şi nemulţumiţilor. Persecuţiile se prelungiră până la mijlocul anului următor. In vara
lui 1683 Sophia se putea considera stăpâna ţării.
In grădina palatului de vară Preobrajenskoe, se juca un băieţel de 10 ani, adesea el scutura cu
tristeţe capul părând cuprins de convulsii şi o teribilă mânie îi contracta faţa ca şi cum ar fi fost
stăpânit de o nelinişte groaznică; copilul fugea adesea şi căuta să se ascundă. Uneori, în accese de
furie pe care nimeni nu putea să le stăpânească el strângea atât de puternic braţul camarazilor lui
dejoacă încât aceştia ţipau de durere. Noaptea copilul suspina în somn ca şi cum ar fi visat persecuţii
teribile.
Intr-un colţ al uneia din camerele scunde, strâmte şi întunecate ale Kremlinului era ghemuit
un băieţel foarte urât ale cărui pleoape nu se ridicau niciodată, care nu putea să bâlbâie decât câteva
cuvinte, rămânea mut aproape întotdeauna când i se vorbea şi nu putea să meargă fără ajutorul a doi
servitori; în timpul meselor i se puneau bucăţele în gură şi uneori era dus pe terasă dar el nu vedea
nici fluviul nici turnurile incintei pe care italienii o construiseră cândva. Nu vedea nici turlele în
formă de ceapă ale catedralei; el nu vedea pe celălalt mal al fluviului casele din piatră ale cartierului
german unde tatăl său se ducea adesea să-1 viziteze pe Matveief ale cărei rămăşiţe pământeşti
fuseseră îngropate nu se ştie unde. Tot atât de imobil pe cât de rigid ca un cadavru, idiotul, dărâmat
în fotoliul său semăna cu o jucărie stricată; şi el era ţarul Imperiului rus şi marele duce al Moscovei.
La doi ani după masacrul din Kremlin, ambiţioasa sa soră îl căsători cu o damă Saltykov,
unul dintre verii acesteia îşi pierduse viaţa în mai 1682; noua soţie deveni în curând metresa unui
şambelan şi avea copii. Sărmanul nebun care era în curent nu protesta. Se pare că pe sora sa Sophia
a urât-o ca mărturie s-au transmis unele vorbe: "Sophie a zis el într-o zi nu merită să fie luată în
seamă". Ghicitori, şarlatani, posedaţi rătăceau prin palat, respectaţi ca nişte sfinţi.
Cu ocazia recepţiei unor ambasadori străini Petru era smuls din exilul său de la Palatul de
vară şi condus Ia Kremlin; copii-ţari sau aşezat pe o mică bancă, îmbrăcaţi în costume somptuoase

17
împodobite cu pietre preţioase; în spatele lor într-un cabinet închis cu o perdea se afla Sophie care le
explica cu o voce înceată cum trebuie să se comporte şi-I împingea din timp în timp când ei greşeau
eticheta. Oaspeţii se apropiau de bancă, făceau trei profunde plecăciuni şi le era permis să sărute
mâinile copiilor; o dată Petru apucă convulsiv mâna unui episcop rotind ochii cu o mânie teribilă şi
aruncându-şi capul pe spate şi-1 opri aproape de umăr. Toată viaţa lui episcopul n-a uitat acest
spectacol. I se părea că văzuse moartea. Dar acestui vizitator băieţelul i se păru graţios ca o fetiţă.
Mare, urâtă şi scrofuloasă Sophie cu o faţă buhăită şi plină de bubiţe se închidea în camera sa
unde aceasta, adevărata suverană a imperiului, scria bileţele trimise amantului ei cu care avusese în
taină copii, gungurea ca o fetiţă, pierdută de adoraţie pentru acest om căsătrorit pe care ea voia să-1
ia de soţ pentru a face din el un ţar.

18
 Wassili Galitzine, dintr-o veche familie lituaniană aliat cu Jagellonii, a condus 7 ani imperiul
împreună cu Sophia. Era unul din oamenii cei m ai cultivaţi care să fi exercitat vreodată o asemenea
influenţă; el poseda o bibliotecă, o locuinţă splendidă plină de comori artistice, vorbea latina curent
şi cunoştea literatura timpului său şi pe aceea a antichităţii clasice, discuta probleme religioase şi îi
surprindea pe toţi vizitatorii străini prin distincţia manierelor sale şi prin vasta sa erudiţie. Era primul
european din Imperiul ţarilor şi un abil diplomat în timp ce Narishkinii nu aveau nici o cultură. într-
un rang secund mai ales într-un post la Viena sau la Haga el ar fi adus probabil mari servicii
imperiului; înzestrat cu o mare capacitate de adaptare, el ştia să asculte şi se folosea de subterfugii;
dar lipsit de energie şi de spirit de decizie acest om prea suplu şi prea c orupt ar fi fost incapabil să
joace rolul unui dictator sau vice-ţar. Slăbiciunea sa 1-a costat 26 de ani de exil într-un colţ pustiu al
Imperiului, unde el îşi petrecu ultimele zile într-o leneveală puţin glorioasă. Când a murit era uitat
deja de multă vreme.
Perechea care se lăsase adusă la putere de o revoltă socială pe care ea o combătu după aceea
fără cruţare, continuă politica internă a lui Alexis. îndată după îndepărtarea foştilor lor complici,
reprimă prin toate mijloacele rebeliunea împotriva legilor privind iobăgia. Hăitui pe ţăranii evadaţi,
întări prin noi decrete dispoziţiile care prevedeau legarea servilor de pământ, înrăutăţii
supravegherea supuşilor prin metode poliţiste rafinate şi puse să fie refăcute arhivele privind
sclavajul care fuseseră în parte arse în timpul tulburărilor din Mai. Nu numai că nimic nu s-a
schimbat în structura socială a regimului dar s-au dat forme mai precise Statului feudal printr-o serie
de necazuri în favoarea nobililor. Semski-soborurile nu se mai reuniră decât o singură dată fără a
ajunge să ia vreo decizie. Această instituţie era moartă iar absolutismul regimului căpătă un caracter
din ce în ce mai pronunţat.
Tulburările din 1682 şi pericolul unei revolte ţărăneşti nu putură îndepărta decât în 1683.
Slăbiră activitatea Moscovei sub raportul politicii externe. Când imperiul german propuse Moscovei
o alianţă militară şi când la începutul anului 1683 turcii înaintau ameninţând Viena sub comanda lui
Kara Mustapha, Galitzine n-a fost în stare să încheie un pact cu Viena. Ameninţând Ucraina,
Polonezii constrânseră Rusia să rămână neutră. Moscova nu putea să folosească ocazia de a degaja
Imperiul printr-un atac împotriva turcilor la Nipru şi să-şi consolideze propriile sale poziţii la Sud.
înainte de a rezolva definitiv cu Polonia chestiunea Ucrainei. Dacă turcii reuşeau să pună stăpânire
pe Viena, Ucraina era expusă unui atac din partea lor; dacă din contră ei erau bătuţi, înfrângerea lor
antrena noi dificultăţi cu Polonia. în plus, din cauza revoltei şi a dezagregării regimentelor de
Sterliţi, armata nu mai era un instrument sigur.
Viena a fost salvată şi Moscova a trebuit să asiste neputincioasă la acest eveniment. Dar
încheierea "Ligii de la Augsbourg în care au intrat Imperiul, Veneţia şi Polonia a adus mai târziu nu
numai adeziunea Moscovei ci şi un acord cu Polonia care, în 1686, a declarat în tratatul cu Moscova
că renunţă la orice pretenţie la domeniul Niprului. Este unicul mare succes al lui Galitzine. Tratatul
specifica condiţia următoare pentru intrarea Poloniei în război împotriva Turciei: Moscova se obliga
să trimită o armată împotriva statelor din Crimeea.
Galitzine avu, în ce priveşte şansele de succes ale războiului lungi convorbiri cu generalul
scoţian Gordon. Se pare că el era conştient de dificultăţile care ar fi decurs dintr-un eşec. Gordon i-a
atras atenţia favoritului asupra prejudiciului pe care ar fi putut să-1 aibă o înfrângere şi 1-a pus în
gardă împotriva familiei Narishkine; nu pot fi interpretate altfel aluziile sale la dublul regim.
Generalul scoţian, care trecea ca un bun cunoscător al situaţiei din Sud, a emis previziuni optimiste
asupra sorţii războiului şi şi-a asumat sarcina unui comandament important în cele două campanii
împotriva Crimmei. Expediţiile s-au terminat cu grave eşecuri. Prima c ampanie începu prea târziu,
lipsa de apă şi de furaje, incendiile din stepă şi bolile constrânse armata să bată în retragere înainte
chiar de-a fi atins frontierele Crimeei. Dar aceasta n-a împiedicat-o pe Sophie să anunţe lumii uluite
că armata sa realizase mari succese. Campania din 1869 a fost mai bine pregătită dar de această dată
dificultăţile terenului cauzară mari pierderi înainte chiar de a fi început luptele propriuzise. Armata a
ajuns cel puţin până la istmul Perekop şi a pregătit o ofensivă împotriva poziţiilor consolidate ale
tătarilor. Deodată spre surprinderea tuturor Galitzine dădu ordinul de retragere. Circulă zvonul că el
fusese cumpărat de turci dar nu s-a putut niciodată aduce vre-o dovadă. Demoralizată dizolvată în
parte, devastată de epidemii, hărţuită de roiuri de tătari şi decimată de nesfârşitele încăierări, armata
s-a retras pentru a-şi face o intrare în Moscova atât de triumfală ca şi cum Galitzine ar fi cucerit
Constantinopolul. Dar adevărul n-a putut fi ascuns. Din cauza propriei sale incapacităţi Regenta
pierduse războiul şi se sărbătorea victoria deşi nu suferise decât înfrângeri. Galitzine personal era
răspunzător de înfrângerea expediţiei sale pe care Europa o urmărise cu cea mai mare atenţie.
Prestigiul coroanei suferi grav din această cauză. Galitzine nu era capabil să facă faţă situaţiilor
grele. Ca aliat al împăratului triumfător, ca şef al Statului, ca prieten al regentei care se intitula deja
suverană absolută; Galitzine pierduse două campanii. El prejudiciase onoarea armatei care în
expediţiile lui Alexis şi Feodor bătuseră altă dată Polonia şi Suedia.
Pentru tânărul exilat la Preobrajenskoe se ridica cortina istoriei.

EXILUL

Venirea lui Petru la putere depindea de împrejurări multiple şi viaţa sa a fost în mod constant
ameninţată în decursul anilor; în mai multe rânduri i-a fost luată posibilitatea de a juca vreodată un
rol în ţara sa, încât un observator al carierei sale este obligat să creadă că acest om era predestinat;
numai că întrebarea care se pune este dăcă Petru a dat dovadă de o adevărată măreţie, dacă a dat
dovadă de geniu. Aceste îndoieli persistă din timpul când el a condus ţara ca un dictator pentru a o
lăsa clătinându-se urmaşilor săi.
Figura ţarului a fost obiect de admiraţie ca şi de ură: în numele său s-a discutat despre soarta
Rusiei şi în secolul al XlX-lea a avut loc o foarte vie controversă asupra întrebării dacă Petru
contribuise la fericirea sau la nenorocirea Rusiei.
Semeţia istorică a unui om consistă în facultatea sa de a folosi toate forţele unui popor, într-
un moment dat pentru realizarea unei sarcini care să fie binefăcătoare pentru întreaga umanitate, să-
1 ducă la o dezvoltaredeplină, să încadreze în persoana sa trăsăturile cele mai bune şi cele mai
fecunde ale acestui popor, de a pune capăt pentru totdeauna unui trecut devenit slab şi steril; această
măreţie se manifestă în puterea de a se angaja pe anumite căi şi a le continua în ciuda tuturor
rezistenţelor pentru ca poporul să nu piară pe căi pe care nimeni nu îndrăzneşte a se angaja; acţiunea
unui om mare poate să mai conste şi în puterea (faptul) de a desfiinţa o clasă care nu mai este
capabilă decât să asuprească pentru a se menţine la putere dar care se opune (oricăror) schimburilor
absolut necesare.
Marii oameni apar întotdeauna în timpul crizelor cele mai periculoase, în perioada celor mai
violente disensiuni interne şi nu ating o măreţie istorică decât punându-se în serviciul noii clase
capabilă să transforme din temelii ordinea socială şi să-i dea un nou impuls. Petru îndeplinea el oare
aceste condiţii? El avea incontestabil geniu, dar geniul nu se aliază întotdeauna cu măreţia.
Impreună cu mama sa Petru trăia în împrejurimile oraşului unde el suferise numai întâmplări
dureroase. Această femeie era tânără şi frivolă; la moartea soţului său ea nu avea decât 25 de ani.
Viaţa în cartierul german îi inculcaseră (semănase în suflet) silă faţă de vechile obiceiuri care
domneau la Kremlin şi în vechile familii de boieri în care femeile tratate ca nişte sclave trăiau
ascunse în camere izolate fără să vorbească vreodată unui străin, neavând voie nici măcar să întoarcă
privirile spre el; când ţarina trecea pe străzile Moscovei ferestrele trăsurii sale erau totdeauna închise
(astupate) cu perdele, dar Nathalie nu se sfii să le îndepărteze chiaar de la prima ei ieşire în oraş. în
timpul maarilor recepţii solemne de la Kremlin ţarina nu trebuia să se arate (să apară). Nathalie
obţinu de la Alexis permisiunea de a privi aceste ceremonii printr-o ferăstruică. Fiica ei vitregă
Sophie care era doar cu câţiva ani mai tânără decât ea îi urmă exemplul. Era o mare îndrăzneală din
partea lor într-o epocă în care bărbaţii puteau să-şi bată femeile cât ar fi poftit. La nuntă noul
năsătorit îi făcea cadou soţiei un bici, iaar aceasta se considera neglijată (părăsită). Dacă treceaa o
lungă perioadă fără a fi biciuită. Era un prost obicei de la tătari care îşi ţineau femeile ca pe nişte
sclave, într-o strictă supraveghere. In biserică, cu misoghinia şi anatemele sale împotriva plăcerilor
cărnii (trupului) agrava şi mai mult opresiunea pe care o sufereau femeile.
 Galantul Alexis avea maniere de sultan şi nu permitea medicului să ia pulsul ţarinei dacă ea
aveaa braţul înfăşurat cu o bucată de mătase, căci medicul nu trebuia nici chiar o singură dată să
atingă pielea goală a bolnavei. Adulterul era pedepsit cu moartea şi voiajorii povestesc că femeile
infidele erau îngropate până la gât şi piereau de o moarte oribilă, capul sfărâmat de colţii câinilor şi
de ghiarele păsărilor de pradă.
Nathalie nu se lăsa molestată şi Sophie o imită în această privinţă. Ele dovedeau curaj şi
nimeni nu îndrăznea să le reproşeze. După victoria Sophiei, această femeie grasă şi urâtă, Nathalie
plecă la exil şi pierdu orice influenţă. Ar fi preferat să o închidă într-o mănăstire sau chiar să o facă
să dispară. Sophia şi Galitzine nu-şi ascunseră mai târziu regretul de3 a-i fi cruţat viaţa. Mama şi fiul
se instalară deci în modestul lor palat de vară unde spionii le supravegheau orice mişcare şi căutau
să surprindă cele mai neînsemnate cuvinte. Nathalie îmbătrâni dar renunţă cu greu la plăcerile lumii.
După cât se pare ea avusese amanţi încă din timpul vieţii lui Alexis. Un călător străin scria că ea
avea un caracter voluptos. Era pusă la îndoială chiar paternitatea lui Alexis. Petru trebuie că auzise
ceva despre acestea şi într-o noapte în timpul unei orgii el îl întrebă direct pe boierul care trecea
drept adevăratul său tată. Bătrânul avu destul sânge rece pentru a răspunde ţarului care tuna
împotriva lui: "Maiestate, nu
ştiu, eram prea mic............Deşi era beat Petru îşi ascunse faţa cu mâinile, nu mai zise nici un
cuvânt şi ieşi.
Este sigur că Petru îşi iubea munca. Când streliţii escaladaseră .. .Peronul Roşu... şi-I
zvârliseră pe unchii săi în suliţele soldaţilor, el se agăţase tremurând de fustele ei. Dar Natalia se
arăta rece faţă de fiul său, probabil din grijă maternă, amintindu-şi de asasinatul copilului din timpul
lui Boris Godounof. Temător şi plin de amărăciune, ţinut de o parte, băieţelul crescu sub protecţia
mamei sale care era urâtă la Kremlin. De la teribilul eveniment din mai, pe .. .Peronul Roşu... Petru
avea un tic şi era subiectul unor boli; dar graţie constituţiei sale robuste el depăşi victorios toate
atacurile nervoase. Viaţa de desfrâu pe care ţarul o duse mai târziu, viciile pe care le-a practicat cu o
inconştienţă bestială ar fi ruinat sănătatea cea mai solidă. Acest monarh, care iubea ambele sexe şi se
îmbăta ca un porc, păstra întotdeauna destulă forţă morală pentru a nu se lăsa niciodată dominat de
pasiunile sale încât să uite de misiunea sa. A fost unul din oamenii cei mai laborioşi, cei mai
stăruitori, cei mai instruiţi din câţi au domnit vreodată. Era autodidact, asimilase tot ceea ce ştia prin
propriile sale mijloace. Educaţia sa fusese neglijată. La moartea ţarului Alexis care-şi crescuse cu
grijă copiii din prima căsătorie Petru nu avea decât 3 ani. Se pare că Nathalie nu s-a îngrijit deloc de
evoluţia copilului. In timpul exilului i se dădu lui Petru ca profesor un om pe cât de prost pe atât de
ignorant. Pentru a-i mulţumi acestui Aliboron pentru ...ostenelile sale... Petru plin de dispreţ îl ridică
la demnitatea de ...papă al nebunilor... şi-1 obligă să facă lucrurile cele mai absurde. Caietele sale de
teme mai există încă. La 16 ani Petru nu ştia ortografia şi toată viaţa lui a scris cu dificultate.
Nu se ştie dacă a suferit influenţe intelectuale; este probabil că el n-a citit un rând din
scriitorii francezi sau englezi ai timpului său. Sora sa Sophie tradusese din Molicre despre care el nu
ştia nici măcar numele. Fără îndoială avea oarecare noţiuni din istoria rusă: viaţa lui Ivan
al IV-lea în care şi-a recunoscut mai târziu un precursor, îi era familiară. Este dovedit că el înţelegea
moartea lui Alexandru şi Cezar pe care i-a luat probabil ca modele, este sigur chiar că el se simţea
aproape de aceşti doi cuceritori şi că spera să câştige o glorie cel puţin egală cu a lor. Dar n-a avut
niciodată timp să se consacre în mod sistematic un ei lecturi. în jurnalul său în care el încerca să
imite stilul lui Cezar, câteva fraze absolut originale ne arată că el se considera deja (o personalitate)
ca un personaj istoric. Copilul simţea oare în mod obscur că el era destinat să aducă la îndeplinire
sarcini dificile? Fusese îndepărtat prin uneltiri şi el resimţea aceasta ca pe o crudă nedreptate.
Timiditatea sa, mândria sa, natura sa obositoare şi colerică, caracterul său răzbunător, brutalitatea sa
şi setea sa de răzbunare trebuie să-şi aibă izvorul nu numai în dispoziţiile sale ereditare ci în
experimentele şi decepţiile copilăriei sale. Băiatul conştient de energia sa debordantă se forţa să
perfecţioneze îndemânarea sa corporală. Când dădea ordine tinerilor pe care îi adunase în jurul lui să
practice exerciţiile militare nu se putea să nu se fi gândit el care era dotat cu o imaginaţie vie, că ar
putea să recucerească prin forţă ceea ce pierduse- amintirea actului de violenţă era de neşters. Un
caracter atât de ambiţios, atât de uşor excitabil ca acela al lui Petru nu se lasă adormit şi în afară de
asta nu există nimeni în jurul lui(lângă el), care să surâdă de visele sale ambiţioase.
Fără îndoială voise să facă din Pierre un instrument. Grupul care se adună în jurul Nathaliei
pentru a complota împotriva Sophiei câştiga puţin câte puţin teren. Succesele ca şi eşecurile
regimului Galiţiei împingeau chiar pe foşti partizani în tabăra Narişkinilor. Printre succese socotesc
politica de apropiere de occident, proiectul unui acord cu imperiul German, cu Vaticanul şi cu
Polonia, care trebuia să dea puţin câte puţin Rusiei o poziţie graţie căreia ea ar putea să se salveze în
sistemul marilor State Europene. Galiţii urmăreau să unească Bisericile; se forţa să obţină favoarea
Vaticanului, cu intenţia de a căpăta moştenirea poloneză şi voia să-1 câştige pe Ludovic al XlV-lea
pentru planurile sale. Acest om viclean a comis însă numeroase gafe iar ambasadorii săi care nu
cunoşteau obiceiurile occidentale îi cauzară prejudicii mai degrabă decât i-au fost utili. Galiţii mizau
pe prea multe cărţi deodată şi voiau să câştige cu toate. în unele momente el a crezut pribabil în
posibilitatea unui pact ruso-franco- turc dar în acelaşi timp el trata cu Viena şi Varşovia. Cine ar fi
putut să-i acorde încrederea? Orientarea spre Vatican a iritat clerul moscovit. Patriarhul, care
altădată în spaima sa faţă de Raskolnici, binecuvântase grăbit pe Sophie temându-se pentru biserica
sa, trecu în tabăra Narishkinilor. Toţi credincioşii îl urmară. Eşecureile suferite în războiul Crimeii
au provocat pretutindeni consternare. Armata rusă datorită ajutorului polonez bătuse pe turci în mari
bătălii, dar Moscova pierduse două companii împotriva tătarilor din Crimeea. Ce ruşine pentru Risia
dacă ea era încă obligată să plătească tribut turcilor. Galiţiu se arăta militarişti incapabil; lumea îşi
bătea joc de el. Triumful, celebrat de Sophia, ridiculiza regimul. Pe deasupra, circulau zvonuri
despre venalitate lui Galiţiu. într-o dimineaţă el găsi în faţa palatului un sicriu purtând această
sarcastică inscripţie: "Amantul regentei care are neruşinarea de a semna actele ca suverană absolută,
ar trebui să fie îngropat". Gravitatea legilor asupra sclavajului îi exasperaseră pe tirani. Fructul era
copt. Trebuia doar ca cineva să-şi dea osteneala să-1 culeagă.

LOVITURA DE STAT

De la prima campanie din Crimeea, cele două grupuri luptau pe ...............Dar numai la
începutul lui 1689 Petru atrase atenţia asupra lui. Cei de la Kremlin au observat cu nelinişte apariţia
neaşteptată a tânărului la "Consiliul secret de stat". După aceea Petru refuză să ia parte alături de
Sophia într-o procesiune solemnă. în iunie 1689 la ordinul lui Galiţiu, armata a neglijat să
sărbătorească aniversarea lui Petru. Patru săptămâni maqi târziu, generalul bătut îşi făcu o intrare
trimfală în Moscova. Petru refuză să-1 primească. I s-a prezentat să semneze un decret care acorda
generalilor învinşi mari recompense. Tânărul indignat declară mai întâi că el nu-şi va pune niciodată
semnătura pe un asemenea document, dar el sfârşi prin a ceda împotriva voinţei sale.
Al doilea favorit al Sofiei, şeful streliţilor, şakloviţii, voi să o ia înaintea celorlalţi. Trebuia să
sfârşească cu Narishkine. Petru îşi adună trupele la Preobrajenskoe, şi neavând grijă să evite
Moscova.
Kremlinul îi mobiliză pe Streliţi dar se văzu imediat că nu se putea avea încredere în aceste
trupe. Sprijinul maselor pe care Sofia credea că-1 are de şase ani, îi lipsea total şi rascolnicii pe care
ea îi prezentase se făceau că nu aud apelurile sale disperate. Regimul trecea drept un guvern mascat
de iezuiţi şi era suspendat de simpatia pentru polonezi. Probabil că Sofia vedea clar situaţia. Proasta
sa conştiinţă îl obligă pe Galiţiu să aibă o atitudine pasivă, şi de altfel el nu s-a arătat niciodată
energic în momentele critice.
In noaptea de 7 spre 8 august 1689 un om sună la poarta castelului Preobrajenskoe. El fii
introdus la Petru. El îl anunţă că trupele Sofiei erau în marş. Petru îşi pierdu sângele rece. Faptul de
care se temeau de şapte ani era pe cale de a se realiza. Scenele teribile care se derulaseră la 15 mai
pe Peronul Roşu îi reveniră în minte. Oare toate acele întâmplări aveau să se repete? Tânărul de 17
ani nu-şi alertă compania să fie gata de rezistenţă ci alergă la grajd în cămaşă, sări pe cal, plecă în
galop şi nu se opri decât într-o pădure; aici i se aduse hainele, el se îmbrăcă şi călări toată noaptea
iar a doua zi dimineaţa, în zori ceru azil în mănăstirea Troitzki. Abatele îl primi pe Petru care era
pierdut şi-1 conduse în chilia sa cu cuvinte menite să-1 întărească moral. Petru se prăbuşi la podea şi
începu să ţipe, să plângă şi să suspine. Ştirea despre apropierea trupelor Kremlinului fusese falsă.
Petru nu a cunoscut puterea el însuşi, puterea i-a fost cucerită pentru el. El şi-a găsit pe Lucien
Bonaparte al său întocmai ca Napoleon la 18 Brumaire.
A doua zi, mama sa, rudele sale şi partizanii săi sosiră la mănăstire sub conducerea lui Boris
Galitzine un văr al ministrului, care de trei ani se bucura de încrederea ţarului.
Troitzki-Lavra nu era numai o mare mănăstire, foarte populată, înconjurată de ziduri
întocmai ca o mică fortăreaţă, ci şi un simbol. Aici, Biserica ortodoxă începuse marea operă a
expansiunii sale economice, aici asaltul polonezilor şi al tătarilor se sfărâmase.
In acest punct de sprijin, Sofia, cu şapte ani mai înainte prezidase la supunerea Streliţilor.
Acum Narişkinii aliaţi cu patriarhul şi cu marii boieri porniră de aici contraatacul. Modul cum
această acţiune fii dusă la îndeplinire pare enigmatic, căci Boris Galitzine nu luă ofensivă, nu merse
cu îndrăzneală asupra capitalei pentru a pune stăpânire pe Kremlin şi să-1 conducă pe Petru în triumf
în sala de încoronare a Palatului. Boris temporiză, lansă proclamaţii, luă măsuri de apărare a
mănăstirii, trimise emisari la Moscova pentru a se informa asupra dispoziţiilor oraşului, păru că
vroia să-şi atingă scopul printr-o tactică de temporizare. Evident, nu erau siguri de succes, nu se ştia
de ce parte se vor bate Streliţii şi de nimic nu se temeau mai mult ca de un eşec, sperau că vor obţine
o retragere de bunăvoie a Sofiei. La Kremlin domnea consternarea. Galiţiu vedea înfrângerea înainte
de a fi decis să încrucişeze armele; numai Saklovitz făcu dovadă de energie şi încurajă pe Sofia să
risce bătălia. în "cartierul german" ofiţerii străini păstrau o strictă mentalitate.
Petru dădu ordin Moscovei să trimită câteva corpuri de armată. Galiţiu nu făcu nimic.
Saklovitz tună şi fulgeră, dar câteva detaşamente favorabile lui Petru porniră la drum spre mănăstire
urmate de boieri şi funcţionari. Patriarhul se duse la Troitzki sub pretextul unei acţiuni de mediere.
El s-a înţeles cu Boris şi nu s-a mai întors. Numărul transfugilor crescu. Descumpănită Sofia se
hotărâ, împotriva voinţei lui Staklovitz, să plece ea însăşi la Troitzki. La jumătatea drumului un
mesager pe care Petru îl trimisese în întâmpinarea ei, îi declară pe faţă că ar fi periculos pentru ea să
meargă până la mănăstire, unde ar fi făcută prizonieră. Sofia trebui deci să facă drum înapoi. Ea nu-1
mai găsi pe amantul său: Galiţiu se refugiase la domeniile sale. Ea nu mai avea să-1 revadă.
Sofia îşi reveni dând dovadă o dată în plus până la ultima oră de o energie şi de un curaj
admirabil, delibera cu burghezii şi cu preoţii, cu Rascolnicii şi cu Streliţii, depuse întrgul său talent
de convingere, redactă proiecte de proclamaţii către locuitori, trimise mesageri prin împrejurimi. Dar
nimeni nu răspunse la apelul său, nimeni nu avea poftă să lupte pentru ea. în acest moment,
partizanii lui Petru răspândiră zvonul că Saklovitz, şeful Streliţilor şi adversarul cel mai periculos,
amantul prinţesei pusese la cale un atentat împotriva lui Petru şi voia să-1 omoare. De la mănăstire I
se trimise Sofiei un ultimatum: ea trbuia să-1 predea pe Saklovitz. Prinţesa refuză. La mănăstire s-au
făcut auzite ameninţări. Avură loc agitaţii în cartierul german. Generalul Gordon şi tiţi ceilalţi ofiţeri
străini se declarară pentru Petru şi părăsiră Moscova. Streliţii refuzară să asculte de ordinul
favoritului. Sofia era singură.
O tentativă de fugă a lui Chaklovitz eşuă în faţa vigilenţei unor unor streliţi partizani ai lui
Petru; el fu arestat iar Sofia fii obligată să se decidă. El fu târât înlănţuit la Troitzky la ordinul ţarului
şi fii supus la interogatoriu. Nu s-a păstrat raportul interogatoriului. Şeful streliţilor mărturisi tot ceea
ce au vrut să audă cei care-1 refuzau şi ceea ce împrejurările cereau. Alţi complici ai favoritului care
fuseseră şi ei arestaţi făcură mărturisiri asemănătoare. Că voiseră să-1 omoare pe Petru şi să o
declare pe Sofia ţarină. Nu s-a putu şti niciodată dacă această intenţie era reală. Poate că a fost urzit
de Troitzky acest proiect de asasinat.
Saklovitz a fost decapitat după ce a fost supus unor torturi înspăimântătoare.
Cu predarea favoritului singurul om din anturajul său care voise să lupte, ultimele şanse ala
Sofiei dispărură; cei câţiva Streliţi care fuseseră partizanii regentei refuzară acum să o asculte.
Galiţiu îşi părăsi refugiul şi se duse la Troitzky să facă act de supunere. El fii arestat şi scăpă cu
viaţă numai datorită intervenţiei vărului său. El fii izgonit iar averea îi fii confiscată. El primi până la
sfârşitul vieţii sale o alocaţie zilnică de cinci copeici.
Numai după două luni Petru îşi făcu intrarea în Moscova. Optsprezece mii de streliţi fuseseră
aranjaţi în Piaţa Roşie şi la Kremlin pentru a saluta pe învingătorul de la 8 august. Clopotele sunau.
Boierii aduseră omagiu monarhului adolescent. Pe Peronul Roşu, fratele său vitreg, Ivan, idiotul
paralizat aşetpta susţinut de doi boieri. Petru îl îmbrăţişă şi—1 duse la Kremlin. în decrete numele
lui Ivan a fost întotdeauna până la moareta sa, plasat primul.
Regenta Sofiei a luat sfârşit. Ea a trebuit să părăsească Kremlinul şi să se închidă într- o
mănăstire unde ea a murit în 1704.
Petru devenea în sfârşit suveran absolut. Acest tânăr mare svelt, cu bustul uşor curbat, cu
umeri căzuţi care mergeau cu un mers neliniştit şi sacadat, cu braţele bălăbănind, era el oare cu
adevărat autocratului imperiului? El care se sustrăgea timid privirilor poporului, chiar într-o mare
adunare, pentru a nu fi văzute contracţiile musculare ale feţei sale, îşi ajunsese oare scopul?
Participarea sa la lovitura din august fusese slabă. în numele său acţionase Boris Galiţiu.
Când se dăduse falsa alarmă Petru, laş şi tremurând, fugise scuturat de crize de lacrimi. Ce se putea
spune despre acest tânăr care putea să fie doar un instrument? Contemporanii şi jurnalele europene
au remarcat schimbarea care avusese loc la Moscova. Aproape cinci ani s- au scura şi Petru continua
să trăiască atât de retras ca şi odinioară la Preobrajenskoe. Nimic nu dovedeşte că el a participat la
afacerile de Stat, că el a fost iniţiat în misiunea sa, că el a avut prerogative administrative. Din nou
Narişkinii se cuibăriră în aparatul guvernamental, intrară în posesia de venituri, puseseră stăpânire
pe bunurile şi pe averea duşmanilor lor torturaţi, izgoniră pe partizanii Sofiei, alungară din ţară pe
iezuiţii care fuseseră influenţi sub guvernarea lui Galiţiu. Printre funcţionari, concepţia era mai
profundă ca niciodată şi contemporanii vorbesc despre furtul organizat în mod oficial. Pentru a-I
linişti pe Raskolnici se ducea o politică xenofabă şi "faburgul cartier german" îşi temea viaţa în orice
clipă. Obligaţiile rezultate din tratatul cu imperiul german, Polonia şi Elveţia, nu au fost îndeplinite,
deşi marea ofensivă împotriva Turcilor fusese întreruptă. Viena trimise în mai multe rânduri
ambasadori la Moscova pentru a cere executarea tratatului din 1682 care obliga Rusia să combată
"duşmanul ereditar". Trimişii ruşi apărură la Viena şi la Varşovia cu răspunsuri evazive la
reprezentările ambasadorului austriac. Se părea că Moscova voia să rupă relaţiile cu Europa şi să
renunţe la toate ambiţiile privind creşterea inflaţiei sale externe. Conduita Moscovei care părea de
neconceput pentru străinătate, provocă o profundă nemulţumire, nimeni nu mai avea încredere în
asigurările ruse şi toţi luară o atitudine hostilă. Moscova voia oare să recadă din nou în situaţia
crepusculară a unui imperiu neputincios, să se încojoare cu un zid chinezesc şi să ducă o viaţă
aparte, să devină tot atât de calmă ca un cimitir.
Aşa se scurseră cinci ani liniştiţi în timpul cărora vechile tradiţii păreau să recapete oarecare
viaţă. Dacă în acest timp Petru ar fi murit în urma unui accident sau al uneia din gravele boli de care
fusese atins în mai multe rânduri, numele său ar fi rămas fără strălucire, domnia sa fără importanţă.
Probleme grave îşi aşteptau soluţionarea sub ameninţarea unor periculoase complicaţii. Moscova ar
fi trebuit să se decidă să acţioneze. în afară de Petru dinastia Romanovilor nu avea nici un om
capabil să ţină frânele guvernării. Femei ambiţioase, cu cortegiul lor de favoriţi şi de vânători de
venituri ar fi fost moştenitorii.
Clicile luptau împotriva altor clici. Biserica căzuse sub conducerea unor patriarhi mediocri.
Decepţionaţi şi resemnaţi, Raskolnicii lipsiţi de cele mai bune capete în urma sângeroaselor
persecuţii, trăiau prin păduri şi nu erau în stare să creeze un regim popular; ţăranii, subjugaţii şi
sărăciţii, spetiţi de mizerie şi muncă nu ar mai fi fost dispuşi să răspundă la apelul vreunui
Balotnikov sau Stenka Raskin.
Un guvern anonim conducea ţara în această parioadă. Natalia şi partizanii săi nu aveau altă
dorinţă decât să se bucure în pace de avantajele la care ei credeau că aveau dreptul după întâmplările
suferite sub domnia Sophiei. Cuceriseră puterea pentru a se bucura de avantajele ei.
Petru îşi avea reşedinţa la Preobrajenskoe; în timpul şederilor sale la Moscova era întâlnit în
feburgul german cu ocazia sărbătorilor şi al beţivanilor. în ianuarie mama sa îl căsătorise cu o
domnişoară de aceeaşi vârstă aparţinând familiei de boieri Lopouchine; bogată dar puţin considerată,
ea se numea Eudoxia; era o rigidă ortodoxă, sensibilă, dar nu prea inteligentă şi care nu avea nici un
fel de afinitate cu tânărul său soţ debordând de viaţă. Prin această căsătorie Nathalie voise să
înlănţuie pe boieri de sa şi ea reuşise căci în timpul.....loviturii de stat... aceştia erau în parte
neutralizaţi în parte câştigaţi. Când Galitzine mersese împotriva Crimeii, boierii pentru a arăta că ei
puneau la îndoială talentele sale militare, apărură pe cai înşeuaţi în negru, în semn de doliu.
Lopouchinii făcuseră tot ce era în favoarea lui Petru, ţarul îi recompensă în curând dând pe mâna
torţionarilor pe unul din şefii lor prin inculpaţia de înaltă trădare. El o evită pe Eudoxia de îndată ce
ea născu pe fiul său Alexis care avea să aibă un trist sfârşit. Nathalie se legă (se apropie) de această
femeie delăsată (părăsită) a cărei mândrie aristocratică fusese profund rănită de infidelitatea lui
Petru; ea îi face ţarului vii reproşuri şi-1 obligă să menţină relaţiile sale conjugale. în ciuda voinţei
sale Petru se supuse Nathaliei a cărei solicitudine maternă îl emoţiona întotdeauna şi îl făcea
acomodant, dar aceasta nu 1-a împiedicat să înoade relaţii feminine în foburgul german, mai ales cu
Anna Mons, fiica unui negustor de vinuri, care adresa lui Petru biletele înfocate şi a cărei familie era
originară din Miinster în Westphalie. Fără îndoială Petru o văzuses întâia oară la Mons, în timpul
unor orgii, în care ..... negustorului era pusă era pusă la o serioasă contribuţie. Furioasă de a fi fost
înlocuită de fiica unui burghez străin, Eudoxia trecu în tabăra duşmanilor ţarului. Petru trebui să fi avut
ca metrese mai multe fete germane în acelaşi timp; ele îi scriau scrisori vesele şi naive fară a se îngriji de
ceremonialul solemn în folosinţă la Kremlin. Drăguţa Anna avea şi alţi amanţi în afară de Petru; când el
află înşelătoria ei se supără şi probabil că I-a administrat, după maniera rusească, o bătaie zdravănă.
Anna s-a căsătorit cu ambasadorul Rusiei Keyserling şi, după moartea acestuia, cu un ofiţer prusac;
ea muri de tânără însă la Berlin.
In cartierul german, Petru îşi făcu prieteni buni mai ales pe genovezul Lefort, aventurier care
trăia la Moscova de multă vreme. Sosit în Rusia fără venituri cu intenţia de a intra în rândurile
armatei, Lefort se căsătorise cu o străină bogată şi dobândise o bună situaţie. El plăcu ţarului prin
voiciunea sa şi pentru că putea să golească numeroase sticle de vin fără să cadă vreodată sub masă.
încetul cu încetul el îi câştigă încrederea, îi descrise obiceiurile şi progresele occidentului arătându-I
posibilitatea pe care Rusia ar fi putut să le aibă dacă ea îşi asimila civcilizaţia occidentală. Lefort,
spiritual şi plin de idei avea desigur un oarecare simţ practic. Poseda el oare vederi largi sau era doar
un spirit speculativ, nu se ştie, în orice caz, el se adăpa din toate cupele fără să aleagă vreodată.
Este sigur că Lefort n-a fost unicul animator al ţarului aşa cum s-a crezut mult timp. Răzb
oiul de la Azof şi călătoriile în stgrăinătate n-au fost exclusiv opera lui Lefort ci mai curând el a
înţeles proiectele ţarului şi 1-a împins cu forţa pe acesta să le realizeze. Lefort nu a dovedit că avea
talent militar iar succesele sale diplomatice au fost mediocre dar el avea o mare facultate de
adaptare. Dacă Petru, copil, fusese lipsit de un educator, ca adolescent el a găsit un profesor în
Lefort. Este posibil ca lecţiile genovezului să fi fost adesea destul de primitive, este posibil ca Lefort
care parcursese jumătate din Europa în căutarea unor aventuri să nu-I fi dat decât o idee fragmentară
şi falsă despre civilizaţia europeană. Occidentalul îi devenise puţin câte puţin străin; în afară de
aceasta, el nu venise la Moscova din cauza ideilor sale ci pentru că ţările străine, aventurile, tot
aceea ce era extraordinar îl atrăgea, pentrucă saltul în necunoscut îi stimula imaginaţia. Lefort era
destul de superficial pentru a subestima rezistenţele pe care putea să leexercite un popor când
oprimat şi neîncrezător, ale cărui forţe erau intacte şi exuberante. El muri înainte ca ţarul săfi
întreprins reformele sale dar Petru îl întâlni la o vârstă când în general cineva este accesibil în faţa
noutăţilor şi în faţa unor impresii puternice. Lefort apăru în viaţa lui Petru ca Mephisto în a lui Faust,
în noaptea de Paşte şi încheie cu el un pact. Orice părere am avea despre rolul lui Lefort, este sigur
că Petru s-a simţit îndatorat faţă de el; la moartea emigrantului genovez, ţarul ordonă să I se facă o
înmormântare regească şi timp de mulţi ani el a evocat cu emoţie amintirea sa.
Celălalt prieten, generalul Gordon, era prea bătrân pentru a putea să exercite asupra lui o
influenţă comparabilă cu aceea a lui Lefort; acest scoţian, care fusese obligat să se expatrieze pentru
că era partizan al Stuarţilor, a servit în ciuda voinţei sale, aproape patruzeci de ani în armata rusă şi a
trebuit să suporte nenumărate întâmplări penibile: el nu era decât un loial soldat care-şi cunoştea
bine meseria. A fost supraevaluată întotdeauna valoarea sa ca strateg; în realitate el nu a jucat
niciodată un rol secundar în calitate de consilier al unor generali ruşi mediocri.
Poate că Gordon nu a putut să arate ceea ce ar fi fost în stare să înfăptuiască. Ca tactician, el
a dovedit daruri remarcabile în instrucţia trupelor şi în acte de asediere a oraşului.
Petru ajunse să profite de anii limitaţi ai domniei Nataliei dar el fu ţinut deoparte de afacerile
statului pentru a-1 împiedica să exercite chiar cea mai mică influenţă asupra politicii externe.
înfrângerea armatei moscovite în marele război din Crimeea se tradusese nu numai prin grele
pierderi de oameni şi de material dar el arătase şi imperfecţiunea metodelor ruseşti de a duce un
război şi este probabil că această constatare a hotărât pe noul guvern să nu mai întreprindă pentru
moment alte operaţiuni; era cu atât mai puţin dispus pentru acest lucru cu cât redresarea Poloniei de
când Jean Sobieski salvase Viena de turci dădea loc teamei ca această ţară să nu cumva să atace
Rusia. înfrângerea din Crimeea provocase căderea regimului Sophie- Galitzine. Nu putea şi nici nu
voia să se expună din nou unui dezastru de acest gen.
In consecinţă Petru procedă la prima sa reformă militară, îşi completă companiile cu tineri
care mai târziu vor furniza cadrele pentru regimentele de gardă Preobrajenskoe şi Semenovski. Fură
organizate manevre în stil mare, fură construite fortificaţii(linii de apărare) şi mai cu seamă oamenii
fură pregătiţi în arta asediului. Aceste manevre nu erau platonice; ele costau întotdeauna morţi şi
răniţi căci nu se trăgeau cu gloanţe oarbe. Cu numele de Petru Alexis, tânărul ţar intră în
detaşamentul de artilerie al regimentului său Preobrajenskoe, deveni bombardier şi avansă ca un
simplu soldat.
In vremea când mai domnea Sofia, Petru, scotocind printr-un hangar, găsise un velier părăsit
de origine olandeză. Cu ajutorul tovarăşilor lui de joacă şi al unui tâmplar olandez el reuşise să
salveze această corabie. El a povestit adesea această anecdotă care are meritul de a fi adevărată.
Este probabil că imaginaţia copilului fiisesese înflăcărată de poveştile navigatorilor olandeji,
de discuţiile despre dificultăţile pe care le întâmpina comerţul extern datorită lipsei unei flote
comerciale ruse. Comarcianţii din Moscova ceruseră în mai multe rânduri construirea ei. Din cauza
condiţiilor neplăcute în care era constrâns să trăiască la Preobrajenskoe, cea mai neânsemnată
diversiune îi părea plăcută lui Petru. Pe mare se simţea liber; în larg nici Strelitz, nici Ivan, nici Sofia
nu putea să-1 ajungă. Adolescentul a căutat să realizeze visurile copilului. Deja după lovitura de stat
din 1689 Petru s-a dus la Arkhangelsk; el refăcu acest drum câţiva ani mai târziu, navigă până la
mănăstirea Solovetzki şi de-a lungul peninsulei Kolo, arată cel mai viu inetres pentru detaliile
tehnice, neobosind a pune întrebări, lua el însuşi cârma, se căţăra pe catarg şi nu se supăra când
timonierul morocănos îi reproşa că mânuie prost cârma. Corabia fii surprinsă de o furtună şi abia
scăpă de naufragiu: ea purta de asemenea un Cezar şi soarta sa . Pe străduţele şi în tavernele din
Arkhangelsk tânărul ţar purta costum de pescar olandez, bea ca mateloţii olandezi, englezi şi
hamburghezi, vorbea limba lor şi se adapta mediului nevenind să se deosebească prin nimic de
tovarăşii întâlniţi.
Pentru prima oară Petru văzuse marea; pentru prima dată ţarul călătorise la bordul unei
corăbii. Acest tânăr care voise să înveţe, lacom mai ales de cunoştiţe practice, rătăci pe şantierul
unicului port rusesc. La curtea din Moscova şi la curţile boieriloe dădeau din cap: preoţii murmurau,
Raskolnicii se cruceau. Pantru salvarea ţării trebuia trimis la draci acest tânăr care-şi bătea joc de
tradiţii, arunca costumele solemne, mergea peste tot îmbrăcat ca matelot, învăţa limbi străine şi
pusese să fie gravată în limba olandeză o dedicaţie pe crucea consacrată sfinţilor din peninsula Kolo.
Mama sa şi sora sa se lamentau. El le consola în felul său naiv şi stângaci.
In ianuarie 1624 Natalia muri după o scurtă boală. Văduva lui Alexis, fiica unui mic ofiţer de
cavalerie din provincie, era în vârstă de doar 42 ani. Strălucitul său avânt, pe care tânăra fată nu
putea să-1 viseze în casa lui Matveief, fusese ;ntunecat de masacre şi întâmplări înspăimântătoare.
Ea nu se sustrăsese decât cu mare greutate persecuţiilor fiicei sale vitrege. Triştilor ani de exil a
urmat o scurtă perioadă de strălucire. Nu se ştie mare lucru despre inteligenţa şi caracterul Nataliei,
se ignoră de asemenea dacă ea a exercitat vreo influenţă asupra treburilor Statului. Această femeie
atrăgătoare, cochetă şi fără prejudecăţi-ultimul său amant fusese un cântăreţ -servea ca instrument
patrirhului: ea a asugurat membrilor familiei sale situaţii avantajoase.
Moartea mamei sale 1-a consternat pe ţar. După părerea unor martori oculari durerea sa a
fost reală şi profundă. Posedau o scrisoare în care Petru îşi dezăluie durerea sa, dar care se termină
cu sfaturi practice despre construirea unei corăbii pentru care cerea douăsprezece căciuli din blană
de focă. ... Apostolul Paul a recomandat să nu fie plânşi multă vreme cei răposaţi căci zilele trecute
nu se mai întorc niciodată.. .. Patruzeci şi opt de ore după înmormântarea Nataliei, generalul Gordon
face o aluzie în jurnalul său la o orgie care a avut loc în cartierul german. Bătrânul scoţian se
îmbătase în aşa fel încât fusese bolnav două zile.

PRIMII LAURI

Moartea Nataliei deschise o nouă perioadă. în ianuarie 1694, Petru îşi atinse în sfârşit ţelul
spre care tindea de mult timp: era liber. Numele lui Ivan, idiotul, era încă citat în toate piesele
oficiale, dar puterea Miloslavkyilor era sfărâmată ca şi cea a Nariskinilor; în curând ei dispărură din
posturile influente. Nici un Nariskin nu a jucat vreodată un rol important în domnia lui Petru. încetul
cu încetul o nouă echipă câştigă terenul, ocupă sityaţiile importante în armată şi în administraţie; ea
se compunea din oameni aleşi de Petru, adesea de origine obscură, cei mai mulţi chemaţi din
străinătate; puţini dintre ei aparţineau vechilor familii ale ţării.
Mari evenimente se pregăteau. în 1694 situaţia externă suferise schimbări sensibile; imperiul
turc se prăbuşise sub loviturile teribile pe care le primise de aproape zece ani, armatele sale înaintau
din nou. Zvonuri de pace circulau. Viena voia să pună capăt lungii şi sângeroasei lupte. Pericolul
unei înţelegeri între Viena şi Constantinopol făcea plauzibilă posibilitatea unei noi atacuri turceşti
împotriva Rusiei. împăratul invocând misiunea Moscovei, ceru ţarului de a-1 ajuta să distrugă pe
inamicul ereditar al întregii creştinităţi. Europa centrală sub conducerea împăratului avea nevoie de
Rusia.Ea se forţa să realizeze intrarea acestei ţări în marea alianţă, garantându-I deplină egalitate de
drepturi ca toate celelalte puteri. Comerţul rus voia să se elibereze de strânsoarea turcească.
Eşecurile succesive pe care Veneţia le suferea în Grecia provocau la Moscova o mare decepţie.
Rusia era obligată să reânceapă ostilităţile. Nu sântem informaţi asupra discuţiilor pe care Petru le
avea cu consilierii săi sub conducerea lui Lefort; istoria diplomatică a evenimentelor care au
precedat războiul de la Azof a rămas obscură; nu ştiu nici măcar cine a avut ideea de a alege Azoful
ca obiectiv.Probabil că toţi s-au speriat de experienţele războiului din Crimeea, de turcii stăpâni, de
dificultatea tacticilor, de poziţia favorabilă în care se găseau apărătorăă Crimeei datorită solidelor
fortificaţii ale liniei Perekop, unica posibilitate de pătrundere în peninsulă. Pătrunderea ar fi fost
posibilă numai cu o puternică escadră atacând din flanc această linie. Dar ţarul în acel moment nu
avea o flotă capabilă să reuşească o asemenea operaţie şi chiar dacă ar fi avut nu ar fi putut să o ducă
în Marea Neagră. Se hotărâră deci să atace Azoful.
Această expediţie care începu la sfârşitul lui 1694 se termină cu o lamentabilă înfrângere.
Umilit, Petru reveni la Moscova. Dar el nu refuză o intrare triumfală, intrare pe care altădată
I-o reproşase atât de amar lui Galiţiu. El trimise la Viena o misiune specială care înşiră împăratului o
relatare pompoasă despre campanie, ţarul era foarte hotărât să continue campania. El ceru Vienei,
Berlinului, Varşoviei să-I trimită ingineră pricepuţi în construcţii marine. Pe Don începu să
construiască galere şi vase de război. Regimentele fură renovate şi antrenate, se stabiliră noi planuri
de campanie; generalul Schein fu numit comandant şef şi fiiră refăcute fortificaţiile cucerite pe
Dnieper şi în faţa Azofului. ţarul recunoscu înfrângerea; pentru a treia oară în viaţa sa el suferise o
amară decepţie; pentru a doua oară el socotise totul pierdut de la începutul acţiunii; prima sa
campanie se terminase cu o înfrângere; succesul îi fiisese refuzat în ciuda a cinci ani de pregătiri şi a
unui asediu care îl costese numeroase victime. O dată în plus, armata rusă nu reuşise să cucerească o
mare fortăreaţă.
Deja Ivan IV şi Alexis eşuaseră în faţa Rigăi şi Galiţiu se acoperise de ridicol în istmul de
Perekop. Dar nici unul nici altul nu meditase atât de mult mai dinainte asupra planurilor campaniilor
lor ca tânărul ţar de 23 ani; ei nu combăteau ca Petru, însetat de glorie, cu gândul că atenţia Europei
era îndreptată asupra expediţiei lor.
Petru stârni, el nu abandonă lupta. Pentru prima dată el făcu dovada acelei perseverenţe care-
1 va distruge mai târziu în situaţii mult mai grele şi pe care le favoriză adevărata lui grandoare. El
primi eşecul ca o lecţie bună şi îşi corijă erorile fără a arunca responsabilitate asupra, el căută
propriile sale deficienţe şi îşi reorganiză armata pentru a relua campania în primăvară. Cu preţul
unor osteneli de neînchipuit, el transportă în faţa Azotului până la 120 km în interior corăbiile
construite la Voronej, ca să poată surprinde duşmanul, îi lăsă lui Gordon mult mai multă iniţiativă
decât avusese în anul precedent şi-I urmă sfaturile în execuţia lucrărilor în campania destinată să
pregătească asaltul. Dar Petru îşi pierdu curajul din nou când îi fii anunţată apariţia unei puternice
flote turceşti în faţa Azofiikui. El nu îndrăzni să angajeze în luptă propriile sale corăbii a căror
construcţie şi al căror transport costse atâta efort, temându-se că tânăra lui flotă nu ar fi capabilă să
se apere împotriva vaselor turceşti. în prada unei profunde melancolii, el rămase închis în cortul său,
pierzând orice încredere în victorie. Gordon a avut ocazia să constate moralul ţarului şi nu a uitat să
noteze impresiile sale în jurnalul său.
De această dată cazacii salvară situaţia lansând ambarcaţiunile lor împotriva escadrei
inamice pe care o pusese pe fugă după ce-i scufundaseră mai multe vase. Flota de paradă a lui Petru
nu interveni în luptă.
Impotriva fortăreţii, Gordon ordonă executera unei mari lucrări de acces. Garnizoana
asediată trimise îndată parlamentari care în schimbul predării cerură să li se acorde toate onorurile
de război. Victoria fu cu atât mai uşoară cu cât eşecul păruse la început mai sigur.
Acordul fu încheiat şi fortăreaţa evacuată. Petru pătrunse în ea cu trupele sale. Era prima
oară că el punea stăpânire pe un oraş. în amintirea victoriei el ordonă să fie bătute monede cu
imaginea împăratului Auguste, dar el se îndoia de propriul său merit. în faţa tuituror el recunoscu că
nu contribuise decât într-o slabă măsură la vgictorie. Cu mare pompă, armata defilă până la Kremlin.
în carosa de gală se găseau Schein, Lefort, Gordon. Fiecare comandant de trupe era mai bine plasat
decât suveranul imperiului care mergea în uniformă de matelot cu suliţa în mână, pierdut între
rânduri. încă o comedie? Era capriciul unui monarh care putea să-şi permită această travestire? Voia
oare să-i flateze pe şefii armatei pentru a-i ataşa la destinul său? Niciodată un ţar nu-şi făcuse o
intrare atât de modestă în capitală cu o armată victorioasă. Acest om care în tinereţea sa suferise
atâtea umilinţe, a pierdut prima sa companie, a câştigat pe a doua graţie unui concurs extraordinar de
împrejurări. Se umilea oare el însuşi pentru că era sincer şi pentru că îşi recunoştea pe faţă părţile
sale slabe. Fusese văzut dând dovadă de slăbiciune într-un moment de pericol; dealtfel el nu o nega,
dar energia de care era plin îl făcea să-şi recapete stăpânirea chiar când eşecurile îl aruncaseră
aproape la pământ. Petru îşi poartă întotdeauna conştiinţa de a-şi domina poporul de sus. Dumnezeu
îl predestinase să-şi îndeplinească misiunea sa de suveran şi el nu avea altceva de făcut decât de a se
supune voinţei divine. De aceea el rămânea întotdeauna ţar, chiar când el ceda în faţa lumii, a
auxiliarilor săi locul pe care nici un alt monarh nu l-ar fi abandonat vreoadată.
.. .Dreptul divin... al suveranului absolut nu s-a manifestat niciodată atât de pregnant ca în
acţiunile acestui om extraordinar, care a fost profund conştient de slăbiciunile sale şi pe care
îndoielile l-au sfâşiat până în ultimul minut al grandioasei şi teribilei sale existenţe terestre.
Atitudinea lui Petru în timpul defileului triumfal n-a fost niciodată înţeleasă, dar a suscitat
peste tot cele mai vii critici. Ruptura cu vechiul ceremonial a apărut ca o apostazie pentru numeroşi
ruşi. Distincţia acordată de Petru generalilor străini răni nu numai pe comandanţii ruşi - deşi Schein
ocupase un loc în carosă alături de Lefort, ci şi numeroase medii, mai ales Raskolnici, şefi ai
opoziţiei la Kremlin, care reprezentau în ochii lor comerţul lacom de ezpansiune, sfărâmând toate
barierele, eliberaţi de distincţiile de clasă. Victoria de la Azof suscită nelinişte nu numai în Polonia
unde nu se aşteptaseră la o victorie a armatelor ruse ci şi în mediile negustorilor s-au micilor
burghezi unde a provocat o profundă indignare pentru că numai clasele posedfante aveau să tragă
profit din extinderea imperiului rus până la ţărmurile Mării Negre. Marile eforturi pe care le făce
Petru în interesul ţării pentru a consolida poziţiile cucerite provocau cele mai vehemente proteste.
Un proiect de canal care să lege Volga cu Don-ul îi înfiiriară pe Raskolnici; ei justificau
nemulţumirea prin argumente religioase, reproşând lui Petru că voia să schimbe cursurile fluviilor pe
care Dumnezeu le făcuse pentru eternitate. Dar în realitate această opoziţienu era decât efectul fricii
pe care le-o inspira expansiunea marelui comerţ care voia să-şi creeze căi noi şi mai bune de trafic.
Lecţiile campaniei le aducea folos în sensul experienţei - înainte de toate se impunea
refacerea flotei. Petru trimise în grup tineri nobili în străinătate pentru ca ei să-şi facă studiile în
universităţi şi pe şantierele maritime. Aceşti domni nu plecară decât cu silă şi părinţii lor murmurară.
Până atunci, a călători în străinătate, a învăţa ceva de la alte ţări, a imita moravurile lor era
considerat ca lipsit de buna-cuvinţă. Nimic bun nu venise vreodată de la străinii care îşi băteau joc
de ruşi şi-I exploatau. Numărul ruşilor care, până atunci locuiseră în străinătate, era foarte slab şi
nici un rus nu putea să treacă frontiera fără a risca moartea. Şi totuşi, iată că ţarul el însuşi organiza o
expediţie în masă ; tin erii nobili se duceau să adopte obiceiuri străine; să înveţe limbile altor ţări, să
piardă contactul cu Patria: ei vor fi oferiţi puterii diavolului.
Opoziţia îşi recrută noi partizani printre Sterlitzi care se vedeau înlăturaţi de când Petru
favoriza noile sale regimente din toate posturile de comandă ofiţerilor străini. Frontul opoziţiei se
întinse după o proclamaţie care anunţa o grea impunere fiscală şi realizarea programului naval. Petru
ordonă să se construiască şaizeci şi patru de vase de război şi obligă nobilimea, biserica ca şi
comerţul să contribuie la cheltuieli, ţarul el însuşi întreprinse construirea unor noi vase de linie
armată cu şaizeci de tunuri.
Forţele care favorizaseră în 1689 venirea lui la putere se întoarseră împotriva lui. Petru
procedă îndată la arestări, asistă în beciuri de la Preobrajenskoe la interogatoriul şi chiar la tortura
inculpaţilor şi impuse cele mai aspre pedepse. Totuşi opoziţia nu se lasă intimidată. Un popă cu
numele de Abraham deveni şeful unui grup de opoziţie şi înainta ţarului un memoriu denunţând
corupţia birocraţiei. Fără nici măcar să ancheteze faptele semnalate Petru îl arestă şi execută pe
Abraham.
Câteva luni mai târziu, fură descoperite urmele unei conspiraţii mult mai periculoasă. Decât
manevrele subterane ale lui Abraham. Mai mulţi ofiţeri sterlitzi şi doi boieri puseseră la cale sub
conducerea unui oarecare colonel Zickler, un atentat împotriva vieţii ţarului pentru a restaura
guvernul Sofiei. Zickler era un prieten al lui Chaklovity şi un confident al Sophiei; după alungarea
prinţesei într-o mănăstire, el menţinu relaţiile sale cu ea şi a câştigat numeroşi recruţi printre
Raskolnici. Boierii Poushkine şi Sokovnine se uniră cu grupul Zickler când fii lor primiseră de la ţar
ordinul de a întreprinde o călătorie de studii în străinătate.
La Taganrog, Zickler se aliase cu cazacii de pe Don şi făcuse planul unei revolte ţărăneşti;
visul său era să joace rolul unui al doilea Stenka Rasin. Printr-un spion sau un trădător complotul fii
descoperit în ultimul moment.
La noua conspiraţie, ţarul se duse îndată, cu o oră înainte de semnalul convenit pentru
începerea mişcării, în casa unde conspiratorii erau adunaţi. Petru salută pe asistenţii înspăimântaţi, se
aşeză la masă şi începu să bea; după un moment, soldaţii veniţi îi arestară pe conspiratori.
Supuşi la torturi, inculpaţii făcură mărturii. Cercul complicilor se lărgi. Este îndoielnic ca
procesele verbale să fie exacte, căci nu se poate acorda importanţă unor mărturii smulse. Le pune
întrebarea dacă nu cumva conspiraţia născuse doar în creerul lui Petru sau dacă ea nu fusese ticluită
în întregime de agenţi provocatori. Dacă Sophie participase într-adevăr aşa după cum declaraseră
conjuraţii în urma torturilor, că s-ar fi pus în mod sigur la adăpost.
Colonelul Zickler şi cei doi boieri fură executaţi în mod public; după ce li se sfărâmaseră
braţele şi picioarele cu loviturile unor bare de fier fură decapitaţi iar resturile lor fură spânzurate.
Apoi Petru ordonă să fie deshumate din capala unde fusese îngropate rămăşiţele lui Ivan
Miloslavskyi, fostul şef al grupului inamic, al cărui nume se afla pe lista proscrişilor şi care era mort
de doisprezece ani. Cadavrul îi fu aruncat într-o tăliguţă trasă de porci şi transportat până la eşafod,
unde atârnau resturile celor chinuiţi (torturaţi).

EU SUNT UN OM CARE ÎNVAŢĂ MEREU

Cu câteva zile după acest înspăimântător eveniment, un lung convoi de sănii, precedat şi
urmat de călăreţi părăsea capitala în direcţia nord-vest. Generali, diplomaţi, tineri nobili, tătari,
slujitori ocupau troicele. Putea fu văzut Lefort, guvernatorul Novgorod-ului şi comisarul de la război
Golowine.
Intr-una din sănii era un tânăr de 25 de ani, în uniformă de subofiţer din detaşamentul de
bombardieri ataşat regimentului de la Preobrajenskoe; nişte pitici erau ghemuiţi la picioarele sale; o
maimuţă într-o jachetă împestriţată sărea de ici-colo în sanie. Adesea subofiţerul (lovea furios) cu
faţa contractată de ticuri lovea furios pe unul din pitici şi ridica mâna să lovească şi maimuţa, dar
aceasta dintr-o săritură evită lovitura. Din când în când se juca cu marele său inel cu pecete pe care
erau gravate aceste cuvinte: .. Eu învăţ fără încetare....
Cortegiul număra 260 de oameni (de bărbaţi) nici o femeie nu se găsea în această caravană
care trecea rapid peste vasta câmpie deşertică şi acoperită de zăpadă. Uneori un călăreţ se apropia de
subofiţer, primea un surâs amabil şi el continua să călărească alături de sanie; era Petru Menchikof;
un tânăr locotenent de bombardieri şi de zece ani prietenul cel mai intim al subofiţerului, Petru
Menchikof. El trecea drept drăguţul, amantul ţarului; originea sa era necunoscută, se credea că tatăl
său fusese grăjdarul ţarului Alexis; gurile rele afirmau că fiul vânduse pateuri pe străzile Moscovei.
Tovarăş de joacă al tânărului Petru la Preobrajenskoe, mai târziu se distinsese luptând alături de el în
războiul de la Azof. Cei doi tineri dormeau în acelaşi pat, îşi schimbau metresele, petreceau nopţile
bând şi în zori tulburau cu un groaznic vacarm străzile liniştite ale cartierului german. Uneori
cuprins de o mânie subită, ţarul îl prindea pe locotenent de gât, îl trântea pe duşumea îi căra Iov ituri
de picioare, apoi îşi ridica dintr- odată favoritul, îl îmbrăţişa, îi turna în gură un enorm pahar de
votcă, îl acoperea de sărutări şi- 1 târa urlând în patul său.
Cortegiul se îndrepta spre frontierele Lituaniei pe vechiul drum militar pe care deja
defilaseră armatele lui Ivan al IV-lea şi ale lui Alexis, însufleţite de speranţa de a lua cu asalt Riga.
Acest oraş era ocupat de suedezi. Un general cu numele de Dahlberg guverna provincia cucerită a
cărei populaţie era asuprită. La ordinul monarhului suedez, nobilimea trebuise cu 17 ani mai înainte
să cedeze coroanei o mare parte din avutul ei pentru a putea aduce pe ţărani în stare de iobăgie.
Primit cu respect dar fără solemnitate, cortegiul imperial care fusese anunţat cu multă vreme mai
înainte guvernatorului se opri(fără haltă) în vechea fortăreaţă care se înălţa pe malurile Dunării.
Lefort se prezentă în compania a doi ruşi ca şef al unei misiuni însărcinată de ţar să viziteze ţările
occidentale. Când I se povesti guvernatorului că seniorii moscoviţi păreau că se iteresează foarte
mult de fortificaţiile Rigăi. Guvernatorul bruftului violent pe şeful misiunii. Spumegând de furie
Petru Mihailovici ascultă reproşurile de a fi măsurat înălţimea şi lărgimea şanţurilor ca şi rezistenţa
şi echipamentul zidurilor. Subofiţerul păstră întotdeauna amintirea usturătoare a vorbelor lui
Dahlberg. Treisprezece ani mai târziu asediind Riga el scria unui prieten: .. .Eu însumi am aruncat
prima bombă asupra acestui afurisit oraş....
La Mitau misiunea prezentă omagiile sale ducelui de Courlande care n-a uitat niciodată că
ţarul îi povestise râzând că candidatul său la alegerile pentru scunul patriarhal, eşuase pentru că era
prea savant şi purta o barbă prea scurtă.
La Libau, Petru putu să contemple pentru prima oară Baltica care de două secole fusese
marele vis al ţarilor şi al comecianţilor ruşi.
In mai el sosi la Konigsberg. Misiunea fii întâmpinată solemn şi primită de electorul Frederic
în persoană. în calitatea sa de şef, Lefort răspunse la întrebarea obişnuită despre sănătatea
suveranului său, că Maiestatea sa era perfect sănătos când misiunea părăsise Moscova. în fundalul
sălii se afla subofiţerul Petru Mihailovici care uneori ridica mâna la înălţimea capului pentru a
sustrage privirile curioase - convulsiile muşchiulare ale feţei sale. Natural toată lumea ştia că ţarul
făcea parte din delegaţie; incognitul nu putea fi păstrat decât în mod oficial. S-a pus adesea
întrebarea: cine a fost instigatorul acestui voiaj. Lefort a trecut întotdeauna drept acela care îl
sfătuise pe Petru să întreprindă un turneu în occident şi să culeagă aici informaţii utile. Din timpul
domniei împăratului german Henric IV în secolul XI nici un prinţ rus nu voiajase în Europa.
Victoria de la Azof, unicul mare succes obţinut în cursul lungului război împotriva Turciei, îi dădu
ţarului prestigiul de a fi adus un mare serviciu cauzei creştinătăţii. Apariţia lui Petru deşi nu avusese
loc decât incognito, în ţările civilizate mărturiseau dorinţa Moscovei de a intra în comunitatea
europeană, de a aparţine comerţului de state care se considerau stăpâni ai globului. Dacă I s-ar fi
reproşat ţarului atrocităţile din Moscova, el ar fi putut să le amintească masacrul Caraffa în Ungaria,
crunta represiune a revoluţiei ţărăneşti în Boemia, devastarea Palatinatului de Melas, persecuţiile
hughenoţilor în Franţa, evenimentele celor două ultime decade, care înspăimântaseră lumea. Petru
ordonase profanarea rămăşiţelor lui Milolavskyi, dar mormântul lui Cromwell nu fusese profanat la
douăzeci de ani după moartea sa?
 In timpul călătoriei lui Petru, Europa îşi recapătă respectul la capătul unei lupte care durase
mulţi ani; popoarele aspirau cu ardoare la linişte şi, la Ryswick, pacea fusese încheiată între Louis
XIV şi reprezentanţii ...Marii Alianţe. .. Avântul impunător al Franţei în tompul domniei lui Louis
părea epuizată, seria victoriilor sale fusese întreruptă şi expansiunea sa pe continent înrăutăţită;
monarhul îmbătrânind simţea că el nu va putea să realizeze hegemonia visată asupra Europei
centrale; el întinsese până la ultima literă forţele ţării sale. După succese nemaiauzite a căror
importanţă fusese constatată cu groază chiar la Paris, aliatul său sultanul fusese bătut şi Imperiul
german pe acre lumea îl crezuse pe cale de a se nărui părea pe cale de a se redresa în urma victoriilor
armatelor austriece şi ar fi putut să restaureze Imperiul lui Charles-Quint dacă el capătă succesiunea
spaniolă. Unirea Olandei cu Anglia prin glorioasa revoluţie din 1688 şi căderea Stuarţilor francofili
schimbară constelaţia puterilor în defavoarea Franţei şi împinseseră înapoi puţin câte puţin pe Louis
al XlV-lea. Monarhul francez se opunea din toate forţele sale politicii engleze de echilibru al
puterilor.