Sunteți pe pagina 1din 4

O halta obligatorie in drumul spre fericire

Afectiunea
- Rastimpul dinaintea Craciunului este un bun prilej
de trairi si recapitulari sufletesti. Emotia Sarbatorii
ne ajuta sa vorbim mai usor despre iubire si fericire,
sa visam ca le-am putea gasi si pe ele sub bradul
scanteietor. Oare pot fi sentimentele transformate in
daruri?
Ne putem programa fericirea? Ca sa ne raspunda la
intrebari, Mos Craciun a trecut pe la psiholog -

Facand ordine printre scrisorile din sertar, am gasit


o felicitare ramasa din iarna trecuta pe care scria cu litere rosii “Sarbatori fericite!”. O
urare banala, al carei continut l-am trecut de atatea ori cu vederea, dar careia i-am
perceput de data aceasta parca pentru prima oara sensul... M-am oprit pentru cateva
clipe reflectand: sarbatori nici imbelsugate, nici distractive, nici placute, ci pur si
simplu fericite. Fericire - unul din cele mai frumoase cuvinte, dar si dintre cele mai
dificile! Mi-am adus aminte intr-o strafulgerare de sarbatorile care s-au perindat in
viata mea de-a lungul anilor. Unele au fost cu adevarat fericite, asa cum se spunea in
urarea scrisa cu rosu, altele au fost mai anoste. Au existat si sarbatori... triste. Si ce
au avut special sarbatorile care au fost fericite? In primul rand, ele au fost incarcate
de afectiunea si bucuria celor dragi mie, au stralucit mai putin prin abundenta sau
prin valoarea materiala a darurilor, a caror amintire oricum s-a estompat si apoi a
disparut din memoria mea, si mult mai mult prin incarcatura de sentimente, de
dragoste.
In secolul pragmatic pe care-l traim, imaginea fericirii e tot mai mult legata de bani,
de pozitia sociala, de bunurile materiale pe care le stapanim. Putini isi mai amintesc
de valorile sufletesti ale fericirii, de afectiune si de iubire, cele mai importante
coordonate ale echilibrului omenesc. Cat de mult ar putea trai si munci o faptura
umana, fara o motivatie sentimentala? Foarte putin, ne asigura psihologii. Nu putem
sa facem nimic constructiv atunci cand sufletul nostru tanjeste dupa alint...

Un “rezervor” numit suflet

In cercetarile lor, specialistii au pornit de la o comparatie: sufletul omenesc este


un rezervor care poate fi mai plin sau mai golit de afectiune. Cand suntem fericiti,
rezervorul nostru afectiv este plin si... da pe afara. Asa este de pilda in copilarie,
cand suntem inconjurati de dragoste si atentie sau atunci cand suntem indragostiti si
iubirea noastra este impartasita. Cand incepem sa ne simtim tensionati, este semn
ca rezervorul nostru afectiv s-a cam golit, iar cand ajungem la tristete, dezamagire,
furie, este clar ca rezervorul nostru afectiv este gol, sub limita de alarma. Misteriosul
combustibil cu care trebuie umplut sufletul mereu si mereu si care-l hraneste este
pentru toti oamenii acelasi: dragostea. Cand suntem copii, avem nevoie de
dragostea parintilor nostri, apoi, pe masura ce crestem, asteptarile noastre afective
se diversifica. La fiecare varsta este necesar ca acest rezervor afectiv sa fie plin,
altfel existand riscul sa devenim frustrati si sa adoptam comportamente negative. De
fapt, coplesitoarea majoritate a comportamentelor negative provin din aceasta golire
a rezervorului afectiv. De la adolescentul care devine rebel pentru ca parintii nu-l
inteleg si nu au timp pentru el, la sotii care se coplesesc cu reprosuri sau la oamenii
“cinici” si “duri”, toate aceste comportamente nu sunt decat niste semnale de alarma
care transmit acelasi mesaj: “Am nevoie de afectiune”.
In mod curios, cu toata nevoia de afectiune pe care oamenii o resimt, putini
realizeaza care este substratul real al tensiunilor si nefericirii lor. Un repros de genul:
“Esti egoist si te gandesti numai la tine!” este de fapt cel mai adesea o traducere - e
drept, greu de descifrat - a unei afirmatii mult mai simple si mai blande: “Am nevoie
de dragostea ta!”. Toti cei care inca ne mai confruntam cu frustrarea, angoasa si
tensiunea afectiva ar trebui sa ne punem macar o data pe zi intrebarea: Cat de plin
este rezervorul nostru afectiv? Raspunsul este usor de dedus, iar in mod firesc ar
urma o a doua intrebare: Cum am putea aduce mai multa dragoste in sufletul nostru?
La aceasta intrebare ne vom stradui sa raspundem in continuare.

Limbajele afectiunii

Exista doar doua cai pentru a aduce dragostea in sufletul nostru. 1. Sa daruim
dragoste. 2. Sa invatam sa primim dragostea. Asimilarea ambelor modalitati este de
o importanta vitala pentru fiecare dintre noi si, in fond, presupune invatarea celei mai
importante lectii de viata: iubirea, o lectie grea, nu pentru ca ar fi greu de inteles, ci
pentru ca fiecare om are modul sau propriu de a-si exprima si de a primi afectiunea.
Unii dintre noi au o imensa nevoie de a fi mangaiati si ca atare vor avea nevoie sa
primeasca afectiune manifestata fizic (tinzand la randul lor sa-si manifeste dragostea
in felul acesta); altii au nevoie de apreciere si incurajare, de o permanenta confirmare
ca sunt iubiti si li se acorda atentie. In zadar vom face cadouri costisitoare unei fiinte
care are nevoie sa fie ascultata si inteleasa, bagata in seama de cei din jur. In cazul
ei, nu darurile conteaza, ci un camp de afectiune constant care s-o ocroteasca. E
cazul batranilor, pentru care copiii n-au niciodata vreme, incercand sa-si rascumpere
absenta cu o cutie de ciocolata sau cateva bancnote strecurate intr-un plic.
Atunci cand rezervorul nostru afectiv este foarte plin apare fara sa ne dam seama o
extraordinara intuitie a nevoilor afective ale celor iubiti de noi. Cand insa rezervorul
nostru afectiv se goleste (fenomen care se petrece extrem de frecvent, prin
conflictele si rutina cotidiana), aceasta intuitie dispare, iar cei apropiati la un moment
dat ne semnaleaza ca “ne-am schimbat”, ca ceva la noi “nu mai e ca inainte”. Si
toata aceasta aparenta incurcatura, cu care 99% dintre oameni se confrunta
constant, vom vedea ca este cauzata de un lucru extrem de simplu, acela ca ne
cunoastem inca insuficient propriul limbaj de comunicare si receptare a afectiunii, si
cu atat mai putin pe al celorlalti.
Cercetatorii americani, care sunt specialistii numarul unu in psihologie aplicata,
au reusit prin studii independente de mare amploare sa ajunga la o concluzie
comuna. Aceea ca, in ciuda milioanelor de modulari ale afectiunii, specifice fiecarei
fiinte in parte, exista in mod fundamental doar cateva limbaje de exprimare a
dragostei, restul fiind variante minore.

Mangaierile fizice

Un studiu facut in anii ‘90 la o maternitate din Miami, Statele Unite, pe copiii
nascuti prematur, a verificat impactul mangaierii fizice asupra sugarilor. Au fost
formate doua loturi de copii: o parte erau tratati in regimul normal de maternitate, in
timp ce ceilalti erau masati suplimentar de specialisti, vreme de 15 minute, de trei ori
pe zi. Dupa o luna, rezultatele au fost uluitoare: copiii mangaiati au crescut in
greutate in medie cu 41% (!) mai mult fata de copiii din lotul martor, iar rata
imbolnavirilor s-a redus la mai mult de jumatate. La un an, s-a constatat ca
dezvoltarea mentala a copiilor mangaiati sistematic era net superioara celor din lotul
martor, la fel ca si posibilitatile de comunicare afectiva. Fireste, acest studiu nu este
singular, dar este extrem de sugestiv pentru a arata coplesitoarea importanta pe care
mangaierea, contactul fizic afectuos, pe care atat de des il ignoram, il are asupra
fiintei umane.
Din pacate, in epoca Internetului, a mesajelor prin telefonie mobila, a asocierii
inconstiente a mangaierii fizice cu sexualitatea generata de industria filmului si
publicitatii, tandretea exprimata fizic tinde sa fie uitata, ignorata sau, mai rau, redusa
la simplul erotism. Si totusi, neasteptat de multe tensiuni si suparari s-ar putea risipi
printr-o simpla strangere in brate, printr-o mangaiere afectuoasa pe cap.
Daca aproape toti avem nevoie de mangaieri din cand in cand, exista oameni pe
care absenta tandretii fizice ii poate aduce la o frustrare afectiva intensa, la
insingurare si disperare, iar acest fapt nu este un simplu capriciu. Nevoia de
mangaiere apare de obicei in copilarie si este fie innascuta, fie indusa de felul de a fi
al parintilor (parintii care-si trateaza cu multa tandrete fizica copiii le vor dezvolta
foarte mult sensibilitatea la acest mod de exprimare a afectiunii). Copiii care au o
acuta nevoie de tandrete fizica devin agitati, nervosi, apoi tristi atunci cand nu o
primesc. Medicii pediatri chiar citeaza numeroase cazuri de copii care s-au
imbolnavit serios in perioada in care parintii au uitat sau nu au putut sa-i imbratiseze,
sa-i mangaie si sa-i sarute.
Mai ales fiintele al caror principal limbaj de dragoste este tandretea fizica, in
perioada pubertatii si a adolescentei, vor fi predispuse la mici (sau mai mari) crize
afective, deoarece influenta parintilor scade in mod firesc, iar relatiile cu cineva de
sex opus se leaga la inceput mai dificil, motiv pentru care vor fi privati de mangaieri.
Interesant este ca adultul care este extrem de sensibil la mangaieri, rareori va sti
cum sa le ceara, devenind fie prea insistent, fie prea retras, si asteptand ca celalalt
sa-i intuiasca aceasta nevoie stringenta. Mai mult, el va fi in primul rand dispus sa
daruiasca mangaieri, adeseori in abuz, ignorand necesitatile afective de alt ordin ale
celorlalti: sprijinul moral, intelegerea, darurile.

Cateva aplicatii practice

Cum putem afla daca principala cale pe care receptam afectiunea este
mangaierea? Simplu, raportandu-ne la perioada copilariei: daca ne aducem aminte
predominant de mangaierile, atingerile afectuoase ale celor dragi si mult mai putin de
alte elemente (cuvinte de alint, cadouri, privire afectuoasa cu care eram rasplatiti
etc.), este aproape sigur ca facem parte din categoria celor pentru care conteaza
foarte mult tandretea fizica. Pentru a fi si mai siguri de rezultatul acestei mici
autoanalize, sa ne raportam la momentele in care am fost indragostiti si ne simteam
coplesiti de afectiunea fiintei iubite. Care erau lucrurile pe care ea le facea atunci
cand ne simteam cel mai bine? Daca ne aducem aminte predominant de atingeri,
daca simtim ca ne este dor de un anumit fel de mangaiere, daca imaginea mainilor a
ramas profund intiparita in minte, cu siguranta ca dezmierdarile tactile au pentru noi o
importanta majora.
Odata ce ne-am regasit in aceasta categorie, putem face cateva lucruri extrem
de eficiente pentru a ne imbunatati viata afectiva, a noastra si a celor din jur. In
primul rand, trebuie sa-i facem pe cei apropiati sa inteleaga mai bine felul nostru de a
fi si de a recepta afectiunea. Mai ales in viata de cuplu, dar nu numai, este esential
sa ne facem cunoscute cat mai exact aceste nevoi, pentru ca este posibil ca
aparenta indiferenta fizica a fiintei iubite sa provina pur si simplu din necunoasterea
modului nostru de a simti. Pentru parinti, in primul rand, este foarte important sa stie
ca mai ales copiii pana la 12 ani au aproape toti o nevoie extraordinara de
imbratisari, de atingeri blande pe cap, sarutari sau macar de cate un mic ghiont
prietenesc, care nu sunt un moft, ci o necesitate. Toate mamiferele acorda un timp
extraordinar de mare simplei mangaieri a puilor, care se pare ca joaca un rol foarte
important in dezvoltarea lor armonioasa. Aceasta nevoie de mangaiere va fi insa
necesar sa fie satisfacuta la toate varstele. Psihologii specializati in probleme
matrimoniale au ajuns la concluzia ca foarte multe certuri si divorturi sunt cauzate de
faptul banal ca sotii, prinsi de problemele cotidiene, considera la un moment dat un
moft nevoia de mangaiere sau o confunda exclusiv cu sexul.
La modul cel mai simplu, ce-ar fi daca am “risca” sa-i imbratisam mai frecvent
pe cei dragi, daca i-am atinge mai des cu afectiune, daca le-am aduce aminte de
bucuria simpla a mangaierii tacite si pline de sinceritate? Incercati! Portile fericirii s-ar
putea sa vi se deschida.

S-ar putea să vă placă și