Sunteți pe pagina 1din 12

2.

ENERGIA ELECTROMAGNETICĂ

2.1. ELEMENTE DE TERMODINAMICĂ


Concepţia despre câmpul electromagnetic considerat ca sistem fizic capabil să schimbe,
să acumuleze şi să transmită energie, permite să se interpreteze energetic o anumită
consecinţă a ecuaţiilor lui Maxwell, respectiv Maxwell-Hertz, numită teorema energiei
electromagnetice.
Înainte de a stabili această teoremă, se vor reaminti câteva noţiuni de termodinamică.
Termodinamica studiază stările de echilibru ale sistemelor fizice macroscopice,
transformările şi interacţiunile lor cu alte sisteme fizice.
Un sistem fizic este o porţiune de materie bine definită şi delimitată. Sistemul are o
stare, definită prin totalitatea proprietăţilor lui la un moment dat, caracterizată prin valorile
mărimilor de stare. In stări de echilibru mărimile de stare nu variază în timp. Evoluţia
sistemului este numită transformare şi cuprinde mulţimea ordonată a stărilor prin care trece
sistemul în evoluţia sa. Se disting transformări reversibile, care se pot parcurge şi în sens
invers prin schimbarea condiţiilor iniţiale şi fără efecte necompensate în exterior.
Transformările care la parcurgere inversă lasă efecte necompensate în exterior se numesc
transformări ireversibile.
Conform primului principiu al termodinamicii (principiul conservării energiei),
oricărui sistem i se poate asocia o funcţiune de stare numită energie internă (W). Creşterea
elementară a energiei interne este egală cu suma dintre cantitatea de căldură ∆Q primită de
sistem şi echivalenţii în lucru mecanic ∆L ai altor acţiuni exercitate asupra sistemului
D
∆W = ∆Q + ∆L. (2.1-1)

Pentru o transformare elementară se obţine


d W = δQ + δL. (2.1-2)
În cursul transformării între două stări, cantitatea de căldură ∆Q (sau δQ) şi lucrul
mecanic ∆L (sau δL) pot depinde de modul particular în care se trece de la o stare la alta, pe
când variaţia energiei nu depinde de drumul parcurs, ci numai de mărimile de stare în cele
două stări. Pentru a atrage atenţia asupra acestei deosebiri s-au folosit simboluri de
diferenţiere diferite pentru energie (dW) şi pentru lucrul mecanic δL, respectiv pentru
cantitatea de căldură δQ.
Lucrul mecanic elementar se exprimă, de regulă, cu ajutorul forţelor generalizate
D
δL = ∑ X i d x i . (2.1-3)

Al doilea principiu al termodinamicii permite introducerea unei mărimi fizice de stare a


unui sistem fizic în echilibru, numită entropie. In transformările reversibile variaţia entropiei
este dată de relaţia
D
d S = δQ T , (2.1-4)

în care T este temperatura absolută. In transformări ireversibile entropia satisface inegalitatea


d S ≥ δQ T . (2.1-4')

17
Îmbinând cele două principii ale termodinamicii se obţine relaţia fundamentală de
bilanţ în transformări reversibile
!
d W (S , x ) = T d S + ∑ X k d x k = δQ + δL. (2.1-5)
Se numeşte energie liberă a unui sistem mărimea de stare definită prin relaţia
! D !
U (T , x ) = W (S , x ) − T S . (2.1-6)
Cu aceasta, relaţia fundamentală devine
!
d U (T , x ) = − S d T + ∑ X k d x k = − S d T + δL. (2.1-7)
Creşterea energiei interne a unui sistem este egală cu lucrul mecanic primit în
transformări adiabatice (δQ = 0).
Creşterea energiei libere a unui sistem este egală cu lucrul mecanic primit în
transformări izoterme (dT = 0).

2.2. TEOREMA ENERGIEI ELECTROMAGNETICE


Se consideră un sistem fizic care ocupă domeniul DΣ, mărginit de suprafaţa închisă Σ, în
care se află corpuri şi câmp electromagnetic. Partea energiei interne a sistemului care depinde
de mărimile de stare electromagnetică se numeşte energie electromagnetică.
Câmpul electromagnetic se consideră un sistem fizic distinct de corpuri, cu care
interacţionează. Atunci se poate aplica câmpului electromagnetic relaţia de bilanţ stabilită
anterior (primul principiu al termodinamicii), care ia forma
− d Wem = ( PJ + Pm + Ph + PΣ ) d t , (2.2-1)
unde Wem este energia asociată câmpului electromagnetic, PJ este puterea cedată de câmp
corpurilor prin conducţie electrică, Pm este puterea mecanică cedată de câmp corpurilor, Ph
este puterea suplementară cedată de câmp corpurilor prin alte efecte, iar PΣ este puterea
transmisă în exterior prin suprafaţa Σ.
Admiţând conceptele de câmp şi de acţiune prin contiguitate, toate aceste mărimi pot fi
! cu ajutorul unor densităţi de volum (wem, pJ, pm, ph), respectiv a unui câmp de
exprimate
vectori S pe suprafaţă:
Wem = ∫ wem d v , PJ = ∫ pJ d v , Pm = ∫ p m d v ,
DΣ DΣ DΣ
!! (2.1-2)
Ph = ∫ ph d v , PΣ = ∫ Sn Σ d A.
DΣ Σ

Din legea transformării energiei prin conducţie se cunoaşte


! !
pJ = E J. (2.2-3)

2.3. IDENTITATEA ENERGETICĂ FUNDAMENTALĂ (POYNTING)

Se consideră ecuaţiile lui Maxwell şi Hertz


! ! ! !
rot E = − d f B d t , rot H = J + d f D d t , (2.3-1)
în care df este simbolul diferenţialei subtanţiale (de flux).
Se foloseşte identitatea vectorială

18
! ! ! ! ! !
( )
div E × H = H rot E − E rot H.

Înlocuind expresiile rotorilor mărimilor din ecuaţiile anterioare se obţine


! ! ! ! ! ! ! !
( ) (
div E × H = − E J − E d f D d t + H d f B d t , ) (2.3-2)

numită forma locală a identităţii energetice fundamentale.


Integrând pe domeniul DΣ şi aplicând teorema lui Gauss-Ostrogradski, se obţine
! ! ! ! ! ! ! !
( ) (
− ∫ E d f D d t + H d f B d t d v = ∫ E J d v + ∫ E × H n Σ d A,
DΣ DΣ Σ
) (2.3-3)

relaţie cunoscută ca identitatea energetică fundamentală a câmpului electromagnetic.


Este de observat că domeniul DΣ poate conţine şi suprafeţe de discontinuitate a
proprietăţilor de material; atunci domeniul se decompune într-o sumă de subdomenii de
continuitate, în fiecare subdomeniu fiind valabile formele locale ale ecuaţiilor câmpului
electromagnetic folosite la stabilirea identităţii energetice fundamentale. Însumând puterile pe
aceste subdomenii a căror reuniune dă domeniul DΣ şi ţinând seama de anularea perechilor de
puteri transmise prin suprafeţele adiacente ale subdomeniilor, se regăseşte relaţia dată mai
sus.
În concluzie, identitatea energetică fundamentală, care este o consecinţă directă a legilor
câmpului electromagnetic, este valabilă în orice regim şi pentru orice structură a domeniului.

2.4. FLUXUL DE ENERGIE ELECTROMAGNETICĂ. VECTORUL LUI POYNTING


!
În regim staţionar, pentru medii imobile ( w = 0 ) şi fără histerezis (Ph = 0) teorema
energiei electromagnetice şi identitatea energetică fundamentală se reduc la formele
0 = PJ + PΣ , (2.4-1a)
! ! ! ! !
DΣ Σ
(
0 = ∫ E J d v + ∫ E × H n Σ d A. ) (2.4-1b)

Întrucât cu legea transformării energiei în conductoare se identifică primul termen,


rezultă că puterea transmisă PΣ este
!! ! ! !
PΣ = ∫ Sn Σ d A, cu S = E × H. (2.4-2)
Σ
!
Mărimea S se numeşte vectorul lui Poynting şi reprezintă densitatea de suprafaţă a
fluxului de energie electromagnetică. !
Observaţia 1. Relaţia (2.4-2)! nu defineşte univoc vectorul S , întrucât acestuia i se poate
adăuga orice câmp de vectori S 0 solenoidal. Însă conform principiului localizării acţiunilor
!
fizice, vectorul S 0 trebuie să fie funcţiune de mărimile locale ale câmpului şi să se anuleze
odată cu acestea. Verificările experimentale făcute până în prezent confirmă expresia (2.4-2) a
vectorului lui Poynting.
Observaţia 2. Restricţia referitoare la histerezis se poate elimina prin următorul
raţionament. În corpul cu histerezis se duc două suprafeţe închise Σi şi Σe foarte apropiate una
de alta, iar din spaţiul dintre ele este evacuat materialul cu histerezis. Prin această operaţie nu
este afectat câmpul în restul domeniului, întrucât cavitatea astfel formată reprezintă local un
strat dublu de sarcini electrice, respectiv de pânze de curent, care dau câmpuri nule în
! !
exterior. Întrucât componentele tangenţiale ale E si H se conservă pe suprafeţele de
discontinuitate (Σi, Σe), singurele care intervin în expresia schimbului de putere

19
electromagnetică prin suprafaţă, iar în cavitate este valabilă expresia (2.4-2), rezultă că
această expresie poate fi păstrată şi în cazul mediilor cu histerezis.
Observaţia 3. Intrucât în expresia vectorului lui Poynting intervin numai mărimi de stare
ale câmpului, se poate admite că aceeaşi expresie (2.4-2) a vectorului este valabilă şi în
regimuri nestaţionare. Experienţa nu infirmă această afirmaţie.
Aplicaţie. Puterea electromagnetică primită de un conductor în formă de cilindru circular
drept, parcurs de curent continuu (figura 2.4-1)

Fig. 2.4-1. Puterea electromagnetică transmisă unui conductor,


în curent continuu.

Considerând conductorul de rază! a, având rezistivitatea ρ şi fiind parcurs de curentul i,


vectorul intensităţii câmpului electric E va fi orientat axial şi are valoarea
i
E=ρJ =ρ .
πa 2
!
Vectorul intensităţii câmpului magnetic H pe suprafaţa exterioară este orientat
! tangent
la suprafaţă,
! este conţinut în planul transversal, are sensul asociat sensului lui E (omoparalel
cu J ) după regula burghiului drept şi are valoarea
i
H= .
2πa
! ! !
Vectorul Poynting S = E × H este orientat spre interiorul conductorului şi are valoarea
i2
S=EH= .
2π 2 a 3
Pentru o porţiune de lungime l a conductorului, cu aria suprafeţei laterale (pe care S are
valoarea constantă de mai sus) A = 2π a l rezultă puterea primită de conductor (cu versorul
!
normalei n orientat spre interior)
!! i2
PΣ = ∫ S n Σ d A = S A = ρ 2 .
Σ πa
Se recunoaşte uşor expresia cunoscută a puterii disipate prin efect Joule (R i2).
Din rezultatele obţinute mai sus se reţin câteva concluzii importante:
- fluxul de energie poate fi calculat cu aceeaşi expresie atât în regim variabil în timp (în
condiţiile în care a fost dedusă expresia sa), cât şi în regim
! staţionar;
- în conductoare intensitatea
! câmpului electric
! E are orientare predominant axială (sau
pur axială), iar vectorul S este perpendicular pe E , ceea ce arată că energia este transmisă nu
prin conductoare, ci prin câmpul electromagnetic care le înconjoară. Conductoarele au
rolul de căi (ghidaje) pentru curentul de conducţie (care produce câmpul magnetic); ele nu
transmit energia electromagnetică, dar pot consuma o parte din ea prin efect Joule.

2.5. ENERGIA ELECTROMAGNETICĂ


În cazul mediilor imobile şi fără histerezis (Pm = Ph = 0) expresiile teoremei energiei
electromagnetice şi a identităţii energetice fundamentale se reduc la

20
− d Wem d t = PJ + PΣ , (2.5-1a)
! ! ! ! !! ! ! !
−∫

(E ∂D ∂ t + H ∂B ∂ t ) d v = ∫ DΣ
(
E J d v + ∫ E × H n Σ d A.
Σ
) (2.5-1b)

Ţinând seama de rezultatele precedente, se obţine expresia diferenţialei energiei


electromagnetice sub forma
! ! ! !

( )
d Wem = ∫ E d D + H d B d v = ∫ (d we + d wm ) d v.

(2.5-2)
! !
Notă. Transformarea expresiilor ∂D ∂t d t şi ∂B ∂t d t.
!
Fie diferenţiala câmpului de vectori D în reperul cartezian
! ! ! !
! ∂D ∂D ∂D ∂D
dD= dt + dx+ dy+ d z.
∂t ∂x ∂y ∂z
Într-un punct fix (în acela în care se consideră elementul de volum dv) ultimii trei
! ! ! !
termeni sunt nuli şi rezultă că ∂D ∂ t d t = d D şi în acelaşi mod ∂B ∂ t d t = d B . Cu
observaţia că simbolul diferenţierii se referă la un punct fix în spaţiu.
În expresia (2.5-2) se identifică diferenţialele a două densităţi de volum, a energiei
electrice şi a energiei magnetice
! ! ! !
d w e = E d D, d w m = H d B. (2.5-3)
Integrând între două stări (1) şi (2) ale câmpului se obţine
2 D2 ! !
∆we = we2 − we1 = ∫ d we = ∫ E d D, (2.5-4)
1 D1

2 B2 ! !
∆wm = wm2 − wm1 = ∫ d wm = ∫ H d B. (2.5-5)
1 B1

În cazul materialelor fără histerezis, fără polarizaţie permanentă şi fără magnetizaţie


permanentă se poate adopta ca stare de referinţă pentru energia electromagnetică starea în care
mărimile de stare ale câmpului sunt nule. Expresiile densităţii de volum a energiilor devin
D ! ! B ! !
we = ∫ E d D , wm = ∫ H d B. (2.5-6)
0 0

În cazul unui mediu izotrop, aceste mărimi reprezintă aria unui triunghi curbiliniu,
cuprins între curba D(E), respectiv B(H), axa ordonatelor şi dreapta de nivel D, respectiv B
(figurile 2.5-2 a şi b).

Fig. 2.5-2. Diferenţialele densităţilor energiilor şi densităţile


energiilor electrice şi magnetice.

Se pot defini şi densităţile de volum ale coenergiei


E ! ! H ! !
w' e = ∫ D d E, w' m = ∫ B d H , (2.5-7)
0 0

21
care în cazul mediilor izotrope sunt reprezentate de ariile unor triunghiuri curbilinii închise de
curba materialului, axa absciselor şi dreapta verticală E = const respectiv H = const (v. fig.
2.5-2 a şi b).
Cele două densităţi de volum, a energiei şi a coenergiei, satisfac relaţia evidentă
! ! ! !
we + w' e = E D , w m + w' m = H B. (2.5-8)

În cazul particular al mediilor liniare (fără polarizaţie permanentă şi fără magnetizaţie


permanentă) se obţine
!! !!
we = w' e = 12 ED, wm = w' m = 12 HB. (2.5-9)
În cazul mediilor cu histerezis, cu polarizaţie permanentă sau/şi cu magnetizaţie
permanentă starea de referinţă pentru energie se alege arbitrar, ne mai existând un criteriu
natural de alegere, în care câmpul este nul.
Deoarece expresiile densităţilor de volum ale energiei electromagnetice sunt funcţiuni
numai de mărimile de stare ale câmpului, se poate afirma că ele rămân valabile în orice regim
(inclusiv în regimuri nestaţionare).
Observaţia 1. Făcând raportul densităţilor de volum ale energiilor magnetice şi electrice
în mediul "aer", se obţine

(wm we )
aer ( )
= B 2 ε 0 µ 0 E 2 = c 2 (B E ) ,
2

în care c este viteza luminii. Pentru valorile uzuale B = 1 T şi E = 10 kV/cm = 106 V/m, se
obţine valoarea raportului 90.000, adică densitatea de volum a energiei magnetice în
întrefierul dispozitivele magnetice uzuale este cu aproape 5 ordine de mărime mai mare decât
în interstiţiile izolante ale dispozitivelor electrice, fapt care explică preferinţa dată
dispozitivelor magnetice în instalaţiile de forţă.
Observaţia 2. La deducerea relaţiilor de mai sus s-a considerat tacit că transformările sunt
izoterme, întrucât proprietăţile de material, care depind de temperatură, s-au considerat
neschimbate. Rezultă că expresiile stabilite pentru energia electromagnetică reprezintă, de
fapt, energia liberă.

2.6. SCHIMBUL DE PUTERE PRIN HISTEREZIS. TEOREMA LUI WARBURG


Se constată experimental că variaţia în timp a câmpului electromagnetic în medii cu
histerezis este însoţită de un schimb de energie între câmp şi corp. Acest schimb de energie a
fost luat în consideraţie în teorema energiei electromagnetice cu ajutorul puterii Ph.
Fie o transformare într-un mediu imobil, cu histerezis. În aceste condiţii expresiile
teoremei energiei electromagnetice şi a identităţii energetice fundamentale devin
− d Wem d t = PJ + Ph + PΣ , (2.6-1a)
! ! ! ! !! ! ! !
−∫

(E ∂D ∂ t + H ∂B ∂ t ) d v = ∫ DΣ
( )
E J d v + ∫ E × H n Σ d A,
Σ
(2.6-1b)

întrucât Pm = 0, iar la corpuri imobile df/dt → ∂/∂t.


Scăzând una din alta cele două relaţii şi ţinând seama că ultimele două integrale
reprezintă puterea PJ, disipată prin efect Joule şi puterea PΣ, transmisă prin suprafaţa Σ,
rezultă
! ! ! !
( )
− d Wem + ∫ E ∂D ∂ t + H ∂B ∂ t d t d v = Ph d t .

(2.6-2)

22
Pentru energia electromagnetică nu se pot folosi expresiile (2.5-7), întrucât acestea au
fost stabilite pentru medii fără histerezis. Deocamdată nu există o teorie a schimbului
instantaneu de putere între câmp şi un mediu cu histerezis.
Această dificultate se poate depăşi calculând schimbul de energie pentru un ciclu
complet de histerezis, cazul cel mai frecvent întâlnit în practică (al corpurilor aflate în câmp
electromagnetic variabil alternativ în timp).
Integrând în timp pe un ciclu Cem, se obţine
( )
! ! ! !
− ∫ d Wem + ∫ ∫ E d D + H d B d v = ∫ Ph d t. (2.6-3)
C em DΣ C em C em

Prima integrală este nulă, întrucât energia electromagnetică este o funcţiune de stare,
respectiv dWem este o diferenţială totală exactă, iar pe un ciclu are variaţie nulă.
Energia cedată de câmp corpurilor la parcurgerea unui ciclu (de histerezis) este
! ! ! !
(E d D + H d B).
D
∆Wh ciclu = ∫ Ph d t = ∫ d v ∫ (2.6-4)
C em DΣ C em

În ultima integrală, termenii


! ! ! !
Ae = ∫ E d D, Am = ∫ H d B (2.6-5)
C em C em

reprezintă aria unui ciclu de histerezis electric, respectiv magnetic, în planele {E,D}, respectiv
{H,B} (figurile 2.5-3 a şi 2.5-3 b), iar suma lor
∆wh = ( Ae + Am ) (2.6-6)
reprezintă densitatea de volum a energiei cedată corpurilor prin histerezis.

Fig. 2.5-3. Ciclurile de histerezis electric (a) şi magnetic (b).

În final se obţine expresia


∆Wh ciclu = ∫

( Ae + Am ) d v. (2.6-7)

Acest rezultat constituie teorema lui Warburg.


Într-un câmp electromagnetic periodic, care variază alternativ cu frecvenţa f, în unitatea
de timp se parcurg f cicluri de histerezis. Atunci puterea medie cedată de câmp corpurilor prin
fenomenul de histerezis se exprimă sub forma
Ph = f ∆Wh ciclu = f ∫

( Ae + Am ) d v. (2.6-8)

Dacă mediul este omogen, cu volumul V, iar câmpul este uniform în acest volum, atunci
se poate folosi expresia simplă
Ph = Vf ( Ae + Am ). (2.6-9)
Densitatea de volum a puterii cedate corpurilor prin histerezis în câmp periodic este

23
ph = f ( Ae + Am ). (2.6-10)

2.7. PIERDERI ÎN CIRCUITELE MAGNETICE


Maşinile, transformatoarele şi bobinele au circuite magnetice, care pot fi parcurse de
fluxuri magnetice alternative şi în acest caz în ele se produc pierderi în fier, datorite
fenomenului de histerezis magnetic şi curenţilor Foucault induşi. Cele două componente ale
pierderilor se numesc pierderi prin histerezis şi pierderi Foucault
PFe = PH + PF . (2.7-1)
Aceste pierderi se exprimă ca integrale de volum ale unor pierderi specifice pFe, pH şi pF
PFe = ∫ pFe d v , PH = ∫ pH d v , PF = ∫ p F d v. (2.7-2)
DΣ DΣ DΣ

Observaţie. In tehnică se preferă a se lucra cu densităţi ale pierderilor raportate la masă,


adică cu pFe/γ, pH/γ, pF/γ, dacă γ este densitatea materialului [kg/m3].
În cazul unui câmp magnetic care variază sinusoidal în timp, de forma
B(t ) = B m sin ωt = Bm sin(2πf t ),
pierderile specifice depind de proprietăţi de material, de frecvenţa f şi de amplitudinea Bm a
inducţiei magnetice.
Pierderile specifice prin histerezis se exprimă, practic, prin formula lui Steinmetz

[ ]
pH = k H f B mn W dm 3 sau [ W kg]. (2.7-3)

Coeficientul kH reprezintă densitatea de volum (sau de masă) a energiei cedate pe ciclu


de histerezis cu amplitudinea de 1 T. Exponentul n depinde de tipul materialului şi de inducţia
maximă, având valori cuprinse între 1,6 şi 2,7.
Pierderile specifice Foucalt sunt proporţionale cu pătratul inducţiei maxime şi cu
pătratul frecvenţei

[ ]
pF = k F f 2 B m2 W dm 3 sau [ W kg]. (2.7-4)

Observaţie. Se mai pune în evidenţă faptul că pierderile Foucalt variază proporţional cu


conductivitatea σ a materialului şi pătratic cu grosimea ∆ a tolelor în care este fracţionată
secţiunea circuitului magnetic. De regulă, pentru dispozitivele electromagnetice funcţionând
la frecvenţa industrială se folosesc tole cu grosimi cuprinse între 0,3 şi 0,5 mm, din oţel
electrotehnic, aliat cu siliciu, aliere care reduce piederile prin histerezis şi conductivitatea.
Pierderile specifice în fier reprezintă suma celor două pierderi specifice definite
anterior
pFe = p H + pF . (2.7-5)
La frecvenţa industrială (50 Hz), ponderea primului termen este deobicei mai mare (cam
80%).
Valorile pierderilor în fier se dau sub formă de diagrame, iar materialele magnetice se
caracterizează sintetic prin pierderile specifice la 1 T şi la 1,5 T (şi 50 Hz). Pierderile
specifice la 1 T ale tolelor de oţel electrotehnic variază între 0,4...0,5 W/kg (pentru
transformatoare) şi 2,5...3,5 W/kg (pentru maşini electrice rotative).

24
2.8. TEOREMA TRANSFERULUI DE PUTERE PE LA BORNELE UNUI MULTIPOL
(TEOREMA LUI R. RĂDULEŢ)
Se consideră un domeniu DΣ, delimitat de suprafaţa închisă Σ, dielectrică şi imobilă, prin
care trec n conductoare, având curenţii de conducţie ik, k = 1, ...,n, cu sensuri de referinţă
intrând în suprafaţa Σ. Suprafeţele de secţiune Sbk, k = 1, ..., n ale conductoarelor cu suprafaţa
Σ se numesc borne.
Se va considera cazul, important în practică, al regimului cvasistaţionar particular, în
care, în exteriorul surselor şi al receptoarelor, respectiv pe toată suprafaţa Σ:
- curentul de deplasare prin suprafaţa Σ este neglijabil,
- câmpul magnetic are o componentă variabilă în timp, normală pe Σ, neglijabilă,
- curentul electric trece numai prin cele n conductoare.
Condiţiile de mai sus, satisfăcute de liniile de transport şi de distribuţie a energiei
electrice (electromagnetice) şi de multe dispozitive electromagnetice, se exprimă matematic
prin relaţiile
! !
∂D ! ∂B ! !! n
n = 0 pe Σ , n = 0 pe Σ , J n = 0 pe S 0 = Σ \ " S bk . (2.8-1)
∂t ∂t k =1
!
In aceste relaţii cu n s-a notat versorul normalei la suprafaţa Σ, orientat spre interiorul
domeniului, cu S0 s-a notat partea din suprafaţa închisă Σ care trece exclusiv prin dielectrici
(izolanţi), excluzând porţiunile prin care intră conductoarele prin care se aduc curenţii.
Pentru simplificarea ! raţionamentelor, se va considera suplimentar că densitatea
curenţilor de conducţie J în conductoare este perpendiculară pe suprafeţele de secţiune, adică
! ! n
J × n = 0 pe " S bk . (2.8-2)
k =1

Numai în aceste condiţii suprafeţele de secţiune devin borne.


Se mai notează cu Γ1, Γ2, ..., Γn contururile suprafeţelor de secţiune Sbk, cu sensuri de
parcurgere asociate sensurilor de referinţă ale curenţilor după regula burghiului drept.
În condiţiile de mai sus, ţinând seama de prima şi de a treia condiţie, din legea
conservării sarcinii electrice rezultă
n

∑i k = 0. (2.8-3)
k =1

Fig. 2.8-1. Notaţii pentru teorema transferuilui de putere pe la


bornele unui multipol.

A doua condiţie conduce la concluzia că pe suprafaţa Σ câmpul electric are o


componentă solenoidală neglijabilă

25
!
rot E = 0 pe Σ , (2.8-4)
deci pe această suprafaţă se poate defini un potenţial V, din care derivă intensitatea câmpului
electric
!
E = − gradV , pe Σ. (2.8-5)
! !
Întrucât, în baza legii lui Ohm ( E = ρJ în conductoare) şi a ipotezei (2.8-2) intensitatea
câmpului electric
! ! este ! perpendiculară pe suprafeţele de secţiune Sbk, rezultă că vectorul
Poynting S = E × H nu are componentă axială în conductoare. Ca urmare energia
electromagnetică
! nu se transmite prin conductoare, ci numai prin suprafaţa S0 din exteriorul
!
lor, pe care S poate avea o componentă longitudinală, paralelă cu normala n la suprafaţă.
Tot din condiţia de mai sus, se observă că suprafeţele Sb1, Sb2, ..., Sbn sunt echipotenţiale
! !
(întrucât E = J σ nu are componentă tangentă la aceste suprafeţe) şi au potenţialele V1, V2, ...,
Vn; aceleaşi potenţiale le au şi contururile Γ1, Γ2, ..., Γn.
Puterea electromagnetică care intră în domeniul DΣ, prin suprafaţa Σ, va fi
!! !!
PΣ = ∫ Sn d A = ∫ Sn d A. (2.8-6)
Σ S0

Ţinând seama de (2.8-5), vectorul Poynting poate fi exprimat sub forma


! ! ! ! ! ! ! !
( ) ( )
S = E × H = −(∇V ) × H = −∇ × VH + V ∇ × H = − rot VH + V rot H.( ) (2.8-7)

Ţinând seama de prima ecuaţie a lui Maxwell


!
! ! ∂D
rot H = J + , (2.8-8)
∂t
şi de prima şi de! treia condiţie din (2.8-1), rezultă că pe suprafaţa S0 sunt nule componentele
normale ale rot H
! !
n rot H = 0 pe S 0 . (2.8-9)
Atunci fluxul de energie este
! !
S0
( )
PΣ = − ∫ rot VH n d A. (2.8-10)

Se aplică teorema lui Stokes termenului rămas, ţinând seama că în raport cu suprafeţele
Sbk contururile Γk sunt parcurse în sens antiorar (stâng) atunci când reprezintă contur al
găurilor din suprafaţa multiplu conexă S0, iar apoi se ţine seama că aceste contururi sunt
echipotenţiale. Se obţine succesiv
n ! ! n ! ! n
PΣ = ∑ ∫ VH d s = ∑ Vk ∫ H d s = ∑ Vk i k . (2.8-11)
Γk Γk
k =1 k =1 k =1

Expresia obţinută arată că în regim cvasistaţionar puterea electromagnetică transmisă


unui domeniu închis DΣ, cu ajutorul unei linii electrice multifilare, este egală cu suma
produselor intensităţilor curenţilor care intră în domeniu prin potenţialele bornelor
conductoarelor liniei pe suprafaţa domeniului. Dacă suprafaţa Σ delimitează un receptor,
relaţia (2.8-11) exprimă puterea electromagnetică primită pe la borne de acest receptor.

26
Observaţie. Ţinând seama de condiţia (2.8-3) pe care o satisfac curenţii liniei, rezultă că
alegerea originii potenţialelor nu influenţează valoarea expresiei puterii transmise, întrucât
pentru orice V0 avem
n n
PΣ = ∑ Vk i k = ∑ (Vk − V0 ) i k .
k =1 k =1

Alegând potenţialul V0 egal cu potenţialul unei borne, de exemplu V0 = Vn, expresia de


mai sus se simplfică, întrucât va conţine numai n–1 termeni, exprimaţi cu ajutorul tensiunilor
la borne
n −1 n −1
PΣ = ∑ (Vk − Vn )i k = ∑ uk n i k . (2.8-12)
k =1 k =1

Totodată în acest caz nu mai trebuie verificată condiţia (2.8-3) de completitudine a


curenţilor, întrucât prin conductorul luat ca referinţă a potenţialelor (aici conductorul n) se
întoarce suma celorlalţi curenţi.
În cazul particular al liniei bifilare, cu n = 2 şi cu i1 = – i2 = i, V1 – V2 = u, rezultă
P = V1 i1 + V2 i 2 = u i . (2.8-13)

2.9. TEOREMA DE UNICITATE A SOLUŢIILOR ECUAŢIILOR CÂMPULUI


ELECTROMAGNETIC
Se consideră un domeniu DΣ mărginit de suprafaţa închisă Σ, cuprinzând corpuri şi câmp
electromagnetic. Se presupune că sunt îndeplinite următoarele condiţii:
– corpurile sunt imobile,
– mediile sunt liniare, izotrope, fără polarizaţie sau magnetizaţie permanentă şi fără
câmp electric imprimat.
În schimb nu există restricţii privitoare la continuitatea proprietăţilor de material (cum
s-a arătat la 2.3).
În aceste condiţii relaţiile constitutive ale mediilor capătă formele:
! ! ! ! ! !
D = εE , B = µH , J = σ E, (2.9-1)
în care ε şi µ sunt mărimi strict pozitive (ε, µ > 0), iar σ este mărime nenegativă (σ ≥ 0).
Atunci identitatea energetică fundamentală ia o formă particulară, care permite stabilirea
teoremei de unicitate
! ! ! !! ∂ ! ! ! !
Σ
( )
−∫ E × H n d A = ∫ E J d v + ∫
DΣ DΣ ∂t
( 1
2 )
E D + 21 H B d v. (2.9-2)

Se notează
( )
! ! !
PΣ = ∫ E × H n d A, (2.9-3)
Σ
!!
PJ = ∫ EJ d v ≥ 0, (2.9-4)

( )
!! !!
Wem = ∫ 12 ED + 12 HB d v ≥ 0. (2.9-5)

Cu aceste notaţii, identitatea energetică fundamentală devine


− PΣ = PJ + d Wem d t . (2.9-6)

Se poate enunţa următoarea teoremă de unicitate:

27
! !
Ecuaţiile câmpului electromagnetic au soluţii univoc determinate E(M, t ), H(M, t ),
pentru orice M∈DΣ, t ≥ 0, în toate punctele M ale domeniului şi în toate momentele de timp
t ≥ 0, dacă se dau:
- valorile iniţiale ale intensităţii câmpului electric şi a câmpului magnetic în
toate punctele domeniului
! !
E(M,0 ) = f E (M ) , H(M,0 ) = f H (M ), pentru orice M ∈ DΣ ,
- condiţiile la limită prin valorile componentelor tangenţiale ale intensităţii
câmpului electric şi ale câmpului magnetic în toate punctele suprafeţei Σ şi în
toate momentele de timp t > 0
! !
E t (M, t ) = g E (M, t ), H t (M, t ) = g H (M, t ), pentru orice M ∈ Σ, t > 0.
Acestea sunt condiţiile de unicitate pentru problema de câmp electromagnetic.
Demonstraţia se face în două etape. Întâi se demonstrează că unor condiţii de unicitate
identic nule le corespunde un câmp electromagnetic identic nul.
Pentru gE = 0 sau/şi gH = 0, rezultă PΣ = 0, iar pentru fE = 0 şi fH = 0 rezultă Wem(0) = 0.
Integrând în timp relaţia (2.9-6), se obţine

0 = ∫ PJ (τ )d τ + Wem (t ) − Wem (0 ),
t

τ=0

sau

Wem (t ) = − ∫ PJ (τ )d τ ≤ 0.
t
(2.9-7)
τ =0

Singura situaţie care nu contrazice (2.9-5) este Wem(t) = 0. Atunci, întrucât ε > 0 şi µ > 0,
singura soluţie acceptabilă este
! !
E(M, t ) ≡ 0, H(M, t ) ≡ 0. (2.9-8)
Mai departe, teorema de unicitate se demonstrează prin reducere la absurd. In acest scop
! !
( ) (
!
! !
)
se presupune că există două soluţii distincte E' , H ' si E" , H" , corespunzătoare unor condiţii
! ! ! ! !
de unicitate date. Se formează câmpul diferenţă E d = E'− E" , H d = H '− H". Acest câmp
satisface ecuaţiile lui Maxwell, dar în condiţii de unicitate nule. In conformitate cu teorema
ajutătoare câmpul diferenţă este nul, deci cele două soluţii coincid.
În medii liniare se poate formula teorema de superpoziţie:
Soluţiile corespunzătoare superpoziţiei unor condiţii de unicitate sunt superpoziţia
soluţiilor determinate de fiecare condiţie de unicitate în parte.

28