Sunteți pe pagina 1din 3

Anița Nandriș Cudla, 20 de ani în Siberia.

Destin bucovinean

Această carte este o biografie – biografia unei familii de țărani din Bucovina, care s-au văzut prinși în
vâltoarea celui de-al doilea război mondial, mai mult fără voie, decât din dorința lor proprie. Căci tot ce își
dorea această familie era să se poată bucura de rodul muncii lor, de gospodăria pe care au reușit cu trudă să o
ridice și să își muncească pământul precum au făcut-o și părinții lor. Separată de soțul și de mama ei
bolnavă, pe care nu avea să-i mai revadă niciodată, Anița Nandriș Cudla a supraviețuit regimului de
înfometare, bolilor și muncii într-un mediu extrem de dur, specific Gulagului sovietic. A reușit să își crească
cei trei fii și împreună se vor întoarce pe plaiurile natale în 1959.
Dar această carte nu este doar o biografie. Mai este un izvor istoric, prin care se pot reconstitui
evenimente importate începând cu anul 1914, din timpul primului război mondial. Ni se dezvăluie tragedia
românilor din nordul Bucovinei printr-o sursă de primă mână, căci autoarea acestor scrieri a fost martor
direct al schimbării liniei frontului în ambele războaie mondiale, front care oscila când înainte, când înapoi,
când armata austriacă, când armata sovietică, când cea română. Anița Nandriș Cudla a fost protagonista
deportării împreună cu cei 3 băieți ai săi în Siberia. Aici, destinele lor se împletesc cu ale altor deportați
aflați cu toții într-o crâncenă luptă pentru supraviețuire. Au fost dezrădăcinați oameni din întreaga Uniune
Sovietică, precum și din țările satelite URSS din motive mai mult imaginare decât reale, toți purtând
stigmatul de persoane indeziderabile regimului sovietic. Astfel, au ajuns la un loc români, polonezi,
finlandezi, ruși, ceceni, tătari, kirkizi, evrei.
Nu în ultimul rând, această carte are unele pasaje cu elemente de etnografie. Anița Nandriș Cudla își
descrie propria nuntă, făcută în 1920 pe când avea 17 ani cu un băiat din sat, care a respectat „obiceiul de
aici”. Mai apoi, după ce este dusă în Siberia, intră în câteva rânduri în contat cu populația care ar fi trebuit să
fie băștinașă acolo, cu inuiții cei „civilizați” de sistemul stalinist prin încercări repetate de a-i rupe de la
tradiția lor.
Limbajul cărții este cel bucovinean, care a fost păstrat de editor, și, poate, face textul ceva mai greu
de citit, dar care conferă un farmec aparte lecturii. Mai sunt folosite cuvinte în limba rusă pentru a numi
realități la care a luat parte în Siberia. Scrisul este liber și nimic nu pare să poată opri fluxul amintirilor, care
se termină odată cu ultima pagină a caietului.
Anița Nandriș Cudla s-a născut în 1904, în satul Mahala. Tot aici revine după aproape 20 de ani trăiți
în Siberia. Mahala era un vechi sat românesc la 7 km de Cernăuți, făcut danie de către Ștefan cel Mare
mănăstirii Putna.
Anița Nandriș Cudla se căsătorește cu Chirică Culda și tânăra familie, mutată la casa lor, a reușit prin
muncă susținută să prospere. Bunăstarea lor a durat 20 de ani, atât cât Bucovina a fost parte din România
Mare. Dezastrul a început în 1940 odată cu împărțirea Europei între Hitler și Stalin, când Bucovina a devenit
parte a URSS. Cei 2 soți, cu copiii lor au avut ocazia să fugă în România, unde 2 dintre frații mai mari se
duseseră deja. Dar Chirică reușește să-și convingă soția să se întoarcă la casa lor. „unde mergeți voi, unde ați
lăsat tot binele, casa, gospodăria plină de toate, pâne, vaci cu lapte, porci de tăiat și în sfârșit toate cele
trebuincioase” – le-a spus Chirică. Apoi un lot de 100 de tineri din satele învecinate trec granița în granița în
România. Urmează un alt grup de 400, din care, pe fondul unei trădări, mai supraviețuiesc doar 40. Familiile
celor care au fugit sau care au încercat să fugă au fost primele persecutate și deportate. În noaptea de 12-13
iunie 1941, familia Cudla este ridicată din casă, unde rămâne doar mama neputincioasă și imobilă la pat.
După doar 2 săptămâni, armata română recucerește Bucovina.
Nu există date oficiale cu date exacte ale celor deportați din comuna Mahala în acea perioadă. O
estimare ar fi că 1/3 din totalul populației comunei au fost ridicați de acasă sau au murit în diverse
împrejurări. Bilanțul pentru Bucovina în cele 12 luni de stăpânire rusească este de 41 000 de români
deportați în Siberia. Românii smulși din casele lor au fost înlocuiți cu alte etnii, cărora li s-au promis unele
avantaje: acordarea de pământ, scutirea de la recrutare pentru 50 de ani. Și în plus primeau casele mobilate și
animale.
Ultimul mesaj al Aniței a fost scris pe o batistă cu creion chimic, pus într-o sticlă și aruncat pe
geamul trenului, în timp ce treceau prin gara din Mahala, în drumul spre Siberia. Deja fusese despărțită de
soțul ei, de care nu va mai ști nimic până când se reîntoarce acasă și despre care află ca a murit în 1942 tot în
Siberia.
Au urmat 5 ani, poate cei mai grei, când au fost mutați din loc în loc, până când într-un final ajung în

În 1946 reușește să reînnoade legătura cu frații ei prin corespondență, 2 dintre ei medici în
Câmpulung Muscel și un altul în profesor universitar în Londra. Aceștia încearcă să o ajute, dar fără nici un
folos.
După demersuri care au durat câțiva ani, în 1959, Anița și copiii ei reușesc să-și dovedească
nevinovăția, în condițiile în care în timpul lui Hrusciov, represiunea se relaxează mult. Au fost reabilitați,
autoritățile constatând că s-a făcut o greșeală în momentul în care au fost ridicați. Au primit dreptul să se
întoarcă în satul lor, la casa lor, în „locurile calde”, după cum se exprimă Anița – probabil folosind și sensul
propriu și pe cel figurat al sintagmei.
Când au ajuns acasă, au întâmpinat alte probleme, căci au trebuit să își răscumpere casa de la
locatarul care a locuit în ea în ultimii 20 de ani. Reușesc să facă acest lucru, prin sacrificiul lui Vasile, băiatul
mijlociu, care se reîntoarce în Siberia unde era căpitan de vas și foarte bine plătit. Și așa se termină
memoriile Aniței Nandriș Cudla: „Aciastă dragoste şi iubire de familie ni-a dat putere în toate greutăţile şi
am putut rezista şi ni-am salvat viaţa.” Căci, mai presus de orice, dragostea pentru copiii ei a făcut-o să
îndure toate greutățile, să supraviețuiască Gulagului sovietic care a făcut multe zeci de milioane de victime.

Dovedește un bun spirit de observație. Remarcă o mașină ciudată cu care au fost transportați la un
moment dat, care funcționa pe bază de lemne.
Cele mai dese referiri în întreaga carte se face la foamea care a urmărit-o pe ea și pe copiii ei mulți
ani, până când cei doi fii mai mari, Mitruță și Vasile au început să lucreze, să dobândească experiență și, mai
ales să câștige încrederea celor care îi supravegheau. Foamea cea des pomenită era întreținută de sistemul de
rații de pâine pe zi foarte strict aplicat: 700 g pentru cei care munceau și 300 g pentru cei care nu munceau
(copii și bătrâni). Altă mâncare nu le era asigurată și nici nu aveau voie să ia din cartofii pe care îi culegeau
sau din peștele pe care îl pescuiau, căci puteau fi prinși și duși în închisoare pentru cel puțin 3 ani. Iarna, își
mai diversificau meniul cu vânat (păsări și animale mici) prinse ce copiii mai mici, iar vara cu fructe de
pădure, care erau foarte necesare în asigurarea de vitamina C, căci pericolul de scorbut era cât se poate de
real. Când într-un final au avut voie să își cumpere pâine la liber, a fost ceva nemaipomenit pentru toți.
Anița Nandriș Cudla a făcut tot ce a fost posibil pentru a-și hrăni copiii. Dar la scurt timp după
ridicarea de acasă, a aflat că ceai poate fi apă fiartă, sau altă dată puțin încălzită, fără zahăr și fără ceai. Iar
supă poate și o zeamă în care a fiert o mică parte din rația de pâine zilnică, sau chiar apă cu sare, care le
făcea mai mult foame, decât să le țină saț.
Apoi a fost frigul chinuitor. Dincolo de cercul polar, primăvara, vara și toamna țin 4 luni. În rest doar
iarnă cu zăpezi mari, cu geruri de -40 de grade Cersius și vânturi puternice. Locuiau la comun cu alte
persoane și familii, în case mai mult improvizate, care nu reușeau să le ofere un conform minim. Sau mai
aveau de ales bordeie săpate în pământ, fără ferestre, cu doar o singură ușa, pline de păduchi.
Și apoi a fost dorul de casă. Care cumva și-l mai astâmpără prin sutele de scrisori pe care le schimba
cu frații ei. Dar se acutizează în momentul în care, primește primul concediu și învoirea de a se reîntoarce
acasă.

În 1965, Anița face o vizită fratelui ei cel mai mare. Acesta îi dăruiește un caiet mare, gros cu 360 de
file, care se va transforma în manuscris, textul pe care noi putem acum să îl citim. Manuscrisul a fost primit
de către nepotul ei de frate, Gheorghe Nandriș, și dus cu mare frică în România în 1982. Cartea sa de
memorii a fost tipărită prima dată în 1991, la Editura Humanitas. Cartea a fost distinsă cu Premiul „Lucian
Blaga” al Academiei Române. A fost tradusă în mai multe limbi de circulație internațională.

S-ar putea să vă placă și